©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA SOARE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 72439/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 iunie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Soare împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători,şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 mai 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 72439/01 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Soare („reclamantul”), a sesizat Curtea la 28 februarie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de Cristina Trelea, avocată în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 9 martie 2006, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe durata procedurii şi pe absenţa recursului în acest sens, precum şi capetele de cerere întemeiate pe înscrierea în cazierul judiciar a menţiunilor provizorii privind urmărirea penală împotriva reclamantului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul vor fi examinate împreună de către Curte.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Bucureşti. Fost ofiţer de informaţii în cadrul Serviciului de Informaţii Externe, pensionat din 1992, reclamantul a înfiinţat, în acelaşi an, propria întreprindere şi a cumpărat o fermă. Pentru renovarea acestei ferme, reclamantul a contractat mai multe împrumuturi la banca C.B.
5. În 1995, vânzătorul a introdus o acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare a fermei, pe motiv că aceasta nu făcea parte din patrimoniul său la momentul vânzării. Această acţiune a fost respinsă, la 21 aprilie 1999, de către Judecătoria Giurgiu.
6. La 10 ianuarie 1997, banca C.B. a depus o plângere împotriva reclamantului şi a lui C.T. pentru înşelăciune şi uz de fals. Aceasta a acuzat reclamantul că a utilizat documente false în vederea obţinerii împrumutului necesar pentru renovarea fermei sale.
7. La 4 februarie 1997, reclamantul a fost audiat de Poliţia Giurgiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune şi a fost reţinut pentru douăzeci şi patru de ore. Reclamantul a solicitat în zadar prezenţa avocatul său.
8. La 5 februarie 1997, a început cercetarea penală. În aceeaşi seară, la ora 22, reclamantul a fost eliberat.
9. La 27 februarie 1997, un reprezentant al Poliţiei Giurgiu l-a chemat pe reclamant, prin telefon, la sediul poliţiei. Reclamantul s-a prezentat voluntar în jurul prânzului şi a fost condus în faţa procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu care a emis un mandat de arestare pentru treizeci de zile, pe motiv că reclamantul era urmărit penal pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.
10. La 18 martie 1997, dosarul a fost transferat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, ţinând seama de faptul că reclamantul era un fost ofiţer.
11. La 21 martie 1997, Inspectoratul General al Poliţiei, responsabil cu cazierul judiciar, a înregistrat cu titlu provizoriu, în cazierul reclamantului, menţiuni privind arestările acestuia din 4 - 5 februarie 1997 şi din 27 februarie 1997, precum şi punerea sa sub urmărire penală.
12. Reclamantul a fost eliberat la 28 martie 1997, iar şeful serviciului judiciar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu şi procurorul militar i-au cerut să nu „facă valuri” după punerea sa în libertate.
13. La 4 septembrie 1997, reclamantul a fost audiat de către un procuror de la parchetul militar.
A fost audiat din nou de către procurorul militar la 7 octombrie 1998, dată la care acesta i-a prezentat, de asemenea, materialul de urmărire penală.
14. La 9 februarie 1999, reclamantul a fost din nou audiat la parchetul militar. Cu această ocazie, procurorul l-a informat verbal că dosarul penal îndreptat împotriva sa era, de fapt, un dosar de natură civilă cu privire la validitatea contractului de vânzare-cumpărare a fermei.
15. Între 1997 şi 2000, procurorul a audiat de mai multe ori martori şi alţi învinuiţi.
16. La 27 aprilie 2001, la cererea reclamantului, Inspectoratul General de Poliţie i-a eliberat un extras de cazier judiciar. Acest extras conţinea, cu titlu provizoriu, menţiuni privind arestările sale din 4 - 5 februarie 1997 şi din 27 februarie - 28 martie 1997, precum şi punerea sa sub urmărire penală pentru înşelăciune şi instigare la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.
17. La 17 mai 2001, reclamantul a solicitat Parchetului Militar Bucureşti informaţii cu privire la soluţia adoptată în procedura penală îndreptată împotriva sa, invocând lipsa oricărei evoluţii a dosarului în ultimii trei ani. Acesta a fost informat verbal că numele său nu era menţionat în arhivele parchetului.
18. La 12 iunie 2001, reclamantul a solicitat din nou parchetului, prin scrisoare recomandată, informaţii cu privire la decizia adoptată în procedura îndreptată împotriva sa. Nu a primit niciun răspuns.
19. La 9 mai 2003, parchetul militar a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale a reclamantului şi a celorlalţi învinuiţi şi, prin urmare, a pus capăt urmăririi penale îndreptate împotriva acestora. Decizia parchetului a fost comunicată Inspectoratului General de Poliţie, care a radiat toate menţiunile din cazierul reclamantului.
20. La 29 octombrie 2003, parchetul militar l-a informat pe reclamant cu privire la decizia de încetare a urmăririi penale pronunţată la 9 mai 2003. Reclamantul nu a primit o copie a acestei decizii.
21. La 13 noiembrie 2003, reclamantul a făcut plângere la parchetul militar împotriva deciziei de încetare a urmăririi penale pronunţată la 9 mai 2003. Cu toate acestea, el şi-a retras plângerea la 29 ianuarie 2004.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
22. Reclamantul pretinde că durata urmăririi penale îndreptate împotriva sa a încălcat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, ţinând seama, de asemenea, de faptul că instanţele nu au avut posibilitatea de a se pronunţa cu privire la temeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva sa. Art. 6 § 1 prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Cu privire la admisibilitate
23. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fond
24. Guvernul consideră că procedura a început la 4 februarie 1997, cu arestarea reclamantului, şi s-a încheiat la 9 mai 2003, cu ordonanţa de încetare a urmăririi penale pronunţată de procurorul militar. În opinia Guvernului, cauza este una foarte complexă, având în vedere faptele imputate şi procedura care trebuie urmată, precum şi numărul mare de persoane acuzate şi de martori audiaţi de parchet, ceea ce justifică durata procedurii. În cele din urmă, acesta subliniază că, datorită transferului dosarului la procurorul militar, învinuiţii şi martorii au trebuit să fie audiaţi a doua oară de către organele de urmărire penală.
25. Reclamantul subliniază că ancheta s-a „lungit” şi că niciun act relevant nu a fost efectuat din 1999 până la 9 mai 2003. Reclamantul susţine că încetineala procedurii nu se justifică prin complexitatea cauzei.
26. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 4 februarie 1997 şi s-a încheiat la 29 octombrie 2003, dată la care reclamantul a fost informat oficial cu privire la decizia pronunţată împotriva sa. Prin urmare, procedura a durat mai mult de şase ani şi opt luni în faţa organelor de urmărire penală.
27. Curtea reaminteşte că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente [a se vedea, printre multe altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), nr. 25444/94, pct. 67, CEDO 1999-II].
28. Curtea s-a pronunţat de mai multe ori în cauze ce au ridicat probleme similare celor din prezenta speţă şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea Pélissier şi Sassi, citată anterior, şi Stoianova şi Nedelcu împotriva României, nr. 77517/01 şi 77722/01, pct. 26, CEDO 2005‑VIII).
29. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta speţă. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în domeniu, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei „termenului rezonabil”.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENŢIE
30. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că în România nu există nicio jurisdicţie căreia să i se poată adresa pentru a denunţa durata excesivă a procedurii. Acesta invocă art. 13 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Cu privire la admisibilitate
31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fond
32. Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut folosi plângerea prevăzută de art. 278 C. proc. pen., împotriva actelor de urmărire penală emise de procuror. Guvernul susţine că această cale este eficient în speţă şi că, în primele şase luni ale anului 2006, patru plângeri similare au fost admise de către procuror.
33. La rândul său, reclamantul subliniază că procurorul nu este un magistrat independent şi că, în orice caz, plângerea formulată de el la parchet, la 12 iunie 2001, a rămas fără răspuns.
34. Curtea reaminteşte că art. 13 garantează o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe naţionale prin care să se poată plânge de o încălcare a obligaţiei, prevăzute la art. 6 § 1, de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil [a se vedea Kudla împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 156, CEDO 2000-XI].
35. Curtea a apreciat deja că, înainte de 1 ianuarie 2004, data intrării în vigoare a Legii nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, persoanele în cauză nu aveau dreptul efectiv de a formula plângere împotriva actelor procurorului [pentru descrierea căilor de atac disponibile şi a modificărilor legislative în acest domeniu, a se vedea, în special, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), nr. 49234/99, pct. 43-45 şi 75-76, 26 aprilie 2007; şi Georgescu împotriva României, nr. 25230/03, pct. 83, 13 mai 2008]. Or, la momentul respectiv, procedura penală împotriva reclamantului era deja încheiată. Chiar dacă o astfel de plângere ar fi fost admisă de către instanţe, exercitarea acestuia nu mai putea influenţa durata procedurii.
36. În plus, Guvernul nu a indicat nicio cale de atac pe care ar fi putut să o folosească reclamantul la data faptelor din această cauză. Exemplele de jurisprudenţă oferite de Guvern datează din 2006 şi, prin urmare, nu sunt relevante în speţă.
37. Prin urmare, Curtea constată o încălcare a art. 13 din Convenţie din cauza absenţei în dreptul intern, la momentul faptelor, a dreptului de a formula o plângere care i-ar fi asigurat reclamantului respectarea dreptului său de a-i fi judecată cauza într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
38. Această concluzie nu aduce atingere în niciun fel oricărei evoluţii pozitive pe care au înregistrat-o începând cu 2004 şi pe care o pot înregistra, în viitor, dreptul şi jurisprudenţa interne cu privire la acest punct.
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
39. Invocând art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că arestările sale au fost dispuse de către o persoană care nu avea statutul de magistrat şi nu au fost efectuate în conformitate cu procedura stabilită prin lege. În temeiul art. 5 § 5, acesta invocă imposibilitatea de a obţine despăgubiri pentru arestarea nelegală şi pentru detenţia la care a fost supus. Reclamantul pretinde, de asemenea, o încălcare a art. 6 § 3 din cauza refuzului procurorului, în timpul celor două arestări, de a-i respecta dreptul de a fi asistat de un avocat şi de a-i prezenta dovezile strânse.
40. Or, aceste capete de cerere au fost introduse la 28 februarie 2001, şi anume la mai mult de şase luni de la data la care a fost eliberat reclamantul, la 28 martie 1997 [Mujea împotriva României (dec), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002].
Rezultă că aceste capete de cerere sunt tardive şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
41. În privinţa art. 6 § 1 şi a art. 13 din Convenţie, reclamantul se plânge că nicio instanţă nu s‑a pronunţat în mod definitiv cu privire la temeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva sa.
Cu privire la acest aspect, Curtea constată că art. 13 C. proc. pen. oferă posibilitatea ca persoana în favoarea căreia s-a pronunţat o decizie de încetare a urmăririi penale, ca urmare a intervenirii prescripţiei, să solicite continuarea procesului penal astfel încât să îşi poată dovedi nevinovăţia. Or, reclamantul a retras, la 29 ianuarie 2004, plângerea depusă împotriva deciziei de încetare a urmării penale în speţă.
Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
42. Invocând art. 6 § 2 şi art. 8 din Convenţie, reclamantul se plânge, în cele din urmă, de înscrierea în extrasul de cazier judiciar a menţiunilor provizorii privind arestarea şi începerea urmăririi penale împotriva sa.
Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de aceste articole din Convenţie. În plus, un capăt de plângere similar a fost deja declarat inadmisibil în cauza Petre împotriva României (nr. 71649/01, pct. 43-45, 27 iunie 2006), iar Curtea nu vede niciun motiv pentru a se îndepărta, în speţă, de această concluzie.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
43. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
44. Reclamantul solicită 145 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi 200 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
45. Guvernul contestă existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsele încălcări şi prejudiciul material pretins şi consideră exagerată cererea reclamantului introdusă cu titlu de prejudiciu moral.
46. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod evident un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă 4 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de procedură
47. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
48. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe durata excesivă a procedurii şi pe lipsa unui drept efectiv de a formula o plângere şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din Convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, pentru prejudiciul moral, suma de 4 000 EUR (patru mii euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 iunie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley NaismithJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy