©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 1 iulie 2014
în Cauza Simon împotriva României
(Cererea nr. 34945/06)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Simon împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 iunie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 34945/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Adolf Simon („reclamantul”), a sesizat Curtea la 28 iunie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, că arestarea sa preventivă a încălcat art. 5 din Convenţie.
4. La 11 iulie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1954 şi locuieşte în Ghiroda Veche.
6. La 23 octombrie 2004, a fost reţinut în urma unei ordonanţe a parchetului sub învinuirea de înşelăciune, fals şi uz de fals. S-a reţinut în ordonanţă că, între 1999 şi 2004, reclamantul a contractat mai multe credite bancare folosindu-se de documente false şi că a emis cecuri fără acoperire pe numele mai multor societăţi comerciale, provocând astfel unui număr de 7 societăţi comerciale şi 3 bănci un prejudiciu total de aproximativ 17 000 EUR.
7. La 22 octombrie 2004, la solicitarea parchetului, Judecătoria Timişoara a dispus măsura arestării preventive a reclamantului pe motivul că pedeapsa aplicabilă în cazul acestuia era mai mare de 4 ani, iar punerea sa în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică ţinând cont de acţiunile sale şi de numărul de infracţiuni săvârşite. Ancheta fiind în desfăşurare, măsura arestării preventive a fost prelungită ulterior de instanţă. Recursurile reclamantului au fost respinse de Tribunalul Timiş.
8. Prin rechizitoriul din 19 ianuarie 2005, parchetul i-a trimis în judecată pe reclamant şi complicele acestuia în faţa Judecătoriei Timişoara cu acuzaţiile sus-menţionate.
9. La prima şedinţă de judecată din 21 ianuarie 2005, judecătoria a examinat din oficiu legalitatea şi oportunitatea menţinerii reclamantului în detenţie.
10. S-a reţinut de către instanţă că reclamantul a recunoscut majoritatea faptelor de care era acuzat, dar s-a considerat că menţinerea acestuia în detenţie era justificată, punerea sa în libertate riscând să constituie o ameninţare pentru ordinea publică. În această privinţă, instanţa a considerat că, având în vedere acţiunile reclamantului şi prejudiciul adus părţilor civile, măsura punerii în libertate ar putea avea un impact negativ asupra opiniei publice. S-a concluzionat că motivele care au justificat măsura arestării preventive, în special pericolul pentru ordinea publică, erau încă valabile.
11. Judecătoria Timişoara a examinat ulterior la intervale regulate cererile reclamantului de punere în libertate şi oportunitatea menţinerii acestuia în detenţie.
12. Acesta solicita punerea sa în libertate pe motivul că măsura arestării preventive nu mai era justificată. De asemenea, susţinea că, în urma menţinerii măsurii, familia sa se găsea într-o situaţie materială dificilă. Reclamantul arăta, în cele din urmă, că suferea de numeroase boli care nu puteau fi tratate în penitenciar.
13. Expertiza medicală dispusă de instanţă a concluzionat că starea de sănătate a reclamantului era compatibilă cu regimul de detenţie. Nici celelalte argumente ale reclamantului nu au fost considerate relevante pentru aplicarea art. 148 lit. h) C. proc. pen.
14. Astfel, la şedinţele din 16 martie, 6 aprilie, 4 şi 18 mai, 29 iunie, 26 august, 14 septembrie, 12 octombrie, 2 noiembrie şi 21 decembrie 2005, precum şi din 25 ianuarie 2006, Judecătoria Timişoara a respins cererile reclamantului de punere în libertate şi a prelungit măsura arestării în temeiul art. 148 lit. h) C. proc pen. Instanţa a precizat că opinia publică ar fi afectată în mod negativ dacă s-ar aduce la cunoştinţă faptul că persoane trimise în judecată pentru mai multe infracţiuni ar fi puse în libertate înainte de sfârşitul procesului. Instanţa a adăugat că faptele incriminate nu erau suficient de vechi pentru ca scurgerea timpului să şteargă impactul lor negativ asupra opiniei publice.
15. Recursurile reclamantului contra încheierilor de menţinere a arestării preventive au fost respinse de Tribunalul Timiş care a considerat că motivele care au stat la baza arestării sale erau încă valabile.
16. La 29 iunie 2005, instanţa a decis să conexeze cauza cu o alta privind acelaşi tip de infracţiuni comise în 2004 de un terţ cu ajutorul reclamantului. Au fost ascultaţi mai mulţi martori, iar părţile au prezentat mai multe probe la dosar.
17. Prin sentinţa din 1 martie 2006, reclamantul a fost condamnat la 5 ani de închisoare pentru înşelăciune, fals şi uz de fals, precum şi la repararea prejudiciului material suferit de părţile civile.
18. Instanţele interne au continuat să verifice la intervale regulate oportunitatea menţinerii măsurii arestării preventive a reclamantului astfel încât, conform dreptului intern, această măsură nu ar fi încetat decât la momentul în care hotărârea primei instanţe ar fi rămas definitivă.
19. Reclamantul a solicitat punerea sa în libertate. Conform susţinerilor acestuia, menţinerea acestuia în detenţie era lipsită de temei legal în urma deciziei nr. IX din 24 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, unde a fost definit domeniul de aplicare al infracţiunii de înşelăciune prevăzută de Codul penal. Acesta a susţinut că, potrivit prevederilor acestei decizii, pedeapsa aplicabilă era inferioară perioadei de detenţie deja efectuate.
20. Tribunalul şi curtea de apel au prelungit detenţia reclamantului, considerând că motivele care au justificat plasarea în detenţie erau în continuare valabile. Cu toate acestea, cu ocazia unui astfel de control, la 5 octombrie 2006, Curtea de Apel Timişoara a considerat că arestarea provizorie a depăşit o durată rezonabilă şi a dispus punerea reclamantului în libertate.
21. Apelul acestuia contra sentinţei primei instanţe a fost respins prin hotărârea din 20 octombrie 2006 a Tribunalului Timiş. Recursul reclamantului a fost parţial admis prin hotărârea definitivă din 9 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara care a constatat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru o parte din infracţiunile săvârşite.
II. Dreptul intern relevant
22. Dispoziţiile relevante în speţă ale Codului de procedură penală erau astfel redactate la momentul faptelor:
Art. 143
„(1) Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. [...]”
Art. 148
„ Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri:
[...]
h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.”
Art. 155
„Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat.
Prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond [...].”
Art. 160b
„Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.”
Art. 3001
„Instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare.”
Art. 3002
„În cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, [nu mai târziu de 60 de zile] procedând potrivit art. 160 b.”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 din Convenţie
23. Invocând art. 5 § 1 şi art. 6 din Convenţie, reclamantul susţine că instanţele interne nu şi-au motivat relevant încheierile de prelungire a măsurii de arestare preventivă.
24. Curtea reaminteşte că, fiind singura care stabileşte încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea făcută de reclamanţi sau de Guverne. Aceasta consideră necesar, în circumstanţele prezentei cauze, să examineze ansamblul capetelor de cerere ale reclamantului din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante în speţă sunt formulate după cum urmează:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
A. Cu privire la admisibilitate
25. Constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
26. Reclamantul susţine că autorităţile nu au justificat într-o manieră relevantă motivul pentru care au considerat necesar să-l menţină în arest preventiv pentru o durată de aproape 2 ani. Arată că nu era necesar să fie menţinut în detenţie pe durata judecăţii în primă instanţă atât timp cât toate probele fuseseră deja, conform susţinerilor sale, administrate pe parcursul anchetei. În cele din urmă, critică deciziile instanţelor interne care au ignorat concluziile deciziei ICCJ, Secţiile Unite, din 24 octombrie 2005, conform căreia, astfel cum susţine reclamantul, arestarea preventivă nu mai avea temei legal.
27. Referindu-se în principal la anumite pasaje din formularul de cerere, Guvernul susţine că capătul de cerere întemeiat pe art. 5 din Convenţie priveşte perioada cuprinsă între 24 octombrie 2005 şi 1 martie 2006, data condamnării în primă instanţă. Acesta mai indică faptul că reclamantul nu a formulat recurs împotriva celor 4 încheieri de prelungire a arestării. Prin urmare, consideră că perioada cuprinsă între încheierile necontestate ar trebui dedusă din perioada totală a detenţiei.
28. Pe de altă parte, consideră că instanţele interne au justificat relevant şi suficient necesitatea prelungirii arestării preventive a persoanei în cauză.
29. Guvernul adaugă că instanţele interne au examinat circumstanţele specifice ale cauzei, întreprinzând demersuri în special pentru stabilirea compatibilităţii stării de sănătate a reclamantului cu detenţia, şi au analizat şi răspuns la argumentele acestuia, precum şi, în cele din urmă, faptul că acesta a formulat recurs împotriva încheierilor de prelungire a arestării.
2. Motivarea Curţii
a) Perioada care trebuie luată în considerare
30. Curtea reaminteşte că perioada reglementată de art. 5 § 1 c) din Convenţie se încheie, de obicei, la data pronunţării cu privire la temeinicia acuzaţiei aduse persoanei în cauză, fie şi în primă instanţă [Kuda împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 104, CEDO 2000‑XI, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 66, 28 noiembrie 2002], iar cea luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 este aceeaşi pentru art. 5 § 1 din Convenţie (Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 107, CEDO 2006‑III).
31. În speţă, Curtea reţine că reclamantul se plânge, în special, în formularul de cerere de lipsa temeiului legal al detenţiei ulterioare deciziei ICCJ din 24 octombrie 2005, precum şi de lipsa unei motivări relevante a încheierilor de prelungire a arestării. Un capăt de cerere fiind caracterizat prin faptele pe care le denunţă şi nu prin simplele motive sau argumente juridice invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I), Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare nu poate fi limitată la arestarea preventivă după data de 24 octombrie 2005.
32. Curtea mai reţine că reclamantul a formulat recurs împotriva a 11 din cele 15 încheieri de prelungire a arestării. Aceasta reaminteşte că, în scopul epuizării căilor de atac interne, reclamantul nu este obligat să atace fiecare decizie privind prelungirea arestării provizorie (Hamvas împotriva României, nr. 6025/05, pct. 37, 9 iulie 2013).
33. Curtea observă că recursurile formulate în cauză au oferit instanţei de recurs ocazia de a se pronunţa asupra motivelor avansate de prima instanţă pentru menţinerea reclamantului în detenţie şi de a remedia situaţia. Pe de altă parte, având în vedere frecvenţa cu care instanţa s-a pronunţat asupra arestării preventive, reclamantul nu poate fi acuzat că nu a recurat fiecare încheiere pronunţată în această privinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Knebl contra Republicii Cehe, nr. 20157/05, pct. 56, 28 octombrie 2010).
34. Ţinând cont de consideraţiile sus-menţionate, Curtea reţine că, în prezenta cauză, perioada reglementată de art. 5 § 3 a început la 21 octombrie 2004, data arestării reclamantului, şi a luat sfârşit la 1 martie 2006, data condamnării în primă instanţă. Astfel, această perioadă a durat un an, 4 luni şi 7 zile. Curtea consideră că acest termen este suficient de lung pentru a putea pune probleme din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie.
b) Cu privire la justificarea arestării preventive
35. Curtea reaminteşte că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30779/04, pct. 62, 6 noiembrie 2007). Orice menţinere în stare de arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător de autorităţi (a se vedea, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, pct. 66, CEDO 2003-I, şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42440/06, pct. 41, 6 noiembrie 2007).
