©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA ŞEGA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 29022/04)
Hotărâre
Strasbourg
13 martie 2012
Definitivă
13/06/2012
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Şega împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 februarie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 29022/04 îndreptată împotriva României prin care doi resortisanţi ai acestui stat, soţii Titus şi Ecaterina Şega („reclamanţii”) au sesizat Curtea la 13 iulie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Domnul şi doamna Şega au decedat la 12 iunie 2007 şi, respectiv, la 25 aprilie 2011, având ca moştenitori pe copiii lor, Sorin Şega şi Dan Laurenţiu Şega, care şi-au exprimat, la 23 mai 2011, dorinţa de a continua acţiunea în faţa Curţii.
3. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să-i desemneze pe domnul şi doamna Şega drept „reclamanţi”, cu toate că, în prezent, această calitate ar trebui atribuită moştenitorilor lor [a se vedea, mutatis mutandis, Dalban împotriva României (MC), nr. 28114/95, pct. 1, CEDO 1999-VI].
4. Reclamanţii şi, apoi, moştenitorii acestora sunt reprezentaţi de L. Iancovici, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
5. În urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele Camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
6. Reclamanţii pretind o atingere a dreptului lor de acces la justiţie şi a dreptului la un termen rezonabil în cadrul unei proceduri cu privire la acordarea de despăgubiri în urma unui accident rutier.
7. La 27 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamanţii s-au născut în 1925 şi, respectiv, 1935 şi au domiciliul în Bucureşti.
9. La 25 mai 1990, în cursul unei călătorii în Germania, reclamanţii au fost victimele unui accident rutier provocat de un terţ, de asemenea resortisant român. Vehiculul reclamanţilor a fost distrus în totalitate, iar aceştia au suferit răni grave.
10. Printr-o scrisoare recomandată, expediată la 24 mai 1993, reclamanţii au formulat o acţiune în despăgubiri împotriva societăţii de asigurări pentru cele două vehicule implicate în accident şi împotriva celuilalt şofer şi a soţiei acestuia.
11. Scrisoarea a fost primită la grefa Judecătoriei Bucureşti a doua zi, însă judecătorul delegat a omis să înregistreze acţiunea şi a returnat scrisoarea cu o menţiune scrisă de mână prin care le indica reclamanţilor să plătească taxa judiciară de timbru calculată în raport cu cuantumul despăgubirii solicitate.
12. Considerând că acţiunea era scutită de taxa judiciară de timbru, la data de 2 iunie 1993, reclamanţii au reiterat cererea, depunând o acţiune identică la grefa instanţei. La aceasta au anexat dovada trimiterii acţiunii prin poştă din data de 24 mai 1993. Judecătorul delegat a înregistrat acţiunea şi a stabilit primul termen pentru 7 decembrie 1993, amintindu-le reclamanţilor să achite taxa judiciară de timbru. Reclamanţii au susţinut în faţa instanţei că cererea lor era scutită de taxa judiciară de timbru.
13. La 4 septembrie 1995, dosarul a fost transferat la Tribunalul Bucureşti. Prin hotărârea din 22 octombrie 1996, instanţa a anulat acţiunea pentru neplata taxei judiciare de timbru. Apelul reclamanţilor a fost respins prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 9 februarie 1998.
14. Recursul a fost admis prin hotărârea definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 3 februarie 2000, care a retrimis cauza tribunalului, reţinând că, potrivit Legii nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor, cererea reclamanţilor era scutită de taxa judiciară de timbru.
15. Prin hotărârea din 27 martie 2001, tribunalul a anulat acţiunea pe motiv că aceasta fusese formulată tardiv, la 2 iunie 1993, iar termenul de prescripţie de trei ani, care curge de la data accidentului, se împlinise la 25 mai 1993.
16. Invocând concluziile hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 3 februarie 2000, reclamanţii au formulat apel. Aceştia au arătat că acţiunea lor a fost trimisă prin poştă la 24 mai 1993, dar că aceasta nu a fost înregistrată din cauza unei erori comise de judecătorul delegat, care le-a returnat scrisoarea, cerându-le în mod nelegal să achite taxa judiciară de timbru. Reclamanţii au considerat că această eroare nu le era imputabilă.
17. Prin hotărârea definitivă din 16 noiembrie 2001, curtea de apel a confirmat hotărârea primei instanţe. În plus, aceasta a considerat că reclamanţii au omis să solicite, la 2 iunie 1993, repunerea în termen.
18. . Reclamanţii au formulat recurs, susţinând că, anulând acţiunea lor ca urmare a intervenţiei prescripţiei, instanţele interne au încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a Curţii Supreme de Justiţie din 3 februarie 2000, care a constatat eroarea judecătorului delegat şi a eliminat obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru. Reclamanţii au arătat că acţiunea lor a fost introdusă în termenul legal şi că nu aveau niciun motiv să creadă că prescripţia le-ar fi fost opozabilă. În orice caz, reclamanţii consideră că, având în vedere eroarea judecătorului delegat şi în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, instanţele aveau obligaţia de a examina din oficiu fondul cererii.
19. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie), a respins recursul, considerând că eroarea judecătorului delegat nu a avut nici un efect asupra calculului termenului de prescripţie.
II. Dreptul şi practica interne relevante
20. Decretul nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă[1] include următoarele dispoziţii relevante:
Art. 1
„Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.
Art. 3
„Termenul prescripţiei este de trei ani [...]”
Art. 16
[...]
Prescripţia se întrerupe [...] prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent;
[...]
Prescripţia nu este întreruptă dacă [..] cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată [...]”
Art. 17
„[...] după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată [...] noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă [...].”
Art. 19
Instanţa judecătorească [...] poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, sa dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii [...].
Cererea de repunere in termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”
21. Codul de procedură civilă conţine următoarele dispoziţii relevante:
Art. 104
„Actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea termenului.”
Art. 114
„(1) La primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele sau judecătorul care îl înlocuieşte verifică dacă aceasta întruneşte condiţiile prevăzute de lege. Când este cazul, reclamantului i se pune în vedere să completeze sau să modifice cererea şi sa depună [...] cererea şi copii certificate de pe toate înscrisurile pe care îşi întemeiază cererea. (2) Atunci când completarea nu este posibilă, cererea se va înregistra şi i se va acorda reclamantului un termen scurt.”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie
22. Reclamanţii consideră că au fost privaţi de accesul la o instanţă ca urmare a anulării cererii lor pentru motive care nu le erau imputabile. Aceştia se plâng, de asemenea, de durata procedurii şi invocă art. 6 § 1 din convenţie formulat astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială [...] care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
23. Guvernul respinge această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
24. Guvernul consideră că reclamanţii nu au sesizat Curtea în termen de 6 luni de la data pronunţării hotărârii interne definitive din 20 ianuarie 2004. Acesta susţine că formularul de cerere a fost trimis Curţii la 2 octombrie 2005, după mai mult de un an de la data primei scrisori adresate Curţii, la 13 iulie 2004.
25. Reclamanţii consideră că au sesizat Curtea în termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 din convenţie, din moment ce au trimis prima scrisoare Curţii la 13 iulie 2004 şi, ulterior, au respectat termenele impuse de Curte.
26. Curtea aminteşte că, potrivit art. 47 din regulament, se consideră că cererea, ca regulă generală, a fost introdusă la data primei comunicări prin care reclamantul exprima – fie şi în mod sumar - obiectul cererii sale, cu condiţia ca formularul de cerere să fi fost întocmit corespunzător în termenele stabilite de Curte.
27. Atunci când se scurge un interval de timp semnificativ fără ca reclamantul să ofere informaţiile suplimentare necesare examinării cererii, trebuie examinate circumstanţele deosebite ale cauzei pentru a stabili data considerată ca fiind data de introducere a cererii [Gaillard împotriva Franţei, (dec.) nr. 47337/99, 11 iulie 2000, nepublicată].
28. În speţă, Curtea constată că prima comunicare a reclamanţilor, expediată la 13 iulie 2004, conţinea faptele speţei, decizia internă reclamată şi capetele de cerere însoţite de observaţii. În 12 august 2004, în temeiul regulamentului în vigoare în perioada respectivă, Curtea le-a solicitat acestora să prezinte copii ale tuturor încheierilor şi proceselor-verbale de şedinţă. Reclamanţilor li s-a atras atenţia că dacă aceste informaţii nu ajung la Curte în termen de un an, aceasta ar putea decide să o radieze cererea de pe rol. La 30 iulie 2005, reclamanţii au trimis documentele solicitate. La 6 septembrie 2005, Curtea le-a trimis pentru prima dată un formular de cerere şi le-a solicitat să îl completeze înainte de 3 octombrie 2005. La această dată, reclamanţii au returnat formularul, fiind primit de Curte la 19 octombrie 2005.
29. Ţinând cont de faptul că prima scrisoare a reclamanţilor conţinea deja descrierea faptelor, capetele de cerere şi observaţiile acestora, reluate ulterior şi în formularul de cerere, precum şi că reclamanţii au respectat termenele impuse, Curtea consideră că cererea a fost introdusă în termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 din convenţie [a se vedea mutatis mutandis, Paulescu împotriva României, nr. 34644/97, pct. 27, 10 iunie 2003].
30. Prin urmare, excepţia Guvernului întemeiată pe nerespectarea termenului de şase luni nu poate fi admisă.
31. Pe de altă parte, Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 (a) din convenţie şi că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului de acces la o instanţă
a) Argumentele părţilor
32. Reclamanţii invocă încălcarea dreptului de acces la o instanţă, în condiţiile în care instanţele interne au anulat acţiunea pe motiv că era prescrisă. Reclamanţii susţin că neînregistrarea cererii de chemare în judecată, la 24 mai 1993, se datora unei erori din partea judecătorului delegat, care a refuzat în mod arbitrar să o înregistreze, pe motiv că reclamanţii nu au achitat taxa judiciară de timbru. Aceştia adaugă că, în ciuda faptului că această eroare a fost recunoscută prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 3 februarie 2000, care a stabilit că cererea era scutită de taxa judiciară de timbru, instanţele interne au anulat acţiunea, refuzând să stabilească data de 24 mai 1993 ca data introducerii acţiunii.
33. În ceea ce priveşte o eventuală cerere de repunere în termen, reclamanţii consideră că o asemenea cerere nu era necesară din moment ce ei au acţionat în termenul legal, iar neînregistrarea acţiunii, la 24 mai 1993, se datora erorii judecătorului. În plus, reclamanţii precizează că, la 2 iunie 1993, aceeaşi cerere de chemare în judecată, însoţită de dovada trimiterii, a fost înscrisă pe rolul instanţei de către judecătorul delegat şi a făcut obiectul examinării mai multor instanţe care nu au invocat o posibilă tardivitate a cererii. Prin urmare, aceştia consideră că nu aveau niciun motiv să creadă că acţiunea s-a prescris.
34. Guvernul consideră că instanţele interne au examinat detaliat cauza, în baza legislaţiei aplicabile. Acesta subliniază că, în urma examinării, instanţele au concluzionat că acţiunea era prescrisă, precum şi că reclamanţii au omis să ceară repunerea în termen în ziua formulării cererii de chemare în judecată la grefa instanţei. Prin urmare, Guvernul apreciază că reclamanţii au avut acces la o instanţă şi consideră că, în cauză, Curtea nu poate repune în discuţie concluziile instanţelor interne.
b) Motivarea Curţii
35. Curtea reaminteşte că nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne. Obligaţia de a interpreta legislaţia internă le revine în primul rând autorităţilor naţionale, în special instanţelor [a se vedea Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VIII şi Edificaciones March Gallego S.A. împotriva Spaniei, 19 februarie 1998, pct. 33, Culegere 1998-I]. Rolul Curţii se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei astfel de interpretări. Acest lucru este valabil mai ales în ceea ce priveşte interpretarea de către instanţe a normelor de natură procedurală, precum termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea căilor de atac [a se vedea Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII]. Curtea a stabilit că legislaţia referitoare la termenele care trebuie respectate pentru a formula o cale de atac vizează asigurarea bunei administrări a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului securităţii juridice. Persoanele în cauză trebuie să se aştepte ca aceste norme să fie aplicate. Cu toate acestea, reglementarea în cauză sau aplicarea acesteia nu trebuie să împiedice justiţiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă [a se vedea Aepi S.A. împotriva Greciei, nr. 48679/99, pct. 23, 11 aprilie 2002].
36. În speţă, Curtea constată că reclamanţii au formulat şi au trimis cererea de chemare în judecată prin poştă la 24 mai 1993, respectând formele şi termenele prevăzute de lege. Această cerere nu a fost înregistrată la data respectivă ca urmare a refuzului judecătorului delegat, care le-a returnat scrisoarea cu menţiunea de a achita taxa judiciară de timbru.
37. Or, având în vedere hotărârile Curţii supreme din 3 februarie 2000 şi 20 ianuarie 2004, trebuie constatat că refuzul înregistrării era viciat de două erori: pe de o parte, acesta era contrar art. 114 C. proc. civ., care prevede că, în cazul în care completarea nu este posibilă, cererea se va înregistra şi i se va acorda reclamantului un termen scurt, iar pe de altă parte, acel refuz nu avea temei legal, întrucât cererea reclamanţilor era scutită de taxa judiciară de timbru.
38. În ceea ce priveşte obligaţia reclamanţilor, invocată de Guvern, de a cere repunerea în termen la 2 iunie 1993, la data depunerii cererii la grefa instanţei, Curtea constată că reclamanţii au anexat la cererea lor dovada trimiterii cererii prin poştă la 24 iunie 1993. Această cerere nouă a fost acceptată şi înregistrată de judecătorul delegat, care nu a făcut nicio observaţie cu privire la o posibilă problemă legată de tardivitatea cererii. Curtea consideră că nu li se poate imputa reclamanţilor că nu au anticipat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi că au omis să ceară repunerea în termen pentru a repara o greşeală care nu le era imputabilă.
39. De asemenea, Curtea constată că nu s-a ridicat problema tardivităţii cererii decât la mai mult de şapte ani de la depunerea cererii şi după ce cauza fusese examinată de mai multe instanţe. Prin urmare, ţinând cont de condiţiile stricte care reglementează în dreptul intern repunerea în termenul de prescripţie, Curtea consideră că, la data la care reclamanţii s-au confruntat pentru prima dată cu excepţia întemeiată pe tardivitatea cererii lor, aceştia nu mai dispuneau de o cale de atac pentru a remedia eroarea comisă de primul judecător delegat.
40. În aceste condiţii, Curtea apreciază că, respingând acţiunea reclamanţilor ca tardiv formulată, pe motiv că a fost introdusă în ziua depunerii la grefă şi nu în ziua primei sale trimiteri prin poştă, instanţele interne au încălcat dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă (supra, pct. 21).
41. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 cu privire la dreptul de acces la o instanţă.
2. Cu privire la durata procedurii
a) Argumentele părţilor
42. Reclamanţii se plâng de durata procedurii, pe care o consideră excesivă. Reclamanţii susţin că această cauză nu prezintă un caracter complex şi că ei nu au contribuit la prelungirea acesteia. Dimpotrivă, ei afirmă că conflictele de competenţe şi erorile instanţelor interne au reprezentat cauza duratei excesive a procedurii.
43. Guvernul consideră că este o cauză complexă datorită unor probleme controversate de drept. Acesta adaugă că nu au fost perioade lungi de inactivitate imputabile autorităţilor şi că reclamanţii au solicitat în repetate rânduri amânări pentru a-şi pregăti apărarea sau pentru administrarea probelor.
b) Motivarea Curţii
44. Curtea reţine mai întâi că perioada care trebuie luată în considerare a început cu ratificarea convenţiei de către România, la 20 iunie 1994, şi s-a încheiat la 20 ianuarie 2004 prin hotărârea definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceasta a durat aşadar aproape zece ani pentru trei grade de jurisdicţie şi două cicluri de procedură.
45. Curtea reaminteşte că a constatat deja, în numeroase cauze care ridicau probleme similare celor din prezenta speţă, încălcarea art. 6 § 1 din convenţie [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000‑VII].
46. În speţă, Curtea consideră că complexitatea cauzei nu justifică durata procedurii, cu atât mai mult cu cât cauza nu a fost niciodată examinată pe fond. Cu privire la comportamentul reclamanţilor, Curtea consideră că acestora nu li se poate reproşa că au solicitat câteva amânări pentru a-şi pregăti apărarea şi nici faptul că au folosit căile de atac interne pentru a-şi apăra drepturile.
47. Curtea subliniază, în special, că întârzierea a fost cauzată de hotărârea de casare din 3 februarie 2000 şi de trimiterile succesive ale cauzei. Or, aceste întârzieri sunt imputabile autorităţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Cârstea şi Grecu împotriva României, nr. 56326/00, pct. 42, 15 iunie 2006).
48. După ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate, pe baza jurisprudenţei în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei de „termen rezonabil”.
49. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
50. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
51. Reclamanţii solicită, cu titlu de prejudiciu material suferit, 50 000 EUR, reprezentând valoarea vehiculului distrus, precum şi a cheltuielilor legate de asistenţa medicală necesară în urma accidentului. De asemenea, ei solicită 50 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele cauzate de respingerea acţiunii şi de durata excesivă a procedurii.
52. Guvernul contestă aceste pretenţii. Acesta consideră că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocat şi pretinsa încălcare a convenţiei. De asemenea, acesta pretinde că un eventual prejudiciu moral ar fi suficient compensat prin constatarea încălcării. Cu titlu subsidiar, Guvernul consideră că pretenţiile reclamanţilor sunt excesive.
53. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 7 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
54. Pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, reclamanţii solicită 6 129 EUR, din care 5 000 EUR pentru onorariile avocatului. Aceştia prezintă copia unui contract de asistenţă juridică, precum şi copii ale facturilor pentru cheltuielile poştale şi de traducere.
55. Guvernul consideră cererea excesivă. De asemenea, acesta observă că reclamanţii nu au prezentat documente justificative pentru toate cheltuielile reclamate.
56. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se demonstrează caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În speţă şi ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamanţilor suma de 2 000 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
57. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie ca urmare a încălcării dreptului de acces la o instanţă şi duratei procedurii;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, sumele următoare, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i) 7 000 EUR (şapte mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 13 martie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
[1] Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 din Legea nr. 71/2011. Prevederile privind prescripția extinctivă se regăsesc la art. 2500 și urm. din noul Cod civil.
Full & Egal Universal Law Academy