Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA SOFRANSCHI c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 34690/05)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
21 decembrie 2010
Această hotărîre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
În cauza Sofranschi c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd într-o Сameră compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefierul Secţiei,
Deliberînd cu uşile închise la 30 noiembrie 2010,
Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 34690/05) introdusă împotriva Republicii Moldova depusă la Curte în temeiul art. 34 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”), de către cetăţeanul Republicii Moldova, dl Eugen Sofranschi (“reclamantul”), la 21 septembrie 2005.
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl T. Cârnaţ, avocat care îşi desfăşoară activitatea în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.
3. În particular, reclamantul a invocat că dreptul său la libera exprimare a fost încălcat urmare a adoptării deciziilor judecătoreşti cu privire la acţiunea iniţiată împotriva sa referitoare la defăimare.
4. La 28 septembrie 2009 Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice cauza Guvernului. De asemenea, a decis să examineze fondul cauzei simultan cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul, dl Eugen Sofranschi, s-a născut în 1946 şi locuieşte în Briceni.
6. După destrămarea Uniunii Sovietice, pămîntul şi proprietatea fostelor gospodării colective (colhozuri) au fost împărţite între locuitorii satelor care erau membri ai acestora. În unele localităţi au fost constituite gospodării colective noi, la care locuitorii au contribuit cu pămînturile lor şi alte bunuri pe care le-au obţinut de la fostele gospodării. Gospodăriile colective erau conduse de lideri. În unele cazuri, locuitorii satelor lucrau în gospodăriile colective, în timp ce în alte cazuri ei abia obţineau o parte din venit la sfîrşitul anului de muncă. La momentul evenimentelor în cauză, reclamantul a fost membrul unei astfel de gospodării colective şi a avut o relaţie tensionată cu şeful său, V.P., pe care îl suspecta de abuz în serviciu. Ca urmare, rezultă că reclamantul şi V.P. nu aveau o relaţie de angajator-angajat.
7. În mai 2003 în timpul unei campanii electorale locale, reclamantul care era membru a personalului electoral al unuia dintre candidaţi, a scris o scrisoare Preşedintelui Republicii Moldova, speaker-ul Parlamentului şi Procuraturii locale, prin care îl critica pe V.P., care de asemenea era candidat pentru funcţia de primar al satului. În scrisoare, reclamantul l-a acuzat pe V.P. de numeroase abuzuri. Reclamantul a solicitat autorităţilor naţionale să intervină în vederea soluţionării problemelor : (i) accesul la un lac şi la păşune de către locuitorii satului ; şi (ii) comportamentul abuziv al lui V.P.
8. În august 2003 V.P. a iniţiat o acţiunea în instanţa de judecată cu privire la defăimare împotriva reclamantului şi a solicitat o compensaţie în valoare de 20000 lei (MDL). El a invocat, în particular, că următorul pasaj din scrisoarea reclamantului i-a defăimat onoarea şi demnitatea :
“[1] V.P. care din întîmplare a fost liderul asociaţiei este fără bunul-simţ..., [2] El nu are studii şi a absolvit abia şcoala primară...El a obţinut diplome false şi nici nu ştie să citească bine... [3] El ilegal posedă acţiuni în asociaţie ... [4] Proprietatea [asociaţiei] care a fost adunată de oameni timp de o perioadă lungă este acum folosită de cei fără ruşine . [5] El are arme şi sperie lumea cu ele...”
V.P. de asemenea a afirmat că reclamantul a răspîndit asemenea zvonuri în sat şi din această cauză nu a fost ales în calitate de primar.
9. În susţinerile sale scrise în faţa Judecătoriei Briceni, reclamantul a contestat acuzaţiile lui V.P. şi a afirmat că informaţia referitoare la educaţia lui V.P. şi diplomele sale de studii i-a fost adusă la cunoştinţă lui şi altor consăteni de către un terţ, N.C. şi că această informaţie era bine cunoscută în sat. În ceea ce priveşte abilităţile de a citi ale lui V.P., reclamantul a afirmat că toţi membrii asociaţiei puteau conforma că V.P. citea mai dificil un text în timpul unei întruniri. Cu privire la ameninţarea de către V.P. cu arme a persoanelor, reclamantul a menţionat ca exemplu, că în timpul unui concert festiv în sat, V.P. a tras două focuri de armă în aer cu scopul de a intimida două persoane. Cît priveşte alegaţiile că V.P. cu privire la faptul că a limitat abuziv accesul locuitorilor satului la lac, reclamantul a afirmat că instanţa de judecată l-a deposedat de lac pe perioada interimatului.
10. La 28 noiembrie 2003 Judecătoria Briceni a constatat în favoarea lui V.P. şi a dispus achitarea de către reclamant în beneficiul acestuia a sumei de 10000 MDL cu titlu de prejudiciu moral şi 500 MDL cu titlu de costuri şi cheltuieli. Hotărîrea instanţei de fond a fost menţinută de Curtea de Apel, însă ulterior a fost casată de Curtea Supremă de Justiţie, care a dispus reexaminarea cauzei. În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie a dispus instanţei de fond să determine : (i) cînd şi în legătură cu ce eveniment expresiile respective au fost răspîndite de reclamnt ; şi (ii) dacă expresiile respective au constituit o apreciere obiectivă.
11. La 7 iulie 2007 Judecătoria Briceni a constatat în favoarea lui V.P. şi a dispus achitarea de către reclamant în beneficial acestuia a sumei de 12000 MDL cu titlu de prejudiciu moral şi 500 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Instanţa de judecată a audiat cîţiva martori, care au declarat că au auzit cum reclamantul răspîndea zvonuri printre locuitorii satului. Reclamantul a contestat şi a afirmat că toţi martorii erau rude cu V.P. Reclamantul, de asemenea, a menţionat că afirmaţiile respective au fost făcute doar în scrisoarea Procuraturii, Preşedintelui şi speaker-ului Parlamentului.
În temeiul probelor administrate, instanţa de judecată a constatat defăimător pasajul din scrisoarea din mai 2003. Ea nu l-a recunoscut vinovat pe reclamant de răspîndirea afirmaţiilor respective prin alte mijloace.
Instanţa de judecată a constatat că prima afirmaţie era falsă şi defăimătoar, deoarece V.P. a fost ales în mod legal în calitate de lider al gospodăriei colective. Instanţa de judecată, de asemenea, a constatat că a doua afirmaţie era defăimătoare, deoarece V.P. a prezentat diploma sa de la o universitate din Federaţia Rusă. În ceea ce priveşte a treia afirmaţie, declarînd-o defăimătoare, instanţa de judecată s-a bazat pe o scrisoare din partea Procuraturii Generale ca răspuns la scrisoarea reclamantului din mai 2003, în care Procuratura Generală a afirmat că dreptul lui V.P la acţiuni a fost legal. În ceea ce priveşte a patra afirmaţie, instanţa de judecată a constatat că din moment ce V.P. a fost preşedinte al asociaţiei, avea dreptul să administreze proprietatea, şi astfel, afirmaţia «folosită de persoane fără bunul-simţ » a defăimat onoarea şi demnitatea lui V.P.
În cele din urmă, instanţa de judecată, de asemenea, a constatat că ultima afirmaţie a fost defăimătoare, în temeiul documentului eliberat de organele de poliţie, în conformitate cu care V.P. nu poseda careva arme înregistrate. Instanţa de judecată nu s-a referit la afirmaţiile unu martor din partea reclamantului, care a invocat că a fost ameninţat cu arma de către V.P. La calcularea prejudiciul moral suferit de V.P. instanţa de judecată a menţionat că luînd în consideraţie faptul că scrisoarea în cauză a fost scrisă în timpul campaniei electorale şi că reclamantul a fost membru al personalului electoral al unui oponent a lui V.P. au constituit factori agravanţi.
12. Reclamantul a depus cerere de apel şi a prezentat , inter alia, un document eliberat de Primăria din satul unde locuia, în conformitate cu care V.P. folosea ilegal un depozit. Reclamantul, de asemenea, a anexat la cererea sa de apel o scrisoarea de la Procuratura Generală, în care se indica că în privinţa lui V.P. a fost iniţiat un dosar penal în legătură cu posedarea unei diplome de studii false. În septembrie 2004 Primăria din satul său a solicitat informaţii de la universitatea din Federaţia Rusă pe care aparent a absolvit-o reclamantul. În conformitate cu scrisoarea din 9 septembrie 2004 semnată de recotrul universităţii, nicio persoană cu numele V.P. nu a absolvit în anul indicat de V.P. în diploma sa universitatea. Din observaţiile părţilor nu-i clar dacă acest document a făcut parte din materialele cauzei în procedurile penale iniţiate împotriva lui V.P.
13. La 7 decembrie 2004 Curtea de Apel Bălţi a respins cererea de apel a reclamantului. Instanţa de judecată a menţionat, inter alia, că procedurile penale iniţiate împotriva lui V.P. pentru posedarea unei diplome false nu constituie un motiv suficient pentru casarea hotărîrii instanţei de fond. Numa o hotărîre judecătorească definitivă adoptată înaintea scrisorii reclamantului, prin care ar fi fost recunoscută vinovăţia lui V.P., ar fi putut justifica acuzarea lui.
14. Reclamantul a depus un recurs şi a reiterat, inter alia, că scrisoarea sa din mai 2003 nu a fost făcută publică, dar a fost expediată unui număr limitat de persoane.
15. La 23 mai 2005 Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia Curţii de Apel, însă a redus suma acordată în calitate de prejudiciu moral de la 12000 MDL la 3000 MDL.
II. DREPT INTERN PERTINENT
16. Partea relevantă a art. 16 din Codul civil prevede:
“(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale.
(2) Orice persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională dacă cel care a răspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii.
...
(4) Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este răspîndită printr-un mijloc de informare în masă, instanţa de judecată îl obligă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti.
...
(7) Persoana lezată în drepturile şi interesele sale, ocrotite de lege, prin publicaţiile unui mijloc de informare în masă, este în drept să publice replica sa în respectivul mijloc de informare în masă pe contul acestuia.
(8) Orice persoană în a cărei privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională este în drept, pe lîngă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi moral cauzat astfel. “
ÎN DREPT
17. Reclamantul s-a plîns în temeiul art. 10 din Convenţie, invocînd că deciziile adoptate de instanţele judecătoreşti au constituit o ingerinţă în dreptul său la liberatatea de exprimare, care nu era necesară într-o societate democratică. Articolul 10 prevede:
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
18. Reclamantul a invocat că nu a beneficiat de un remediu efectiv în legătură cu plîngerea sa cu referire la libertatea de exprimare, invocînd încălcarea rt. 13 care prevede :
“Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost incălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale....”
Guvernul a contestat admisibilitatea cererii.
I. ADMISIBILITATEA CAUZEI
19. Reclamantul s-a plîns în temeiul art. 13 din Convenţie, invocînd că nu a beneficiat de un remediu efectiv pentru a-şi apăra dreptul său la libertatea exprimării. Curtea menţionează că reclamantul a fost recunoscut vinovat de defăimare în rezultatul procedurilor iniţiate împotriva sa de către V.P. El a avut posibilitatea să conteste hotărîrea Judecătoriei Briceni şi a Curţii de Apel, iar Curtea Supremă de Justiţie a examinat de două ori cauza sa. Reclamantul nu a explicat, de ce în opinia sa un astfel de remediu nu poate fi considerat eficient în sensul art. 13 din Convenţie. Faptul că reclamantul nu este satisfăcut de rezultatul procedurilor nu semnifică automat încălcarea art. 13 din Convenţie. Astfel, Curtea nu poate accepta plîngerea reclamantului că n-a beneficiat de un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 10 din Convenţie. Prin urmare, plîngerea este vădit nefondată şi urmează a fi respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenţie.
20. În ceea ce priveşte cealaltă plîngere a reclamantului, Curtea consideră că ea ridică chestiuni de fapt şi de drept suficient de serioase, astfel încît determinarea acesteia se bazează pe examinarea fondului cauzei, şi nu există motive pentru a fi declarată inadmisibilă. Astfel, Curtea declară plîngerea admisibilă în conformitate cu decizia sa de a aplica prevederile fostului articol 29 § 3 din Convenţie (a se vedea paragraful 4 supra), Curtea va examina imediat fondul acestei cereri.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE
A. Argumentele părţilor
21. Reclamantul a afirmat că a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie, urmare a adoptării deciziilor de către instanţele judecătoreşti prin care a fost recunsocut vinovat de defăimarea onoarei şi demnităţii.
22. Guvernul a recunoscut că a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la liberatatea de exprimare, dar a afirmat că ingerinţa a fost prevăzută de lege, a urmărit un scop legitim şi a fost necesară într-o societate democratică.
Reclamantul a defăimat onoarea şi demnitatea lui V.P. nu numai în scrisoarea adresată Procuraturii Generale, Preşedintelui şi speaker-ului Parlamentului, dar, de asemenea şi prin răspîndirea zvonurilor defăimătoare printre locuitorii satului. Guvernul s-a bazat pe depoziţiile martorilor audiaţi la şedinţele de judecată din partea lui V.P. (a se vedea § 11 supra).
23. În continuare, Guvernul a afirmat că deşi V.P. era un candidat la alegerile locale la momentul evenimentelor, nu putea fi considerat politician, şi limitele criticii admisibile faţă de el erau mult mai restrînse decît cele faţă de politicieni. În orice caz, limbajul utilizat de reclamant a constituit mai degrabă « o ploaie de insulte », decît critică într-un context politic.
24. Guvernul a menţionat că toate afirmaţiile reclamantului împotriva lui V.P. erau false. În ceea ce priveşte a doua afirmaţie a reclamantului, acesta nu a prezentaat nicio probă pentru a demonstra că V.P. poseda o diplomă de studii falsă. În ceea ce priveşte a treia afirmaţie a reclamantului, a fost stabilit în timpul procedurilor judiciare că V.P. poseda legal acţiuni în asociaţie. De asemenea, reclamantul nu a demonstrat veridicitatea afirmaţiilor că V.P. a ameninţat persoane terţe cu o armă.
25. În cele din urmă, Guvernul a afirmat că pedeapsa impusă reclamantului nu poate fi considerată exagerată, deoarece nu a fost o sancţiune penală, şi că a fost proporţională scopului urmărit de instanţele judecătoreşti.
B. Aprecierea Curţii
26. Părţile au susţinut, iar Curtea a fost de acord că, deciziile instanţelor judecătoreşti naţionale şi suma stabilită în calitate de compensaţie reclamantului a constituit “o ingerinţă de către o autoritate publică” în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare în sensul primului paragraf al art. 10 din Convenţie. De asemenea, este cert faptul că ingerinţa a fost « prevăzută de lege », şi anume art. 16 din Codul civil şi a urmărit un scop legitim, în particular protecţia reputaţiei lui V.P. Curtea urmează să stabilească dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”.
27. La stabilirea faptului dacă ingerinţa “a fost necesară într-o societate democratică Curtea trebuie să determine dacă a corespuns “necesităţii sociale imperioase”, dacă a fost proporţională scopului legitim urmărit, şi dacă motivele oferite de autorităţile naţionale pentru a justifica sunt suficiente şi relevante.
În apreciererea dacă o astfel de “necesitate” există şi ce măsuri urmează să se întreprindă pentru a se confoma cu aceasta, autorităţile naţionale dispun de o marjă de apreciere. Această marjă de apreciere, nu este însă, nelimitată, dar se defăşăară în paralel cu supravegherea europeană de Curte, a cărei sarcină este de a aprecia dacă restricţia este compatibilă cu libertatea de exprimare garantată de art. 10 (pentru o analiză mai detaliată a principiilor relevante, a se vedea Giniewski v. Franţa, nr. 64016/00, §§ 43-54, CEDO 2006‑I; Aydın Tatlav v. Turcia, nr. 50692/99, §§ 22-27, 2 mai 2006; Gündüz v. Turcia, nr. 35071/97, § 38, CEDO 2003‑XI; şi Murphy v. Irlanda, nr. 44179/98, §§ 65-69, CEDO 2003‑IX (extrase), inclusiv următoarele referinţe citate).
28. Guvernul a susţinut că defăimarea a avut loc nu doar prin scrisorile reclamantului adresate autorităţilor naţionale, dar şi prin răspîndirea de către acesta a zvonurilor printre locuitorii satului. Guvernul s-a referit la depoziţiile unor martori audiaţi în şedinţele de judecată. Cu toate acestea, Curtea menţionează că instanţele judecătoreşti naţionale doar l-au recunoscut vinovat pe reclamant de defăimare prin expedierea scrisorii contestate. Prin urmare, Curtea se abţine de a lua în consideraţie orice alte pretinse mijloace de defăimare ale lui V.P.
29. Ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare are ca temei corespondenţa cu Preşedintele Republicii Moldova, speaker-ul Parlamentului şi Procuratura în timpul campaniei electorale locale. În scrisoarea respectivă, reclamantul, care era un membru al personalului electoral al unuia dintre candidaţi, s-a plîns de comportamentul preşedintelui unei asociaţii, de asemenea candidat la alegeri. Scrisoarea a fost expediată pentru fiecare autoritate în parte, şi nu a fost publicată sau diseminată unui cerc mai larg de persoane. Astfel, protecţia de care beneficia V.P. urmează să fie apreciată nu în raport cu interesele libertăţii presei sau a discuţiilor cu privire la probleme politice, însă în raport cu dreptul reclamantului de a raporta iregularităţi unui organ competent de a examina astfel de plîngeri.
30. În continuare, Curtea menţionează că reclamantul nu a folosit în scrisoarea sa un limbaj abuziv, înjositor sau nestăpînit, chiar dacă se poate spune că acesta a conţinut un anumit număr de expresii emoţionale cu tendinţă spre exagerare sau provocare (cf. Prager şi Oberschlick v. Austria, 26 aprilie 1995, § 38, Seria A nr. 313). Apreciind scrisoarea în întregime, Curtea constată că conţinutul acesteia nu depăşeşte limitele criticii acceptabile. Mai mult, se pare că alegaţiile reclamantului s-au bazat pe chestiunile pe care acesta le considera veridice. În acest sens, Curtea menţionează că alegaţiile reclamantului referitoare la posedarea de către V.P. a unei diplome false au fost considerate suficiente de către Procuratura Generală pentru a iniţia proceduri penale împotriva lui V.P. Curtea subliniază că nu acceptă motivele Curţii de Apel, şi anume că alegaţiile referitoare la posedarea unei diplome de studii false de către V.P. trebuiau să fie întîi demonstrate în instanţa de judecată şi tras la răspundere în legătură cu aceasta (a se vedea§
13 supra). Acceptarea unei astfel de poziţii ar duce la o limitare excesivă a libertăţii de exprimare, care nu poate fi limitată nici într-o cauză la alegaţiile demonstrate în procedurile penale, care se finalizează cu o hotărîre judecătorească.
31. În continuare urmează a se menţionat că reclamantul a încercat să demonstreze, alegaţiile referitoarea la ameninţarea persoanelor de către V.P. cu o armă, solicitînd astfel audierea unui martor (a se vedea §
11 supra). Cu toate acestea, instanţele judecătoreşti naţionale nu au luat în consideraţie depoziţiile martorului şi nu le-au apreciat, aparent considerîndu-le fără importanţă. Curtea reiterează că în cauza Busuioc v. Moldova (nr. 61513/00, § 88, 21 decembrie 2004), în care a existat o situaţie similară, ea a constatat că solicitînd reclamantului să demonstreze veridicitatea afirmaţiilor sale, şi în acelaşi timp privîndu-l de posibilitatea efectivă de a prezenta probe întru demonstrarea afirmaţiile sale şi astfel, încercînd să stabilească adevărul, a dus la o ingerinţă neproporţională în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.
32. Un alt aspect al plîngerii, pe care Curtea îl consideră relevant pentru aprecierea prezentei cauze este deosebirea dintre circumsanţele cauzei şi judecăţile de valoare. Scrisoarea reclamantului conţinea atît alegaţii de fapt cu privire la comportamentul ilicit a lui V.P., cît şi judecăţi de valoare despre comportomaentul său imoral. Opinia consecventă a Curţii este că din momentul în care existenţa faptelor poate fi demonstrată, veridicitatea judecăţilor de valoare nu este susceptibilă de a fi dovedită. Cerinţa de a demonstra veridicitatea unei judecăţi de valoare este imposibil de a o îndeplini şi încălcă libertatea opiniei, care constituie o parte importantă a drepturilor garantate de art. 10 (a se vedea Savitchi v. Moldova, nr. 11039/02, § 49, 11 octombrie 2005). În prezenta cauză, Curtea consideră că unele afirmaţii ale reclamantului, astfel ca “V.P. din întîmplare, a fost preşedintele asociaţiei este fără bunul-simţ...”, “proprietatea [asociaţiei] care a fost adunată de oameni într-o perioadă lungă de timp este acum folosită de persoane fără bunul-simţ... ” constituiau judecăţi de valoare, care reprezentau părerea subiectivă a reclamantului faţă de persoanlitatea lui V.P. Probarea acestor expresii a fost evident imposibilă.
33. În consecinţă, Curtea consideră că cel mai important aspect în aprecierea proporţionalităţii ingerinţei, este impactul limitat a afirmaţiilor în cauză, urmare a faptului că a adresat plîngerea sa prin corespondenţă privată auttorităţilor naţionale şi nu a făcut publice afirmaţiile sale (a se vedea Grigoriades v. Grecia, 25 noiembrie 1997, § 47, Rapoarte a hotărîrilor şi deciziilor 1997-VII).
34. Ţinînd cont de cele expuse, Curtea constată că instanţele judecătoreşti naţionale nu au oferit motive “adecvate şi suficiente” în legătură cu ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Astfel, a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
35. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Inaltelor Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă..”
A. Prejudiciu material
36. Reclamantul a solicitat 244 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, dintre care 176 EUR reprezintă costurile pentru transport, pe care reclamantul le-a suportat în legătură cu deplasarea sa în Bălţi şi Chişinău, precum restul cheltuielilor de judecată, care au fost necesare pentru a le achita în vederea examinării cererii sale de apel. Reclamantul nu a prezentat careva probe în legătură cu pretenţiile sale cu referire la cheltuielile de transport. Cu toate acestea, reclamantul a prezentat copii ale bonurilor de plată a cheltuielor de judecată.
37. Guvernul a contestat suma solicitată şi a afirmat că reclamantul nu şi-a substanţiat pretenţiile sale pentru rambursarea costurilor de transport.
38. Curtea este de acord cu Guvernul şi consieră că este necesar de a acorda reclamantului 65 EUR, cea ce reprezintă cheltuieli de judecată.
B. Prejudiciu moral
39. Reclamantul a solicitat 5000 EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat urmare a încălcării prevederilor Convenţiei.
40. Guvernul a contestat pretenţiile şi a invocat că acestea sunt nefondate şi excesive.
41. Ţinînd cont că a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie, constatată mai sus, Curtea consideră că acordarea unei compensaţii cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Statuînd în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului 3000 EUR.
C. Costuri şi cheltuieli
42. Reprezentantul reclamantului a solicitat 1040 EUR în calitate de costuri şi cheltuieli în faţa Curţii. El a prezentat un document detaliat.
43. Guvernul a contestat suma solicitată pentru cheltuieli de reprezentare. El a considerat suma excesivă şi a combătut numărul de ore lucrate de reprezentant.
44. Curtea menţionează că reprezentantul reclamantului nu a prezentat observaţii asupra fondului şi admisibilităţii cauzei, dar a prezentat numai cele cu privire la satisfacţie echitabilă. Statuînd în mod echitabil, Curtea îi acordă 150 EUR în calitate de costuri şi cheltuieli.
D. Dobînda
45. Curtea consideră că este corespunzător ca dobînda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară plîngerea cu privire la art. 13 inadmisibilă şi restul cererii admisibilă;
2. Susţine că a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie;
3. Susţine
(a) că statul pîrît trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărîrea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care vor fi convertite în valuta naţională a statului pîrît conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii:
(i) 65 EUR (şaizeci şi cinci euro), plus orice taxă care poate fi percepută, în calitate de prejudiciu material;
(ii) 3000 EUR (trei mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, în calitate de prejudiciu moral;
(iii) 150 EUR (o sută cincizeci euro), plus orice taxă care poate fi percepută, în calitate de costuri şi cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o dobîndă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 21 decembrie 2010, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence Early Nicolas BratzaGrefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy