©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a cincea
CAUZA CHAVDAROV ÎMPOTRIVA BULGARIEI
(Cererea nr. 3465/03)
Hotărâre
Strasbourg
21 decembrie 2010
Definitivă
21/03/2011
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Chavdarov împotriva Bulgariei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, preşedinte, Renate Jaeger, Rait Maruste, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, Ganna Yudkivska, judecători, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 30 noiembrie 2010,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 3465/03 îndreptată împotriva Republicii Bulgaria, prin care un resortisant al acestui stat, Atanas Radev Chavdarov („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 ianuarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de S. Atanasov, avocat în Baroul din Cherven Bryag. Guvernul bulgar („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, A. Atanasova, din cadrul Ministerului Justiţiei.
3. La 20 septembrie 2007, preşedintele secţiei a cincea a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1973 şi are domiciliul în Ruptzi.
5. În 1989, acesta s-a mutat împreună cu partenera sa D.I. Aceasta era căsătorită cu un alt bărbat, dar, chiar dacă erau separaţi, niciunul din soţi nu a intentat procedura de divorţ.
6. În perioada în care a locuit împreună cu reclamantul, D.I. a născut trei copii: I., născut la 18 februarie 1990, V., născută la 31 octombrie 1995, şi T., născută la 22 octombrie 1998. Soţul mamei lor era menţionat ca fiind tatăl copiilor în cele trei certificate de naştere, iar copiii îi poartă numele de familie.
7. La sfârşitul anului 2002, D.I. l-a părăsit pe reclamant şi pe cei trei copii şi s-a mutat împreună cu un alt partener. De la această separare, reclamantul locuieşte împreună cu cei trei copii.
8. La 15 ianuarie 2003, cu scopul de a obţine recunoaşterea paternităţii, l-a contactat pe S. Atanasov. Acesta l-a informat pe reclamant că dreptul intern nu-i oferea nicio posibilitate de stabilire a relaţiei sale de paternitate cu cei trei copii deoarece prezumţia paternităţii soţului lui D.I. nu putea fi contestată.
9. La 20 ianuarie 2003, reclamantul a introdus o cerere în faţa Curţii, reclamând încălcarea dreptului său la viaţa de familie consacrat în art. 8 din convenţie şi, în special, imposibilitatea de a-şi stabili legăturile legale de rudenie cu cei trei copii al căror tată biologic afirmă că este.
II. Dreptul intern şi comparat relevant
A. Dreptul intern
10. În dreptul bulgar, stabilirea şi tăgada paternităţii sunt reglementate prin Codul familiei. La momentul introducerii acestei cereri era în vigoare Codul familiei din 1985 (numit în continuare „vechiul cod”). La 1 octombrie 2009, a intrat în vigoare un nou cod al familiei (denumit în continuare „noul cod”) care a preluat majoritatea dispoziţiilor celui vechi.
1. Stabilirea paternităţii
11. În temeiul art. 32 alin. (1) din vechiul cod şi al art. 61 (1) din noul cod, soţul mamei este prezumat a fi tatăl copilului născut în timpul căsătoriei şi cel mult trei sute de zile după desfacerea căsătoriei.
12. Dreptul intern nu prevede posibilitatea ca un tată natural să stabilească paternitatea unui copil printr-o acţiune în justiţie. Cu toate acestea, tatăl natural îşi poate recunoaşte copilul în faţa funcţionarului de stare civilă (art. 35 din vechiul cod şi art. 64 din noul cod).
13. Mama poate introduce o acţiune de stabilire a paternităţii în termen de trei ani de la naşterea copilului (art. 41 din vechiul cod şi art. 69 din noul cod). Această posibilitate este, de asemenea, deschisă copilului în termen de trei ani de la majoratul său (ibidem).
14. Legislaţia bulgară nu permite recunoaşterea unui copil sau introducerea unei acţiuni în stabilirea paternităţii dacă paternitatea a fost stabilită prin prezumţia legală de paternitate şi aceasta nu a fost răsturnată (art. 43 din vechiul cod şi art. 71 din noul cod).
2. Contestarea paternităţii
15. Potrivit art. 33 din vechiul cod, prezumţia legală de paternitate a copilului poate fi contestată în faţa instanţei fie de către mamă, în termen de un an de la naştere, fie de către soţ, în termen de un an după ce a luat la cunoştinţă de naştere.
16. Noul cod a lărgit cercul persoanelor care ar putea contesta pe cale judiciară prezumţia legală de paternitate. Această posibilitate este acum înainte deschisă soţului şi mamei, în aceleaşi termene prevăzute de fostul cod, dar şi copilului în termen de un an după majoratul său, adică anul în care are 18 ani împliniţi (art. 62 din noul cod). Persoana care pretinde că este tatăl natural al copilului nu dispune de această posibilitate.
3. Plasarea minorilor într-o familie substitutivă
17. Legea privind protecţia copilului, adoptată în 2000, autorizează la art. 25 alin. (1) punctul 2 plasarea unui minor într-o familie substitutivă sau sub responsabilitatea rudelor apropiate în caz abandonului continuu de către părinţi (трайно неполагане на грижи). În temeiul art. 26 din aceeaşi lege, măsura respectivă poate fi dispusă de către judecătorie la cererea serviciilor sociale, a parchetului sau a părintelui copilului. Până la pronunţarea instanţei, serviciile sociale pot plasa temporar copilul într-o familie substitutivă sau la rudele acestuia.
18. Această măsură nu conferă persoanelor responsabile de creşterea copilului drepturi părinteşti (art. 137 din noul cod). Acestea sunt totuşi obligate să crească copilul, sunt autorizate să ceară înapoierea lui dacă acesta părăseşte domiciliul şi îl pot reprezenta în demersurile administrative privind protecţia sănătăţii, educaţia şi starea sa civilă şi pot cere emiterea documentelor sale de identitate (ibidem).
19. Art. 29 din Legea privind protecţia copilului enumără mai multe circumstanţe în care plasarea copilului ia sfârşit. Printre acestea se află împlinirea vârstei de 18 ani şi adoptarea copilului.
4. Adopţia
20. Legislaţia bulgară prevede două tipuri de adopţie. Prima, adopţia deplină (пълно осиновяване), permite ruperea relaţiei existente între părinţi şi copil şi înlocuirea ei prin relaţia stabilită între copil şi cel care l-a adoptat [art. 61 alin. (2) din vechiul cod şi art. 101 alin. (1) din noul cod]. Autoritatea părintească este exercitată de către cel care adoptă copilul, iar instanţa care încuviinţează adopţia dispune administraţiei de stare civilă să elibereze un nou certificat de naştere care să menţioneze ca părinte pe cel care a adoptat copilul [art. 61 alin. (3) din vechiul cod şi art. 101 alin. (2) din noul cod]. A doua, adopţia simplă (непълно осиновяване), are, de asemenea, ca efect transferul autorităţii părinteşti către cel care a adoptat copilul, dar fără să rupă totuşi legăturile de rudenie dintre cel adoptat şi familia sa de origine (art. 62 din vechiul cod şi art. 102 din noul cod).
21. În dreptul bulgar, adopţia este încuviinţată înainte de majoratul copilului şi cu condiţia ca diferenţa de vârstă dintre el şi cel care l-a adoptat să fie de cel puţin cincisprezece ani [art. 49 şi art. 51 din vechiul cod şi art. 77 alin. (1) şi art. 79 din noul cod]. Este necesar să se obţină, în principiu, acordul părinţilor pentru adoptarea copiilor lor legitimi [art. 54 alin. (1) din vechiul cod şi art. 89 alin. (1) din noul cod]. Cu toate acestea, acordul părinţilor nu este necesar în caz de abandon al copilului [art. 57 alin. (1) din vechiul cod şi art. 93 alin. (1) din noul cod]. În cazul adopţiei depline, legislaţia internă solicită şi înscrierea prealabilă a celui care adoptă copilul şi a copilului adoptat în registrele respective ale candidaţilor la adopţie şi ale copiilor care pot fi adoptaţi [art. 53b alin. (1) din vechiul cod şi art. 82 alin. (1) din noul cod].
22. Un organ administrativ specializat, Consiliul pentru adopţii, decide cu privire la oportunitatea de a propune instanţei să încuviinţeze adopţia unui copil de către un anumit candidat în funcţie de ordinea înscrierii copiilor care pot fi adoptaţi şi de alte circumstanţe relevante ale cauzei, cum ar fi preferinţele candidatului cu privire la adopţie sau chiar interesele copilului [art. 57c alin. (3) din vechiul cod şi art. 95 alin. (1) din noul cod]. Cu toate acestea, art. 92 alin. (2) din noul cod permite derogarea de la regula preferinţei primilor înscrişi în cazul plasării unui copil într-o familie substitutivă sau sub responsabilitatea rudelor lui în beneficiul acestora din urmă dacă au avut grijă de copil cel puţin un an de zile.
B. Drept comparat
23. Curtea se află în posesia rezultatelor unei cercetări de drept comparat care acoperă legislaţia relevantă a douăzeci şi patru de ţări semnatare ale convenţiei. Dacă practic toate sistemele de drept intern în cauză recurg la prezumţia de paternitate şi permit în principiu contestarea paternităţii legitime, cercetarea demonstrează că nu există o abordare comună a problemei de a şti dacă tatăl biologic trebuie să aibă posibilitatea să exercite acest drept procedural şi în ce condiţii.
24. În unele ţări (inclusiv, în special, Bosnia-Herţegovina, Estonia, Franţa, Irlanda, Rusia, Slovenia, Regatul Unit şi Ucraina) legislaţia internă permite tatălui biologic să conteste prezumţia de paternitate a copiilor săi naturali chiar şi în cazul în care aceştia ar fi integraţi social în familia părinţilor lor legitimi. În alte ţări (Germania, Belgia, Spania şi Luxemburg), posibilitatea ca tatăl biologic să conteste prezumţia legitimă de paternitate este deschisă numai în cazurile în care există o contradicţie între realitatea socială şi legătura stabilită în mod legal: absenţa relaţiilor sociale şi familiale între tatăl legitim şi copil (în Germania); folosirea continuă a stării civile în beneficiul tatălui biologic (în Spania); nefolosirea stării civile pentru tatăl legitim (în Belgia şi Luxemburg). În două dintre ţările care fac obiectul cercetării (Polonia şi Portugalia), posibilitatea de contestare a prezumţiei legitime de paternitate este deschisă autorităţilor publice (parchetul) care pot acţiona la iniţiativa tatălui biologic.
25. Alte organe legislative naţionale au optat pentru excluderea tatălui biologic din cercul persoanelor susceptibile de contestare a prezumţiei legitime de paternitate (Azerbaidjan, Croaţia, Finlanda, Ungaria, Italia, Letonia, Monaco, Ţările de Jos, Slovacia, Elveţia) şi fără a aduce atingere existenţei relaţiilor familiale de fapt între tatăl biologic şi copiii săi naturali.
În drept
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
26. Reclamantul reclamă imposibilitatea de stabilire a paternităţii celor trei copii rezultaţi din uniunea cu fosta sa parteneră. El consideră că această situaţie aduce o atingere nejustificată dreptului său la respectarea vieţii de familie şi constituie o încălcare a art. 8 din convenţie, care în partea sa relevantă este redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale [...] de familie [...].
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
27. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
(a) Reclamantul
28. Reclamantul arată că este tatăl natural a trei copii rezultaţi din uniunea cu fosta sa parteneră, toţi născuţi în perioada coabitării sale cu mama lor şi care locuiesc cu el de la separarea cuplului, în 2002. Acesta se plânge că este totuşi în imposibilitatea de recunoaştere legală a legăturilor sale cu copii săi naturali.
29. Acesta prezintă Curţii certificatele de naştere ale celor trei copii, conform cărora tatăl acestora este soţul fostei sale partenere. Reclamantul reaminteşte că nu este autorizat să stabilească paternitatea asupra copiilor prin intermediul recunoaşterii decât după contestarea filiaţiei lor paterne stabilite, însă Codul familiei nu îi oferă această posibilitate. El concluzionează că, prin jocul dispoziţiilor legislative, îi este încălcat dreptul la respectarea vieţii de familie. În opinia lui, această situaţie creează multe probleme de ordin practic, de exemplu imposibilitatea de a obţine alocaţii familiale şi asigurări sociale pentru întreţinerea şi educaţia copiilor.
30. Mai adaugă că, în situaţia sa, soluţiile adoptate de legiuitorul bulgar în materie de contestaţie şi de stabilire a filiaţiei paterne au avut ca rezultat neglijarea completă a intereselor copiilor şi tatălui biologic, aceştia depinzând de bunăvoinţa mamei sau a tatălui legitim. El regretă faptul că nici unul, nici altul nu au considerat necesar contestarea filiaţiei stabilite a copiilor, deşi aceasta este, în opinia lui, împotriva atât a adevărului biologic, cât şi a realităţii sociale.
b) Guvernul
31. Guvernul respinge argumentele reclamantului. Menţionează că filiaţia paternă a celor trei copii ai D.I. era stabilită prin prezumţia legitimă de paternitate, Pater is est quem nuptiae demonstrant (tată este cel desemnat prin căsătorie). În opinia lui, această prezumţie este soluţia cel mai bine adaptată pentru a răspunde necesităţii de stabilire a legăturii dintre copil şi tatăl său şi din acest motiv este larg adoptată de diferite legislaţii europene. În baza concepţiei conform căreia soţii locuiesc împreună şi sunt legaţi prin datoria de fidelitate conjugală, aceasta ar proteja interesul copiilor cuplului.
32. Guvernul observă totuşi că legiuitorul bulgar a admis că realitatea biologică poate diferi de filiaţia stabilită legal şi că a prevăzut posibilitatea de inversare a prezumţiei legitime de paternitate. Soluţia pe care a adoptat-o în materie ar viza asigurarea echilibrului just între adevăratele origini şi stabilitatea legăturilor de filiaţie şi identitatea persoanelor fizice. Guvernul reaminteşte astfel că doar un cerc foarte restrâns de persoane este autorizat să conteste filiaţia paternă prezumată legitimă – mama, tatăl legitim şi copilul –, că acţiunea în justiţie poate fi exercitată într-un termen relativ scurt şi că există o interdicţie de stabilire a unei alte filiaţii înainte de răsturnarea prezumţiei respective.
33. Guvernul adaugă că reclamantul avea posibilitatea, în aplicarea legislaţiei interne, să recunoască copiii partenerei sale după răsturnarea prezumţiei legitime de paternitate a soţului acestei partenere, care putea contesta paternitatea soţului său în termen de un an de la naşterea fiecărui copil. Or aceasta nu a făcut-o.
34. Guvernul consideră că legislaţia bulgară în materie îndeplineşte toate cerinţele art. 8 din convenţie, în măsura în care asigură în mod echilibrat apărarea intereselor copilului şi a părinţilor legitimi, luând în considerare pe cele ale tatălui biologic. În opinia acestuia, faptul de a permite oricărei persoane care se pretinde tatăl biologic al unui copil să conteste filiaţia paternă stabilită a acestuia ar echivala cu numeroase ingerinţe în viaţa privată şi familială a cuplurilor căsătorie şi ar risca să pună în pericol interesele copilului, ale mamei şi ale tatălui legitim.
35. Guvernul nu contestă faptele din speţă astfel cum fost prezentate de reclamant. Are totuşi îndoieli cu privire la existenţa unei adevărate „vieţi de familie” între reclamant şi fosta sa parteneră. În opinia lui, existenţa unei relaţii lungi şi stabilite între D.I. şi reclamant presupune existenţa unor legături de încredere şi de respect reciproc între parteneri; manifestarea unei asemenea legături s-ar putea afla în acţiunile de tăgăduire a paternităţii formulate de mamă în termenele prevăzute de dreptul intern, ceea ce ar fi permis reclamantului să recunoască ulterior copiii al căror tată biologic pretinde că este. În sfârşit, Guvernul adaugă că reclamantul nu a prezentat niciun document care să ateste că copiii locuiesc cu el şi că îl recunosc pe el ca tată.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
36. Curtea aminteşte că art. 8 din convenţie are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva amestecurilor arbitrare ale autorităţilor publice. El poate genera, în plus, obligaţii pozitive inerente unei „respectări” efective a vieţii de familie. Dacă limita dintre obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului în raport cu art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, principiile aplicabile sunt totuşi comparabile. În ambele cazuri, trebuie să se ţină seama de justul echilibru care trebuie păstrat între interesele divergente ale individului şi ale societăţii în ansamblu; de asemenea, în cele două ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 49, seria A nr. 290, Kroon şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 27 octombrie 1994, pct. 31, seria A nr. 297‑C, şi Różański împotriva Poloniei, nr. 55339/00, pct. 61, 18 mai 2006).
37. Conform principiilor care emerg din jurisprudenţa Curţii, acolo unde existenţa unei legături familiale cu un copil este stabilită, statul trebuie să acţioneze astfel încât să permită acestei legături să se dezvolte şi trebuie să acorde o protecţie juridică care să facă posibilă, chiar de la naştere sau cât mai curând posibil după aceea, integrarea copilului în familie (Kroon şi alţii, citată anterior, pct. 32).
38. În ceea ce priveşte stabilirea legăturilor de rudenie, Curtea a avut deja ocazia de a afirma că „respectarea” „vieţii de familie” cere ca realitatea biologică şi socială să prevaleze asupra unei prezumţii legale care neagă în mod direct atât faptele stabilite, cât şi interesele persoanelor respective, fără niciun beneficiu real pentru nimeni (Kroon şi alţii, citată anterior, pct. 40).
b) Respectarea art. 8
39. Curtea arată de la bun început că reclamantul se plânge în mod concret de imposibilitatea de a stabili o legătură de paternitate cu cei trei copii al căror tată biologic afirmă că este. Prin urmare, consideră necesar să se stabilească mai întâi dacă relaţiile existente între reclamant şi cei trei copii se pot analiza într-o „viaţă de familie” în sensul art. 8 din convenţie.
40. Curtea reaminteşte, în această privinţă, că noţiunea de „viaţă de familie”, astfel cum este interpretată de jurisprudenţă, nu se limitează la relaţiile din cadrul familiei stricto sensu, adică la cuplul căsătorit şi la copiii lor. Ea înglobează şi relaţiile dintre partenerii necăsătoriţi şi dintre aceştia şi copiii născuţi din această relaţie (a se vedea Keegan, citată anterior, pct. 44 şi 45 ; L. împotriva Ţării de Jos, nr. 45582/99, pct. 35, CEDO 2004‑IV), şi fără a aduce atingere existenţei sau absenţei unei legături de rudenie stabilită legal (Kroon şi alţii, citată anterior, pct. 30). Pentru stabilirea existenţei unei legături impunând protecţia art. 8 din convenţie între tatăl biologic şi copilul său natural, Curtea ia în considerare factori cum ar fi natura relaţiei dintre părinţii naturali, precum şi interesul şi ataşamentul manifestate de tatăl natural faţă de copil înainte şi după naştere [a se vedea, mutatis mutandis, Nylund împotriva Finlandei (dec.), nr. 27110/95, CEDO 1999‑VI].
41. În speţă, Curtea observă că reclamantul a format în 1989 un cuplu cu D.I. şi că relaţia lor a durat până la sfârşitul anului 2002 (supra, pct. 5 şi 7). În această perioadă de coabitare, D.I. a dat naştere la trei copii – în 1990, în 1995 şi în 1998. Curtea notează că Guvernul nu contestă aceste fapte, dar că exprimă îndoieli cu privire la existenţa unor legături de încredere şi de respect reciproc în cadrul cuplului, pe motiv în special că mama copiilor nu a făcut demersurile judiciare şi administrative care ar fi permis reclamantului să-şi recunoască copiii (supra, pct. 35).
42. Curtea consideră totuşi că lunga coabitare a celor doi parteneri şi naşterea a trei copii în această perioadă sunt indicii suficiente pentru a admite existenţa unei unităţi familiale de facto, în cadrul căreia reclamantul a putut dezvolta legături de afecţiune cu copiii şi partenera sa. În această privinţă, Curtea nu împărtăşeşte poziţia Guvernului conform căreia atitudinea pasivă a lui D.I. vizavi de paternitatea legal stabilită a copiilor săi nu se poate explica decât prin absenţa unei „adevărate vieţi de familie” cu reclamantul. Curtea este de părere că mai multe considerente de ordin moral, etic, social sau juridic ar fi putut-o motiva pe mamă să nu iniţieze o procedură judiciară de renunţare la paternitate împotriva soţului ei şi nu poate specula în această privinţă.
43. Cât despre perioada de după separarea cuplului, Curtea observă că persoana în cauză a întreprins rapid demersuri pentru a atenua lipsa vreunei legături de rudenie stabilită între el şi cei trei copii – în ianuarie 2003, acesta a consultat un avocat în această privinţă şi, la puţin timp după aceea, a introdus cererea în faţa Curţii (supra, pct. 8 şi 9). Aceste fapte, considerate împreună cu afirmaţia sa conform căreia copiii locuiesc cu el de la separarea cuplului, fac dovada ataşamentului său pentru I., V. şi T.
44. Guvernul a arătat că persoana în cauză nu a prezentat nici un document care să ateste coabitarea sa cu cei trei copii. Curtea subliniază că, în lipsa oricărei legături de rudenie stabilită legal între cei trei copii – dintre care doi sunt încă minori – şi reclamant, orice demers administrativ al celui în cauză în vederea stabilirii domiciliului copiilor la adresa sa sau încercând să obţină certificate în acest sens nu poate fi decât extrem de dificil, chiar imposibil de întreprins. Astfel, ea nu ar putea interpreta în defavoarea reclamantului lipsa unor asemenea documente oficiale.
45. Având în vedere argumentele expuse anterior, Curtea consideră că legăturile ce există între reclamant şi cei trei copii al căror tată afirmă că este sunt analizate într-o „viaţă de familie”, în sensul art. 8 din convenţie. Prin urmare, îi rămâne să determine dacă statul pârât s-a conformat obligaţiei pozitive în virtutea căreia trebuie să permită recunoaşterea legală şi dezvoltarea acestor legături familiale.
46. Curtea reiterează că statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a se conforma obligaţiei pozitive astfel încât să asigure respectarea efectivă a vieţii de familie (Keegan, citată anterior, pct. 49). În prezenta cauză, capătul de cerere formulat de persoana în cauză priveşte efectele legislaţiei bulgare în materie de stabilire şi tăgadă a paternităţii cu privire la legătura stabilită între un bărbat şi copiii al căror tată biologic afirmă că este. Curtea recunoaşte că, în procesul de reglementare în domeniul paternităţii şi a răsturnării acesteia, alegerile pe care le face legiuitorul naţional sunt dificile de operat şi pot fi influenţate de considerent de ordin diferit – moral, etic, social sau religios.
47. Ea observă, în acest sens, că datele de drept comparat de care dispune relevă lipsa unei abordări comune în legislaţia celor douăzeci şi patru semnatare ale Convenţiei în ceea ce priveşte problema de a şti dacă tatăl biologic trebuie să fie autorizat să conteste paternitatea prezumtivă a copiilor săi naturali. Legislaţia internă a opt din cele douăzeci şi patru de ţări permite tatălui biologic să conteste prezumţia paternităţii soţului (supra, pct. 24), în vreme ce în zece alte ţări tatăl biologic nu dispune de acest drept procedural (supra, pct. 25). În patru din cele douăzeci şi patru de ţări în cauză, legiuitorul a optat pentru restrângerea acestui drept al tatălui biologic numai în cazurile în care realitatea socială nu ar corespunde legăturii legal stabilite (pct. 24 supra). În alte două ţări, autorităţile publice sunt cele care pot interveni la cererea tatălui biologic şi pot eventual contesta paternitatea copiilor săi naturali (supra, pct. 24 in fine).
48. În orice caz, Curtea nu se consideră învestită în această cauză pentru a se pronunţa in abstracto cu privire la compatibilitatea cu art. 8 din convenţie a alegerilor făcute de legiuitorul bulgar în materie. Nu este de datoria Curţii să ia locul legiuitorului naţional stabilind, de exemplu, dacă este adevărat sau nu, chiar şi în ce condiţii, persoana care pretinde că este tatăl biologic al unui copil poate fi autorizată să conteste prezumţia legitimă de paternitate a soţului mamei. Curtea trebuie totuşi să stabilească dacă în speţă a fost păstrat un just echilibru între interesele concurente ale întregii societăţi şi ale persoanelor în cauză.
49. Curtea observă că persoana în cauză locuieşte cu cei trei copii, I., V. şi T., al căror tată biologic afirmă, încă de la naştere, că este. Ea a concluzionat deja că situaţia în cauză se analiza într-adevăr într-o viaţă de familie ce merită protecţia prevăzută de art. 8 (supra, pct. 45). Ea constată că în niciun moment de la naşterea copiilor reclamantul nu a fost împiedicat să locuiască cu ei nici de către autorităţi, nici de către fosta sa parteneră sau de către soţul acesteia. După spusele lui, el îşi asumă singur responsabilităţile părinteşti faţă de cei trei copii de la separarea de mama lor.
50. Curtea subliniază că, în general, scopul contestării prezumţiei de paternitate de către tatăl biologic este stabilirea relaţiilor personale şi familiale cu copiii al căror tată este. Or, în prezenta cauză, reclamantul şi cei trei copii ai săi au format o familie monoparentală de facto şi existenţa acestei familii nu a fost deloc ameninţată într-o perioadă de mai mulţi ani, şi asta în ciuda lipsei oricărei legături stabilite în mod legal.
51. Reclamantul susţine că lipsa oricărei posibilităţi de stabilire a paternităţii faţă de cei trei copii a dus la numeroase probleme de ordin practic privind reprezentarea copiilor în faţa autorităţilor. Curtea admite că, în lipsa oricărui document care să demonstreze legăturile de rudenie ale lui I., V. şi T. cu cel în cauză, demersurile administrative legate de educaţia şi creşterea copiilor au ridicat cu certitudine dificultăţi. Ea observă totuşi că dreptul intern ar oferi reclamantului posibilităţi de atenuare a acestor inconveniente.
52. Curtea notează că persoana în cauză ar fi putut cere serviciilor sociale să-i plaseze temporar pe copii sub responsabilitatea sa în calitate de rudă apropiată a minorilor abandonaţi de părinţii lor legitimi şi că ar fi putut cere acestora, chiar parchetului, iniţierea unei proceduri de plasare judiciară (supra, pct. 17). Dacă este adevărat că o eventuală decizie în favoarea sa nu i-ar fi conferit reclamantului drepturile părinteşti, nu rămâne decât faptul că o asemenea decizie i-ar fi permis să acţioneze în legalitate în numele copiilor şi în interesul lor în faţa administraţiei statului. Această decizie i-ar fi permis, de asemenea, să ceară autorităţilor să-i regăsească şi să-i încredinţeze copiii dacă aceştia au plecat de la domiciliul familial fără permisiunea sa. Or, persoana în cauză nu a indicat că ar fi întreprins vreun demers în acest sens.
53. Se pare că dreptul intern nu priva reclamantul de orice posibilitate de stabilire a unei paternităţi legale cu cei trei copii. Până la abrogare, fostul Cod al familiei permitea celui în cauză să candideze pentru adopţia celor trei minori, iar sub regimul noului cod, poate cere adopţia celor 2 copii mai mici (supra, pct. 20 şi 21). De asemenea, se pare că, sub cele două regimuri menţionate, acordul părinţilor legitimi pentru adopţia celor trei copii nu era solicitat, dat fiind că mama i-a abandonat şi tatăl lor legitim nu şi-a manifestat interesul în privinţa lor (supra, pct. 21). Curtea observă, în această privinţă, că până şi adopţia simplă ar fi avut ca efect transferul autorităţii părinteşti la reclamant şi ar fi creat legături recunoscute juridic între persoana în cauză şi I., V. şi T. (supra, pct. 20). O eventuală adopţie deplină ar fi înlocuit în întregime legătura deja stabilită dintre copii, iar reclamantul ar fi fost trecut ca fiind tatăl copiilor pe certificate lor de naştere (ibidem).
54. Este adevărat că o eventuală procedură de adopţie ar fi necesitat o serie de demersuri administrative şi judiciare şi că nu era garantat deloc faptul că reclamantul ar fi obţinut câştig de cauză în urma unui asemenea demers. Curtea observă că aceleaşi considerente ar fi fost valabile pentru o procedură de tăgadă şi de stabilire a paternităţii dacă dreptul intern ar fi prevăzut o asemenea posibilitate pentru cel în cauză. Cu toate acestea, Curtea nu poate să speculeze asupra iniţierii unei eventuale proceduri de adopţie. Ea observă totuşi că, aparent, reclamantul nu a luat în considerare oportunitatea de a cere adopţia copiilor şi că nu a furnizat nici un element care să demonstreze că ar fi întreprins vreun demers în acest sens.
55. Curtea observă că atribuţiile discreţionare ale autorităţilor interne de a legifera în domeniul rudeniei şi al relaţiilor dintre părinţi şi copiilor lor a fost folosită pentru a asigura apărarea intereselor copiilor. Dreptul intern prevede măsuri care permit celor trei copii I., V. şi T. să beneficieze de drepturilor lor sociale (supra, pct. 18), iar noul cod al familiei prevede posibilitatea ca aceştia să conteste, dacă doresc, prezumţia de paternitate a soţului mamei lor (supra, pct. 16).
56. Curtea a putut constata că reclamantul şi cei trei copii al căror tatăl biologic afirmă că este au format o familie monoparentală de facto şi că existenţa acesteia nu a fost ameninţată în niciun moment nici de autorităţi, nici de mama sau tatăl prezumtiv al copiilor. Curtea a reţinut, de asemenea, marja de apreciere încredinţată statului în reglementarea relaţiilor de rudenie şi a constatat că nu exista un consens la scară europeană privind problema dacă legislaţia internă trebuia să permită tatălui biologic să conteste prezumţia de paternitate a soţului. În speţă, chiar dacă reclamantul nu poate introduce o acţiune în contestarea paternităţii celor trei copii, Curtea constată că dreptul intern nu îi privea de posibilitatea de a stabili o legătură de paternitate faţă de aceştia sau de a atenua inconvenientele de ordin practic produse de lipsa unei asemenea legături. Dat fiind că nu s-a demonstrat că s-ar fi folosit de aceste posibilităţi, Curtea nu ar considera autorităţile statului responsabile de pasivitatea reclamantului. Respectarea intereselor legitime ale copiilor a fost de asemenea asigurată de legislaţia internă. Reiese că justul echilibru dintre interesele societăţii şi cele ale persoanelor respective nu a fost încălcat în prezenta cauză. Prin urmare, nu s-a încălcat art. 8 § 1 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 8 din convenţie;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 decembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Claudia WesterdiekPeer Lorenzen
GrefierăPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy