Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECȚIA A DOUA
CAUZA SİNAN IŞIK c. TURCIEI
(Cererea nr. 21924/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
2 Februarie 2010
DEFINITIVĂ
02/05/2010
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenției. Documentul poate suferi modificări de formă.
În cauza Sinan Işık c. Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), întrunită în cadrul Camerei compusă din:
Françoise Tulkens, Președinte,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Işıl Karakaş, judecători,
și Sally Dollé, Grefier al Secţiei,
Deliberând în şedinţă închisă la 15 decembrie 2009,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 21924/05) împotriva Republicii Turcia depusă la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) de către un cetăţean turc, Dl. Sinan Işık (“reclamantul”), la 3 iunie 2005.
2. Reclamantul este reprezentat de către dl. K. Genç, avocat în Ankara. Guvernul turc (“Guvernul”) este reprezentat de Agentul său.
3. Reclamantul s-a plâns, în special, de faptul că respingerea cererii sale privind înlocuirea în actul său de identitate a cuvântului „islam” cu denumirea credinței sale „alevi” a violat articolul 9 al Convenției. De asemenea, el s-a plâns de violarea articolelor 6 și 14 ale Convenției.
4. La 15 ianuarie 2008 Președintele Secției a doua a decis ca cererea să fie comunicată Guvernului. S-a decis de asemenea ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al Convenției).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. Dl. Işık s-a născut în 1962 și locuiește în İzmir. El este membrul comunității religioase Alevi, care este profund înrădăcinată în societatea și istoria turcă. Religia acestei comunități, care este influenţată, în special, de sufism și câteva credințe pre-islamice, este privită de unii specialiști în Alevi ca fiind o religie separată, iar de alții - ca fiind „substanța” sau „forma originală” a islamului. Practicile religioase ale acesteia diferă de cele ale școlilor de drept sunnite[1] în anumite aspecte, cum ar fi rugăciunea, postul și pelerinajul (a se vedea Hasan și Eylem Zengin c. Turciei, nr. 1448/04, § 8, 9 octombrie 2007).
6. Reclamantul a menționat că actul său de identitate, eliberat de serviciul de stare civilă, conține o rubrică consacrată „religiei”, în care se indică „islam”, în pofida faptului că el nu este adeptul acestei religii.
7. La 7 mai 2004 el a introdus o acțiune la Tribunalul din İzmir privind rectificarea în actul său de identitate a cuvântului „islam” cu cuvântul „alevi”. Părțile relevante ale cererii sale sunt următoarele:
“... cuvântul „islam” inclus în actul meu de identitate nu reflectă situația reală. În calitate de cetățean alevi al Republicii Turcia, consider, în baza cunoștințelor și credințelor mele, că o persoană nu poate fi în același timp și „alevi”, și „islam” (ic”). În calitate de cetățean al Republicii Turcia laice, care, prin Constituția sa, protejează libertatea religiei și a conștiinței, eu refuz să mai suport greutatea injustiției și această contradicție care vine din dorința de a compensa o frică, care este absolut nefondată și profund ofensatoare”.
8. La 9 iulie 2004, la cererea tribunalului, consultantul juridic al Direcției Afacerilor Religioase şi-a expus poziția în privința cererii reclamantului. El a considerat, în special, că indicarea interpretărilor religioase sau subculturilor în rubrica alocată religiei în actele de identitate era incompatibilă cu unitatea națională, principiile republicane și principiul laicității. El a susținut, în special, că cuvântul „alevi”, care desemnează un sub-grup al islamului, nu poate fi considerat ca fiind o religie sau o ramură separată (“mezhep”) a islamului. Aceasta este o interpretare a islamului influențată de sufism care are trăsături culturale specifice.
9. La 7 septembrie 2004 tribunalul a respins cererea reclamantului din următoarele considerente:
“1. ... rubrica referitoare la religie din actele de identitate conține informații generale despre religia cetățenilor. Prin urmare, este oportun de a examina dacă credința Alevi (Alevilik) constituie o religie separată sau este o interpretare a islamului. Din avizul prezentat de Direcția pentru Afaceri Religioase reiese clar că Alevi este o interpretare a islamului influențată de sufism și având trăsături culturale specifice ... Astfel, această credință constituie o interpretare a islamului și nu reprezintă o religie ca atare, conform principiilor generale stabilite în această privință. Mai mult decât atât, doar religiile la general sunt indicate în actele de identitate, și nu o interpretare sau ramură a unei religii concrete. Deci, indicarea „islam” în actul de identitate al reclamantului care pretinde a fi „alevi” nu a fost o eroare.
2. Din cărțile și articolele prezentate de reclamant rezultă că Ali[2] este descris ca fiind „leul lui Allah” sau ca cineva similar. Faptul că anumite versuri conțin expresii diferite nu înseamnă că credința Alevi nu face parte din islam. Deoarece Ali este unul din cei patru califi ai islamului și ginerele lui Mohamed, el trebuie să fie considerat ca fiind unul din personalitățile eminente ale islamului ...”
3. De exemplu, în creștinism de asemenea există sub-grupuri, cum ar fi catolicii și protestanții, care, cu toate acestea, își au originea în creștinism. Cu alte cuvinte, dacă cineva aderă la vreo interpretare particulară a islamului, nu înseamnă că această interpretare nu face parte din islam ...”
10. La o dată necunoscută, reclamantul a contestat hotărârea primei instanțe la Curtea de Casație. El s-a plâns de faptul că a fost obligat să declare confesiunea sa, fiindcă era obligatorie indicarea religiei sale în actul de identitate, fără consimțământul lui, fapt prin care a fost violat dreptul său la libertatea religiei și conștiinței în sensul articolului 9 § 1 al Convenției. În continuare, el a invocat că mențiunea în cauză, care este reglementată în secțiunea 43 a Legii cu privire la actele de stare civilă (Legea nr.1587), nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu articolul 24 § 3 al Constituției, care prevede că „nimeni nu poate fi obligat (...) să-și divulge credințele sale religioase și convingerile”. De asemenea, el a susținut că a înaintat două cerințe, prima - privind radierea cuvântului „islam” din rubrica referitoare la religie din actul său de identitate, și a doua - privind înscrierea cuvântului „alevi” în rubrica corespunzătoare. El a invocat că prima instanță a avut competența de a examina cele două cerințe separat, de a admite prima cerință și a respinge a doua, cu constatarea faptului că mențiunea despre religie nu era compatibilă cu articolul 24 § 3 al Constituției. În cele din urmă, el a contestat procedurile prin care acțiunea sa a fost respinsă și în care Direcția pentru Afaceri Religioase a calificat credința sa ca fiind o interpretare a islamului.
11. La 21 decembrie 2004 Curtea de Casație a menținut hotărârea primei instanțe fără a adăuga argumente suplimentare.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA NAŢIONALĂ PERTINENTE
A. Dreptul intern
1. Constituția
12. Articolul 10 al Constituției turce prevede următoarele:
“Toate persoanele sunt egale în fața legii fără nici o deosebire bazată pe limbă, rasă, culoare, sex, opinie politică, credință, religie, calitate de membru a unei secte religioase sau din alte motive similare.”
...
Organele de stat și autoritățile administrative trebuie să acționeze în toate circumstanțele în corespundere cu principiul egalității în fața legii.”
13. Prevederile relevante ale articolului 24 sunt următoarele:
“Orice persoană are dreptul la libertatea conștiinței, credinței și a convingerilor religioase.
...
Nimeni nu poate fi obligat să participe la rugăciuni, ceremonii sau rituri religioase sau să-și dezvăluie credințele și convingerile religioase; nimeni nu poate fi criticat sau urmărit pentru credințele și convingerile sale religioase. ...”
14. Articolul 136 prevede:
“Direcția pentru Afaceri Religioase, care face parte din administrația publică de stat, trebuie să-și îndeplinească atribuțiile conferite prin legea specială care o reglementează, în conformitate cu principiul laicității, și trebuie să fie independentă de orice viziuni sau idei politice, acționând doar pentru ideea solidarității și integrității naționale”.
2. Legea cu privire la actele de stare civilă (Legea nr. 1587)
15. Prevederile relevante ale secțiunii 43 a Legii cu privire la actele de stare civilă (Nüfus Kanunu), după cum erau în vigoare în perioada de referință, sunt următoarele:
“Registrele de stare civilă trebuie să conțină următoarea informație referitoare la persoane și familiile acestora
...
Informație cu privire la statutul civil:
Numele și prenumele, sexul, numele și prenumele părinților, numele de fată;
Locul și data nașterii și data înregistrării (anul, luna și ziua);
Rectificări ...
Altă informație
...
(2) Religia;
...”
3. Jurisprudența Curții Constituționale
16. Printr-o hotărâre din 21 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial la 14 octombrie 1995, Curtea Constituțională a declarat că secțiunea 43 a Legii cu privire la actele de stare civilă este conformă cu articolul 2 (laicitate) și articolul 24 (libertatea religiei) al Constituției. Judecătorii Curții Constituționale au susținut, în special, că:
“Statul trebuie să cunoască caracteristicile cetățenilor săi. Această informație este necesară în scopuri de ordine publică, interes general și imperative economice, politice și sociale (...)
Statul laic trebuie să fie neutru în privința religiei. În acest sens, indicarea religiei în actele de identitate nu trebuie să ducă la inegalitate între cetățeni. (...). Întru-un stat laic, toate religiile sunt pe picior de egalitate. Nimeni nu poate să intervină în credința sau lipsa de credință a altuia. În plus, regula în cauză este valabilă pentru toate credințele, și astfel, nu poate duce la discriminare. (...).
Regula potrivit căreia „nimeni nu poate fi obligat ... să dezvăluie credințele și convingerile sale religioase” nu poate fi interpretată ca fiind o interdicție pentru indicarea religiei persoanei în registre oficiale. Constituția interzice constrângerea.
Constrângerea vizează dezvăluirea credințelor și convingerilor religioase. Noțiunea de „credințe și convingeri religioase” nu este limitată de furnizarea informației referitoare la religia fiecărei persoanei în registrele de stare civilă ale statului în scopuri demografice. Această noțiune este largă și cuprinde mai multe elemente care țin de religie și credință.
Regula potrivit căreia „nimeni nu poate fi obligat ... să dezvăluie credințele și convingerile sale religioase” trebuie să fie interpretată în coroborare cu regula, conform căreia „nimeni nu poate fi criticat sau urmărit pentru credințele sau convingerile sale religioase”. Constrângerea, criticarea sau urmărirea nu sunt admise în nici o circumstanță.
Mai mult decât atât, conform articolului 266 a Codului Civil, „o persoană majoră este liberă în alegerea religiei sale”. Prin urmare, oricine care dorește să-și schimbe religia indicată în registrul de stare civilă, poate să depună o cerere în acest sens autorităților de stare civilă. Rectificarea va fi efectuată la ordinul autorității descentralizate. De asemenea, oricine care dorește ca această informație să fie ștearsă sau să fie înscrisă o altă credință care nu poate fi acceptată în calitate de religie, poate să sesizeze instanțele civile. (...)
În concluzie, articolul 43 al Codului Civil nu poate să fie considerat ca implicând o constrângere. El se referă la informația referitoare la religia unei persoane care este înscrisă în registrul de stare civilă în scopuri de ordine publică, interes general sau necesități sociale. (...)”
Cinci din cei unsprezece judecători ai Curții Constituționale nu au împărtășit opinia majorității, considerând că indicarea religiei în registrele de stare civilă de stat și în actele de identitate nu era compatibil cu articolul 24 al Constituției. Unul din judecătorii din minoritate au considerat, în special, următoarele:
“Conform Legii cu privire la actele de stare civilă, părinții sau reprezentanții legali ai copiilor sunt obligați să declare religia copiilor lor, iar în lipsa unei astfel de mențiuni, nu va fi efectuată nici o înscriere. Includerea religiei în registrele referitoare la familie și în actele de identitate, înainte ca copilul să atingă vârsta majoratului și fără consimțământul său, constituie, de fapt, o divulgare forțată a religiei în viața cotidiană. (...) Această obligație de dezvăluire, care rezultă din indicarea religiei în documentul care atestă statutul civil și prezentarea acestui document la înmatricularea la școală sau la îndeplinirea formalităților militare, constituie, după părerea mea, o „constrângere”.
4. Legea cu privire la serviciile de stare civilă (Legea nr. 5490) și aplicarea prevederilor acesteia
17. Pasajele relevante ale secțiunilor 7 și 35 ale Legii cu privire la serviciile de stare civilă (Nüfus Hizmetleri Kanunu), care a intrat în vigoare la 29 aprilie 2006 (care a abrogat Legea cu privire la actele de stare civilă), sunt formulate în felul următor:
Secțiunea 7
Informația cu caracter personal solicitată în registrele de stare civilă
“1. Un registru de stare civilă este stabilit pentru fiecare circumscripție sau sat. Registrele trebuie să conțină următoarea informație:
...
(e) Religia.
...”
Secțiunea 35
Rectificarea datelor
“1. În registrele de stare civilă nu pot fi efectuate rectificări fără o hotărâre judecătorească definitivă (...)
2. Informația referitoare la religia unei persoane trebuie să fie înscrisă sau modificată în conformitate cu declarațiile scrise ale persoanei în cauză; în acest scop, rubrica poate fi lăsată necompletată sau informația poate fi ștearsă.”
18. Părțile pertinente ale secțiunii 82 a dispozițiilor de punere în aplicare a Legii cu privire la serviciile de stare civilă, adoptate la 29 septembrie 2006, prevăd următoarele:
Secțiunea 82
Cereri privind informația referitoare la religie
“Orice informație referitoare la religia persoanei trebuie să fie introdusă, modificată, ștearsă sau omisă în conformitate cu declarațiile scrise ale persoanei. Cererile privind modificarea sau ștergerea datelor referitoare la religie nu pot face obiectul nici unor restricții.”
5. Direcția pentru Afaceri Religioase
19. Direcția pentru Afaceri Religioase a fost creată prin Legea nr.633 din 22 iunie 1965 cu privire la Instituirea și Funcțiile Președinției pentru Afaceri Religioase, publicată în Monitorul Oficial la 2 iulie 1965. Secțiunea 1 a acesteia prevede că Președinția pentru Afaceri Religioase, aflată în subordinea Prim-ministrului, este responsabilă de chestiunile legate de credință, cult și principii morale ale islamului și administrarea lăcașurilor de cult. În cadrul Direcției, Consiliul Superior pentru Afaceri Religioase constituie autoritatea supremă de decizie și consultativă. Este compusă din șaisprezece membri numiți de președintele Direcției. Are competența de a răspunde la întrebările referitoare la religie (secțiunea 5 a Legii nr. 633).
B. Linii directoare pentru evaluarea legislației referitoare la religie sau credință, adoptate de Comisia de la Veneția
20. Părțile relevante ale documentului intitulat „ Linii directoare pentru evaluarea legislației referitoare la religie sau credință”, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 59-a sesiuni plenare (Veneția, 18 și 19 iunie 2004), sunt următoarele:
“II. Chestiuni de fond care de obicei apar în legislație
(...)
2. Definiția „religiei”. Legislația adesea încearcă, ceea ce e de înțeles, să definească religia sau termenii adiacenți („secte”, „culte”, religii tradiționale”, etc.). În dreptul internațional, pentru astfel de termeni nu există o definiție unanim acceptată, și multe state întâmpină dificultăți în definirea acestor termeni. S-a invocat că astfel de termeni nu pot fi definiți în sens juridic din cauza ambiguității inerente a conceptului de religie. O greșeală comună în definire este aceea că, pentru ca să fie considerată a fi o religie, se cere ca credința să fie în Dumnezeu. Cele mai evidente contra-exemple sunt budismul clasic, care nu este teist, și hinduismul, care este politeist. (...)
3. Religia sau credința. Standardele internaționale nu vorbesc despre religie în sens aparte, ci despre „religie” sau „credință”. „Credința” de obicei se referă la convingerile profunde de conștiință cu privire la condiția umană și lume. Astfel, ateismul și agnosticismul, de exemplu, în genere au dreptul la aceeași protecție ca și credințele religioase. Multe legislații nu protejează în mod adecvat drepturile necredincioșilor. (...)
B. Valorile fundamentale care stau la baza standardelor internaționale referitoare la libertatea religiei sau a credinței
Un consens larg a apărut în regiunea OSCE în privința contururilor dreptului la libertatea religiei sau a credinței formulate în instrumentele internaționale aplicabile referitoare la drepturile omului. Punctele esențiale de care urmează a se ține cont la examinarea legislației în acest domeniu includ următoarele chestiuni importante:
1. Forul interior (forum internum). Instrumentele internaționale principale confirmă că „orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie”. Spre deosebire de manifestările religiei, dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie în forul interior este absolut și nu poate fi obiectul nici unui fel de limitări. Astfel, de exemplu, cerințele legale care impun dezvăluirea involuntară a credințelor religioase nu sunt admisibile (...)..”
ÎN DREPT
I. VIOLAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 9 AL CONVENȚIEI
21. Reclamantul a invocat violarea articolului 9 al Convenției, care este formulat în felul următor:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
22. Reclamantul s-a plâns de faptul că a fost obligat, fără consimțământul său și cu violarea dreptului său la libertatea religiei și a conștiinței, să declare confesiunea sa, deoarece era obligatorie indicarea religiei sale în actul de identitate. El a invocat că indicarea litigioasă nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu articolul 24 § 3 al Constituției, care prevede că „nimeni nu poate fi obligat să-și dezvăluie credințele și convingerile religioase”. El a indicat că acest document public trebuie să fie prezentat la cererea oricărei autorități publice, întreprinderi private sau în contextul oricărei formalități. El a mai susținut că el a solicitat înlocuirea în actul său de identitate a cuvântului „islam” cu cuvântul „alevi”, invocând că mențiunea existentă era incorectă. El a contestat procedurile în care cererea lui a fost respinsă, în care Direcția pentru Afaceri Religioase a calificat credința sa ca fiind o interpretare a islamului.
A. Admisibilitate
1. Omisiunea de a epuiza căile de recurs interne
23. Guvernul a susținut că reclamantul, care doar a solicitat autorităților să înlocuiască în actul său de identitate cuvântul „islam” cu cuvântul „alevi”, nu a epuizat în modul corespunzător căile de recurs interne având în vedere plângerea sa referitoare la libertatea religiei și a conștiinței. În viziunea Guvernului, reclamantul nu a invocat niciodată că indicarea religiei sale în actul său de identitate era incompatibilă cu libertatea religiei și a conștiinței.
24. Reclamantul nu a prezentat observații în privința acestui aspect în termenul alocat.
25. Curtea reiterează că regula epuizării căilor de recurs interne prevăzută în articolul 35 § 1 al Convenției cere reclamanților ca recurgând la căile de recurs puse la dispoziție prin legea națională în măsura în care sunt efective și adecvate, să ofere statului pârât posibilitatea să remedieze violările pretinse înainte ca acestea să fie semnalate Curții (a se vedea, printre altele, Fressoz and Roire c. Franței [GC], nr. 29183/95, § 37, CEDO 1999-I).
26. În prezenta cauză, Curtea observă că în cererea sa adresată instanțelor naționale, accentuând dezacordul său profund în privința obligației impuse de a avea indicată în actul său de identitate religia sa ca fiind „islam”, reclamantul a contestat în mod clar mențiunea în cauză, întemeindu-se pe protecția constituțională a libertății religiei și conștiinței și a cetățeniei sale aparținând unui stat laic (a se vedea paragraful 7 mai sus).
27. Curtea notează că la timpul faptelor din speță, în Turcia era obligatorie indicarea religiei în actele de identitate, fapt aprobat de Curtea Constituțională în hotărârea sa din 21 iunie 1995 ca fiind în conformitate cu articolul 24 § 3 al Constituției, în pofida prevederii în aceeași dispoziție constituțională a faptul că „nimeni nu poate fi obligat să-și dezvăluie credințele și convingerile religioase”.
28. Prin urmare, având în vedere contextul legislativ la timpul faptelor din speță descris mai sus, Curtea nu are dubii în privința faptului că, solicitând înlocuirea în actul său de identitate a cuvântului „islam” cu cuvântul „alevi”, reclamantul conta să beneficieze de protecția constituțională a libertății religiei și conștiinței garantate de articolul 24 § 3 al Constituției turce, în special, deoarece înaintea Curții de Casație el a contestat în mod clar mențiunea obligatorie a religiei, solicitând, cu titlu subsidiar, ca aceasta să fie radiată din actul său de identitate (a se vedea paragraful 10 mai sus).
29. În consecință, Curtea consideră că, în fața instanțelor naționale, reclamantul în mod clar și-a întemeiat plângerile sale pe articolul 9 al Convenției. Obiecția preliminară a Guvernul cu privire la omisiunea de a epuiza căile de recurs interne urmează, deci, a fi respinsă.
2. Statutul de victimă
30. Guvernul a susținut că reclamantul nu poate invoca calitatea de victimă a unei violări a dreptului său la libertatea exteriorizării religiei sale. Guvernul a menționat că respingerea cererii reclamantului nu a afectat esența dreptului lui de a-și exterioriza religia sa, deoarece indicarea religiei pe actul de identitate nu poate fi interpretată ca fiind o măsură care ar obliga toți cetățenii turci să-și declare confesiunile și convingerile religioase, precum și ca fiind o restricție aplicată libertății de a-și exterioriza religia lor prin cult, învățământ, practici și ritualuri. Mai mult decât atât, făcând trimitere la jurisprudența instanțelor turce (a se vedea paragraful 16 mai sus), Guvernul a invocat că oricine dorește să șteargă informația relevantă în integritatea sa are dreptul să se adreseze instanțelor civile.
31. Curtea consideră că argumentul Guvernului referitor la lipsa calității de victimă a reclamantului ridică probleme strâns legate de esența plângerii sub unghiul articolului 9 al Convenției. Prin urmare, Curtea va examina această chestiune concomitent cu fondul cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, Airey c. Irlandei, 9 octombrie 1979, § 19, seria A nr. 32).
3. Alte motive de inadmisibilitate
32. Curtea notează că această cerere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, cererea urmează a fi declarată admisibilă.
B. Respectarea articolului 9 al Convenției
1. Argumentele părților
33. Guvernul a susținut că nu a existat nici o imixtiune în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea religioasă, deoarece nu există nici o legătură între mențiunea religiei în actele de identitate și libertatea religioasă și a conștiinței. Nu poate fi perceput ca fiind o constrângere de a dezvălui credințele religioase ale cuiva sau ca fiind o restricție impusă libertății de a-și exterioriza religia prin cult, învățământ, practici și ritualuri.
34. Referindu-se la hotărârea Curții Constituționale turce din 21 iunie 1995 (a se vedea paragraful 16 mai sus), Guvernul a menționat în continuare că indicarea religiei în actele de identitate nu a afectat esența dreptului la libertatea religiei și a credinței; aceasta a fost solicitată în scopuri de politici publice, interes general și imperative sociale. În nici un fel aceasta nu a constituit o măsură destinată constrângerii persoanelor de a-și dezvălui credințele sau criticării sau urmăririi persoanelor pentru credințele lor religioase. Republica Turcia este un stat laic în care libertatea religiei a fost expres consacrată în Constituție. Deci, faptul de care se plânge reclamantul nu poate fi considerat ca fiind o limitare impusă libertății sale religioase.
35. Mai mult decât atât, în viziunea Guvernului, conținutul actului de identitate nu poate fi stabilit în baza dorințelor fiecărui individ. Având în vedere multitudinea de credințe în cadrul islamului (de exemplu, “Hanafi” sau “Shafi”) sau ordinele mistice (așa cum sunt “Mevlevi”, “Qadiri” sau “Naqshbandi”), diferitele denumiri sau ramuri ale aceleiași religii trebuiau să nu fie indicate pentru a se menține ordinea publică și neutralitatea statului. În ceea ce privește rolul Direcției pentru Afaceri Religioase, Guvernul a susținut că, în conformitate cu legislația pertinentă, Direcția era responsabilă de emiterea avizelor în chestiuni referitoare la religia musulmană. Aceasta a acționat în conformitate cu principiul laicității și a avut responsabilitatea de a ține cont de bazele fundamentale ale religiei musulmane care erau valabile pentru toți musulmanii. În continuare, făcând trimitere la articolul 10 al Constituției (a se vedea paragraful 12 mai sus), el a indicat că statul a avut obligația să se asigure că diferitele secte și interpretări din cadrul aceleiași religii sunt tratate egal.
36. Reclamantul, care nu a prezentat observațiile sale în timpul alocat, a menționat în cererea sa că, respingerea cerinței sale privind înlocuirea pe actul său de identitate a mențiunii „islam” cu mențiunea religiei sale ca fiind „Alevi”, a dus la o imixtiune în dreptul său la libertatea de a practica religia sa. De asemenea, el s-a plâns de faptul că a fost obligat să declare confesiunea sa, deoarece această mențiune era obligatorie în actele de identitate.
2. Aprecierea Curții
37. Curtea reiterează că, după cum este consacrat în articolul 9, libertatea de gândire, de conștiință și de religie reprezintă una din bazele unei „societăți democratice” în sensul Convenției. Această libertate figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre cele mai esențiale elemente ale identității credincioșilor și concepției lor asupra vieții, însă de asemenea este un bun de preț pentru ateiști, agnostici, sceptici și indiferenți. Pluralismul indisociabil de o societate democratică, care a fost câștigat de-a lungul timpului, depinde de aceasta. Această libertate implică, inter alia, libertatea de a avea sau nu a avea credințe religioase și a practica sau a nu practica o religie (a se vedea, printre altele, Kokkinakis c. Greciei, 25 mai 1993, § 31, Seria A nr. 260-A, și Buscarini și alții c. San Marino [GC], nr. 24645, § 34, CEDO 1999-I).
38. Dacă libertatea religiei ține în primul rând de forul interior, aceasta mai implică și libertatea de a-și manifesta religia individual și în privat sau în comun cu alții, în public și în cercul celor a căror religie o împărtășește. Mai mult, Curtea a avut deja ocazia să remarce că articolul 9 consacră drepturi negative, cum ar fi libertatea de a nu împărtăși o religie și de a nu practica o religie (a se vedea, în acest sens, cauza Kokkinakis, și Buscarini și alții, precitată).
39. Curtea notează că reclamantul, care a susținut că este membrul comunității religioase Alevi, a fost impus să dețină un act de identitate pe care se indică religia sa ca fiind islam. La 7 mai 2004 reclamantul a introdus o acțiune la Tribunalul Regional din Izmir cu privire la înscrierea credinței sale în rubrica referitoare la religie (a se vedea paragraful 7 mai sus). În continuare, el a contestat mențiunea obligatorie a religiei la Curtea de Casație, solicitând alternativ ștergerea mențiunii respective din actul său de identitate, întemeindu-se pe dreptul său de a nu a fi obligat de să-și declare credința (a se vedea paragraful 10 mai sus). Totuși, în baza unui aviz al Direcției pentru Afaceri Religioase, Curtea Regională a respins cererea reclamantului pe motiv că „religiile sunt indicate în mod generic în actele de identitate și nicidecum o interpretare sau ramură a unei religii anumite”. Pentru instanța națională, “credința Alevi este o interpretare a islamului influențată de sufism și care are trăsăturile sale culturale specifice” (a se vedea paragraful 9 mai sus).
40. Curtea observă că, în conformitate cu legislația națională aplicabilă la timpul evenimentelor din speță, reclamantul, la fel ca și toți cetățenii turci, a fost obligat să dețină un act de identitate în care se indică religia sa. Acest document public urma a fi prezentat la cererea oricărei autorități publice sau întreprinderi private sau în contextul oricăror formalități în care ar fi necesară identificarea deținătorului.
41. În legătură cu aceasta, Curtea consideră necesar de a reitera că în cauza Sofianopoulos și alții c. Greciei ((dec.), nr. nr. 1977/02, 1988/02 și 1997/02, CEDO 2002-X), a considerat că un act de identitate nu poate fi privit ca fiind un mijloc menit să asigure că adepții oricărei religii sau credințe au dreptul de a-și exercita sau manifesta religia sa. Totuși, Curtea consideră că dreptul de a-și manifesta religia sau credințele are și un aspect negativ, și anume, dreptul persoanei de a nu fi obligată de a-și dezvălui religia sau credințele și de a nu fi obligată să acționeze într-un mod care ar permite determinarea faptului dacă împărtășește sau nu astfel de credințe. Prin urmare, autoritățile statului nu sunt în drept să intervină în sfera libertății de conștiință a persoanei și să încerce să afle credințele religioase ale acesteia sau să o oblige să-și declare confesiunea sa (a se vedea Alexandridis c. Greciei, nr. 19516/06, § 38, 21 februarie 2008). Curtea va examina această cauză prin prisma aspectului negativ al libertății de religie și conștiință, și anume, dreptul persoanei de a nu fi obligată să-și manifeste confesiunea sa.
42. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului precum că mențiunea litigioasă nu poate fi interpretată ca fiind o măsură ce obligă toți cetățenii turci să-și dezvăluie convingerile și credințele sale religioase. În joc este dreptul persoanei de a nu-și dezvălui religia sau credința, care ține de forul interior al fiecărei persoane. Acest drept este inerent noțiunii de libertate de religie și conștiință. Interpretarea articolului 9 ca permițând orice fel de constrângere în vederea dezvăluirii religiei sau credinței ar aduce atingere esenței libertății pe care acesta o garantează (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James și Webster c. Regatului Unit, 13 august 1981, § 52, Seria A nr. 44; a se vedea, de asemenea, opinia separată a unuia din judecătorii Curții Constituționale turce, paragraful 16 mai sus).
43. Mai mult decât atât, dată fiind utilizarea frecventă a actului de identitate (înscrierea în instituții de învățământ, verificări ale identității, serviciu militar, etc.), indicarea credințelor religioase în documente oficiale așa cum sunt actele de identitate expun posesorii acestora la pericolul unor situații discriminatorii în relațiile lor cu autoritățile administrative (a se vedea Sofianopoulos și alții, precitată).
44. În plus, Curtea nu vede de ce ar fi necesară indicarea religiei în registrele de stare civilă sau în acte de identitate în scopuri demografice, fapt ce ar presupune neapărat existența unei legislații care ar face obligatorie declararea credințelor religioase.
45. Curtea mai notează că reclamantul a contestat procedura în care a fost respinsă acțiunea sa, în cadrul căreia Direcția pentru Afaceri Religioase a descris credința sa ca fiind o interpretare a islamului (a se vedea paragraful 22 mai sus). În această privință, Curtea notează că întotdeauna a fost subliniat că, într-o societate democratică în care statul este principalul garant al pluralismului, inclusiv al pluralismului religios, rolul autorităților nu este de a adopta măsuri care ar favoriza o interpretare a religiei față de alta în scopul constrângerii unei comunități divizate, sau a unei părți din aceasta, să se plaseze contra voinței sale sub o conducere unică (a se vedea Serif c. Greciei, nr. 38178/97, § 53, CEDO 1999-IX). Datoria statului de neutralitate și imparțialitate, după cum este definită în jurisprudență, este incompatibilă cu orice putere de apreciere a statului a legitimității credințelor religioase, și cere statului să asigure ca grupurile opuse să se tolereze unul pe altul, chiar dacă derivă din același grup (a se vedea, mutatis mutandis, Manoussakis și alții contra Greciei, 26 septembrie 1996, § 47, Culegere de Hotărîri și Decizii 1996-IV, a se vedea de asemenea Mitropolia Basarabiei și alții c. Moldovei, nr. 45701/99, § 123, CEDO 2001-XII).
46. Curtea consideră prin urmare că aprecierea de către autoritățile naționale a religiei reclamantului, în baza opiniei autorității responsabile de afacerile religioase islamice, este o încălcarea a datoriei statului de neutralitate și imparțialitate.
47. Guvernul a atras atenția Curții asupra faptului că, conform amendamentului legislativ adoptat prin Legea cu privire la serviciile de stare civilă, reclamantul a avut dreptul de a cere ca rubrica referitoare la religie să rămână vidă (a se vedea paragrafele 17 și 18 mai sus).
48. Curtea observă că în temeiul Legii cu privire la serviciile de stare civilă din 29 aprilie 2006, registrele de stare civilă continuă să conțină informația privind religia persoanelor (articolul 7 al Legii). Totuși, conform articolului 35(2), „informația referitoare la religia unei persoane ar trebui să fie introdusă sau modificată în corespundere cu declarațiile scrise ale persoanei vizate; rubrică alocată în acest sens poate fi lăsată vidă sau informația poate fi ștearsă”.
49. În viziunea Curții, această modificare nu afectează considerentele expuse mai sus, deoarece actele de identitate mai conțin rubrica referitoare la religie, indiferent dacă este necompletată. Mai mult decât atât, oricine dorește să modifice informația referitoare la religia sa care este indicată în actul de identitate sau refuză să indice religia sa în act trebuie să depună o declarație scrisă. Deși legislația pertinentă și reglementările nu prevăd nimic în privința conținutului acestei declarații, Curtea observă că simplul fapt de a fi nevoit a solicita ștergerea informației referitoare la religie din registrele civile poate constitui o dezvăluire a informației referitoare la un aspect al atitudinii persoanei față de religie (a se vedea, printre altele, Folgerø și alții contra Norvegiei [GC], nr. 15472//02, § 98, CEDO 2007-III, și Hasan și Eylem Zengin, precitată, § 73).
50. Acest fapt este valabil și pentru reclamant. El trebuie să informeze autoritățile despre credința sa pentru ca această informație să fie înscrisă în actul său de identitate. Deoarece actul de identitate este obținut în acest mod și este utilizat frecvent în viața cotidiană, acesta constituie de facto un document care impune reclamantul să declare religia sa de fiecare dată când îl folosește.
51. În orice caz, când actele de identitate conțin o rubrică referitoare la religie, lăsarea vidă a acestei rubrici în mod inevitabil are o conotație specifică. Posesorii actelor de identitate care nu conțin informație cu privire la religie, contra voinței sale și din cauza ingerinței autorităților, se vor deosebi de cei în actul de identitate al cărora este indicată religia. Mai mult decât atât, faptul de a cere a în actele de identitate să nu fie indicată nici o informație referitoare la religie este strâns legat de credințele cele mai profunde ale persoanei. Prin urmare, Curtea consideră că mai este în joc chestiunea dezvăluirii celor mai intime aspecte ale persoanei.
52. Această situație indubitabil contravine principiului libertății de a nu-și manifesta religia sau credința. Acestea fiind spuse, Curtea constată că încălcarea în cauză nu are loc prin refuzul de a indica credința reclamantului (Alevi) pe actul de identitate al acestuia, ci din cauza indicării, obligatorii sau opționale, a religiei pe actul de identitate. Prin urmare, Curtea conchide că reclamantul poate pretinde în continuare la calitatea de victimă a violării, în pofida amendamentului legislativ din 29 aprilie 2006, și respinge excepția de inadmisibilitate ridicată de Guvern (a se vedea paragraful 31 mai sus).
53. Deci, a avut loc violarea articolului 9 al Convenției.
III. VIOLAREA PRETINSĂ A ARTICOLELOR 6 ȘI 14 ALE CONVENȚIEI
54. Reclamantul s-a mai plâns pe violarea articolului 6 al Convenției, invocând că Tribunalul Regional a solicitat doar de avizul Direcției pentru Afaceri Religioase, care este o instituție publică. În viziunea sa, această instituție nu a avut calificarea necesară pentru a oferi un aviz în privința Alevi, deoarece nu era specializat în credința Alevi și nici nu se interesa în această credință. El a mai adăugat că dacă instanța ar fi solicitat opinia Federației Asociațiilor Alevi-Bektashi (o federație privată a asociațiilor Alevi), interpretarea acesteia ar fi fost diferită de cea a Direcției pentru Afaceri Religioase. Curtea ar fi trebuit să solicite opinia federației sau a specialiștilor în afaceri religioase. Reclamantul a invocat că astfel, instanțele naționale au efectuat cercetări necorespunzătoare care au dus la inechitatea procedurii.
55. În cele din urmă, reclamantul a statuat că cererea sa a fost respinsă de către instanțele naționale pe motiv că era membru al comunității religioase Alevi. Tribunalul Regional a solicitat doar opinia unei instituții publice care a negat existența însăși a credinței Alevi și nu a cerut opinia federației nominalizate mai sus. În viziunea reclamantului, aceasta a dus la discriminare și prin urmare, la violarea articolului 14 al Convenției.
56. Guvernul a contestat acest argument.
57. Curtea notează că aceste capete de plângere sunt conexe cu cele examinate mai sus și astfel, urmează a fi declarate admisibile. Totuși, având în vedere cele constatate sub prisma articolului 9 al Convenției (a se vedea paragraful 53 mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a examina separat dacă în speță a avut loc violarea altor dispoziții invocate de reclamant.
IV. APLICAREA ARTICOLELOR 41 ȘI 46 ALE CONVENȚIEI
58. Articolele 41 și 46 ale Convenției prevăd:
articolul 41
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
articolul 46
“1. 1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei.”.
59. Reclamantul nu a depus în termenul stabilit vreo cerere cu privire la satisfacția echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar de a-i acorda reclamantului vreo sumă cu acest titlu.
60. Curtea mai remarcă că în prezenta cauză, a fost decis că indicarea religiei cetățeanului în registrele de stare civilă sau în acte de identitate este incompatibilă cu libertatea de a nu-și dezvălui religia ( a se vedea paragraful 53 mai sus). Aceste concluzii prin ele însele presupun că violarea dreptului reclamantului garantat de articolul 9 al Convenției, își are originea în problema indicării, obligatorii sau opționale, a religiei în actele de identitate. În această privință, Curtea consideră că eliminarea rubricii referitoare la religie ar constitui o modalitate adecvată de redresare și de a pune capăt încălcării constatate.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
Declară, cu majoritatea voturilor, că cererea este admisibilă;
Examinează concomitent cu fondul cauzei, cu șase voturi contra unuia, excepția de inadmisibilitate invocată de Guvern cu privire la lipsa calității de victimă și o respinge cu șase voturi contra unuia;
Decide, cu șase voturi contra unuia, că a avut loc violarea articolului 9 al Convenției;
Decide, cu șase voturi contra unuia, că nu este necesar de a examina separat dacă a avut loc violarea articolelor 6 și 14 ale Convenției în prezenta cauză.
Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 2 februarie 2010, în conformitate cu prevederile art. 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului Curții.
Sally DolléFrançoise Tulkens Grefier Președinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenției și articolul 74 § 2 al Regulamentului Curții, la prezenta hotărâre este anexată opinia separată a judecătorului Cabral Barreto.
F.T.
S.D.
Opiniile separate nu sunt traduse, însă sunt disponibile în limba engleză și franceză în versiunile în limbile oficiale ale hotărârii care pot fi consultate în baza de date a jurisprudenței Curții HUDOC.
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
[1]. Majoritatea populației Turciei este adepta interpretării moderate a islamului de către școala teologică hanafită.
[2]1. Ali a fost al patrulea calif al islamului. El este considerat de către alevis ca fiind primul imam și joacă rolul centrală în această credință.
Full & Egal Universal Law Academy