CASE OF SIGURÐUR EINARSSON AND OTHERS v. ICELAND - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Tradus și revizuit de IER (ier.gov.ro)   CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI   SECȚIA A DOUA   CAUZA SIGURĐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA   ISLANDEI   (Cererea nr. 39757/15)   HOTĂRÂRE   STRASBOURG   4 iunie 2019   Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție.   Poate suferi modificări de formă.   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   1 În cauza Sigurður Einarsson și alții împotriva Islandei,   Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită într-o   cameră compusă din:   Paul Lemmens, președinte,   Julia Laffranque,   Valeriu Griţco,   Stéphanie Mourou-Vikström,   Arnfinn Bårdsen,   Darian Pavli, judecători,   Ragnhildur Helgadóttir, judecător ad-hoc,   și Stanley Naismith, grefier de secție,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 30 aprilie 2019,   pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află cererea nr. 39757/15 îndreptată împotriva   Republicii Islanda, prin care patru resortisanți islandezi, domnii Sigurður   Einarsson, Hreiðar Már Sigurðsson, Ólafur Ólafsson și Magnús   Guðmundsson („reclamanții”), au sesizat Curtea la 10 august 2015, în   temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a   libertăților fundamentale („Convenția”).   2. Reclamanții au fost reprezentați de domnul E. Werlauff, avocat în   Herning, Danemarca. Guvernul islandez („Guvernul”) a fost reprezentat de   agentul guvernamental, Ragnhildur Hjaltadóttir.   3. Reclamanții au susținut, în special, că, în cadrul procesului penal   împotriva lor, li s-a refuzat accesul deplin la dosarul deținut de acuzare, că   nu au fost depuse suficiente eforturi pentru a cita doi martori-cheie și că, din   cauza pozițiilor deținute de membrii de familie ai unuia dintre judecătorii   săi, Curtea Supremă nu a fost imparțială. Au invocat în această privință   art. 6 § 1 și 3 lit. b) și d) din Convenție. În plus, reclamanții s-au plâns că le-   au fost interceptate și înregistrate conversațiile cu apărătorii lor cu   încălcarea dreptului intern. Au invocat în această privință art. 8 din   Convenție.   4. La 15 iunie 2016, capetele de cerere sus-menționate au fost   comunicate Guvernului, iar celelalte capete de cerere au fost declarate   inadmisibile în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul Curții.   5. Domnul Robert Spano, judecător ales să reprezinte Islanda, s-a abținut   de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curții). În consecință,   doamna Ragnhildur Helgadóttir a fost desemnată în calitate de judecător ad-   hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulamentul Curții).   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   2 ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI   6. Reclamantul Sigurður Einarsson s-a născut în 1960 și locuiește în   Reykjavík. Reclamantul Hreiðar Már Sigurðsson s-a născut în 1970 și   locuiește în Luxemburg. Reclamantul Ólafur Ólafsson s-a născut în 1957 și   locuiește în Pully, Elveția. Reclamantul Magnús Guðmundsson s-a născut în   1970 și locuiește în Luxemburg.   A. Istoricul cauzei   7. În toamna anului 2008, o criză a afectat sectorul financiar islandez,   care a avut ca rezultat, printre altele, prăbușirea uneia dintre cele mai mari   bănci islandeze, Kaupþing banki hf. (denumită în continuare „Kaupþing”).   La 9 octombrie 2008, Autoritatea de Supraveghere Financiară (denumită în   continuare „ASF”) și-a exercitat autoritatea prin preluarea competențele cu   care era învestită la adunarea acționarilor și prin preluarea imediată a   conducerii Kaupþing, prin demiterea consiliului de administrație și numirea   unui Comitet provizoriu de administrare pentru conducerea băncii. În   decembrie 2008, a fost înființat Biroul Procurorului special pentru   investigarea potențialelor comportamente infracționale în legătură cu criza   financiară și, după caz, pentru a trimite în judecată persoanele în cauză.   Procurorul special a avut autoritatea polițienească de a investiga cauzele   penale, precum și autoritatea de a efectua urmărirea penală și trimiterea în   judecată.   B. Procesul penal împotriva reclamanților   8. La momentul respectiv, reclamanții au deținut următoarele poziții:   Sigurður Einarsson era președinte al Consiliului de administrație al   Kaupþing și președinte al Consiliului Comitetului pentru credite; Hreiðar   Már Sigurðsson era director executiv al Kaupþing și membru al Consiliului   Comitetului pentru credite; Ólafur Ólafsson era acționarul majoritar al unei   societăți care deținea indirect o altă societate care era, la momentul   respectiv, al doilea mare acționar în cadrul Kaupþing, cu 9,88% din   acțiunile sale; Magnús Guðmundsson era director executiv al filialei   Kaupþing, Kaupþing Bank Luxembourg S.A. (denumită în continuare   „KBL”).   9. La 22 septembrie 2008, Kaupþing a emis un comunicat de presă în   care declara că Q, o societate deținută indirect de Sheik Mohammed bin   Khalifa Al Thani (denumit în continuare „Al Thani”), membru al familiei   regale a Qatarului și bogat om de afaceri, a cumpărat 5,01% din capitalul   social al Kaupþing pentru 25 599 000 000 coroane islandeze (ISK). O   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   3 investigație a dezvăluit că Kaupþing acordase un împrumut pentru întregul   preț de achiziție a acțiunilor pe care chiar banca le deținea înainte de   vânzarea lor: două societăți din Insulele Virgine Britanice, ST și GA, dintre   care prima era deținută de Al Thani și cea din urmă de către reclamantul   Ólafur Ólafsson, au obținut fiecare un împrumut din partea Kaupþing în   valoare de jumătate din prețul de cumpărare, sumă pe care au împrumutat-o   ulterior unei companii cipriote, CS, deținută de cele două societăți. CS a   acordat apoi un împrumut Q pentru prețul de cumpărare. Operațiunile de   creditare și plățile pentru acțiuni au fost toate efectuate la 29 septembrie   2008. Cu puțin timp înainte, Kaupþing acordase, de asemenea, BT, o altă   societate deținută indirect de Al Thani, un împrumut în valoare de 50 000   000 de dolari americani (USD), care fusese plătit în 19 septembrie în contul   bancar al BT la filiala Kaupþing, KBL. Nici împrumutul acordat GA, nici   împrumutul acordat BT nu a avut aprobarea necesară a Consiliului   Comitetului pentru credite al Kaupþing și fie nu au fost furnizate garanții,   fie acestea au fost insuficiente.   10. La 9 decembrie 2008, ASF a fost informată cu privire la posibile   tranzacții suspecte în operațiunile Kaupþing cu puțin timp înainte de   prăbușirea băncii. După efectuarea investigațiilor, ASF a înaintat o plângere   Procurorului special la 13 martie 2009. Procurorul special a coordonat apoi   o anchetă penală care a durat aproape trei ani și a dus la o colectare de date   extinsă (infra, pct. 14-25). În plus, reclamanții și alte zece persoane au avut   convorbirile telefonice interceptate.   11. La 16 februarie 2012, Procurorul special a emis rechizitoriul prin care   îi trimitea în judecată pe Hreiðar Már Sigurðsson și Sigurður Einarsson   pentru încălcarea de obligații fiduciare în temeiul art. 249 din Codul penal,   iar pe ceilalți doi reclamanți pentru complicitate la săvârșirea unora dintre   infracțiuni. Aceste acuzații se referă, în esență, la acordarea de împrumuturi   necolateralizate fără autorizațiile adecvate. În plus, toți reclamanții au fost   acuzați de manipularea pieței în temeiul art. 117 din Legea nr. 108/2007   privind tranzacțiile cu titluri de valoare pentru prezentarea unei imagini   înșelătoare asupra tranzacțiilor în cauză.   12. Cauza a fost înaintată Tribunalului Districtual Reykjavík la 7 martie   2012, iar ședința principală a avut loc în perioada 4-14 noiembrie 2013.   Patruzeci de martori au depus mărturie, inclusiv reclamanții. Prin sentința   din 12 decembrie 2013, Tribunalul Districtual i-a condamnat pe reclamanți   în baza acuzațiilor la pedepse cu închisoarea de la 3 la 5 ani.   13. Reclamanții au declarat recurs la Curtea Supremă care, prin hotărârea   din 12 februarie 2015, l‑a găsit vinovat pe reclamantul Ólafur Ólafsson de   manipulare a pieței și pe ceilalți trei reclamanți de încălcare de obligații   fiduciare și de manipulare a pieței. Hreiðar Már Sigurðsson a fost   condamnat la 5 ani și 6 luni de închisoare, Sigurður Einarsson a fost   condamnat la 4 ani de închisoare, iar ceilalți doi reclamanți au fost   condamnați la 4 ani și 6 luni de închisoare.   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   4 14. Trei dintre reclamanți au depus petiții la Comisia pentru   redeschiderea procedurilor judiciare (Endurupptökunefnd), solicitând   redeschiderea procesului în fața Curții Supreme. Petițiile lor s-au bazat,   printre altele, pe faptul că au existat deficiențe semnificative în cadrul   procesului, întrucât unul dintre judecătorii Curții Supreme, Á.K., fusese   recuzat ca urmare a legăturii soției sale și a fiului său cu această cauză   (infra, pct. 33-35). La 26 ianuarie 2016, petițiile au fost respinse. Magnús   Guðmundsson nu a depus o petiție pentru redeschiderea procesului.   C. Incidente procedurale invocate în timpul și ulterior procesului   1. Accesul la documente   15. În cursul anchetei, Procurorul special a ridicat, pe baza unor mandate   de percheziție încuviințate de instanță, cantități mari de documente și date   electronice, inclusiv de la Kaupþing și KBL. Guvernul a identificat trei   categorii diferite de date: „colectare completă de date” (heildarsafn gagna)   privind toate datele ridicate și deținute de Procurorul special, indiferent dacă   acestea aveau relevanță pentru cauză sau nu; „documente ale anchetei”   (rannsóknargögn) privind date, documente și alte materiale extrase din   colectarea de date completă care fuseseră definite de Procurorul special ca   fiind relevante pentru cauză și care au fost marcate ca făcând parte din   „dosarul de anchetă”; „probele în dosar” privind documente și alte materiale   care au fost prezentate în instanță de către parchet sau apărare și care făceau   parte din „dosarul cauzei” în cadrul acțiunii în justiție.   16. Pentru efectuarea unei percheziții a datelor electronice, Procurorul   special a utilizat un sistem e-Discovery numit „Clearwell”. Anumite   cuvinte-cheie au fost introduse în program, care a oferit apoi o colecție de   documente conținând aceste cuvinte. Trei căutări separate cu ajutorul   Clearwell au fost efectuate pentru a sorta în mare măsură documentele care   ar putea avea relevanță pentru cauză și ulterior căutărilor au fost create noi   dosare Clearwell ale cauzei care conțineau aceste documente „etichetate”   (pe care reclamanții le consideră ca fiind o categorie separată). Aceste   dosare au primit următoarele nume:   - ESS KAU Q Islanda, care conține 8 956 de documente, rezultate din   sistemele informatice ale Kaupþing, unde au fost percheziționate e-mailurile   și unitățile de calculator ale unui număr de 62 de angajați, și din alte   elemente reținute în cadrul perchezițiilor efectuate la trei societăți care   aveau legătură cu reclamanții și la o societate de avocatură, precum și din   elementele predate de ASF;   - ESS KAU Q Islanda 2, care conține 54 468 de documente, din sistemele   informatice ale Kaupþing și de la KBL; au fost verificate e-mailurile a 11   angajați ai acestor societăți în perioada 1 septembrie - 31 octombrie 2008;   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   5 - KAU KBLUC, care conține 712 378 de documente, care rezultă din   sistemele informatice ale KBL, după verificarea tuturor e-mailurilor   aparținând unui număr de 13 angajați începând cu decembrie 2006.   Documentele din aceste dosare Clearwell au fost verificate ulterior de   anchetatori, realizându-se noi cercetări prin utilizarea sistemului Clearwell   și fiind verificate manual. Documentele considerate a avea legătură cu   această cauză erau apoi etichetate și exportate și transformate în „documente   ale anchetei”.   17. În cursul anchetei, avocații reclamanților au primit în mod regulat   copii ale „documentelor anchetei”. Cu toate acestea, li s-au refuzat copii ale   înregistrărilor DVD ale declarațiilor martorilor și ale inculpaților, pentru   motivul că materialul solicitat nu constituia un „document” în sensul art. 37   alin. (1) din Legea privind Codul de procedură penală (Legea nr. 88/2008:   infra, pct. 36), ci, în schimb, au fost invitați să consulte aceste înregistrări la   sediul Biroului Procurorului special, procedură care a fost validată de Curtea   Supremă prin deciziile din 21 septembrie 2009 prin care a respins cererile   reclamanților de a obține copii. Cu toate acestea, transcrieri ale tuturor   depozițiilor înregistrate au fost făcute și înmânate reclamanților, deși cu o   anumită întârziere din cauza volumului materialelor.   18. În momentul în care cauza a fost înaintată Tribunalului Districtual,   apărarea a primit o copie a tuturor probelor prezentate instanței de către   parchet, cu excepția înregistrărilor DVD menționate anterior, a căror   transcriere a fost însă furnizată. În plus, parchetul a înaintat, de asemenea, o   listă a tuturor „documentelor anchetei”, precum și a celor pe care a decis să   nu le prezinte ca probe. În cadrul probelor prezentate se aflau dosare privind   toate elementele ridicate în această cauză, alături de prezentări succinte cu   privire ce elemente conțineau și ce probe, dacă era cazul, au fost strânse în   raport cu fiecare element ridicat.   19. Reclamanții și avocații lor s-au plâns în mod repetat Procurorului   special cu privire la încălcarea dreptului lor de acces la documente. În cadrul   ședințelor preliminare ale tribunalului din 29 martie și 27 aprilie 2012,   reclamanții au solicitat ca Procurorul special să fie obligat să remită „o   copie a registrului evenimentelor (registrul jurnal) cu privire la legăturile   dintre apelurile telefonice sau orice alte date care ar fi putut fi create în   timpul cercetărilor în dosar la Biroul Procurorului special și care conține o   prezentare generală a convorbirilor telefonice care au fost interceptate pe   baza hotărârilor judecătorești privind interceptările din această cauză”,   precum și copii ale tuturor e‑mailurilor transmise prin intermediul adreselor   de e-mail ale acestora și care fuseseră ridicate de Procurorul special în   timpul anchetei. La 4 mai 2012, Tribunalul Districtual a respins cererea,   punctând că parchetul declarase că datele respective erau accesibile la sediul   Procurorului special, unde apărarea putea să le examineze și, dacă este   cazul, să solicite ca documentele să fie prezentate instanței ca probe. În   urma unui recurs, Curtea Supremă a dispus ca Tribunalul Districtual să se   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   6 pronunțe pe fond cu privire la această cerere. Prin hotărârea din 29 mai   2012, Tribunalul Districtual a reiterat că documentația era accesibilă   acuzaților. Acesta a subliniat, de asemenea, că, deși ar trebui să se considere   în general că parchetului îi incumbă obligația de a acorda apărării accesul la   datele obținute de poliție în cursul unei anchete, date care nu au fost   înaintate instanței, poliția și parchetul nu au fost obligate să remită apărării   copii ale acestor date. La 8 iunie 2012, Curtea Supremă a menținut hotărârea   Tribunalului Districtual. Ulterior, Procurorul special a acordat, la cerere,   accesul la datele respective.   20. La 20 noiembrie 2012, Tribunalul Districtual a respins cererea   reclamanților de clasare a cauzei în considerarea presupusei încălcări a   dreptului lor de acces la documente. Rechizitoriul a fost respins parțial   pentru alte temeiuri, dar decizia respectivă a fost casată de Curtea Supremă   în 10 decembrie 2012.   21. În ianuarie 2013, Procurorul special a informat apărarea că numai   documentele și datele marcate de anchetatori ca fiind relevante au fost   considerate „documente ale anchetei” și că accesul nu s-a extins la   „colectarea completă de date” sau la colectarea documentelor identificate   prin perchezițiile generale prin sistemul Clearwell. Cu toate acestea,   reclamanții ar avea acces la propriile e‑mailuri, precum și la înregistrări ale   propriilor conversații telefonice interceptate, în măsura în care acestea erau   încă stocate la momentul respectiv. Apărarea a fost, de asemenea, informată   că nu a existat o listă completă a conversațiilor telefonice înregistrate.   22. Apărarea a contestat faptul că restricțiile menționate anterior sunt   conforme cu legislația internă și cu Convenția. Procurorul special a răspuns   la 22 ianuarie 2013, referindu-se la obligația poliției de a examina în mod   egal probele împotriva acuzaților și în favoarea lor. Acesta a menționat că   rechizitoriul nu a fost însoțit de toate documentele anchetei, ci doar de cele   pe care parchetul a fundamentat dosarul, și că toate documentele anchetei au   fost însă enumerate în dosarul principal al documentului, astfel încât să fie   clar care documente nu au fost înaintate. Aceste documente ale anchetei ar   putea fi examinate la sediul parchetului după ce cauza a fost înaintată   instanței.   23. În ședința de judecată din 24 ianuarie 2013, parchetul a prezentat o   mare parte din documentele solicitate de reclamantul Hreiðar Már   Sigurðsson, precum și transcrierile anumitor apeluri telefonice care nu   fuseseră cunoscute de parchet decât după începerea procedurii judiciare. La   7 martie 2013, parchetul a prezentat alte probe solicitate de apărare, precum   și alte transcrieri ale apelurilor telefonice primite după ce a înaintat instanței   dosarul cauzei.   24. În cadrul unei ședințe de judecată preliminare din 21 martie 2013,   reclamanții au solicitat „o listă recapitulativă a tuturor documentelor și altor   materiale care fuseseră obținute de poliție și care nu fuseseră prezentate în   cauză” sau, alternativ, o listă recapitulativă a tuturor documentelor care   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   7 fuseseră obținute de către poliție în cursul anchetei, care fuseseră   identificate prin percheziția realizată cu programul Clearwell și care   primiseră denumirile „ESS KAU Q Islanda”, „ESS KAU Q Islanda 2” și   „KAU KBLUC” și nu fuseseră prezentate în speță. Ca alternativă   suplimentară, aceștia au solicitat o listă recapitulativă a tuturor   documentelor care fuseseră obținute în cursul anchetei, identificate prin   programul Clearwell și având în vedere denumirile menționate anterior, care   puteau fi găsite utilizând 15 căutări după cuvinte specifice sau conexiuni.   Parchetul s-a opus acestor cereri pentru motivul că asemenea documente nu   existau. Prin hotărârea din 26 martie 2013, Tribunalul Districtual a respins   cererile reclamanților pentru motivul că art. 37 alin. (1) din Legea privind   codul de procedură penală s-a aplicat numai datelor care intrau în vigoare și   erau încă disponibile, dar nu obliga poliția sau parchetul să pregătească   documentele la cererea apărării. La 4 aprilie 2013, Curtea Supremă a respins   recursul pentru motivul că hotărârea în cauză nu putea fi atacată cu recurs.   25. În cadrul recursului declarat de reclamanți împotriva hotărârii de   condamnare, au solicitat clasarea cauzei printre altele pentru motivul că   dreptul lor de acces la documente, garantat de art. 70 alin. (1) din   Constituție și de art. 6 din Convenție, fusese încălcat. În hotărârea sa, Curtea   Supremă a amintit că reclamanții fuseseră invitați să consulte „colecțiile de   date agregate”. În continuare, în ceea ce privește cererea respinsă de   Tribunalul Districtual la 29 mai 2012, aceasta a arătat că nu se putea trece   cu vederea faptul că colectarea datelor ridicate de poliție avea un domeniu   de aplicare enorm și că printre datele respective se numărau comunicările   prin e‑mail care trebuiau, prin natura lor, să se refere la afacerile financiare   ale unui număr mare de clienți ai Kaupþing și care trebuiau să rămână   confidențiale, precum și mesajele personale referitoare la viața privată a   angajaților. În plus, aceasta a menționat că cererile respinse de Tribunalul   Districtual la 26 martie 2013 priveau mai degrabă pregătirea unor   documente specifice pentru reclamanți decât accesul la acestea. În niciuna   dintre hotărârile Tribunalului Districtual nu li s-a interzis reclamanților   accesul la anumite documente; li s-a refuzat însă eliberarea de copii după o   colecție extensivă de documente, pe care aceștia au fost însă invitați să le   consulte la sediul poliției. Astfel, respingerea cererilor nu a restrâns   exercițiul dreptului de acces la documente al reclamanților.   26. Curtea Supremă a subliniat, în sfârșit, că reclamanții nu au adresat   Tribunalului Districtual alte cereri de acces la documente. A observat că,   „atunci când se apreciază dacă a fost restrâns exercițiul dreptului de acces la   documente al unui acuzat [...], condiția de bază trebuie să fie îndeplinită   dacă cererea referitoare la această chestiune a fost înaintată instanțelor”. În   consecință, instanța a considerat că nu existau motive pentru clasarea cauzei   pe baza unei încălcări a dreptului de acces la documente.   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   8 2. Audierea martorilor   27. La scurt timp după începerea anchetei, Procurorul special l-a   contactat pe domnul S.S., un avocat britanic care l-a reprezentat pe Al Thani   și pe ruda și consilierul său, Sheik Sultan (denumit în continuare „Sultan”),   în afacerile lor cu Kaupþing. Reprezentanți ai Procurorului special s-au   întâlnit cu Sultan la Londra în octombrie 2009 și cu Al Thani în octombrie   2011, pentru a obține informații despre cauză. Apărarea nu a fost notificată   cu privire la aceste interogatorii și nici nu i s-a oferit oportunitatea de a   participa. În opinia Procurorului special, interogatoriile nu au constituit   depoziții formale în sensul Capitolului VIII din Legea privind Codul de   procedură penală, ci mai degrabă audieri neoficiale în sensul art. 60 alin. (2)   din Legea privind Codul de procedură penală. Interogatoriile au fost   înregistrate și înregistrările audio, precum și transcrierile scrise au fost   incluse în probele prezentate de parchet instanței de fond.   28. În momentul în care cauza a fost înaintată Tribunalului Districtual,   parchetul a înaintat o listă de martori pe care dorea să-i citeze să depună   mărturie, inclusiv pe Al Thani și Sultan. La 10 februarie 2013, parchetul l-a   contactat pe S.S. prin e‑mail și i-a cerut să-și informeze clienții cu privire la   decizia parchetului și la dorința instanței de a-i audia pe amândoi în   persoană în cursul ședinței din aprilie. S.S. a fost, de asemenea, informat că   clienții săi ar putea, dacă preferă, să depună mărturie prin telefon. La 21   februarie 2013, societatea de avocatură a lui S.S. a informat parchetul că Al   Thani și Sultan erau pregătiți să dea declarații scurte confirmând ceea ce   declaraseră anterior în cursul interogatoriilor lor, dar că, în caz contrar, nu   doreau să participe la procesul din Islanda. În cadrul ședinței de judecată din   7 martie 2013, parchetul a informat Tribunalul Districtual că Al Thani și   Sultan au refuzat să depună mărturie în fața instanței. Nici parchetul, nici   instanța nu au mai încercat să îi determine să depună mărturie.   Procesele‑verbale ale ședinței nu indică faptul că, la acel moment sau   înainte de ședința principală, apărarea a făcut comentarii cu privire la   martorii care nu au depus mărturie sau a formulat vreo pretenție sau cerere   pentru ca alte încercări de citare a acestora să fie făcute.   29. În recursul la Curtea Supremă împotriva condamnărilor lor,   reclamanții au susținut că nu au fost făcute suficiente încercări pentru ca Al   Thani și Sultan să depună mărturie în fața instanței. Curtea Supremă a   considerat însă că hotărârea Tribunalului Districtual poate fi anulată doar pe   această bază „dacă s-ar demonstra că mărturia [lor] [...] ar fi putut avea un   impact semnificativ asupra concluziei referitoare la o anumită chestiune în   această cauză”. Aceasta a subliniat, de asemenea, că parchetul va trebui să   suporte consecințele negative ale lipsei probelor respective.   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   9 3. Interceptarea telefonică   30. În legătură cu anchetarea cauzei și a altor cauze în care sunt implicați   reclamanții care au fost anchetați în același timp, Tribunalul Districtual din   Vesturland a încuviințat Procurorului special mai multe mandate de   interceptare a tuturor apelurilor telefonice efectuate către și dinspre toate   numerele de telefon înregistrate sau utilizate de reclamanți. Telefoanele   reclamanților au fost interceptate în perioada 9-27 martie 2010. Procurorul   special i‑a informat pe reclamanți prin scrisoarea din 28 decembrie 2011 că   interceptarea a avut loc și i-a informat că înregistrările convorbirilor   telefonice interceptate urmau a fi șterse în conformitate cu art. 85 alin. (1)   din Legea privind Codul de procedură penală.   31. În perioada februarie-aprilie 2013, reclamanții au examinat   conversațiile telefonice interceptate care au fost stocate de Procurorul   special și au descoperit că printre apeluri telefonice s‑au numărat patru   apeluri între Hreiðar Már Sigurðsson și avocatul său, precum și un apel între   Magnús Guðmundsson și avocatul său. Fiecare dintre avocații acestor   reclamanți a scris Procurorului special în această privință și a înaintat o   plângere Procurorului General împotriva angajaților din cadrul Biroului   Procurorului special. Procurorul special a răspuns avocatului lui   Hreiðar Már Sigurðsson, arătând că s-a făcut o greșeală întrucât apelurile   telefonice în cauză nu fuseseră șterse imediat în conformitate cu art. 85 din   Legea privind Codul de procedură penală, dar că au fost șterse între timp. El   a descris procesul interceptării convorbirilor telefonice după cum urmează.   Apelurile au fost înregistrate cu ajutorul Diviziei de Criminalistică   Informatică a Poliției Metropolitane din Rejkjavík; acestea fuseseră scanate   de anchetatori, care au făcut în același timp însemnări scurte cu privire la   ceea ce ei au considerat relevant pentru anchetarea cauzei; anchetatorii   fuseseră instruiți să înceteze ascultarea convorbirilor telefonice atunci când   a devenit evident că un inculpat vorbea cu apărătorul său și să nu   înregistreze ceea ce s-a dezvăluit în conversație până în acel moment. Cu   toate acestea, un angajat responsabil pentru documentarea apelurilor   telefonice a făcut greșeala de a nu menționa apelurile telefonice în cauză   atunci când a scris un memorandum și, în consecință, acestea fuseseră omise   dintr-o listă de apeluri telefonice care urmau să fie șterse. Procurorul special   a subliniat că apelurile telefonice nu au fost ascultate și că confidențialitatea   a fost respectată.   32. Procurorul General a decis, prin scrisorile din 24 aprilie 2013 și 14   februarie 2014, să suspende anchetele în legătură cu plângerile depuse. În   scrisoarea adresată lui Hreiðar Már Sigurðsson, s-a considerat că explicațiile   oferite de Procurorul special erau satisfăcătoare; în scrisoarea adresată lui   Magnús Guðmundsson, s-a observat că interceptarea a avut loc în   conformitate cu Legea privind Codul de procedură penală, care se baza pe   premisa că era inevitabil ca conversațiile dintre inculpați și avocații acestora   să fie înregistrate împreună cu alte conversații. S-a adăugat că nimic nu   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   10   părea să indice faptul că conversațiile reclamantului au fost ascultate sau   utilizate în scopul anchetei sau al prezentării probelor. Prin urmare, a trebuit   să se considere că a fost o greșeală sau un accident și că nu se putea   considera că aceasta constituie neglijență gravă sau intenție.   33. În recursurile lor la Curtea Supremă împotriva condamnărilor lor,   reclamanții respectivi s‑au referit la înregistrarea conversațiilor telefonice   dintre ei și avocații lor. Curtea Supremă a subliniat faptul că, în dosar, nu   există transcrieri ale unor astfel de conversații înregistrate, astfel încât să fie   clar că acestea nu fuseseră utilizate ca probe în fața instanței. A menționat,   de asemenea, că nu este evident cum anume putea poliția să organizeze   procedurile de interceptare a telefonului unui inculpat în orice alt mod, din   moment ce nu se putea ști în avans dacă acea conversație va fi cu un   apărător. În plus, în ceea ce privește sugestia reclamanților potrivit căreia   natura conversațiilor ar fi putut verificată de altcineva în afara poliției,   Curtea Supremă a arătat că poliția nu are autoritatea de a atribui această   sarcină, care implica o ingerință în viața privată, altora. În sfârșit, Curtea   Supremă a arătat că nu au fost prezentate argumente în sensul că astfel de   înregistrări ar fi adus atingere efectiv anchetei efectuate în cauză sau că ar fi   putut exista un pericol real în acest sens.   4. Imparțialitatea   34. La 8 decembrie 2014, Curtea Supremă a informat părțile că Á.K., fost   judecător al Curții Supreme, va lua parte la judecarea cauzei în recurs în   calitate de judecător ad hoc. Curtea Supremă nu a primit nici un comentariu   în acest sens, însă apărarea a comentat posibila lipsă de imparțialitate a altui   judecător al Curții Supreme, care s-a abținut ulterior de la judecarea cauzei.   Prin e‑mailul din 19 decembrie 2014, Curtea Supremă a informat părțile că   soția lui Á.K., doamna S., a fost membră a Consiliului de administrație al   ASF până în ianuarie 2009 și le-a invitat să își prezinte observațiile cu   privire la această chestiune. La cererea unuia dintre apărători, părțile au   primit informații suplimentare cu privire la ziua exactă în care doamna S. a   părăsit Consiliul de administrație al ASF. Până la 23 decembrie 2014,   Curtea Supremă primise răspunsuri de la toate părțile, care arătau că nu au   fost formulate obiecții cu privire la participarea lui Á.K. la procedură.   35. În observațiile transmise, Guvernul a informat Curtea că a primit o   declarație din partea lui Á.K. din data de 19 septembrie 2016 în care declara   că soția sa, dna S., fusese numită vicepreședinte al Consiliului de   administrație al ASF la 1 ianuarie 2007 și că a demisionat la 25 ianuarie   2009. Ea a confirmat că, între 9 decembrie 2008, când tranzacțiile în   discuție fuseseră trimise către ASF, și data demisiei sale, tranzacțiile   fuseseră discutate o dată în cadrul ședinței Consiliului de administrație, la   19 ianuarie 2009, când directorul ASF anunțase că un specialist fusese   numit pentru a efectua noi investigații asupra acestora; specialistul înmânase   raportul său către ASF la 6 martie 2009, iar ASF a înaintat plângerea sa   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   11   Procurorului special la 13 martie 2009. Prin urmare, problema nu a fost   discutată niciodată câtă vreme dna S. a făcut parte din Consiliul de   administrație. Á.K. a afirmat, de asemenea, că nu a considerat că   îndeplinește condițiile pentru a fi recuzat de la judecarea cauzei, dar că nu   dorise să facă parte din complet decât dacă era clar că apărarea nu avea   rezerve și că, prin urmare, a solicitat ca apărarea să fie informată cu privire   la legătura existentă.   36. Guvernul a primit, de asemenea, o declarație din partea fiului lui   Á.K., domnul K., din 19 septembrie 2016, confirmată de un fost membru al   Consiliului de lichidare a Kaupþing, conform căreia domnul K. lucrase în   cadrul departamentului juridic al Kaupþing din noiembrie 2007 până la   prăbușirea băncii, în octombrie 2008. La scurt timp după desemnarea   Comitetului provizoriu de administrare, domnul K. a început să lucreze   pentru Comitet și a fost directorul departamentului juridic al acestuia   începând din decembrie 2008. După ce Comitetul provizoriu de   administrare a fost suspendat la sfârșitul anului 2011 și a fost numit un   consiliu de lichidare, domnul K. a preluat funcția de director al   departamentului juridic al consiliului respectiv, funcție deținută până în   august 2013. În declarația sa, domnul K. a menționat că, atunci când a   preluat funcția de director al departamentului juridic al Comitetului   provizoriu de administrare, s-a hotărât că acele cauze privind anchete penale   și acțiuni în despăgubire împotriva foștilor angajați nu vor face parte din   activitatea diviziei juridice a Comitetului provizoriu de administrare,   întrucât el fusese angajat al Kaupþing înainte de prăbușirea aceia; același   lucru a fost valabil după desemnarea Consiliului de lichidare. Aceste cauze   au fost încredințate altor angajați care au raportat direct Comitetului   provizoriu de administrare și Consiliului de lichidare. Astfel, domnul K. a   declarat că nu a fost implicat în niciun fel în cauza împotriva reclamanților   sau în acțiunile civile împotriva acestora. El a adăugat că nu au existat   niciodată contracte între el și respectivele comitet și consiliu cu un stimulent   legat de recuperarea activelor Kaupþing. În urma demisiei sale din 2013,   acesta a acționat în calitate de consultant în cadrul Consiliului de lichidare,   dar acordul de consultanță nu avea nicio legătură cu prezenta cauză și nu   includea plăți legate de performanță. În sfârșit, în ceea ce privește afirmația   reclamanților potrivit căreia apărarea nu fusese notificată că acesta fusese   directorul departamentului juridic al Kaupþing, domnul K. a subliniat că îi   cunoștea personal pe toți apărătorii implicați în cauză și că lucrase cu trei   dintre aceștia. În plus, el a păstrat legătura cu doi dintre aceștia în timp ce   era directorul departamentului juridic.   II. DREPTUL INTERN RELEVANT   37. Prevederile relevante ale Legii privind Codul de procedură penală   (Legea nr. 88/2008) sunt formulate după cum urmează:   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   12   Art. 6   „1. Un judecător, inclusiv un judecător asociat, este recuzat de la judecarea unei   cauze atunci când:   [...]   g. există alte condiții sau circumstanțe care pot pune la îndoială în mod rezonabil   imparțialitatea sa”.   Art. 7   „1. Un judecător are responsabilitatea de a-și asigura propria eligibilitate pentru   soluționarea unei cauze. Părțile ar putea cere însă unui judecător să se abțină de la   judecarea cauzei. În același mod, președintele completului de judecată asigură   eligibilitatea judecătorilor asociați experți.”   Art. 37   „1. Avocatul apărării trebuie să obțină cât mai curând posibil o copie a tuturor   documentelor din dosar1 referitoare la clientul său, precum și înlesniri pentru   examinarea altor materiale din această cauză. Poliția poate însă să refuze unui avocat   al apărării accesul la documente individuale sau alte date pentru maximum trei   săptămâni de la întocmirea acestora sau intrarea lor în posesia poliției dacă se crede că   acest acces ar afecta ancheta realizată în cauză. Poliția poate să respingă din același   motiv cererile avocatului apărării de realizare de copii ale documentelor individuale în   timp ce în cauză se desfășoară ancheta. Negarea dreptului de acces poate contestată în   fața unui judecător.   [...]   3. În plus, poliția poate refuza avocatului apărării accesul la documente individuale   și alte date în timpul anchetei realizate în cauză dacă sunt în joc interesele statului sau   ale publicului sau dacă sunt în joc interesele urgente ale unor persoane, altele decât   clientul său, sau dacă aceste comunicări cu autoritățile din alte țări împiedică accesul.   O astfel de negare a dreptului de acces poate fi contestată în fața unui judecător.   [...]   5. Poliția trebuie să ofere avocatului apărării oportunitatea de a urmări progresul   anchetei în măsura posibilului. Poliția trebuie să ia în considerare orice sugestii pe   care avocatul apărării le poate prezenta cu privire la acțiuni individuale de investigații,   cu excepția cazului în care poliția consideră că asemenea sugestii sunt interzise sau   irelevante.”   Art. 116   „1. Persoana care a împlinit vârsta de 15 ani, supusă jurisdicției islandeze și care nu   este inculpatul sau reprezentantul său, trebuie să se prezinte în fața instanței ca martor   pentru a răspunde verbal întrebărilor adresate acestora cu privire la situația de fapt din   cauza respectivă [...]   1. Curtea Supremă a stabilit în jurisprudența sa că termenul „document” din această   dispoziție se aplică numai documentelor în forma lor tradițională, care este pe suport de   hârtie. Datele în format electronic nu sunt considerate un document în sensul dispoziției, ci   intră sub incidența termenului „alte materiale” sau „alte date”.   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   13   [...]   4. Dacă martorul se află la departe de instanță sau dacă pentru a se prezenta în fața   instanței i-ar fi provocate inconveniente semnificative, judecătorul poate decide ca   mărturia să fie depusă în timpul ședinței de judecată prin intermediul telefonului sau al   altor metode de telecomunicație, cu condiția ca mărturia să fie depusă astfel încât toți   cei prezenți în timpul ședinței să o poată asculta. Această autorizare nu poate fi   acordată în cazul în care este de așteptat ca mărturia depusă de martor să fie esențială   în soluționarea cauzei.”   Art. 120   „1. Procurorul este responsabil pentru citarea martorilor în fața instanței. Inculpatul   poate, totuși, să citeze martori în fața instanței dacă va alege să facă acest lucru. [...]   2. Dacă este necesar, judecătorul citează un martor în fața instanței prin intermediul   unei citații scrise emise din proprie inițiativă sau la cererea oricărei părți. Citația   precizează numele și adresa martorului, principalele motive ale citării, numele   instanței, locul și data în care urmează să fie depusă declarația și care pot fi   consecințele în cazul în care martorul nu se prezintă sau nu își îndeplinește datoria în   alte privințe. Procurorul este responsabil pentru emiterea citațiilor, iar o astfel de   emitere se realizează în același mod ca rechizitoriul [...]”   Art. 121   „1. În cazul în care un martor nu se prezintă în fața instanței conform unei citații   emise legal și nu oferă un motiv legitim pentru neprezentare, procurorul poate solicita   poliției să preia în custodie martorul sau să îl aducă în fața instanței la o dată   ulterioară. Poliția are obligația de a se conforma acestor instrucțiuni din partea   procurorului.   [...]”   38. Potrivit Legii privind Codul de procedură penală, procedurile   judiciare pot fi redeschise în anumite condiții. Art. 228 din lege prevede că,   dacă hotărârea tribunalului districtual nu a fost atacată cu recurs sau când   termenul pentru introducerea recursului s-a împlinit, Comisia pentru   redeschiderea procedurilor judiciare poate aproba cererea unei persoane, în   cazul în care aceasta consideră că a fost condamnată în mod greșit sau a fost   condamnată pentru o infracțiune mai gravă, pentru redeschiderea procedurii   judiciare în fața tribunalului districtual, dacă sunt îndeplinite anumite   condiții. Condițiile sunt, printre altele, existența unor deficiențe grave în   procesarea cauzei care au afectat concluzia la care s-a ajuns (pct. d).   Procurorul General poate solicita redeschiderea în beneficiul persoanei   condamnate în cazul în care consideră că sunt îndeplinite condițiile   prevăzute la art. 228 alin. (1) din lege. În conformitate cu art. 229 din lege,   cererea de redeschidere se transmite în scris și Comisiei pentru   redeschiderea procedurilor judiciare. Aceasta include o motivare detaliată   privind modul în care sunt considerate îndeplinite condițiile pentru   redeschidere. Potrivit art. 231 din lege, Comisia pentru redeschiderea   procedurilor judiciare decide dacă procedura va fi redeschisă. Dacă cererea   de redeschidere este aprobată, prima hotărâre rămâne în vigoare până la   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   14   pronunțarea unei noi hotărâri în cauză. Art. 232 din lege prevede că Comisia   pentru redeschiderea procedurilor judiciare poate admite o cerere de   redeschidere a unei cauze care a fost soluționată definitiv de curtea de apel   sau de Curtea Supremă și se va pronunța o nouă hotărâre în cazul în care   sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 228.   ÎN DREPT   I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN   CONVENȚIE   39. Reclamanții s‑au plâns de faptul că Curtea Supremă nu a fost   independentă și imparțială, întrucât (i) soția unuia dintre judecătorii săi a   fost vicepreședinte al Consiliului de administrație al ASF în timp ce efectua   cercetarea în cazul Kaupþing, și (ii) fiul aceluiași judecător avea o strânsă   afiliere profesională cu banca, în special întrucât era angajat ca director al   departamentului juridic din cadrul Kaupþing după prăbușirea acesteia, iar în   această calitate a introdus numeroase acțiuni civile împotriva a doi dintre   reclamanți. Reclamanții au invocat art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura   în care este relevant, prevede următoarele:   „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către   o instanță independentă și imparțială, […], care va hotărî […] asupra […] oricărei   acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”   40. Guvernul a contestat acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   1. Argumentele părților   41. Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne   întrucât nu l-au recuzat pe Á.K. înainte de pronunțarea hotărârii Curții   Supreme. Deși a admis că, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea privind Codul   de procedură penală, un judecător ar trebui să evalueze din oficiu existența   motivelor care justifică abținerea sa, astfel încât revocarea să nu fie în   principal responsabilitatea părților, Guvernul a subliniat că reclamanții   fuseseră informați înainte de ședința principală că judecătorul în cauză va fi   prezent și că soția sa fusese membru al Consiliului de administrație al ASF   până la 25 ianuarie 2009. Guvernul a susținut, de asemenea, că informațiile   referitoare la funcția anterioară a fiului lui Á.K., ca director al   departamentului juridic din cadrul Kaupþing, erau disponibile și ar fi putut   fi obținute cu ușurință până la momentul soluționării cauzei de către Curtea   Supremă. În această privință, Guvernul a subliniat că fiul, domnul K., fusese   angajat al Kaupþing în același timp în care doi dintre reclamanți erau   directori ai băncii și că, potrivit declarației sale din 16 septembrie 2016,   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   15   acesta îi cunoștea personal pe toți apărătorii, întrucât studiase împreună cu   trei și lucrase împreună cu doi dintre aceștia. Pe această bază și ținând   seama de dimensiunea redusă a comunității juridice islandeze, Guvernul a   considerat că legătura domnului K. cu Kaupþing ar fi trebuit să fie   cunoscută de apărare. Guvernul a admis însă că reclamanții nu aveau   cunoștință de acordul de consultanță încheiat de domnul K. cu banca   începând din 2013.   42. În opinia Guvernului, reclamanții nu au epuizat căile de atac interne,   întrucât nu ridicaseră aceste probleme înainte sau în cursul ședinței   principale. Guvernul a susținut că, în eventualitatea formulării unei cereri de   abținere, Curtea Supremă ar fi examinat-o amănunțit și ar fi luat o decizie în   această privință. A menționat, în acest sens, că unul din ceilalți judecători   numiți inițial se abținuse după o observație din partea apărării. În opinia sa,   explicația oferită de reclamanți pentru faptul că nu au obiectat în legătură cu   Á.K. nu era conformă cu comentariul apărării cu privire la celălalt judecător   și a subliniat, de asemenea, că unul dintre apărători a efectuat verificări   suplimentare în legătură cu data demisiei soției lui Á.K. înainte de a preciza   că nu va fi făcută nici o observație. Guvernul a concluzionat că reclamanții   nu puteau presupune în mod rezonabil că o obiecție ar fi fost în zadar sau în   detrimentul cauzei lor. Deși consideră că omisiunea recuzării judecătorilor   nu poate fi privită, în general, ca o renunțare la dreptul la o instanță   imparțială, Guvernul a susținut că o astfel de omisiune, fără motive   justificate, a constituit neepuizarea căilor de atac interne. În sfârșit,   Guvernul a susținut că utilizarea măsurii extraordinare de solicitare a   redeschiderii cauzei nu poate fi considerată drept epuizarea căilor de atac   interne.   43. Reclamanții au considerat că au epuizat căile de atac interne. Aceștia   au admis că nu au recuzat judecătorul respectiv în pofida faptului că au fost   informați despre poziția ocupată de soția sa, dar au susținut că se temeau de   o prejudecată negativă dacă s-ar fi opus după ce judecătorul și colegii săi nu   au ridicat această chestiune și nu s-au pronunțat asupra ei din proprie   inițiativă. Reclamanții au arătat că, odată ce nu au mai depins de judecătorii   respectivi, au depus o petiție pentru redeschiderea extraordinară a cauzei,   printre altele, pentru motivul lipsei de imparțialitate a lui Á.K. Aceștia au   menționat, de asemenea, că în cauzele Pfeifer și Plankl împotriva Austriei   (nr. 10802/84, 25 februarie 1992, seria A nr. 227) și Oberschlick împotriva   Austriei (nr. 11662/85, 23 mai 1991, seria A nr. 204), Curtea nu a considerat   că omisiunea recuzării judecătorilor pentru motivul lipsei lor de   imparțialitate a constituit o renunțare la dreptul la o instanță imparțială.   2. Motivarea Curții   44. Curtea consideră, de la început, că trebuie făcută o distincție între   cele două aspecte ale afirmațiilor reclamanților și, în consecință, le va   aborda separat.   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   16   (a) Lipsa imparțialității lui Á.K. din cauza calității soției sale de membru   al Consiliului de administrație al ASF   45. Curtea consideră că nu este necesar să decidă dacă o obiecție față de   participarea unui judecător la un proces din cauza pretinsei sale lipse de   imparțialitate constituie o cale de atac efectivă care trebuie epuizată în   sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, întrucât consideră că această plângere   este, în orice caz, inadmisibilă pentru motivele prezentate mai jos.   46. Curtea nu consideră nici că problema ar trebui să fie considerată ca o   renunțare la drepturi în sensul clasic al acestui termen, astfel cum este   utilizat în jurisprudența sa, deși recunoaște că, în anumite cauze, au fost   examinate situații similare în lumina principiilor referitoare la renunțare (în   special cauza Pfeifer și Plankl și Oberschlick, ambele citate anterior). În   speță, se pune mai degrabă problema dacă reclamanții, atunci când s-au   confruntat cu o situație în care se putea argumenta că un judecător ar trebui   revocat, dar nu a fost exclus în mod neechivoc în temeiul legii, prin faptul   că nu s‑au opus participării sale, se poate afirma că au acceptat că nu există   motive legitime pentru a pune la îndoială imparțialitatea instanței [a se   vedea Smailagić împotriva Croației (dec.), nr. 77707/13, pct. 34 și 36, 10   noiembrie 2015].   47. În această privință, Curtea amintește că, în cauza Zahirović împotriva   Croației (nr. 58590/11, pct. 31-37, 25 aprilie 2013), a reținut, în împrejurări   similare celor din speță, că, din cauza omisiunii reclamantului de se folosi   de oportunitatea de a-și prezenta plângerile referitoare, printre altele, la   pretinsa lipsă de imparțialitate a unui judecător în faza de judecată a   procedurii, nu a putut concluziona că pretinsul viciu de procedură invocat ar   fi constituit o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la un proces   echitabil. În consecință, plângerea reclamantului a fost declarată   inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată. A arătat, în această privință, că   „atunci când dreptul intern oferă posibilitatea de a elimina cauzele temerilor   privind imparțialitatea instanței sau a unui judecător, se așteaptă (și în ceea   ce privește dreptul național necesar) ca un reclamant care crede cu adevărat   că există temeri întemeiate cu privire la acest aspect să le invoce cu prima   ocazie”. O situație similară a apărut în Smailagić, citată anterior, în care   Curtea a concluzionat că, „dată fiind incapacitatea reclamantului de a se   folosi de oportunitatea de a elimina temerile privind lipsa imparțialității [...]   la momentul respectiv [...] și, astfel, de a se asigura că drepturile sale au fost   respectate, fără a invoca niciun motiv relevant pentru o asemenea omisiune,   nu se poate considera că acesta avea motive legitime pentru a pune la   îndoială imparțialitatea instanței”. Prin urmare, Curtea a fost împiedicată să   concluzioneze că pretinsul viciu de procedură care a făcut obiectul plângerii   a constituit o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la un proces   echitabil.   48. Curtea observă că, în speță, reclamanții nu contestă faptul că, în   temeiul dreptului islandez, puteau să conteste, pentru motivul în discuție,   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   17   participarea lui Á.K. în cauză – și, într-adevăr, acestora li s-a acordat   posibilitatea expresă de a face aceasta – dar că au afirmat în mod explicit că   nu au nicio obiecție în această privință. În schimb, aceștia susțin că au avut   rezerve cu privire la a formula o obiecție întrucât se temeau că aceasta ar   putea avea repercusiuni negative, având în vedere că nici Á.K. însuși, nici   completul Curții Supreme în ansamblul său nu au considerat necesar ca   acesta să se retragă. Cu toate acestea, Curtea consideră că acest argument   este speculativ și neconvingător. În primul rând, nu consideră că există   motive concrete să se teamă că Curtea Supremă și Á.K. în special ar fi   adoptat o atitudine negativă față de reclamanți doar din cauza unei obiecții   la adresa lui Á.K. În al doilea rând, este de acord cu Guvernul că argumentul   este grav slăbit de faptul că o interogare din partea apărării a condus la   retragerea altui judecător.   49. În speță, trebuie să se constate că avocații reclamanților, având   deplina cunoaștere a împrejurărilor și a implicațiilor, au afirmat în mod   explicit că nu se opun participării lui Á.K. În aceste condiții, Curtea   consideră că acceptarea acestei participări în momentul în care li s‑a acordat   posibilitatea expresă de a o contesta ar constitui un indiciu fără echivoc al   faptului că, la momentul respectiv, participarea lui Á.K. nu a fost   considerată problematică din punctul de vedere al imparțialității sale din   cauza fostei poziții deținute de soția sa în ASF. În concluzie, acest capăt de   cerere este în mod vădit nefondat și trebuie declarat inadmisibil, în   conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și 4 din Convenție.   (b) Lipsa imparțialității lui Á.K. din cauza rolului fiului său în calitate de   director al departamentului juridic al băncii   50. Curtea observă că apărarea nu a fost notificată în mod oficial în   niciun moment cu privire la faptul că fiul lui Á.K., domnul K., deținuse   diferite funcții în cadrul departamentelor juridice ale băncii sau cu privire la   rolul său ulterior de consultant. Ia act de informațiile prezentate de Guvern   potrivit cărora domnul K. îi cunoștea personal pe toți avocații apărării din   prezenta cauză și că doi dintre reclamanți fuseseră directori ai băncii în timp   ce acesta lucra în cadrul departamentului juridic al băncii. Curtea ia act, de   asemenea, de afirmația Guvernului potrivit căreia, în contextul unei   comunități juridice mici, există puține îndoieli cu privire la faptul că funcția   domnului K. era cunoscută apărării. Cu toate acestea, Curtea nu este în   măsură să accepte că astfel de cunoștințe generale prezumate sunt suficient   de sigure pentru ca apărarea să fie notificată cu privire la posibila lipsă de   imparțialitate a unui judecător și, prin urmare, nu poate fi de acord că   reclamanții ar fi trebuit să conteste participarea lui Á.K. pentru acest motiv   pentru a epuiza căile de atac interne, presupunând chiar că o astfel de   contestație constituia o cale de atac efectivă care trebuie epuizată în sensul   art. 35 § 1 din Convenție. Concluzionează așadar că plângerea nu poate fi   respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne. Pe de altă parte, trebuie să   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   18   se constate că, contrar situației referitoare la soția lui Á.K., apărarea nu a   declarat în niciun moment în mod expres că nu contestă participarea lui   Á.K. în pofida relației sale cu domnul K. În consecință, Curtea consideră că   acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3   lit. a) din Convenție. Având în vedere că nu prezintă niciun alt motiv de   inadmisibilitate, trebuie declarat așadar admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părților   51. Reclamanții nu au susținut că Á.K. a dat dovadă de părtinire. Aceștia   au afirmat însă că imparțialitatea obiectivă a lui Á.K. a fost compromisă din   cauza rolului jucat de fiul său în trei situații specifice. În primul rând, în   observațiile lor inițiale, reclamanții au arătat că, în ianuarie 2013, Consiliul   de lichidare introdusese acțiunea în despăgubire în fața Tribunalului   Districtual față de Hreiðar Már Sigurðsson și Ólafur Ólafsson ca urmare a   participării lor la „tranzacția Al Thani” și au susținut că nu se putea nega   faptul că soluționarea litigiului penal ar putea avea o influență substanțială   asupra soluționării procesului menționat. În al doilea rând, reclamanții au   susținut că, în urma demisiei sale din 2013, domnul K. fusese angajat în   calitate de consultant al Consiliului de lichidare al Kaupþing până la   jumătatea anului 2015, consecința fiind că acesta era dependent din punct de   vedere financiar de Kaupþing sau cel puțin de plata unor sume substanțiale   de către bancă, care era presupusa „victimă” a procesului penal inițiat   împotriva reclamanților, la momentul soluționării cauzei de către Curtea   Supremă și la momentul pronunțării hotărârii sale. Or, apărarea nu avea   cunoștință de acordul de consultanță și, în opinia reclamanților, legătura nu   putea fi considerată ca fiind „îndepărtată”, astfel cum a susținut Guvernul.   În al treilea rând, reclamanții au arătat că faptul că domnul K. era angajat al   băncii era o chestiune delicată atunci când își îndeplinea atribuțiile de   director al departamentului juridic în urma prăbușirii băncii, iar acest lucru   era subliniat de faptul că se abținuse de la participarea la ședințele unei   comisii pe care a prezidat-o atunci când erau examinate cauzele împotriva   foștilor angajați. Reclamanții au admis că nu exista nici un motiv să se   îndoiască că domnul K. nu a avut nimic de-a face cu cauza care îi viza în   calitatea sa de director al departamentului juridic al Kaupþing, dar au   subliniat că aspectul crucial era modul în care Á.K. trebuia să fie văzut. În   acest sens, făcând trimitere la cauza Pétur Thór Sigurđsson împotriva   Islandei (nr. 39731/98, 10 aprilie 2003), reclamanții au arătat că era evident   că o apărare eficientă a foștilor manageri sau membri ai consiliului de   administrație al unei bănci care s-a prăbușit trebuia să fie pregătită să   includă argumente în sensul că anumite practici fuseseră tolerate și, de   asemenea, dacă departamentul juridic al băncii a participat sau nu la   asemenea practici ori le-a acceptat. O astfel de apărare a devenit extrem de   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   19   dificilă, dacă nu imposibilă, atunci când unul din judecători a avut legături   strânse cu un angajat de rang înalt din departamentul juridic al băncii în anii   care au dus la prăbușirea acesteia și când au fost comise infracțiunile   imputate.   52. Guvernul a afirmat, în primul rând, că nu se pune problema lipsei de   imparțialitate subiectivă din partea lui Á.K. și că era necesar doar să se   stabilească dacă circumstanțele erau de natură să dea naștere unor îndoieli   serioase cu privire la imparțialitatea sa obiectivă. În ceea ce privește   temerile reclamanților cu privire la domnul K., Guvernul a menționat că   acestea se refereau la susținerile potrivit cărora, în calitate de director al   departamentului juridic al Kaupþing în perioada 2008-august 2013, acesta   era responsabil pentru administrarea unui proces de amploare împotriva a   doi dintre reclamanți. Aceștia au considerat că poziția anterioară a domnului   K. nu constituia o legătură care reprezenta în sine un impediment pentru ca   Á.K. să facă parte din complet; în opinia Guvernului, pentru ca temerea   privind lipsa de imparțialitate să fie justificată în mod obiectiv, ar trebui să   se demonstreze că domnul K. ar fi fost implicat sau ar fi avut anumite   legături financiare sau de alt tip cu cauza și că ar fi fost rezonabil să se   presupună că soluția [litigiului] conta personal pentru el. Potrivit   Guvernului, nu era clar cât de mare a fost interesul Kaupþing în soluționarea   litigiului, dacă a existat, și chiar dacă s-ar putea considera că avea un anumit   interes, acest interes nu se extindea în mod automat la domnul K. în calitate   de angajat; el nu era nici proprietarul, nici principalul reprezentant al   Kaupþing. În plus, a demisionat din poziția respectivă cu aproximativ 16   luni înainte de audierea cauzei de către Curtea Supremă, iar acordul său de a   continua activitatea în calitate de consilier al Consiliului de lichidare într‑o   chestiune specifică, fără legătură cu cauza sau cu alte cauze împotriva   reclamanților era o legătură îndepărtată. Guvernul a făcut trimitere la   declarația domnului K. pe care a prezentat‑o și pe care a considerat‑o ca   fiind o probă că acesta nu a fost în niciun moment implicat în vreo cauză   împotriva reclamanților, penală sau civilă. În plus, soluționarea litigiului   penal nu l-ar fi putut afecta financiar sau în alt mod. În concluzie, Guvernul   a susținut că reclamanții nu puteau avea îndoieli legitime cu privire la   imparțialitatea lui Á.K. în această privință. S-a referit, în acest sens, la   Walston împotriva Norvegiei [(dec.), nr. 37372/97, 11 decembrie 2001].   53. Guvernul a admis că înfățișările pot avea o anumită importanță atunci   când se evaluează imparțialitatea obiectivă, dar a subliniat că unicul element   de probă invocat de reclamanți cu privire la legătura substanțială a domnului   K. cu cauza era un anunț privind demisia sa din partea Kaupþing și un   articol de presă referitor la presupusele plăți fixe pe care mai mulți angajați   actuali și foști angajați ai Kaupþing le-ar primi dacă banca ar ajunge la un   concordat. În opinia Guvernului, numai aceste informații nu puteau fi   considerate suficiente pentru a da naștere unor întrebări în cazul   reclamanților cu privire la lipsa de imparțialitate din partea Á.K.   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   20   54. Guvernul a adăugat că nu este de acord cu afirmația reclamanților   potrivit căreia acordul de consultanță încheiat de domnul K. cu Kaupþing l‑a   făcut „dependent din punct de vedere financiar” de aceasta și că urma să   primească „sume substanțiale” și a susținut că nu există dovezi în acest sens.   La momentul audierii cauzei de către Curtea Supremă, domnul K. a deținut   o poziție într‑o organizație fără legătură cu Kaupþing, iar contractul de   consultanță nu avea nicio legătură cu cauza sau cu reclamanții, iar plățile   care urmau să fie efectuate nu aveau nicio legătură cu soluționarea litigiului.   Nu există niciun indiciu că legătura a fost de natură să exercite presiuni   financiare asupra lui Á.K. În sfârșit, Guvernul a susținut că niciun element   din dosar nu indica faptul că strategiile de apărare menționate de reclamanți   erau o opțiune.   2. Motivarea Curții   (a) Principii generale   55. În ceea ce privește principiile generale referitoare la imparțialitatea   unei instanțe, Curtea face trimitere la hotărârea pronunțată în cauza Denisov   împotriva Ucrainei (MC) [nr. 76639/11, pct. 61-63, 25 septembrie 2018; a   se vedea, de asemenea, Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva   Portugaliei (MC), nr. 55391/13, 57728/13 și 74041/13, pct. 145-49, 6   noiembrie 2018 și, în context penal, Kyprianou împotriva Ciprului (MC),   nr. 73797/01, pct. 118-21, 15 decembrie 2005]:   „61. De regulă, imparțialitatea denotă lipsa prejudecăților sau a părtinirii. Conform   jurisprudenței constante a Curții, existența imparțialității în sensul art. 6 § 1 se   stabilește în baza (i) unui test subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenție   convingerilor personale și comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă   judecătorul a dat dovadă de prejudecăți personale sau părtinire într-o cauză; și (ii) unui   test obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanța în sine și, printre alte aspecte,   compunerea acesteia, prezintă suficiente garanții pentru excluderea oricărei îndoieli   legitime în legătură cu imparțialitatea acesteia [a se vedea, inter alia, Micallef   împotriva Maltei (MC), nr. 17056/06, pct. 93, CEDO 2009, cu trimiterile   suplimentare].   62. Cu toate acestea, nu există nicio delimitare clară între imparțialitatea subiectivă   și cea obiectivă, având în vedere că comportamentul unui judecător poate nu doar să   genereze îndoieli obiectiv justificate în ceea ce privește imparțialitatea instanței, din   punctul de vedere al unui observator extern (testul obiectiv), ci poate viza și   chestiunea convingerilor sale personale (testul subiectiv) [a se vedea Kyprianou   împotriva Ciprului (MC), nr. 73797/01, pct. 119, CEDO 2005-XIII]. În consecință, în   unele cauze, în care poate fi dificilă obținerea unor probe care să infirme prezumția de   imparțialitate subiectivă a judecătorului, cerința privind imparțialitatea obiectivă oferă   o garanție suplimentară importantă (a se vedea Pullar împotriva Regatului Unit, 10   iunie 1996, pct. 32, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III).   63. În această privință, chiar și aparențele pot prezenta o oarecare importanță sau,   altfel spus, «nu trebuie doar să se facă dreptate, ci să se și vadă că se face dreptate».   Miza o constituie încrederea pe care instanțele dintr-o societate democratică trebuie să   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   21   o insufle populației [a se vedea Morice împotriva Franței (MC), nr. 29369/10, pct. 78,   CEDO 2015].”   56. În ceea ce privește testul subiectiv, imparțialitatea personală a unui   judecător trebuie prezumată până la proba contrară (Dorozhko și Pozharskiy   împotriva Estoniei (nr. 14659/04 și 16855/04, pct. 51, 24 aprilie 2008; a se   vedea, de asemenea, Kyprianou, citată anterior, pct. 119, cu trimiterile   suplimentare). În ceea ce privește testul obiectiv, este necesar să se   stabilească dacă, spre deosebire de comportamentul judecătorului, există   fapte verificabile care pot ridica îndoieli justificate privind imparțialitatea   sa. Rezultă că, pentru a se pronunța într-o cauză dacă există un temei legitim   pentru a se teme de lipsa de imparțialitate a unui judecător, punctul de   vedere al persoanei implicate este important dar nu decisiv. Este decisiv   dacă această temere poate fi considerată justificată în mod obiectiv   (Dorozhko și Pozharskiy, citată anterior, pct. 52, cu trimitere la Micallef,   citată anterior, pct. 74; a se vedea, de asemenea, Ferrantelli și Santangelo   împotriva Italiei, 7 august 1996, pct. 58, Rapoartele 1996-III și Wettstein   împotriva Elveției, nr. 33958/96, pct. 44, CEDO 2000- XII).   57. Testul obiectiv a fost aplicat în numeroase cazuri în care un judecător   fie a fost implicat în aceeași procedură în mod diferit, fie a exercitat funcții   duale în cadrul unor proceduri separate referitoare la una dintre părți, fie a   avut legături cu terți care au avut sau au legătură cu procesul.   58. Astfel, în cauza Wettstein, citată anterior, Curtea a reținut că a existat   o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție în împrejurările în care judecătorul în   discuție a acționat în cadrul unei proceduri separate în recurs ca reprezentant   al oponentului părții. Curtea a subliniat faptul că procedurile, deși nu exista   nicio legătură materială între acestea, erau pendinte simultan, astfel încât era   vorba despre o suprapunere în timp. În schimb, în cauza Puolitaival și   Pirttiaho împotriva Finlandei (nr. 54857/00, 23 noiembrie 2004), Curtea a   reținut că nu a existat o încălcare în cazul în care judecătorul (cu timp   parțial) al instanței de recurs în cauză era partener în societatea care îl   reprezenta pe oponentul recurentului într-o procedură separată. Curtea a   făcut deosebire între cauză și Wettstein în esență pe motiv că funcțiile duale   ale judecătorului/reprezentantului nu s-au suprapus în timp și, deși cele două   seturi de proceduri au fost contemporane timp de un an și au fost pendinte   simultan în fața Curții de Apel timp de două sau trei luni, rolul în calitate de   reprezentant al judecătorului în această perioadă era limitat la redactarea și   la semnarea cererii de recurs în primul set de proceduri, cauza fiind preluată   de alt avocat. În Steck-Risch împotriva Liechtenstein (nr. 63151/00, 19 mai   2005), Curtea a considerat că faptul că partenerul într-o societate de   avocatură al unui judecător al Curții Constituționale era președintele   completului de judecată în momentul examinării cauzei de către instanța   administrativă nu constituia un motiv care să justifice temeri obiective cu   privire la lipsa de imparțialitate, ținând cont, în special, de faptul că nici   unul dintre aceștia nu exercitase funcții duale, că relația lor era pur   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   22   profesională fără nicio interdependență și că nu existau indicii că ar fi   transmis informații substanțiale cu privire la cauza reclamantei. În cele din   urmă, în Mežnarić împotriva Croației (nr. 71615/01, 15 iulie 2005), M.V.,   un membru al unui colegiu de cinci judecători ai Curții Constituționale care   a respins plângerea constituțională a reclamantului în decembrie 2000   reprezentase cealaltă parte într-o fază incipientă a aceleiași proceduri, cu   aproximativ nouă ani înainte, participarea sa fiind totuși limitată la   depunerea unui set de observații, răspunzând astfel argumentelor   reclamantului, fiind ulterior înlocuit de fiica sa, care a acționat pentru   cealaltă parte până în 1996. Curtea a concluzionat că a fost încălcat art. 6 din   Convenție. Deși a recunoscut că implicarea anterioară a lui M.V. a fost atât   minoră, cât și îndepărtată în timp și că, în realitate, funcția sa duală avea   legătură cu diferite aspecte juridice, aceasta a acordat o importanță decisivă   faptului că M.V. a acționat în ambele calități în cursul aceleiași proceduri.   Acest lucru, sprijinit de implicarea fiicei sale, a creat o situație e natură să   stârnească îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea sa.   59. În ceea ce privește problema specifică în care o rudă a unui judecător   are o legătură într‑un mod sau altul cu procesul cu care este sesizat   judecătorul, Curtea amintește că, în cauza Dorozhko și Pozharskiy, citată   anterior, a constatat că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție din   cauza lipsei de imparțialitate obiectivă a unui judecător al cărui soț a condus   ancheta penală care a dus la procesul prezidat de aceasta, în pofida faptului   că Guvernul a susținut că rolul său fusese de natură formală. În mod similar,   în Huseyn și alții împotriva Azerbaidjanului (nr. 35485/05, 45553/05,   35680/05 și 36085/05, 26 iulie 2011), o încălcare a fost constatată ca urmare   a faptului că fratele unui judecător fusese inițial membru al echipei de   anchetă implicate în cauza penală a reclamanților și că aceștia fuseseră, prin   urmare, implicați de facto în aceeași cauză penală privind aceiași inculpați și   aceleași acuzații penale, în pofida oricărei regrupări a inculpaților în seturi   separate de proceduri și a redistribuirii formale a unor numere cauzei care   avusese loc între timp; s-a luat, de asemenea, în considerare că majoritatea,   dacă nu toate, probelor incriminatoare folosite ulterior împotriva   reclamanților în proces fuseseră strânse de echipa de anchetă anterior datei   la care fratele părăsise ancheta. În plus, faptul că fiul altui judecător era   angajat al Parchetului General și se subordona direct procurorului care a   ocupat funcția de coordonator al echipei de anchetă în cauza reclamanților,   în pofida faptului că nu a fost niciodată desemnat să lucreze în acest dosar,   și indiferent cât de nesemnificativă și îndepărtată ar fi putut fi considerată   legătura dintre judecător și parchet, în contextul specific al cauzei cel puțin a   combătut temerile justificate privind lipsa imparțialității care rezultă din   situația primului judecător. În sfârșit, în cauza Pétur Thór Sigurðsson, citată   anterior, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 § 1 pentru motivul că,   indiferent dacă judecătorul Curții Supreme în cauză sau soțul său a avut   vreun interes direct în soluționarea litigiului dintre reclamant și Banca   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   23   Națională, „a existat cel puțin aparența unei legături între măsurile dispuse   de [judecător] în favoarea soțului său și avantajele pe care acesta le-a obținut   de la Banca Națională”, astfel încât „implicarea judecătorului în restituirea   datoriei [care îl viza pe soțul său] era semnificativă, avantajele pe care le-a   primit soțul său și legăturile acestuia cu Banca Națională au fost de așa   natură și amplitudine și au fost apropiate în timp de momentul examinării   cauzei de către Curtea Supremă încât reclamantul putea avea temeri   rezonabile că a lipsit imparțialitatea necesară.”   (b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză   60. Curtea observă, în primul rând, că nici Á.K., nici domnul K. nu au   exercitat funcții duale în cadrul aceleiași proceduri și, în al doilea rând, că   nici unul dintre aceștia nu a fost direct implicat în ambele seturi de   proceduri. Astfel, spre deosebire de cauzele la care s-a făcut trimitere mai   sus, domnul K. nu a participat în niciun fel la procesul penal în care tatăl său   a avut calitatea de judecător al Curții Supreme. Cu toate acestea, în calitatea   sa de director al departamentului juridic al băncii, domnul K. avea legătură   cu procesul civil intentat de bancă împotriva a doi dintre reclamanți. Chiar   dacă nu a avut nicio implicare directă în aceste procese, care, potrivit   scrisorii sale prezentate de Guvern, au fost tratate în afara departamentului   juridic, și chiar dacă nu a avut un interes personal sau financiar în   soluționarea proceselor, poziția sa de consilier juridic principal în cadrul   băncii a însemnat că acesta a putut cel puțin să își mențină o anumită   responsabilitate oficială pentru procedură. În plus, o astfel de percepție ar fi   putut fi agravată de faptul că a fost președintele comitetului înființat pentru   a soluționa, printre altele, cererile de despăgubire formulate împotriva   foștilor directori ai băncii, în pofida eforturilor sale de a se distanța de ei   prin absentarea de la ședințele în care trebuia discutate cauzele împotriva   foștilor membri ai personalului. În opinia Curții, măsurile interne adoptate   în cadrul băncii pentru a evita orice implicare directă a domnului K. în   procesele civile rezultând din prăbușirea băncii nu erau suficiente pentru a   compensa faptul că, de dragul aparențelor, acesta era responsabil în mod   formal pentru afacerile juridice ale băncii într-un moment în care se   desfășura un proces civil împotriva a doi reclamanți. Pe această bază,   reclamanții l‑ar fi putut considera în mod legitim drept un reprezentant al   „oponentului” lor, banca, în procesul civil. Deși banca nu era parte în   procesul penal, iar procesul penal și procedurile nu aveau nicio legătură   materială, acuzațiile priveau în mod clar faptele a căror victimă era banca și   cele două seturi de proceduri aveau originea în aceleași evenimente (a se   vedea, în acest sens, Indra împotriva Slovaciei, nr. 46845/09, 1 februarie   2005, în care Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 din cauza faptului că   judecătorul în cauză a făcut parte anterior din completele care au soluționat   procese conexe, considerând că este necesar să se țină seama de faptul că   ambele procese s-au referit la același set de fapte). Astfel, din punctul de   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   24   vedere al reclamanților, aceștia erau inculpați, respectiv pârâți în două seturi   de procese paralele în care era în discuție răspunderea lor penală și civilă   pentru, în esență, același comportament.   61. Este adevărat că domnul K. nu mai deținea nicio poziție în bancă   atunci când s-a aflat în fața Curții Supreme, în cadrul căreia tatăl său era   judecător (cf. Walston, citată anterior, în care judecătorul în cauză renunțase   la activitatea în banca care era parte în procesul care îl viza cu cinci ani în   urmă). Cu toate acestea, domnul K a lucrat în cadrul departamentului juridic   al băncii din 2007 și, ulterior, a fost directorul departamentelor juridice ale   Comitetului provizoriu de administrare și Consiliului de lichidare, din 2008   până în 2013, și, prin urmare, în timpul anchetei penale și al procesului în   fața Tribunalului Districtual, precum și în cursul proceselor civile, și a   continuat să dețină rolul de consultant al băncii pe durata procesului în fața   Curții Supreme. În aceste condiții, Curtea consideră că legătura familială   dintre domnul K. și Á.K. era suficientă pentru a crea temeri justificate în   mod obiectiv cu privire la imparțialitatea lui Á.K. în calitate de judecător în   procesul penal în recurs împotriva reclamanților. Á.K. a acționat în calitate   de judecător într‑o cauză penală privind tranzacțiile care au avut loc în   cadrul unei bănci cu care fiul său avea legături strânse în calitate de angajat   de rang înalt atât înainte, cât și după prăbușirea acesteia, și care fusese   partea adversă în procesele civile intentate împotriva a doi dintre reclamanți   în timp ce era director al departamentului juridic al băncii. În plus, faptul că   domnul K. primea plăți în calitate de consultant al băncii după ce a renunțat   la activitatea salarială este un element suplimentar care trebuie luat în   considerare, în special având în vedere faptul că consultanța era   contemporană procesului în fața Curții Supreme. În sfârșit, Curtea consideră   că toți reclamanții puteau avea în mod legitim îndoieli cu privire la   imparțialitatea obiectivă a lui Á.K., deși procesul civil în discuție a fost   introdus împotriva a numai doi dintre ei.   62. Prin urmare, rezultă că a existat o încălcare în această privință a art. 6   § 1 din Convenție.   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 ȘI § 3   LIT. D) DIN CONVENȚIE   63. Reclamanții s-au plâns că nu li s-au acordat timp și înlesniri adecvate   pentru pregătirea apărării lor și că nu au avut un proces echitabil deoarece   nu au avut acces la toate probele depuse la dosarul cauzei împotriva lor.   Aceștia au afirmat, în special, că li s-a interzis accesul la documentele din   dosarul cauzei, precum și la o listă de documente, atât în cursul anchetei, cât   și în faza de judecată, în ambele etape. Au susținut că nimeni nu a verificat   procesul de preluare a documentelor înaintate instanței de către parchet și că   li s-a refuzat posibilitatea de a căuta în sistemul electronic aplicat. În opinia   lor, principiul egalității armelor impune ca aceștia să fi avut aceleași   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   25   oportunități ca și parchetul de a consulta și de a selecta probele din colecția   de documente adunate de poliție în timpul anchetei. Aceștia au invocat art. 6   § 1 și 3 lit. b) din Convenție, care, în măsura relevantă, prevede următoarele:   „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public […] a   cauzei sale, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei   acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.   [...]   3. Orice acuzat are, în special, dreptul:   [...]   b. să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale [...]”   64. Guvernul a contestat acest argument.   A. Cu privire la admisibilitate   65. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat   în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Constată de asemenea că nu   prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie   declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părților   66. Reclamanții au susținut că parchetul a aplicat instrumente de căutare   avansate, utilizând software‑ul Clearwell, pentru a identifica probele din   „colectarea completă de date”, care era „enormă ca domeniu de aplicare”, pe   care dorea să le examineze mai îndeaproape pentru a alege părțile pe care să   le prezinte instanței. În schimb, reclamanților și avocaților lor nu li s-a   permis să efectueze propriile căutări, deși acest lucru ar fi fost posibil cu un   efort foarte limitat, software‑ul fiind ușor și rapid de aplicat. În plus, accesul   la listele documentelor „etichetate” ca rezultat al percheziției efectuate de   parchet a fost, de asemenea, refuzat. Ca urmare, apărării i s-a refuzat dreptul   de acces la probe, iar principiul egalității armelor a fost încălcat. Apărarea   depindea în totalitate de accesul acordat de parchet, întrucât nu dispunea de   nicio altă modalitate de a obține accesul la nici unul dintre documentele   legate de tranzacție sau, într-adevăr, la orice alt document privind Kaupþing.   67. Reclamanții au susținut, de asemenea, că evaluarea probelor   identificate prin intermediul percheziției efectuate cu Clearwell a fost   realizată numai de către parchet, apărarea fiind exclusă din acest proces de   „filtrare”. Potrivit acestora, apărarea a fost „într-o oarecare măsură invitată   să participe” de îndată ce această evaluare a avut loc, listele cu   „documentele anchetei” fiind furnizate apărării. Cu toate acestea, deși s-a   permis astfel apărării să identifice probele pe care a dorit să le prezinte   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   26   instanței, întrucât parchetul selectase deja probele care urmau să fie   prezentate nu mai exista practic nimic altceva de solicitat de către apărare.   În opinia reclamanților, deși aveau acces la „documentele anchetei”, era   mult prea târziu și insuficient în acea etapă pentru a invita apărarea să   examineze probele; în cadrul procesului anterior de căutare și de selectare,   probele care ar fi putut avea importanță pentru apărare fuseseră lăsate în   întuneric și nu fuseseră cunoscute sau evaluate de apărare.   68. În opinia reclamanților, un monopol de facto al parchetului în   utilizarea unor instrumente de căutare digitală avansate, excluzând apărarea   de la căutarea cu ajutorul cuvintelor-cheie sau combinațiilor de o potențială   importanță pentru apărare, ar submina drepturile fundamentale ale   acuzaților. Din perspectiva reclamanților, în cazul în care parchetul s-a   temut că datele conțineau informații cu caracter personal sensibile sau   aspecte care implicau interese publice, aceasta ar fi nevoită să filtreze astfel   de date, iar apărarea ar trebui să aibă oportunitatea de a contesta filtrarea. A   fost total disproporționat să se refuze apărării orice acces din cauza unor   astfel de temeri. Reclamanții au susținut că, în prezent, apărarea era deseori   dependentă de cooperarea poliției, întrucât aceasta nu putea efectua decât   într‑o măsură foarte limitată propriile cercetări și a fost nevoită să ceară   poliției să audieze martori, să efectueze inspecții tehnice și să treacă prin   cantități vaste de documente care nu erau accesibile apărării. Reclamanții au   susținut că practica poliției și a instanțelor islandeze putea duce la decizii   substanțial eronate în cauze penale grave și au făcut trimitere în această   privință la altă cauză care avea izvorul în criza financiară, în care   incorectitudinea susținerilor parchetului potrivit căruia un împrumut fusese   acordat fără garanții și fusese descoperit doar după ce apărarea fusese în   sfârșit autorizată să caute în anumite e‑mailuri.   69. În concluzie, reclamanții au susținut că li s‑a refuzat accesul la   „colectarea completă de date” (inclusiv la datele „etichetate” cu ajutorul   căutărilor realizate cu Clearwell, dar care nu au fost incluse în dosarul de   anchetă) și că nu a existat un control jurisdicțional adecvat al domeniului de   aplicare, necesității și proporționalității limitării.   70. Guvernul a susținut că reclamanții au avut acces la toate probele   prezentate în instanță de către parchet și că, în nicio etapă a procesului,   parchetul nu a făcut trimitere la vreo probă pe care reclamanții să nu fi avut   ocazia să o examineze. Pe de altă parte, având în vedere durata procedurii,   reclamanții dispuneau de timp suficient pentru a examina și evalua aceste   probe înainte de ședința principală. În plus, reclamanților li s-a permis   accesul la toate „documentele anchetei”, și anume materialele considerate   relevante de Procurorul special în cursul anchetei și care au fost marcate ca   parte a dosarului de anchetă. Reclamanții au primit, de asemenea, acces la   toate e‑mailurile care fuseseră ridicate, care fuseseră trimise prin propriile   conturi de e-mail, și la apelurile lor telefonice înregistrate care erau încă   stocate de Procurorul special. În sfârșit, cererile reclamanților din cursul   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   27   procedurii în fața Tribunalului Districtual de trimitere a anumitor documente   specifice fuseseră îndeplinite în măsura în care acestea erau deținute de   Procurorul special sau erau ușor disponibile. Nu există niciun indiciu care să   arate că parchetul a reținut probe materiale aflate în posesia sa, iar   reclamanții nu au specificat nicio astfel de probă care să distingă cauza de   Natunen împotriva Finlandei (nr. 21022/04, 31 martie 2009) și Rowe și   Davis împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 28901/05, 16 februarie 2000].   71. Guvernul a admis că reclamanților nu li s-a permis accesul la   „colectarea completă de date”, și anume toate datele colectate în cursul   anchetei și deținute de Procurorul special. În această privință, a susținut că   Procurorul special a adunat un volum enorm de date, inclusiv prin utilizarea   unor măsuri intruzive. Colectarea datelor fusese excepțional de amplă,   întrucât Procurorul special investigase la acea dată mai multe cauze care   aveau legătură cu Kaupþing. Guvernul a subliniat că în dosarele Clearwell   au fost incluse o multitudine de documente fără legătură cu această cauză,   iar printre elementele ridicate s-au numărat hard diskuri conținând e-mailuri,   unități personale și înregistrări ale conversațiilor telefonice ale numeroși   angajați ai Kaupþing și ai KBL, precum și laptopurile personale ale câtorva   persoane. Datele în cauză ar fi putut conține, prin natura lor, informații cu   caracter personal sensibile, cum ar fi informațiile financiare, iar permiterea   accesului la ele ar fi încălcat dreptul la viață privată al altor persoane. Cea   mai mare parte a „colectării complete de date” nu a fost considerată   relevantă pentru această cauză de către anchetatori: astfel, parchetul a   înaintat Tribunalului Districtual aproximativ 6 300 de pagini, în timp ce   e‑mailurile au fost estimate la un număr de aproximativ 20 de milioane.   72. În opinia Guvernului, datele irelevante pentru o cauză nu puteau fi   definite automat drept probe, în pofida faptului că fuseseră colectate de   poliție în cursul unei anchete. În orice anchetă poliția putea obține accesul la   toate tipurile de date și a fost necesară o anumită evaluare înainte ca datele   să facă parte dintr-un dosar de anchetă; era normal ca evaluarea inițială a   ceea ce au constituit potențiale probe să fie realizată de organele de   cercetare sau de urmărire penală. Guvernul a arătat că, având în vedere   obligațiile juridice care le revin acestor autorități de a lua în considerare atât   faptele pentru, cât și cele împotriva unui suspect, această apreciere era deja   efectuată până la un anumit punct care le‑a fost încredințat. Guvernul a   considerat, de asemenea, că necesitatea unei astfel de evaluări era și mai   puternică atunci când erau utilizate măsuri intruzive, în special atunci când   elementele ridicate, cum ar fi dispozitivele electronice, trebuiau căutate în   continuare pentru informații, dar erau susceptibile să conțină date fără   legătură cu cauza.   73. Guvernul a comparat situația cu o percheziționare a sediilor unui terț.   În opinia sa, dacă Procurorul special s‑ar fi deplasat la sediul Kaupþing sau   al KBL și ar fi efectuat căutările necesare în sistemele lor informatice, nu ar   fi existat nicio îndoială că reclamanții ar fi avut acces doar la documentele   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   28   menționate extrase și definite drept documente ale anchetei. Astfel, deși   căutările au avut loc la sediul Procurorului special, informațiile obținute nu   puteau fi considerate ca făcând parte din dosarul de anchetă și accesibile   reclamanților fără a fi limitate. A permite apărării să efectueze o percheziție   în mod independent ar fi echivalat cu a-i acorda o autoritate investigativă   care, prin lege, era rezervată poliției. În cursul anchetei, apărarea ar fi putut   cere Procurorului special să caute informații specifice legate de cauză și o   asemenea cerere ar fi trebuit luată în considerare în conformitate cu art. 37   alin. (5) din Legea privind Codul de procedură penală.   74. Guvernul a observat că, astfel cum reiese din jurisprudența Curții,   dreptul de acces la probe nu este absolut și, în anumite împrejurări, pot fi   necesare limitări, precum reținerea probelor pentru protejarea drepturilor   fundamentale ale unei alte persoane sau protejarea intereselor publice   importante. Deși Guvernul nu a considerat că, în prezenta cauză, au fost   reținute probe, acesta a susținut că decizia Procurorului special de a refuza   accesul la „colectarea completă de date” se întemeia pe considerații   similare, în special pe protecția drepturilor celorlalte persoane.   75. Guvernul a considerat că, pentru ca Procurorul special să poată stabili   dacă ar trebui să fie permis accesul la date în afara dosarului de anchetă,   reclamanții ar fi trebuit să precizeze în plus care sunt datele la care doresc să   aibă acces și să ofere motive pentru acest acces. Cu toate acestea, a rezultat   că singurele cereri specifice formulate de apărare care au fost respinse erau   pentru accesul la colecțiile de e‑mailuri și apeluri telefonice interceptate ale   unor persoane, altele decât reclamanții, care nu fuseseră incluse în dosarul   de anchetă. Astfel, nu era clar dacă Procurorul special ar fi permis sau nu   accesul la alte date specificate.   76. Guvernul a făcut trimitere la garanțiile incluse în art. 37 alin. (1) și   (3) din Legea privind Codul de procedură penală, cu condiția ca refuzul   organelor de anchetă de a solicita copii ale documentelor din dosar sau ale   instrumentelor de examinare a altor materiale să poată fi contestat în fața   instanței. În această privință, Guvernul a amintit că, în orice etapă a   procesului, apărarea ar fi putut solicita Tribunalului Districtual să se   pronunțe cu privire la negarea accesului la „colectarea completă de date”   sau la orice alte date specifice la care nu li s-a acordat accesul. Cu toate   acestea, nu ar fi făcut acest lucru, astfel încât nicio apreciere a limitării   dreptului lor de acces nu ar fi fost efectuată vreodată de autoritățile   judiciare. Guvernul a recunoscut că apărarea a adresat instanței cereri în cel   puțin trei ocazii pentru a obține copii ale anumitor documente și materiale,   toate fiind respinse. În ceea ce privește alte limitări ale accesului, Curtea   Supremă a statuat că „trebuie îndeplinită condiția de bază că o cerere privind   [accesul la documente] a fost adresată instanțelor”. Această posibilitate de a   obține o apreciere judiciară a problemei respective a făcut deosebirea dintre   cauza de față și Natunen, citată anterior, și Fitt împotriva Regatului Unit   [(MC), nr. 29777/96, CEDO 2000- II]. Pe de altă parte, potrivit Guvernului,   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   29   dosarul cauzei nu indica faptul că, în fața Curții Supreme sau în orice etapă   a procesului, reclamanții atrăseseră atenția asupra vreunei probe specifice   despre care considerau că ar fi fost reținută și care ar fi putut conduce la   exonerarea lor.   77. În ceea ce privește respingerea de către instanțe a cererilor apărării   pentru eliberarea de copii ale anumitor documente, Guvernul a susținut că   acest lucru nu restrânsese exercițiul drepturilor reclamanților în temeiul   art. 6, întrucât această „colectare agregată a datelor” fusese accesibilă   apărării la sediul Procurorului special, iar apărarea a avut oportunitatea de a   solicita ca aceasta să fie depusă ca probă după examinarea sa. Pe această   bază, Tribunalul Districtual a respins cererea reclamanților la 29 mai 2012.   78. Guvernul a obiectat față de susținerea reclamanților potrivit căreia   Procurorul special ar fi făcut vreo declarație cu privire la permiterea   accesului la toate datele colectate, susținând că declarația sa și hotărârea   Tribunalului Districtual erau clare cu privire la accesul oferit referitor la   datele specificate indicate de apărare. Acest acces fusese acordat   într‑adevăr. În plus, hotărârea Tribunalului Districtual de respingere a cererii   de copii ale anumitor date nu putea fi considerată a impune Procurorului   special să permită accesul la „colectarea completă de date”. Deși instanța a   făcut o declarație cu privire la obligația generală a parchetului de a acorda   apărării acces la datele colectate de poliție, această declarație a fost făcută în   mod evident în legătură cu cererile apărării de a copia anumite date.   79. În hotărârea sa din 26 martie 2013, Tribunalul Districtual a respins   cererea apărării de a efectua copii ale unor liste sintetice specificate cu   privire la datele ridicate pentru motivul că aceste rezumate nu existau și că   dreptul apărării de a obține copii ale documentelor într‑o cauză nu se   extinde la obligația poliției de a pregăti documente la cererea apărării. Deși   Curtea Supremă a statuat că hotărârea nu poate fi atacată, aceasta a examinat   totuși dacă refuzul poliției constituia o încălcare a drepturilor reclamanților   și a concluzionat în sens contrar. În opinia Guvernului, refuzul de a furniza   listele sintetice specificate nu a constituit o negare a accesului la probele   deținute de poliție; în plus, era de altfel imposibil să se întocmească sau să   se examineze lista sintetică solicitată, întrucât o listă sintetică numai a   e‑mailurilor ar fi constituit aproximativ 400 000 de pagini, iar o listă   sintetică a documentelor din folderele Clearwell ar fi totalizat aproximativ   15 000 de pagini. A permite o nouă căutare ar fi însemnat realizarea din nou   a unei părți din anchetă.   80. În opinia Guvernului, dosarele detaliate referitoare la elementele   ridicate care se numără printre probele prezentate instanței au oferit o   imagine suficientă asupra datelor colectate de poliție și a conținutului lor   brut, precum și prin examinarea acestora, la nivelul cunoașterii pe care   apărarea o avea asupra cauzei, apărarea ar fi putut formula cu ușurință cereri   mai concrete de acces la anumite date.   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   30   81. Guvernul a contestat afirmația reclamanților potrivit căreia lipsa   accesului la documentele colectate fusese adusă în mod repetat în atenția   instanțelor, fără ca ei să fie audiați în această privință, subliniind că instanța   a examinat chestiunea atunci când a fost sesizată în mod adecvat.   Reclamanții nu ar fi putut să se aștepte ca instanțele să dispună ca   Procurorul special să permită accesul la „colectarea completă a datelor” fără   ca o astfel de cerere să le fie înaintată acestora. În plus, reclamanții nu au   indicat date, documente sau materiale specifice care le‑au fost reținute,   contrar situației din Leas împotriva Estoniei (nr. 59577/08, 6 martie 2012).   În schimb, apărarea a insistat asupra accesului la „colectarea completă de   date”, care era imposibil de respectat.   82. În ceea ce privește aspectul dacă lipsa accesului la „colectarea   completă de date” a fost contrabalansată în mod suficient de procedurile   urmate de autoritățile judiciare, Guvernul a reiterat că reclamanții au avut   ocazia de a examina și de a prezenta observații cu privire la toate probele   prezentate de parchet și că nu a fost vorba niciodată de refuzul instanțelor de   a dispune comunicarea anumitor probe. Apărarea a avut oportunitatea egală   cu cea a parchetului de a prezenta probe și cererile sale adresate parchetului   de a prezenta anumite probe au fost aprobate atunci când a fost posibil.   Reclamanții nu au indicat niciun document pe care Procurorul special nu   l‑ar fi furnizat care să afecteze soluționarea litigiului. Pe lângă probele   prezentate, apărării i s-a furnizat o listă detaliată a altor documente ale   anchetei care erau disponibile la cerere și printre probele prezentate s-au   numărat prezentări generale ale elementelor ridicate și ale conținutului brut   al acestora, acordând reclamanților oportunitatea de a delimita cel puțin   cererile lor de acces la date mai precise.   83. Guvernul a susținut că principiul egalității armelor nu presupunea că   apărării ar trebui să i se acorde aceleași atribuții precum poliției pentru a   investiga cauze penale. Ideea nu era cât de ușoară a fost o anumită metodă   de investigație, ci cât de mult ar trebui să li se permită inculpaților aceleași   competențe și dispozitive precum poliției și parchetului de a căuta în   colecțiile de date sensibile și fără legătură care aparțin și se referă la alte   persoane. În plus, Guvernul a arătat că nimic nu indica că reclamanții au   solicitat sau li s‑a refuzat în mod repetat dreptul de a efectua propria căutare   prin utilizarea Clearwell, dar că, în orice caz, s‑ar fi considerat că Procurorul   special nu ar fi putut adera la o astfel de cerere, cel puțin fără o hotărâre   judecătorească. Pentru a compensa lipsa autorității investigative a apărării,   art. 37 alin. (5) din Legea privind Codul de procedură penală a oferit   apărătorilor posibilitatea de a formula sugestii cu privire la acțiuni de   investigare, iar avocații reclamanților ar fi putut, așadar, să solicite ca datele   ridicate să fie căutate pentru a găsi anumite informații sau să utilizeze   cuvinte-cheie specifice. Un refuz ar fi putut fi sesizat Tribunalului   Districtual. Cu toate acestea, dosarul cauzei nu a evidențiat o astfel de   cerere. Apărarea ceruse, printre altele, copii ale listelor de documente care   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   31   urmau să fie găsite prin utilizarea unei anumite căutări pe bază de cuvinte-   cheie, însă, pentru a se conforma acestei cereri, Procurorul special ar fi   trebuit să importe din nou în sistem toate datele din folderele Clearwell și să   efectueze o nouă căutare din care ar fi putut fi generată o listă. Cererea   apărării privitoare la aceste liste a fost respinsă de Tribunalul Districtual. În   lipsa unor argumente din partea apărării care să specifice ce probe ar putea   fi găsite pe liste, Guvernul nu a considerat că această respingere a   reprezentat o negare a accesului la probe.   84. Guvernul a negat existența unor liste sintetice ale documentelor din   cele trei dosare; aceste liste nu fuseseră făcute la momentul căutărilor, iar   datele nu se aflau în sistemul Clearwell atunci când apărarea a solicitat liste.   Guvernul nu a putut oferi detalii asupra cauzei menționate de reclamanți,   întrucât era pendinte în recurs la Curtea Supremă, însă, în opinia lor, punctul   esențial al cauzei respective era acela că apărarea ceruse accesul la anumite   conturi de e‑mail. În ceea ce privește sugestia reclamanților ca parchetul să   filtreze datele în cazul în care existau temeri că acestea conțineau informații   cu caracter personal, Guvernul a subliniat că tocmai acest lucru s-a   întâmplat în speță. Apărarea ar fi putut contesta acest filtru în fața   Tribunalului Districtual. În concluzie, Guvernul a susținut că, în opinia sa, a   considera în mod automat că toate datele electronice ridicate sunt probe ar fi   imposibil de pus în practică, întrucât poliția nu ar putea căuta în colecțiile de   date fără ca întreaga colecție să fie pusă la dispoziția acuzatului.   2. Motivarea Curții   (a) Principii generale   85. Principiile referitoare la dreptul apărării de a avea acces la probele   aflate în posesia parchetului au fost reiterate în hotărârea Van Wesenbeeck   împotriva Belgiei (nr. 67496/10 și 52936/12, pct. 67-68, 23 mai 2017), după   cum urmează:   „67. În acest context, Curtea reamintește că un aspect fundamental al dreptului la un   proces echitabil constă în faptul că procesul penal, inclusiv elementele unui astfel de   proces care au legătură cu procedura, trebuie să fie în contradictoriu și trebuie să   existe o egalitate a armelor între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în   contradictoriu înseamnă că, într-o cauză penală, atât parchetul, cât și apărarea trebuie   să beneficieze de posibilitatea de a avea cunoștință de și de a face comentarii cu   privire la observațiile depuse și la probele prezentate de cealaltă parte [a se vedea   Jasper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 27052/95, pct. 51, 16 februarie 2000; Rowe   și Davis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28901/95, pct. 60, CEDO 2000- II; Fitt   împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29777/96, pct. 44, CEDO 2000- II; Edwards și   Lewis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39647/98 și 40461/98, pct. 46 și 48, CEDO   2004- X și Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, pct. 146, CEDO 2005- IV].   În plus, art. 6 § 1 prevede ca organele de urmărire penală să comunice apărării toate   probele materiale aflate în posesia lor pentru sau împotriva acuzaților (a se vedea   Jasper, Rowe și Davis, Fitt, și Edwards și Lewis, citate anterior).   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   32   68. În aceste condiții, dreptul la comunicarea probelor pertinente nu este un drept   absolut. În orice proces penal pot exista interese divergente, precum securitatea   națională sau necesitatea de a proteja martorii împotriva riscului de represalii sau   păstrarea confidențialității metodelor poliției de cercetare a infracțiunilor, care trebuie   evaluate prin raportare la drepturile acuzaților. În anumite cauze, poate fi necesar ca   anumite informații să nu fie comunicate părților pentru a putea garanta drepturile   fundamentale ale unui terț sau pentru a proteja un interes public important. Cu toate   acestea, doar astfel de măsuri care restrâng exercițiul drepturilor apărării care sunt   strict necesare sunt permise în temeiul art. 6 § 1. În plus, pentru a garanta că inculpatul   beneficiază de un proces echitabil, orice dificultate cauzată apărării prin limitarea   drepturilor sale trebuie să fie contrabalansată suficient de procedurile urmate de   autoritățile judiciare (a se vedea Jasper, citată anterior, pct. 52; Rowe și Davis, citate   anterior, pct. 61; Fitt, citată anterior, pct. 45; și Edwards și Lewis, citate anterior,   pct. 46 și 48; a se vedea, de asemenea, Al-Khawaja și Tahery, citate anterior,   pct. 145).”   86. Curtea a precizat, în continuare, în Natunen, citată anterior (pct. 42-   43) că:   „42. [...] Art. 6 § 3 lit. b) garantează inculpatului «timpul și [...] înlesnirile necesare   pregătirii apărării sale» și implică, prin urmare, faptul că activitatea de apărare   substanțială în numele său poate cuprinde tot ceea ce este «necesar» pentru pregătirea   procesului principal. Inculpatul trebuie să aibă oportunitatea de a-și organiza apărarea   într-un mod adecvat și fără restricții cu privire la posibilitatea de a prezenta instanței   de judecată toate argumentele în apărare relevante și de a influența astfel soluționarea   procesului (a se vedea Can împotriva Austriei, nr. 9300/81, pct. 53, Raportul Comisiei   din 12 iulie 1984, Seria A nr. 96, și Moiseyev împotriva Rusiei, nr. 62936/00, pct. 220,   9 octombrie 2008). În plus, instrumentele de care ar trebui să se bucure toți cei acuzați   de o infracțiune includ posibilitatea de a se familiariza, în scopul pregătirii apărării   sale, cu rezultatele anchetelor efectuate pe parcursul procesului [a se vedea C.G.P.   împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 29835/96, 15 ianuarie 1997 și Galstyan împotriva   Armeniei, nr. 26986/03, pct. 84, 15 noiembrie 2007].   43. Necomunicarea probelor materiale către apărare, probe care conțin astfel de   informații care ar putea permite înlăturarea răspunderii penale a inculpatului sau   reducerea pedepsei sale, ar constitui un refuz al instrumentelor necesare pentru   pregătirea apărării și, prin urmare, o încălcare a dreptului garantat la art. 6 § 3 lit. b)   din Convenție (a se vedea C.G.P., citată anterior). Cu toate acestea, este posibil ca   inculpatul să ofere motive specifice pentru cererea sa (a se vedea Bendenoun   împotriva Franței, 24 februarie 1994, pct. 52, Seria A nr. 284), iar instanțele naționale   au dreptul de a examina validitatea acestor motive (a se vedea C.G.P., citată   anterior).”   (b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză   87. Întrucât cerințele art. 6 § 3 trebuie considerate aspecte speciale ale   dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție, Curtea   va examina plângerea din punctul de vedere al acestor două dispoziții   coroborate [a se vedea Murtazaliyeva împotriva Rusiei (MC), nr. 36658/05,   pct. 90, 18 decembrie 2018).   88. Curtea constată că au existat mai multe colectări de documente/date:   „colectarea completă de date” care a înglobat toate materialele obținute de   parchet (și a inclus ca sub-categorie date „etichetate” ca rezultat al căutării   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   33   realizate cu Clearwell utilizând cuvinte-cheie specificate, dar care nu au fost   incluse ulterior în dosarul de anchetă); „documentele anchetei”, identificate   din acest material prin intermediul unor noi căutări ulterioare și verificări   manuale ca fiind potențial relevante pentru cauză; și „probele în dosar”, și   anume materialele selectate din „documentele anchetei” și prezentate efectiv   Tribunalului Districtual de către parchet. Nu se contestă că apărării i s-au   furnizat „probele în dosar” și, prin urmare, nu se pune problema utilizării de   către parchet a probelor care nu au fost comunicate apărării. De asemenea,   este cert că apărării i s‑a acordat posibilitatea de a consulta „dosarul de   anchetă” care conține materiale care nu fuseseră prezentate instanței, a căror   listă a fost prezentată în cadrul procesului în fața Tribunalului Districtual;   Procurorul special a refuzat să furnizeze copii ale anumitor materiale, iar   Curtea Supremă a confirmat că este suficient ca apărarea să aibă acces la   acestea la sediul său. Prin urmare, Curtea consideră că în această privință nu   iau naștere probleme privind refuzul accesului la probe.   89. Plângerea reclamanților se referă mai degrabă la faptul că apărarea nu   a avut acces la „colectarea completă de date”. Deși Guvernul nu consideră   că aceste date constituie „probe” în sensul prezentei cauze, reclamanții   susțin că ar fi putut conține probe în favoarea lor și că refuzul accesului la   acestea încalcă principiul egalității armelor, în special deoarece parchetul a   selectat materialul pe care l-a considerat relevant pentru cauză fără a fi fost   supus vreunui control. În plus, susține că nu existau obstacole tehnice care   să îi împiedice să efectueze propria căutare a „colectării complete de date”   cu ajutorul tehnologiei Clearwell. Guvernul invocă, pe de altă parte,   volumul datelor în cauză și caracterul confidențial al anumitor informații,   precum și incapacitatea reclamanților de a preciza care probe ar fi putut fi   relevante pentru apărarea lor. Problema în cauză este, așadar, dacă apărarea   a avut dreptul de a obține acces, pe de o parte, la volumul de informații   colectate în mod nediscriminatoriu de parchet și care nu au fost incluse în   dosarul de anchetă, și, pe de altă parte, la datele „etichetate” obținute prin   căutările cu ajutorul Clearwell, pentru a identifica probele potențial   dezincriminatoare.   90. Curtea admite că, prin natura sa, „colectarea completă de date”   includea în mod inevitabil un volum de date care, la prima vedere, nu era   relevant pentru cauză. În plus, poate accepta că, atunci când parchetul se   află în posesia unui volum mare de materiale neprelucrate, ar putea fi   legitim ca acesta să filtreze informațiile pentru a identifica ceea ce este   posibil să fie relevant și, astfel, să reducă dosarul la proporții ușor de   gestionat. Aceasta consideră totuși că, în principiu, o garanție importantă   într-un astfel de proces ar fi aceea de a garanta că apărării i se oferă   posibilitatea de a fi implicată în definirea criteriilor de stabilire a ceea ce   poate fi relevant. Cu toate acestea, în speță, reclamanții nu au indicat nicio   problemă specifică despre care au sugerat că ar fi putut fi clarificată prin   căutări suplimentare și, în lipsa unei astfel de precizări – care era la   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   34   dispoziția lor în temeiul art. 37 alin. (5) din Legea privind Codul de   procedură penală – Curtea are dificultăți în a accepta că o „expediție   exploratorie în scopul găsirii probelor” (fishing expedition) de acest tip ar fi   fost justificată. În această privință, datele în discuție erau mult mai înrudite   cu orice alte probe care ar fi putut exista, dar care nu fuseseră colectate de   parchet, decât cu probele despre care parchetul avea cunoștință, dar pe care   a refuzat să le comunice apărării. Astfel, deși Curtea reiterează că organele   de urmărire penală ar trebui să comunice apărării toate probele materiale   aflate în posesia lor în favoarea sau împotriva acuzatului, și, într-adevăr, în   speță, parchetul avea, potrivit dreptului intern, obligația de a lua în   considerare faptele atât pentru, cât și împotriva unui suspect, în conformitate   cu jurisprudența Curții, parchetul nu știa de fapt care era conținutul   volumului de date și, în această măsură, nu a avut niciun avantaj în raport cu   apărarea. Cu alte cuvinte, nu era vorba despre o situație de refuz de a   prezenta probe sau de „necomunicare” în sensul clasic.   91. Situația este diferită în ceea ce privește datele „etichetate” ca rezultat   al căutărilor inițiale cu ajutorul Clearwell. Aceste date au fost verificate de   anchetatori atât manual, cât și prin căutări ulterioare cu ajutorul Clearwell,   pentru a determina materialul care ar trebui inclus în dosarul de anchetă.   Deși, din nou materialul exclus nu era a priori relevant pentru cauză,   această selecție a fost făcută doar de parchet, fără ca apărarea să fie   implicată și fără o supraveghere judiciară a procesului. În această privință,   Curtea amintește că „o procedură prin care chiar parchetul încearcă să   aprecieze importanța informațiilor ascunse apărării și să pună în balanță   acest lucru în raport cu interesul public de a păstra informațiile secrete nu   poate respecta cerințele sus-menționate prevăzute la art. 6 § 1” (Rowe și   Davis, citată anterior, pct. 63). În plus, apărării i s‑a refuzat lista   documentelor – și în special a documentelor „etichetate” – pentru motivul că   acestea nu existau și că nu exista nicio obligație de a crea astfel de   documente, și s-a făcut trimitere de asemenea la obstacolele tehnice în calea   migrării înapoi a datelor și a efectuării unor noi căutări, dat fiind volumul în   discuție. În ceea ce privește refuzarea listelor, Curtea nu are nici un motiv   pentru a pune la îndoială constatarea Curții Supreme potrivit căreia, în   temeiul dreptului intern, parchetul nu avea obligația de a crea documente   care nu existau deja. Curtea observă însă că, aparent, căutări ulterioare în   cuprinsul datelor ar fi fost mai degrabă tehnice, decât simple și consideră că,   în principiu, ar fi fost oportun ca apărării să i se acorde posibilitatea de a   efectua sau de a fi efectuat o căutare pentru probe potențial   dezincriminatoare. Deși este sensibilă la problemele de confidențialitate   ridicate de Guvern, Curtea nu consideră că existau obstacole insurmontabile   în această privință. Astfel, constată că orice refuz de a permite apărării să   efectueze căutări suplimentare ale documentelor „etichetate” a ridicat, în   principiu, o problemă în temeiul art. 6 § 3 lit. b) în ceea ce privește   furnizarea de înlesniri necesare pregătirii apărării.   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   35   92. În aceste condiții, Curtea constată că, în pofida plângerilor frecvente   adresate parchetului cu privire la lipsa accesului la documente, reclamanții   nu par să fi solicitat în vreun moment în mod oficial o hotărâre   judecătorească în temeiul art. 37 alin. (3) din Legea privind Codul de   procedură penală pentru accesul la „colectarea completă de date” sau pentru   ca alte căutări suplimentare să fie realizate, și nici nu par să fi sugerat   măsuri de investigare suplimentare – precum o nouă căutare utilizând   cuvinte-cheie sugerate de aceștia – în conformitate cu art. 37 alin. (5) din   același act. Astfel, Curtea Supremă a respins în hotărârea sa susținerile   reclamanților în această privință, referindu‑se la cerința potrivit căreia   „condiția de bază trebuie să fie îndeplinită ca o cerere privind [accesul la   documente] să fi fost înaintată instanțelor”. Această posibilitate de   reexaminare de către o instanță a constituit totuși o garanție importantă   pentru a determina dacă trebuie asigurat accesul la date. Curtea ia act în   această privință de argumentul Guvernului potrivit căruia printre probele   prezentate Tribunalului Districtual se aflau prezentări generale ale   elementelor ridicate și ale conținutului brut al acestora. În aceste împrejurări   și ținând seama de faptul că reclamanții nu au specificat tipul de probă pe   care îl căutau, Curtea este convinsă că lipsa accesului la datele în discuție nu   era de natură să împiedice reclamanții să beneficieze de un proces echitabil   în ansamblu.   93. Curtea concluzionează, prin urmare, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 și   3 lit. b) din Convenție.   III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 ȘI 3 LIT.   D) DIN CONVENȚIE   94. Reclamanții s-au plâns că nici Tribunalul Districtual, nici Curtea   Supremă nu i-au audiat ca martori pe Al Thani sau pe Sultan și că nu au fost   depuse suficiente eforturi pentru a-i cita sau pentru a obține mărturia lor prin   intermediul unei transmisiuni video sau telefonic. Aceștia s-au plâns, de   asemenea, că declarațiile luate acestor persoane în cursul anchetei au fost   complet ignorate. Au invocat art. 6 § 1 și 3 lit. d) din Convenție, care, în   măsura relevantă, prevede următoarele:   „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public […] a   cauzei sale, de către o instanță […].   [...]   3. Orice acuzat are, în special, dreptul:   [...]   d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și   audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării [...]”   95. Guvernul a contestat aceste susțineri.   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   36   A. Cu privire la admisibilitate   96. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat   în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Constată, de asemenea, că nu   prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie   declarat admisibil.   B. Cu privire la fond   1. Argumentele părților   97. Reclamanții au susținut că martorii Al Thani și Sultan erau martori-   cheie ai apărării care ar fi putut demonstra că primii au investit în Kaupþing   în scopuri comerciale legale și adecvate. Al Thani a fost un protagonist-   cheie în tranzacțiile în cauză și rolul exact al fiecărui participant nu putea fi   înțeles fără mărturia sa, în timp ce Sultan, în calitate de consilier apropiat al   său, a jucat de asemenea un rol important în tranzacții. În special, era   probabil ca aceștia să fi confirmat faptul că societatea deținută de Al Thani   era unicul proprietar al acțiunilor Kaupþing, contrar afirmației parchetului,   potrivit căreia Ólafur Ólafsson era co‑investitor. Cu toate acestea, niciunul   dintre aceștia nu a fost efectiv audiat în această privință. Reclamanții nu au   avut niciodată oportunitatea de a le adresa întrebări în cursul procesului și,   potrivit reclamanților, încercările de a-i audia ca martori fuseseră nehotărâte   și insuficiente. În plus, apărarea nu a fost invitată să participe la   interogatoriile lui Al Thani și Sultan de la Londra, ci a aflat de acestea doar   ulterior. În opinia reclamanților, poliția nu le-a pus întrebări cruciale cu   privire la natura interesului lui Al Thani față de Kaupþing și la scopul   investiției sale.   98. Reclamanții au subliniat că, după ce Al Thani și Sultan au refuzat   invitația de a depune mărturie - trimisă prin e‑mail avocatului său din   Londra - nu au mai fost efectuate încercări de audiere a acestora.   Reclamanții au susținut că apărarea a exercitat presiuni considerabile și   consecvente asupra acestui aspect, ridicând de mai multe ori problema   acestor martori. În opinia lor, s-ar fi putut aranja ca cei doi martori să fie   interogați de parchet și de apărare la domiciliul lui Al Thani din Londra sau   la ambasadă. În mod alternativ, parchetul ar fi putut cere Tribunalului   Districtual să citeze martorii în conformitate cu art. 120 alin. (2) din Legea   privind Codul de procedură penală, sau instanța i-ar fi putut cita din proprie   inițiativă. Deși acest lucru nu ar fi avut niciun efect juridic în afara   jurisdicției islandeze, ar fi subliniat importanța prezenței lor, mult mai mult   decât un e-mail neoficial. În concluzie, autoritățile islandeze nu au depus   toate eforturile rezonabile pentru a asigura prezența celor doi martori.   Reclamanții au făcut trimitere în această privință la constatările Curții în   cauzele Schatschaschwili împotriva Germaniei [(MC), nr. 9154/10, 15   decembrie 2015], Mirilashvili împotriva Rusiei (nr. 6293/04, 11 decembrie   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   37   2008) și Klimentyev împotriva Rusiei (nr. 46503/99, 16 noiembrie 2006), în   care Curtea a considerat că eforturile depuse sunt rezonabile.   99. În concluzie, reclamanții au subliniat că plângerea nu s-a referit la   utilizarea declarațiilor unor martori absenți, ci mai degrabă la absența a doi   martori pe care apărarea dorea să îi examineze și care ar fi putut fi probabil   convinși să depună mărturie într‑un alt mod decât prezentarea în fața   instanței.   100. Guvernul a susținut că procesul penal împotriva reclamanților a   respectat art. 6 § 1 și 3 lit. d) din Convenție, în pofida faptului că apărarea   nu a avut ocazia să adreseze întrebări martorilor Al Thani și Sultan în timpul   judecății. Guvernul a admis că principiile stabilite în cauzele   Schatschaschwili, citată anterior, și Al-Khawaja și Tahery împotriva   Regatului Unit [(MC), nr. 26766/05 și 22228/06, 15 decembrie 2011] erau   aplicabile, dar a considerat că această cauză diferă în ceea ce privește   aspectele fundamentale de cauzele respective. Reclamanții nu s-au plâns, în   special, că declarațiile martorilor absenți fuseseră folosite ca probe   împotriva lor – și nu existau indicii că condamnarea lor se întemeia pe   aceste declarații, nici măcar în parte – ci, mai degrabă, că martorii ar fi putut   depune mărturia care să conducă la înlăturarea răspunderii lor penale, astfel   încât declarațiile ar fi trebuit să fie luate în considerare. În această privință,   Guvernul a susținut că martorii nu erau doar martori ai parchetului și că   reclamanții i‑ar fi putut desemna drept martori ai apărării.   101. Pornind de la criteriul tripartit stabilit în Al-Khawaja, Guvernul a   susținut, în primul rând, că exista un motiv întemeiat pentru neprezentarea   celor doi martori și că parchetul a depus toate eforturile rezonabile pentru ca   aceștia să depună mărturie în fața Tribunalului Districtual. Conform art. 120   din Legea privind Codul de procedură penală, procurorul era responsabil de   citarea martorilor în fața instanței, dar inculpatul putea face același lucru. În   plus, un judecător putea cita un martor prin intermediul unei citații scrise   emise din proprie inițiativă sau la cererea oricărei părți.   102. Guvernul a reamintit faptul că Procurorul special i-a convocat pe cei   doi martori printr-un e-mail trimis avocatului lor din Regatul Unit și a   susținut că acest lucru este în conformitate cu dreptul intern și cu practica   standard. Mai mult, Procurorul special i-a specificat lui Sultan că   declarațiile neoficiale vor avea o foarte mică valoare probatorie și a subliniat   importanța mărturiei depuse de martori în fața instanței. În plus, martorii au   fost informați despre posibilitatea de a depune mărturie prin telefon. Totuși,   aceștia nu au dorit să participe la proces. Guvernul a susținut că, având în   vedere această poziție, nu existau alte mijloace rezonabile pentru ca   parchetul sau instanța să permită reclamanților să examineze, în instanță,   martorii, amândoi cetățeni qatarieni care locuiesc în Qatar, și care se bucură   de statut diplomatic. În special, o citație din partea instanței nu ar fi avut   efecte juridice în afara jurisdicției islandeze și nu ar fi existat tratate   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   38   internaționale sau alte mecanisme la care parchetul sau instanța ar fi putut   recurge pentru asistență juridică.   103. Guvernul a adăugat că reclamanții nu au formulat comentarii sau   cereri în legătură cu absența martorilor atunci când s‑a anunțat în ședința din   7 martie 2013 că martorii au refuzat să participe și că problema nu fusese   prezentată înainte de ședința principală din noiembrie 2013. Într-adevăr,   reclamanții nu au formulat în niciun stadiu vreo cerere oficială cu privire la   martori. Așa după cum reclamanții au susținut că mărturia acestor martori   era semnificativă pentru apărare, aceștia ar fi putut solicita să fie făcute alte   încercări sau ca judecătorul să emită o citație scrisă ori ar fi putut să citeze ei   înșiși martorii. În plus, chiar și în faza recursului, aceștia nu au cerut ca   declarațiile martorilor să fie luate de Tribunalul Districtual, astfel cum ar fi   putut face în temeiul art. 203 din Legea privind Codul de procedură penală.   104. În ceea ce privește aspectul dacă probele în cauză erau temeiul unic   sau decisiv pentru condamnarea reclamanților sau dacă acestea ar fi putut   conduce la achitarea lor, Guvernul a reiterat că în hotărârile judecătorești nu   exista niciun indiciu că condamnările reclamanților s-au bazat în parte pe   declarațiile lui Al Thani și Sultan; dimpotrivă, reclamanții s-au plâns că   instanțele nu s-au bazat pe aceste declarații. În opinia Guvernului, cei doi   martori nu erau martori-cheie în ceea ce privește infracțiunile pentru care   reclamanții fuseseră condamnați. În ceea ce privește încălcarea unei obligații   fiduciare, comportamentul pentru care reclamanții fuseseră găsiți vinovați   avea legătură cu nerespectarea procedurilor adecvate în cadrul băncii   referitoare la împrumuturi specifice și era foarte puțin probabil ca vreunul   dintre martori să fi putut depune mărturie în acest sens; într‑adevăr, aceștia   nu indicaseră în declarațiile lor că aveau cunoștință de modul în care   împrumuturile fuseseră gestionate în cadrul băncii. În ceea ce privește   manipularea pieței, Guvernul nu a fost de acord cu punctul de vedere al   reclamanților în privința declarației lui Sultan cu privire la rolul lui   Ólafur Ólafsson, dar indiferent de modul în care această declarație trebuia   interpretată sau modul în care martorii ar fi depus mărturie în această   privință, aceștia au considerat că soluția procesului nu s‑ar fi schimbat. În   plus, reclamanții nu au făcut nicio trimitere la alte declarații specifice făcute   de oricare dintre martori care ar fi putut conduce la achitarea lor.   105. În ceea ce privește existența unor factori de compensare suficienți,   Guvernul a subliniat că reclamanții au avut oportunitatea de a-și prezenta   propria versiune și de a pune la îndoială sau de a susține declarațiile celor   doi martori. În plus, Curtea Supremă a declarat în mod explicit că parchetul   va trebui să suporte sarcina martorilor care nu se prezintă, declarație pe care   Guvernul a interpretat-o ca fiind o indicație clară a faptului că Curtea   Supremă opina că declarațiile nu vor fi utilizate împotriva reclamanților.   Guvernul a considerat că, într-adevăr, Curtea Supremă a examinat   declarațiile și a concluzionat că nimic din cuprinsul acestora nu putea afecta   soluționarea litigiului. În sfârșit, Guvernul considera că exista o multitudine   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   39   de alte probe incriminatoare. Atunci când procesele au fost privite în   ansamblu, probele în discuție nu au avut nicio influență asupra soluției   litigiului.   106. În ceea ce privește capătul de cerere al reclamanților potrivit căreia   aceștia nu au putut participa la interogatoriile celor doi martori, Guvernul a   subliniat că nu era o practică normală să invite apărarea să participe la un   astfel de interogatoriu prealabil procesului și a considerat că nu exista niciun   motiv pentru a face aceasta în speță, întrucât a existat intenția de a   determina martorii să depună mărturie în cadrul procesului.   2. Motivarea Curții   (a) Principii generale   107. Curtea arată de la început că reclamanții nu se plâng de lipsa   oricărei posibilități de a interoga martorii ale căror declarații anterioare au   fost utilizate ca probe în condamnarea lor, ci mai degrabă de lipsa oricărei   posibilități de a interoga martorii ale căror mărturii consideră că ar fi fost în   sprijinul apărării lor, din cauza incapacității autorităților de a depune   suficiente eforturi pentru a asigura prezența acestor martori sau de a lua   măsuri alternative pentru a asigura interogarea lor de către apărare. Curtea   observă, în această privință, că parchetul a dorit inițial să citeze martorii   pentru a depune mărturie în fața instanței, dar că, în cele din urmă, martorii   nu s-au prezentat. Cu toate acestea, declarațiile pe care le-au dat în cursul   interogatoriilor anterioare nu au fost utilizate în condamnarea reclamanților;   dimpotrivă, reclamanții susțin că declarațiile respective ar fi trebuit să fie   utilizate ca probe, întrucât erau favorabile apărării. În această privință,   Curtea consideră că plângerea se referă la dreptul „să obțină citarea și   audierea martorilor apărării”, prevăzut la art. 6 § 3 al doilea paragraf lit. d),   și nu la dreptul „să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării”. În   consecință, principiile enunțate în hotărârile Schatschaschwili, Al‑Khawaja   și Tahery, citate anterior, și mai recent, Ibrahim și alții împotriva Regatului   Unit [(MC), nr. 50541/08, 50571/08, 50573/08 și 40351/09, 30 septembrie   2016] nu sunt relevante în mod direct în această cauză. Prin urmare, Curtea   se va prevala mai degrabă de principiile enunțate în recenta hotărâre a Marii   Camere în cauza Murtazaliyeva împotriva Rusiei (citată anterior, pct. 150-   168), care clarifică jurisprudența consacrată în Perna împotriva Italiei   [(MC), nr. 48898/99, CEDO 2003- V]. În Murtazaliyeva, Marea Cameră a   formulat următorul test tripartit:   • dacă cererea de examinare a unui martor a fost suficient de   motivată și relevantă pentru obiectul acuzației;   • dacă instanțele naționale au avut în vedere relevanța mărturiei   menționate și au motivat suficient decizia lor de a nu examina un   martor în fața instanței;   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   40   • dacă decizia instanțelor interne de a nu examina un martor a   subminat caracterul echitabil general al procesului.   (b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză   108. Curtea va examina prezenta cauză în lumina celor trei elemente   menționate mai sus, ținând cont de obstacolele practice cu care se confruntă   instanțele islandeze în asigurarea participării martorilor în discuție.   (i) Dacă cererea de examinare a martorului a fost suficient de motivată și   relevantă pentru obiectul acuzației   109. Curtea observă că parchetul a depus unele eforturi pentru a asigura   prezența celor doi martori, dar nu a demonstrat perseverență în continuarea   lor după ce a fost informată că aceștia nu doresc să participe, ținând cont de   faptul că, întrucât erau diplomați străini cu domiciliul în străinătate, nu   exista nicio modalitate de a-i obliga să participe. Curtea observă că   reclamanții susțin că au ridicat problema martorilor absenți în mai multe   rânduri, în timp ce, potrivit Guvernului, înregistrările nu indică faptul că   problema a fost ridicată în ședința din 7 martie 2013 și că numai în ședința   principală din noiembrie 2013 s-a făcut trimitere la aceasta, deși nici măcar   atunci nu a fost depusă o cerere oficială. Curtea subliniază, de asemenea,   argumentul Guvernului potrivit căruia apărarea nu a solicitat niciodată   instanței sau parchetului să citeze martorii și că ar fi putut, în orice caz, să îi   citeze ea însăși. În sfârșit, aceasta subliniază poziția Guvernului pe care   reclamanții ar fi putut‑o solicita în etapa recursului ca probele să fie   prezentate de Tribunalul Districtual pentru a fi utilizate în procedura de   recurs.   110. Deși din dosarul cauzei reiese că apărarea a ridicat problema   absenței martorilor în cadrul schimburilor cu parchetul, Curtea este convinsă   că nicio cerere oficială de citare a martorilor nu a fost depusă în procedura   în fața Tribunalului Districtual după ce parchetul a informat instanța la 7   martie 2013 că martorii au refuzat să se prezinte. În orice caz, constată că nu   este hotărâtor dacă reclamanții au ridicat problema în fața Tribunalului   Districtual și dacă această instanță nu a oferit un răspuns, astfel cum s-a   susținut, întrucât trei dintre reclamanți (Magnús Guðmundsson nu a ridicat   în mod specific această chestiune în recursul formulat) au ridicat problema   martorilor în recursurile lor în fața Curții Supreme, care a motivat   respingerea plângerilor lor (cf. Murtazaliyeva, citată anterior, pct. 172-174).   111. În recursul introdus în fața Curții Supreme, Hreiðar Már Sigurðsson   a făcut trimitere la eforturile insuficiente pentru citarea lui Al Thani și   Sultan, pe care i-a descris ca jucând un „rol-cheie” în tranzacțiile în discuție;   el a subliniat importanța audierii acestor martori „pentru a obține o imagine   mai clară asupra evenimentelor care au condus la încheierea tranzacției”,   adăugând că Al Thani ar fi putut spune dacă „a fost participant la o piesă a   înșelătoriei și a artificiilor [...] sau dacă a fost vorba de o tranzacție   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   41   normală”. În recursul introdus, Sigurður Einarsson a făcut trimitere la Al   Thani și Sultan ca fiind „martori-cheie” în privința cărora parchetul a făcut   încercări insuficiente de a-i cita și a arătat că mărturia „principalului purtător   de cuvânt al cumpărătorilor acțiunilor și a asistentului său” lipsea. Recursul   introdus de Ólafur Ólafsson a ridicat, de asemenea, chestiunea acestor   martori care nu au fost citați în pofida solicitărilor repetate. Referindu-se la   aceștia ca fiind „actori-cheie”, a afirmat că mărturia lor ar fi putut „pune   într-o lumină mult mai clară evenimentele [...] au oferit informații cu privire   la scopurile tranzacției din punctul lor de vedere”; Al Thani, în calitate de   proprietar al Q, a participat la reuniunile în care tranzacțiile au fost discutate   și a încheiat acorduri cu Kaupþing și, prin urmare, putea depune mărturie cu   privire la rolul exact al fiecărei persoane implicate, în timp ce Sultan, de   asemenea, a „jucat un rol important” în tranzacții, reprezentându-l pe Al   Thani și ocupându-se de detalii. În special, Al Thani ar fi putut „clarifica   multe lucruri importante pentru evaluarea probelor în cauză”, cum ar fi dacă   intenția recurentului a fost aceea de a împărți profiturile, dacă Al Thani a   considerat că prețul tranzacției este echitabil și care au fost intențiile sale,   precum și cele ale recurentului și ale lui Sultan în constituirea unui fond de   investiții.   112. Pe baza celor de mai sus, Curtea nu consideră că reclamanții au   depus o cerere suficient de motivată de examinare a martorilor respectivi. În   special, în cadrul procedurii în fața instanțelor naționale, aceștia nu au   precizat care este scopul unei asemenea examinări. În observațiile lor   înaintate Curții Supreme, reclamanții s‑au limitat să susțină într‑un mod   destul de general că martorii puteau clarifica contextul tranzacțiilor și scopul   acestora și, în special, faptul că Ólafur Ólafsson nu a avut intenția de a   profita de ele. Deși este de necontestat că Al Thani și Sultan au jucat un rol-   cheie în tranzacții, mărturiile pe care le‑ar fi oferit nu erau de natură, în   opinia Curții, să pună sub semnul întrebării acuzațiile formulate împotriva   reclamanților. Faptul că Al Thani ar fi putut susține că intențiile sale erau   bona fide nu avea relevanță directă pentru modul în care au fost administrate   împrumuturile în cadrul băncii, fapt despre care nici el, nici Sultan nu   puteau avea cunoștință. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că   cererea de examinare a martorilor a rămas vagă și nefondată.   (ii) Instanțele naționale au avut în vedere relevanța mărturiei respective și au   motivat suficient deciziile lor de a nu examina un martor în cadrul   procesului?   113. Curtea observă încă de la început că, potrivit legislației islandeze,   apărarea avea posibilitatea de a cita în mod direct martorii, dar că aceasta nu   a încercat să asigure prezența lor, deși erau considerați martori-cheie ai   apărării. Cu toate acestea, Curtea recunoaște că o citație emisă chiar de   instanță ar fi putut avea o autoritate mai mare decât citațiile din partea   apărării, în special având în vedere faptul că martorii în cauză erau cetățeni   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   42   străini cu domiciliul în străinătate (și, în plus, cu statut diplomatic) și că   principala responsabilitate pentru asigurarea prezenței martorilor revine   parchetului. Prin urmare, consideră că este oportun să se examineze dacă   Curtea Supremă a răspuns în mod adecvat cererii formulate de apărare de   audiere a acestor martori.   114. Curtea observă că Curtea Supremă a considerat că hotărârea   Tribunalului Districtual poate fi casată doar dacă se putea stabili că   mărturiile celor doi martori sau absența acestora ar fi putut avea un impact   semnificativ asupra soluționării litigiului. Aceasta a subliniat, de asemenea,   că parchetul ar fi trebuit să suporte consecințele negative ale lipsei probelor   respective. Având în vedere domeniul de aplicare limitat și vag al cererii   reclamanților, Curtea este convinsă că a fost un răspuns adecvat la cererea   respectivă. În plus, Curtea are în vedere că martorii nu intrau sub jurisdicția   islandeză și nu puteau fi obligați să se prezinte, precum și că aceștia au   precizat că nu doreau să participe la procedură, în pofida faptului că fuseseră   informați în mod neoficial de Procurorul special cu privire la faptul că   parchetul și instanța însăși doreau să îi audieze și că puteau depune mărturie   prin telefon. În aceste împrejurări, este puțin probabil ca eforturile   suplimentare de asigurare a participării acestora să se fi fost încununate de   succes.   (iii) Decizia instanțelor interne de a nu examina un martor a subminat   caracterul echitabil general al procedurilor?   115. Curtea observă, în primul rând, că pentru condamnarea   reclamanților a fost luat în considerare un volum considerabil de probe:   patruzeci de martori au fost audiați de Tribunalul Districtual, care s-a bazat,   de asemenea, pe cantități mari de date, inclusiv pe numeroase schimburi de   e‑mailuri, precum și pe rezultatele interceptărilor telefonice. Curtea   Supremă a efectuat, de asemenea, o analiză amănunțită a probelor din dosar.   Pe de altă parte, mărturiile pe care martorii absenți le-ar fi putut oferi nu au   ajuns în centrul acuzațiilor formulate împotriva reclamanților: chiar dacă ar   fi putut să depună mărturie că, în ceea ce îi privește, era vorba despre o   tranzacție bona fide, percepția lor subiectivă asupra scopului tranzacțiilor nu   era în mod direct relevantă pentru stabilirea modului în care au fost   procesate împrumuturile în sine sau dacă s-a creat o impresie greșită cu   privire la cererea de acțiuni în cadrul băncii.   116. În sfârșit, în măsura în care reclamanții se plâng că declarațiile date   de cei doi martori nu au fost luate în considerare de instanțe, Curtea face   trimitere la De Tomasso împotriva Italiei (MC), nr. 43395/09, pct. 170, 23   februarie 2017:   „Deși art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, nu prevede   norme cu privire la admisibilitatea probelor sau la modul în care ar trebui evaluate,   acestea fiind aspecte primare ce trebuie reglementate de legislația națională și de   instanțele naționale. În principiu, aspecte precum importanța pe care instanțele   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   43   naționale o acordă anumitor elemente de probă sau constatărilor sau expertizelor   prezentate acestora spre examinare nu intră în competența Curții pentru revizuire.   Curtea nu ar trebui să acționeze ca un organism de al patrulea grad de jurisdicție și,   prin urmare, nu va pune sub semnul întrebării, în temeiul art. 6 § 1, aprecierea   instanțelor naționale, cu excepția cazului în care constatările acestora pot fi   considerate arbitrare sau vădit nerezonabile [a se vedea, de exemplu, Dulaurans   împotriva Franței, nr. 34553/97, pct. 33-34 și 38, 21 martie 2000; Khamidov   împotriva Rusiei, nr. 72118/01, pct. 170, 15 noiembrie 2007; Anđelković împotriva   Serbiei, nr. 1401/08, pct. 24, 9 aprilie 2013 și Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2)   (MC), nr. 22251/08, pct. 64-65, CEDO 2015].”   În prezenta cauză, Curtea nu consideră că decizia de a nu lua în   considerare aceste declarații ca fiind probe în dosar este arbitrară sau în mod   vădit nerezonabilă, în primul întrucât acestea au fost obținute în cadrul unor   interviuri neoficiale și, în al doilea rând, deoarece nu a existat posibilitatea   de a fi verificate în instanță. În plus, Curtea Supremă a precizat că parchetul   va trebui să suporte consecințele absenței acestor probe.   117. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că nu a fost   încălcat art. 6 § 1 și 3 lit. d) din Convenție.   IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN   CONVENŢIE   118. Reclamanții s-au plâns că parchetul a interceptat și ascultat   conversațiile telefonice dintre aceștia și avocații lor, încălcând astfel art. 8   din Convenție, care prevede următoarele:   „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a   domiciliului său și a corespondenței sale.   2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât   în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care,   într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța   publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale,   protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”   119. Guvernul a contestat acest argument.   1. Argumentele părților   120. Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne   în ceea ce privește capătul de cerere formulat în temeiul art. 8 din   Convenție. În primul rând, reclamanții nu au formulat în esență respectiva   plângere în fața instanțelor naționale; deși reclamantul Hreiðar Már   Sigurðsson a făcut o trimitere incidentală la art. 8 în recursul său în fața   Curții Supreme, reclamanții s-au bazat în observațiile lor scrise în principal   pe art. 6 din Convenție. Hotărârea Curții Supreme nu a indicat că a abordat   în mod direct problema dacă interceptarea convorbirilor telefonice a încălcat   art. 8, iar expunerea sintetică a observațiilor orale ale reclamanților nu a   menționat că acest aspect fusese contestat în cadrul ședinței principale. În   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   44   plus, reclamanții nu au introdus nicio altă acțiune, precum o acțiune civilă în   despăgubiri împotriva statului pentru încălcarea drepturilor lor în temeiul   art. 8. În observațiile sale ca răspuns la observațiile reclamanților, Guvernul   a indicat că reclamantul, Hreiðar Már Sigurðsson, a formulat în fața   Tribunalului Districtual o acțiune civilă împotriva statului la 15 noiembrie   2016. Ulterior, a informat Curtea că, prin hotărârea din 30 aprilie 2018,   Tribunalul Districtual i-a acordat 300 000 ISK pentru interceptarea   convorbirilor telefonice care a avut loc după ce reclamantul a fost informat   că era suspect, dar a respins pretenția sa cu privire la conversațiile cu   avocatul său pentru motivul că nu fuseseră ascultați dincolo de scopul   identificării persoanei care vorbea.   121. Reclamanții au susținut că căile de atac interne au fost epuizate   întrucât problema înregistrării conversațiilor confidențiale fusese ridicată   atât în fața Tribunalului Districtual, cât și în fața Curții Supreme, iar aceasta   din urmă nu identificase nicio problemă în modul de gestionare a   interceptării. Reclamanții nu au făcut comentarii specifice cu privire la   problema unei acțiuni civile.   2. Motivarea Curții   122. Curtea arată, în primul rând, că, deși toți cei patru reclamanți s‑au   plâns în această privință, doar Hreiðar Már Sigurðsson și Magnús   Guðmundsson au menționat incidente specifice care fuseseră recunoscute de   Procurorul special; ceilalți doi reclamanți nu s-au referit la incidente   concrete și nu au ridicat această problemă în recursurile lor în fața Curții   Supreme. Având în vedere explicația Procurorului special potrivit căreia   incidentele cu privire la Hreiðar Már Sigurðsson și Magnús Guðmundsson   au fost erori și, în lipsa unor probe care să sugereze contrariul, Curtea   constată că plângerile formulate de Sigurður Einarsson și Ólafur Ólafsson în   această privință sunt nefondate și trebuie declarate inadmisibile ca fiind   vădit nefondate în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și 4 din Convenție.   123. Curtea constată că Magnús Guðmundsson nu a făcut nicio referire la   art. 8 din Convenție sau la dreptul său la viață privată sau la corespondență   în recursul său la Curtea Supremă, ci s-a referit în mod specific la Legea   privind Codul de procedură penală și la art. 6 § 3 lit. c) din Convenție. În   consecință, nu se poate concluziona că acesta a invocat în esență o plângere   formulată în temeiul art. 8. În schimb, Hreiðar Már Sigurðsson a făcut   trimitere în mod specific la art. 8 în recursul său la Curtea Supremă,   susținând că dreptul său la viață privată a fost încălcat și, în această măsură,   se poate admite că și‑a formulat în mod explicit plângerea în temeiul acestei   dispoziții, deși fără alte precizări. Cu toate acestea, Curtea observă că, deși   Curtea Supremă ar fi putut declara fără îndoială că interceptarea   convorbirilor telefonice în cauză este nelegală și/sau nejustificată, este mai   puțin clar dacă era posibil ca, în cadrul procesului penal, Curtea Supremă să   soluționeze fondul capătului de cerere formulat în temeiul Convenției   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   45   potrivit căruia ingerința în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea   vieții sale private nu era „prevăzută de lege” sau „necesară într-o societate   democratică“ și să acorde reparația corespunzătoare în acest sens [a se vedea   Akhlyustin împotriva Rusiei, nr. 21200/05, pct. 24, 7 noiembrie 2017 și   Zubkov și alții împotriva Rusiei, nr. 29431/05, 7070/06 și 5402/07, pct. 88, 7   noiembrie 2017 și Konstantin Moskalev împotriva Rusiei, nr. 59589/10,   pct. 22, 7 noiembrie 2017; a se vedea, de asemenea, în legătură cu existența   unei căi de atac efective în temeiul art. 13 din Convenție, Khan împotriva   Regatului Unit, nr. 35394/97, pct. 44, CEDO 2000-V, P.G. și J.H. împotriva   Regatului Unit, nr. 44787/98, pct. 86, CEDO 2001-IX, Goranova-   Karaeneva împotriva Bulgariei, nr. 12739/05, pct. 59, 8 martie 2011 (în   cazul în care chestiunea epuizării căilor de atac a fost conexată temeiniciei   capătului de cerere în temeiul art. 13) și İrfan Güzel împotriva Turciei,   nr. 35285/08, pct. 106- 107, 7 februarie 2017 și, a contrario, Dragojević   împotriva Croației, nr. 68955/11, pct. 35, 42, 47 și 72, 15 ianuarie 2015;   Šantare și Labazņikovs împotriva Letoniei, nr. 34148/07, pct. 25 și 40-46,   31 martie 2016, și Radzhab Magomedov împotriva Rusiei, nr. 20933/08,   pct. 20 și 77-79, 20 decembrie 2016]. Într-adevăr, Curtea Supremă nu a   abordat chestiunea vieții private în hotărârea sa, referindu‑se mai degrabă la   faptul că înregistrările nu fuseseră utilizate ca probe și la absența unui   argument în sensul că acestea ar fi putut aduce atingere anchetei. Deși   Guvernul nu susține în mod explicit că această cale de atac era ineficientă   (calificând totuși noțiunea de examinare a capătului de cerere în temeiul   art. 8 de către Curtea Supremă ca fiind „neconvențională”), Curtea constată,   în lumina jurisprudenței menționate anterior, că recursul la Curtea Supremă   în contextul procedurii penale nu a constituit o cale de atac efectivă în ceea   ce privește o plângere privind încălcarea dreptului la viață privată în temeiul   art. 8 din Convenție.   124. Rămâne de clarificat dacă reclamanții ar fi trebuit, astfel cum a   sugerat Guvernul, să recurgă la o acțiune civilă în despăgubiri împotriva   statului. Curtea nu are nici un motiv să se îndoiască că, în cadrul procedurii   civile, instanțele naționale ar fi în măsură să examineze legalitatea și   necesitatea măsurii în discuție și, dacă este cazul, să acorde despăgubiri.   Reclamanții nu au contestat argumentul Guvernului în această privință. În   ceea ce îl privește pe reclamantul Magnús Guðmundsson, Curtea observă că   acesta nu a intentat o acțiune civilă împotriva statului; în ceea ce îl privește   pe reclamantul Hreiðar Már Sigurðsson, observă că a formulat o acțiune   civilă în noiembrie 2016 și că Tribunalul Districtual a pronunțat o hotărâre   la 30 aprilie 2018, respingând printre altele pretenția cu privire la   conversațiile cu avocatul său. Curtea nu a fost informată dacă reclamantul a   formulat o cale de atac împotriva acestei hotărâri. În aceste circumstanțe,   capetele de cerere formulate de reclamanți în temeiul art. 8 din Convenție   trebuie respinse pentru neepuizarea căilor de atac interne în conformitate cu   art. 35 § 1 și 4 din Convenție.   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   46   V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE   125. Art. 41 din Convenție prevede:   „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale   și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare   incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este   cazul, o reparație echitabilă.”   A. Prejudiciul   126. Fiecare reclamant a pretins 100 000 euro (EUR) cu titlu de   despăgubire pentru prejudiciul moral. Reclamanții nu au solicitat nicio sumă   cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.   127. Potrivit susținerilor Guvernului, o eventuală constatare a unei   încălcării ar constitui, în sine, o reparație echitabilă pentru orice prejudiciu   moral. De asemenea, a susținut că suma solicitată cu titlu de despăgubire   pentru prejudiciul moral era exorbitantă.   128. Ținând seama de împrejurările specifice ale prezentei cauze, Curtea   este de acord cu Guvernul că constatarea unei încălcări a art. 6 § 1 din   Convenție constituie în sine o reparație echitabilă în ceea ce privește orice   prejudiciu moral. Curtea observă, de asemenea, că revine statului pârât   sarcina de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile   generale și/sau individuale, dacă este cazul, care trebuie adoptate în ordinea   sa juridică națională pentru a pune capăt încălcării sau încălcărilor constatate   de Curte și pentru a remedia, pe cât posibil, efectele acestora. În această   privință, Curtea observă că art. 228 și art. 232 din Legea privind Codul de   procedură penală prevăd că, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții,   Comisia pentru redeschiderea procedurilor judiciare poate dispune   redeschiderea procesului penal care a fost încheiat printr‑o hotărâre   definitivă pronunțată de curtea de apel sau de Curtea Supremă (a se vedea,   mutatis mutandis, Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit, citată anterior,   pct. 315, și Ramos Nunes de Carvalho E SÁ împotriva Portugaliei, citată   anterior, pct. 222). În această privință, Curtea subliniază că este important să   se asigure că este important să fie instituite proceduri interne prin care o   cauză poate fi reexaminată în urma constatării faptului că art. 6 din   Convenție a fost încălcat. Astfel cum a subliniat Curtea anterior, aceste   proceduri pot fi considerate un aspect important al executării hotărârilor   sale, iar disponibilitatea lor demonstrează angajamentul statului contractant   față de Convenție și față de jurisprudența Curții [Moreira Ferreira   împotriva Portugaliei (nr. 2) (MC), nr. 19867/12, pct. 99, 11 iulie 2017].   B. Cheltuieli de judecată   129. Reclamanții au formulat următoarele pretenții cu titlu de cheltuieli   de judecată efectuate în fața instanțelor și a Curții:   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   47   Hreiðar Már Sigurðsson: 58526931 ISK pentru procedura internă și   13500 EUR plus 2600000 ISK pentru procedura în fața Curții;   Sigurður Einarsson: 28758883 ISK pentru procedura internă și 13500   EUR plus 2600000 ISK pentru procedura în fața Curții;   Ólafur Ólafsson: 33492706 ISK pentru procedura internă și 13500 EUR   plus 3375000 ISK pentru procedura în fața Curții;   Magnús Guðmunsson: 40729681 ISK pentru procedura internă și 13500   EUR plus 1338624 ISK pentru procedura în fața Curții;   Reclamanții au prezentat facturi în valoare totală de 54000 EUR pentru   procedura în fața Curții.   130. Guvernul a susținut că nu toate cheltuielile efectuate ar putea fi   atribuite prevenirii presupuselor încălcări sau obținerii unor reparații,   întrucât apărarea reclamanților s-a întemeiat și pe alte motive. Cu toate   acestea, Guvernul nu a putut, în lipsa unei defalcări clare a cheltuielilor, să   definească care sunt cheltuielile legate de pretinsele încălcări. În plus, a   arătat că nicio încălcare în legătura cu procedura Curții Supreme nu ar   implica rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurii   Tribunalului Districtual. În sfârșit, a subliniat că nu există dovezi ale   cheltuielilor exprimate în krónur islandez pentru procedura în fața Curții.   131. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la   rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește   caracterul real, necesar. și rezonabil al acestora În prezenta cauză, având în   vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile de mai sus, în special   având în vedere că s-a constatat o încălcare în legătură cu unul dintre   capetele de cerere formulate de reclamanți, referitoare la o problemă de   imparțialitate a Curții Supreme care a fost pusă în lumină doar după   încheierea procedurii interne, Curtea respinge capătul de cerere privind   cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procedurii interne. Pe de altă   parte, consideră că este rezonabil să se acorde fiecăruia dintre reclamanți   suma de 2 000 EUR pentru cheltuielile de judecată aferente procedurii în   fața Curții, ținând seama de faptul că observațiile prezentate de   reprezentantul reclamanților erau comune tuturor celor patru reclamanți.   C. Dobânzi moratorii   132. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se   întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de   Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA   1. declară, în unanimitate, admisibile capetele de cerere referitoare la   pretinsa lipsă de imparțialitate a lui Á.K. din cauza pozițiilor deținute de   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   48   fiul său, pretinsul refuz de acordare a accesului la date și la pretinsa   necitare a martorilor și restul capetelor de cerere inadmisibile;   2. hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în   ceea ce privește lipsa de imparțialitate a lui Á.K.;   3. hotărăște, cu 6 voturi pentru și 1 vot împotrivă, că nu a fost încălcat   art. 6 § 1 și 3 lit. b) din Convenție în ceea ce privește pretinsul refuz de   acordare a accesului la date;   4. hotărăște, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 și 3 lit. d) din   Convenție în ceea ce privește pretinsa necitare a martorilor;   5. hotărăște, în unanimitate, că o constatare a unei încălcări constituie în   sine o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de   reclamanți;   6. hotărăște, în unanimitate,   (a) că statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanți, în   termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în   conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 2 000 EUR (două   mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit,   pentru cheltuielile de judecată, care trebuie convertită în moneda   națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:   (b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății,   această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată anuală   egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de   Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.   7. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile   pentru celelalte capete de cerere.   Redactată în limba engleză și notificată în scris la 4 iunie 2019, în   conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Curții.   Stanley Naismith   Grefier   Paul Lemmens   Președinte   SIGURÐUR EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI – HOTĂRÂRE   49   În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din   Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a   judecătorului Pavli.   S.H.N.   P.L.   EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI HOTĂRÂRE - OPINIE SEPARATĂ   50   OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI PAVLI   1. Am votat alături de majoritate în toate privințele, cu excepția uneia.   Regret că nu pot fi de acord cu constatarea lor conform căreia nu a existat   nicio încălcare a art. 6 în ceea ce privește pretinsul refuz al accesului la   datele anchetei. Dezacordul meu privește atât abordarea generală urmată de   majoritate în cadrul acestei secțiuni, cât și constatările specifice pe fond ale   acesteia.   A. Criteriul relevant în temeiul art. 6 § 3 lit. b)   2. Principiile relevante privind drepturile acuzaților, în conformitate cu   art. 6 § 1 și § 3 lit. b) din Convenție, de a obține accesul la materialele   investigative ale cauzei împotriva lor, inclusiv orice probe   dezincriminatoare conținute în dosar, au fost rezumate în Van Wesenbeeck   împotriva Belgiei (nr). 67496/10 și 52936/12, 23 mai 2017) și Natunen   împotriva Finlandei (nr. 21022/04, 31 martie 2009), astfel cum se descrie la   punctele 85 și 86 din prezenta hotărâre. Dreptul apărării de acces la probele   parchetului și la comunicarea acestora nu sunt absolute; cu toate acestea,   orice restrângeri trebuie să fie „strict necesare”, având în vedere rolul central   al egalității armelor în arhitectura art. 6 care guvernează procesul penal   echitabil (a se vedea Van Wesenbeeck, pct. 68).   3. Opinia majorității admite că refuzarea accesului reclamanților în ceea   ce privește cel puțin unul dintre seturile de date probatorii (documentele   „etichetate”) „ridică o problemă în temeiul art. 6 § 3 lit. b)” (a se vedea   pct. 91). Cu toate acestea, nu se efectuează în niciun moment o examinare   adecvată cu privire la conformitatea restrângerilor cu criteriul necesității   stricte. În schimb, partea relevantă a hotărârii ajunge la concluzia că, ținând   seama de anumite pretinse erori procedurale ale apărării și de   disponibilitatea controlului jurisdicțional la nivel național, reclamanților nu   li s‑a „refuzat un proces echitabil în ansamblu”.   4. Consider că abordarea majorității în această chestiune, care prezintă   noutăți semnificative pentru jurisprudența noastră în temeiul art. 6, este   problematică dintr-o serie de motive. În primul rând, majoritatea nu acordă   o importanță suficientă, în opinia mea, chestiunilor serioase legate de   comunicare ridicate de reclamanți în cadrul unui proces penal extrem de   complex. Prin alegerea de a ocoli criteriul Van Wesenbeeck în favoarea   constatării globale potrivit căreia caracterul echitabil general al procesului   nu a fost afectat, hotărârea anulează claritatea și coerența jurisprudenței   noastre și pierde oportunitatea de a examina chestiunile complicate de la   intersecția noilor tehnologii și problemele legate de volumul de probe mare.   Pe fond, considerăm că motivele invocate de majoritate pentru respingerea   pretențiilor reclamanților sunt în parte inadmisibile și în parte insuficiente.   EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI HOTĂRÂRE - OPINIE SEPARATĂ   51   B. Cu privire la restrângerea exercițiului drepturilor de acces ale   apărării   5. Prezenta cauză implică urmărirea penală a unor infracțiuni financiare   neobișnuit de complexe, cu mai mulți inculpați și un volum foarte mare de   materiale în format electronic ridicate sau obținute în alt mod de parchet.   Printre acestea s-au numărat cel puțin patru seturi de date cu o dimensiune   descrescătoare: „colectarea completă de date” care rezultă din anchetă, setul   de date „etichetate” al probelor potențial relevante, selectate de parchet din   datele complete cu ajutorul tehnologiilor avansate de căutare, „documentele   anchetei” care rezultă din filtrarea ulterioară a setului de date etichetate și   probele concrete prezentate în instanță, care au inclus un subset al   documentelor anchetei.   6. Pentru a recapitula, reclamanții susțin că li s-a refuzat accesul adecvat   la primul și la al doilea set de date. În special, acestora nu li s-a permis să   efectueze propriile căutări în cadrul primului set de date, utilizând același   software care fusese utilizat pe larg de parchet. În plus, parchetul - și   instanțele în cel puțin trei ocazii - au refuzat să le acorde accesul la lista de   documente „etichetate” (ca probe relevante sau potențial relevante) ca   rezultat al căutărilor efectuate de parchet, la listele sintetice de date ridicate   și la alte materiale investigative. Parchetul a respins, de asemenea, cererile   specifice ale echipelor apărării de acces la „colecțiile de e‑mailuri și apeluri   telefonice interceptate ale unor persoane, altele decât reclamanții, care nu au   fost incluse în dosarul de anchetă” (a se vedea pct. 75 din hotărâre). Acest   fapt a conferit parchetului un monopol de facto asupra utilizării facilităților   avansate de căutare digitală, fără un control jurisdicțional adecvat în primele   faze ale procesului.   7. Opțiunea majorității de a se orienta direct spre o examinare globală a   echității înseamnă că nu există concluzii clare cu privire la restrângerea   exercițiului drepturilor de acces ale apărării și, în caz afirmativ, la   amploarea acesteia. Însă se pot trage unele concluzii indirecte.   8. Hotărârea face o distincție între primul și al doilea set de date. În ceea   ce îl privește pe primul, constată că căutările electronice efectuate de apărare   ar reprezenta o „expediție exploratorie în scopul găsirii probelor” în lipsa   unei specificații cu privire la ceea ce „ar fi putut fi clarificat [...] prin căutări   suplimentare” (a se vedea pct. 90). În acest context, care implică milioane   de documente, acest argument pare a fi similar cu cerința de a specifica   locația exactă a unui ac în carul cu fân. Are, de asemenea, tendința de a   inversa sarcina parchetului de a comunica orice probe dezincriminatoare   (mai multe despre acest aspect mai jos). Căutările apărării nu ar fi   reprezentat mai mult de o expediție exploratorie în scopul găsirii probelor   față de cea efectuată de parchet.   9. În ceea ce privește datele „etichetate”, majoritatea este de acord că,   potrivit jurisprudenței noastre, parchetul nu poate exclude apărarea din   EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI HOTĂRÂRE - OPINIE SEPARATĂ   52   procesul de evaluare a importanței informațiilor necomunicate; și că noi   căutări în cadrul setului de date etichetate ar fi fost „mai degrabă tehnice   decât simple” (a se vedea pct. 91). Cu toate acestea, este mulțumită de   argumentul Guvernului potrivit căruia, în temeiul dreptului național, nu   exista nicio sarcină a parchetului de a crea documente (în special liste cu   privire la datele ridicate) care nu existau deja. Nu se discută despre   implicațiile acestei opțiuni legislative naționale în sensul art. 6 din   Convenție.   10. În acest stadiu, trebuie reamintit că miza în această cauză este un   principiu fundamental al procesului penal echitabil, și anume egalitatea   armelor. Având în vedere acest principiu cardinal, abordarea generală a   majorității pare insuficient adaptată complexității comunicării electronice în   cadrul procedurilor penale (sau, cu privire la aspectul respectiv, civile) care   implică un volum mare de date, utilizării instrumentelor tehnologice   moderne în acest context și implicațiilor combinate ale acestora pentru   egalitatea armelor. Ipoteza conform căreia normele standard privind   comunicarea ar trebui să se aplice neschimbate în acest context este una care   necesită, cel puțin, testarea.   11. O examinare aprofundată a dreptului comparat în jurisdicții cu o   experiență relevantă în acest domeniu – a cărei versiune mai extinsă ar fi   fost utilă în contextul nou al prezentei cauze – sugerează că parchetul este   obligat să ofere apărării cel mai înalt acces posibil la materiale electronice   de investigație, inclusiv abilitatea de a efectua propriile căutări, în termeni și   cu capacități comparabile cu cele ale parchetului. Se consideră că este   garanția minimă sau de bază impusă de principiul egalității armelor în cauze   complexe.1   12. În plus, pentru a-și îndeplini obligația de a comunica orice material   dezincriminator aflat în posesia sa, așa cum prevăd atât jurisprudența   noastră, cât și legislația islandeză, parchetul poate fi obligat, de asemenea,   să își demonstreze buna-credință prin măsuri suplimentare proactive, de   exemplu prin indexarea documentelor, furnizând dosare într-un format care   permite căutarea și specificând orice probe dezincriminatoare cunoscute. Pe   de altă parte, constatarea potrivit căreia parchetul s-a implicat într-un   „transfer de date (data dump)” rău intenționat, pentru a îngreuna analizarea   datelor de către apărare ar putea duce la concluzia suprimării probelor.2   1 A se vedea, de exemplu, cauza americană importantă United States v. Skilling, 554 F.3d   529 (Circuit 5 2009) (care implică mai multe sute de milioane de înregistrări electronice).   2 Ibidem A se vedea, de asemenea, Protocolul privind descoperirea electronică (2012) al   Departamentului de Justiție al SUA, care recomandă ca, pentru a face față provocărilor erei   digitale, procurorii să furnizeze apărării un dosar în care căutarea se face ușor, precum și un   cuprins cu o descriere la nivel înalt a „categoriilor generale de informații” disponibile în   cadrul materialului. A se vedea Recommendations for Electronically Stored Information   (ESI) Discovery Production in Federal Criminal Cases [Recomandările pentru informații   centralizate electronic (ESI) privind descoperirea în cauzele penale federale], în secțiunea   EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI HOTĂRÂRE - OPINIE SEPARATĂ   53   13. Abordarea de mai sus recunoaște că, chiar și atunci când apărarea   beneficiază de un acces important, parchetul are în continuare avantaje   distincte: în mod normal, va fi avut o perioadă mai lungă de timp pentru a   analiza probele, în general resurse analitice mai mari și o cunoaștere mai   intimă a materialului, inclusiv în ceea ce privește elementele   dezincriminatoare. Având în vedere aceste considerații, concluzia actualei   majorități potrivit căreia parchetul „nu a avut niciun avantaj în raport cu   apărarea” în împrejurările prezentei cauze (a se vedea pct. 90) pare destul de   exagerată.   14. În al doilea rând, argumentul precedent potrivit căruia comunicarea   electronică completă în anchetele penale de mare volum trebuie să fie   realizată în mod implicit, și anume, în cadrul practicii standard de urmărire   penală și fără a fi necesar ca apărarea să inițieze și să conteste un șir de   cereri procedurale. Supravegherea judiciară ar trebui, în principiu, să fie   exercitată în această etapă preliminară, atunci când termenii comunicare și   posibilitate de căutare în cadrul datelor ar trebui să fie conveniți și aprobați,   ori de câte ori este posibil, de o autoritate judiciară.   15. Practica dezvoltată în sfera Consiliului Europei este conformă cu   această abordare generală. Astfel, instanțele din cel puțin două jurisdicții   (Regatul Unit și Irlanda) au aprobat în ultimii ani utilizarea examinării   asistate de tehnologie, utilizând o formă de inteligență artificială cunoscută   sub denumirea de codificare predictivă, în scopul comunicării electronice în   litigiile civile cu miză mare.3 Raționamentul s-ar aplica cu forță egală în   cauzele penale de complexitate comparabilă.4 Din nou, premisa   fundamentală pentru utilizarea unei astfel de tehnologii avansate este,   bineînțeles, că ambelor părți li se oferă cel mai înalt acces posibil. Și, în al   doilea rând, aceste cadre de drept penal și practici investigative sunt   organizate astfel încât să faciliteze accesul adecvat al apărării în etapa   corespunzătoare (și anume, timpurie) a procedurilor.   16. În ceea ce privește situația de fapt din prezenta cauză, voi   concluziona că exercițiul drepturilor de acces ale reclamanților a fost   restrâns semnificativ prin refuzul autorităților naționale de a acorda   Strategii,   pct. 5   lit. b),   disponibile   la   adresa:   https://www.justice.gov/archives/dag/page/file/913236/download.   3 A se vedea Pyrrho Investments Ltd v. MWB Property Ltd [2016] EWHC 256 (High Court   a Regatului Unit); și Irish Bank Resolution Corporation Ltd & ors v. Quinn & ors [2015]   IEHC 175 (High Court a Irlandei).   4 Tehnologia predictivă de codificare, deja utilizată la scară largă în anumite jurisdicții,   permite părților să economisească o cantitate semnificativă de timp și resurse pentru   analizarea seturilor mari de date. A se vedea, printre alte surse din contextul penal: Elle   Byram, The Collision of the Courts and Predictive Coding: Defining Best Practices and   Guidelines in Predictive Coding for Electronic Discovery, 29 SANTA CLARA   COMPUTER & HIGH TECH. L.J. 675 (2013); și Brandon L. Garrett, Big Data and Due   Process, 99 CORNELL L. REV. ONLINE 207 (2014).   EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI HOTĂRÂRE - OPINIE SEPARATĂ   54   echipelor apărării ale acestora accesul semnificativ și echitabil la seturile de   date în discuție, în special la datele etichetate.   17. În plus, ca o problemă structurală – și chiar permițând o anumită   marjă pentru caracteristicile specifice fiecărui sistem național – legile   islandeze relevante și practicile de urmărire penală nu par să fie organizate   într-un mod de natură să asigure respectarea adecvată a drepturilor de   informare ale inculpaților în cauzele penale de mare volum. Acest lucru   reiese în mod evident din explicațiile Guvernului, cu caracter juridic sau   tehnic, cu privire la motivele pentru care accesul la majoritatea datelor   suplimentare solicitate de echipele de apărare nu era posibil sau justificat (a   se vedea infra pentru detalii). De asemenea, este corect de precizat că natura   complexă a anchetei penale în speță ar fi trebuit să fie evidentă pentru   autoritățile naționale practic încă de la început.   18. Opinez că această deficiență structurală ar constitui un temei suficient   pentru constatarea unei încălcări a caracterului echitabil general al   procedurilor în temeiul art. 6 § 1 din Convenție.   C. C. Cu privire la aspectul dacă restrângerile aduse accesului au   fost justificate   19. Din motive ce țin de argumentare, vă rog să îmi permiteți să mă refer   totuși la justificările specifice oferite pentru restrângerile exercițiului   drepturilor de acces ale reclamanților și la problema dacă acestea erau „strict   necesare” în conformitate cu jurisprudența noastră.   20. Deși Guvernul prezintă o listă lungă de argumente privind motivele   pentru care restrângerile erau justificate, majoritatea pare să evidențieze   două motive principale de justificare, la pct. 92. În primul rând, aceasta   pune un accent deosebit pe faptul că reclamanții nu au solicitat o hotărâre   judecătorească formală „pentru accesul la «colectarea completă de date» sau   pentru ca alte căutări suplimentare [în baza de date] să fie realizate” (a se   vedea pct. 92). Acest raționament este discutabil pentru cel puțin trei   motive. Pentru început, argumentul Guvernului în cadrul acestei rubrici este   de natura unei pretenții neexhaustive; neinvocând un astfel de argument în   etapa admisibilității, Guvernul este în mod normal împiedicat să-l invoce pe   fond. În al doilea rând, nu pare să fie pe deplin corect din punct de vedere   faptic: reclamanții au depus, de exemplu, cereri de liste de documente care   să fie găsite prin utilizarea unui anumit cuvânt-cheie, cereri respinse de   instanțele naționale pe motive nespecificate (a se vedea pct. 83). Însă, în   cele din urmă și cel mai important aspect, acest raționament nu este conform   cu obligația parchetului de a asigura în mod implicit o comunicare extinsă în   cauzele care implică volume mari de date electronice de investigație, ca   unică modalitate de a începe să se asigure o veritabilă a egalitate a armelor.   21. Același lucru s‑ar aplica celei de a doua justificări invocate de   majoritate, și anume faptul că apărarea nu a specificat tipul de probe   EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI HOTĂRÂRE - OPINIE SEPARATĂ   55   suplimentare pe care le căuta, care se bazează, de exemplu, pe „prezentări   generale ale elementelor ridicate și ale conținutului brut al acestora” (a se   vedea pct. 92 in fine). Cu respect, acest argument subestimează grav, în   opinia mea, complexitatea analizării unor cantități mari și interconectate de   date de investigație, fie că unul este echipat cu „pur și simplu” inteligență   umană sau este ajutat de inteligența artificială.   22. Atunci când se analizează multiplele linii de justificare oferite de   Guvern în cadrul acestei secțiuni, pare evident că temerile legate de un   presupus efort excesiv au jucat un rol semnificativ: volumul mare de   material care ar trebui produs pentru a răspunde cererilor apărării (a se   vedea pct. 79) sau necesitatea de a reimporta date într-un anumit software (a   se vedea pct. 83). Putem spera că nu aceasta este ceea ce înseamnă   restrângeri „strict necesare”: ar fi o zi tristă pentru art. 6 dacă simpla   comoditate ar devansa drepturile fundamentale în materia procesului   echitabil.   23. Aceasta nu înseamnă că comunicarea electronică extensivă de tipul   celei avute în vedere în prezenta opinie nu ridică alte probleme spinoase,   inclusiv aspecte legate de protecția drepturilor fundamentale și a intereselor   terților. Majoritatea constată aceste preocupări, dar constată că nu au   prezentat „obstacole insurmontabile”, concluzie pe care o împărtășesc,   printre altele, pentru motivul că Guvernul nu a demonstrat că a examinat în   mod adecvat și cu adevărat modalitățile de reconciliere a comunicării către   apărare cu minimizarea potențialelor riscuri la adresa drepturilor terților.5 În   orice caz, putem spera că acestea vor fi tipurile de probleme care vor   preocupa viitoarea noastră jurisprudență în acest domeniu.   24. În general, reticența de a încerca să soluționeze direct plângerile   reclamanților în temeiul art. 6 § 3 din Convenție, cu diferitele sale garanții   fundamentale ale unui proces penal echitabil, are consecințe – și nu doar de   natură teoretică. În primul rând, tinde să dilueze protecția garantată de cele   cinci sub-secțiuni ale acestei dispoziții, ca și cum acestea nu ar fi capabile să   fie încălcate pe cont propriu. În al doilea rând, constituie o ocazie ratată de a   oferi instanțelor naționale și altor autorități orientări clare și coerente cu   privire la modul în care aceste garanții complexe ale Convenției urmează să   fie interpretate și aplicate la nivel național. În opinia mea, aceasta este una   dintre funcțiile centrale ale Curții, care tinde să fie subminată dacă toate   considerațiile concurente sunt alimentate forțat în mod reflexiv într‑o   mașină de tocat carne mai puțin decât transparentă, etichetată „caracterul   echitabil general al procedurilor”.   25. Pentru a fi clar, o decizie finală cu privire la caracterul echitabil   general în temeiul art. 6 § 1 nu exclude sau înlocuiește în niciun fel   5 Pentru un exemplu de abordare a acestor întrebări avută în vedere, a se vedea punctul 10   (Security: Protecting Sensitive ESI Discovery from Unauthorized Access or Disclosure) din   Protocolul privind descoperirea electronică al Departamentului de Justiție al SUA, nota 2   supra.   EINARSSON ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ISLANDEI HOTĂRÂRE - OPINIE SEPARATĂ   56   necesitatea de a efectua o reexaminare adecvată a pretențiilor formulate în   temeiul diferitelor aspecte ale art. 6 § 1. O analiză succintă a recentelor   hotărâri ale Marii Camere ar confirma acest lucru: de exemplu, în Ibrahim și   alții împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 50541/08 și alte 3 cereri, 13   septembrie 2016), o cauză care a implicat refuzul accesului la consiliere și la   drepturile conexe, Curtea a procedat, în mod clar și sistematic, la   reexaminarea, pe de o parte, a aspectului dacă exercițiul drepturilor   reclamanților în temeiul art. 6 § 3 lit. c) fusese restrâns și, pe de altă parte,   dacă restrângerile erau justificate în temeiul criteriilor relevante. După ce a   abordat aceste două chestiuni, Marea Cameră a examinat în continuare   impactul restrângerilor asupra caracterului echitabil general al procedurilor   pentru fiecare dintre cei patru reclamanți.   26. Majoritatea invocă Murtazaliyeva împotriva Rusiei [(MC),   nr. 36658/05, 18 decembrie 2018] atunci când optează pentru examinarea   pretențiilor reclamanților din perspectiva art. 6 § 1 și 3 lit. d) „coroborate” (a   se vedea pct. 87). Cu toate acestea, chiar și în Murtazaliyeva, o cauză   privind omisiunea audierii martorilor propuși de apărare, Marea Cameră a   identificat un criteriu tripartit (actualizat), al cărui impact asupra caracterului   echitabil general al procedurilor constituia doar axa finală. Majoritatea   urmează aceeași abordare în evaluarea pretențiilor actuale ale reclamanților   în temeiul art. 6 § 3 lit. d) (începând de la pct. 94), în comparație cu metoda   aleasă în temeiul paragrafului 3 lit. b) din același articol.   27. Cu alte cuvinte, „coroborate” nu este același lucru cu amestecate. O   analiză riguroasă a cererilor formulate în temeiul diverselor aspecte ale art. 6   § 3 are avantajul suplimentar, și nu nesemnificativ, de a atenua natura   inerent subiectivă a examinării globale a echității, sporind astfel   legitimitatea soluției finale.   28. În cele din urmă, dacă majoritatea ar fi ales să se implice mai   semnificativ în provocările anchetelor penale complexe din epoca actuală a   înaltei tehnologii, aceasta ar fi putut oferi un imbold autorităților islandeze   și, poate, altora pentru a face același lucru. Asta va trebui să aștepte o altă zi.  

Full & Egal Universal Law Academy