36. Curtea reaminteşte, de asemenea, cele patru motive fundamentale care pot justifica arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să se sustragă (Stögmuller împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, pct. 15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pct. 14, seria A nr. 7), să săvârşească noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, pct. 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, 26 iunie 1991, pct. 51, seria A nr. 207).
37. În speţă, Curtea reţine că măsura arestării preventive a fost prelungită de la 22 octombrie 2004 la 19 ianuarie 2005 în scopul efectuării anchetei. Aceasta admite că, în contextul cauzei, motivele erau relevante şi suficiente pentru a justifica prelungirea măsurii arestării preventive a reclamantului la începutul cercetării.
38. Cu toate acestea, trebuie remarcat că, începând cu 21 ianuarie 2005, instanţa a prelungit detenţia şi a respins cererile de punere a reclamantului în libertate evocând, în principal, necesitatea menţinerii ordinii publice şi impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice punerea acestuia în libertate.
39. Curtea admite că impactul negativ asupra opiniei publice ar fi putut constitui, în speţă, un factor relevant, în special la începutul anchetei, însă constată că instanţele naţionale au continuat să se refere de o manieră abstractă fără să precizeze cum ar fi putut ca punerea în libertate a reclamantului să aibă ca efect tulburarea ordinii publice (a se vedea, mutatis mutandis, Lauruc împotriva României, nr. 34236/03, pct. 81, 23 aprilie 2013). În orice caz, doar acest motiv nu putea justifica menţinerea măsurii de arestare preventivă pentru o perioadă atât de lungă, cu atât mai puţin cu cât nu a fost evocat, în niciun moment, riscul bunei împiedicări a procesului în cazul punerii în libertate.
40. Curtea consideră, de asemenea, că trimiterea sistematică la gravitatea faptelor şi la modul în care au fost comise nu poate compensa lipsa unei motivări concrete întemeiate pe faptele relevante în legătură cu persoana reclamantului, cu privire la existenţa unei ameninţări pentru ordinea publică sau la orice alt motiv conform cu jurisprudenţa Curţii. În ceea ce priveşte severitatea pedepsei aplicate, este necesar să se reamintească că menţinerea în detenţie nu ar putea servi la anticiparea unei pedepse privative de libertate bazându-se în principal şi în mod abstract pe gravitatea faptelor comise (Lauruc, citată anterior, pct. 82).
41. În cele din urmă, Curtea observă că deşi instanţele interne s-au asigurat că starea de sănătate a reclamantului era compatibilă cu detenţia, acestea au prelungit această măsură fără să ia în considerare situaţia sa familială şi fără să aibă în vedere alte măsuri în afara detenţiei. Consideră că o asemenea abordare nu este compatibilă cu garanţiile prevăzute de art. 5 § 3 din Convenţie.
42. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că, alegând să se bazeze în principal pe impactul pe care faptele de care reclamantul era acuzat îl puteau avea asupra opiniei publice, fără să examineze în particular cazul acestuia, autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii măsurii de arestare preventivă în perioada în cauză.
43. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se mai verifice dacă autorităţile naţionale competente au depus o „diligenţă deosebită” în continuarea procesului (a se vedea, mutatis mutandis, Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 101, 1 iulie 2008).
44. Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
45. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
46. Reclamantul solicită 100 000 euro (EUR), precum şi 200 EUR pentru fiecare zi de detenţie cu titlu de prejudiciu material corespunzător pierderilor financiare care ar decurge din plasarea şi menţinerea sa în detenţie. Acesta lasă la aprecierea Curţii repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a suferinţei şi dezamăgirii cauzate de încălcarea denunţată.
47. Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciul material invocat şi încălcarea pretinsă. Acesta consideră că o constatare a încălcării ar reprezenta o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
48. Curtea nu observă legătura de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere. Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
49. Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
50. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
Curtea :
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 2 000 EUR (două mii euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 1 iulie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
Santiago QuesadaJOSEP CASADEVALL
Grefier,Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy