CASE OF SOYMA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA, RUSSIA AND UKRAINE - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIUNEA A DOUA

CAUZA SOYMA c. REPUBLICII MOLDOVA, RUSEI ȘI UCRAINEI

(Cererea nr. 1203/05)

HOTĂRÂRE

STRASBURG

30 mai 2017

Această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unei revizuiri editoriale.

În cauza Soyma c. Republicii Moldova, Rusiei și Ucrainei,

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (”Curtea”), (Secțiunea a doua), statuând într-o Cameră compusă din:

Işıl Karakaş, Președinte,
Julia Laffranque,
Paul Lemmens,
Valeriu Griţco,
Ksenija Turković,
Dmitry Dedov,
Jon Fridrik Kjølbro, judecători,
și Stanley Naismith, grefier al secțiunii,,

După ce au deliberat în secret la 25 aprilie 2017,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURE

1. La originea cauzei se află cererea (nr. 1203/05) depusă la Curte împotriva Republicii Moldova, Federației Ruse și Ucrainei în temeiul articolului 34 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățean al Ucrainei, Sergiu Volodymyrovich Soyma („reclamantul”), la 28 decembrie 2004. După decesul acestuia în 2006, mama sa Pavlina Petrivna Soyma și-a exprimat dorința de a continua procedurile în fața Curții.

2.Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, a fost reprezentat de dna Y. Zayikina și de dl L. Gulua, avocații care lucrează la Harcov, Ucraina. Guvernul Republicii Moldova ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl L. Apostol, iar Guvernul rus a fost reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

3. Reclamantul a pretins, în special, că a fost deținut contrar prevederilor Articolului 5 § 1 din Convenție și că urmărirea penală în privința sa a fost ilegală. După decesul său, mama reclamantului, de asemenea, s-a plâns de faptul că Ucraina și Republica Moldova sunt responsabile de moartea fiului său.

4. La 14 mai 2013 cererea a fost comunicată Guvernelor Republicii Moldova și Federației Ruse. La aceeași dată, Guvernul ucrainean a fost informat cu privire la dreptul său de a interveni în proces, în conformitate cu prevederile Articolului 36 § 1 din Convenție și Regula 44 § 1 (b), însă nu au manifestat nici o intenție de a utiliza acest drept .

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5. Reclamantul sa născut în 1976 și, până la decesul său în 2006, a locuit în Vinnița.

6. Contextul cauzei, include conflictul Transnistrean din perioada 1991-1992 și evenimentele ulterioare, descrise în Ilaşcu și alții c. Republicii Moldova și Federației Ruse ([MC], nr. 48787/99, §§ 28-185, CEDO 2004‑VII) și Catan și alții c. Republicii Moldova și Federației Ruse ([MC], nr. 43370/04 și alții 2, §§ 8-42, CEDO 2012 (extrase)).

7. În anul 2001 reclamantul a fost arestat în autoproclamată "Republică Moldovenească Transnistreană" ("RMN"), fiind învinuit de omor. La 28 iunie 2002, printr-o hotărâre definitivă el a fost recunoscut vinovat de către Curtea Supremă de Justiție "RMN" și condamnat la zece ani de închisoare.

8. Potrivit reclamantului, în timpul aflării sale în arest preventiv, el a fost supus relelor tratamente pentru a-l face să recunoască comiterea omorului.

9. După condamnarea reclamantului, mama acestuia sa adresat mai multor autorități oficiale ucrainene pentru a-și transfera fiul într-un penitenciar din Ucraina. Materialele prezentei cauze aflate pe rolul Curții conțin aproximativ 40 de răspunsuri primite de la diverse autorități ucrainene. Cu toate acestea, eforturile acesteia nu s-au soldat cu succes. În particular, Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei a informat reclamantul că a contactat omologul său din Republica Moldova, care l-a informat că Republica Moldova a fost în imposibilitate de a asigura transferul reclamantului în penitenciarul ucrainean din motiv că nu deține controlul efectiv asupra teritoriului "RMN“. Autoritățile ucrainene s-au adresat de asemenea, autorităților "RMN", însă fără niciun rezultat. Într-o scrisoare adresată mamei reclamantului, autoritățile " RMN " au declarat că transferul reclamantului într-un penitenciar din Ucraina ar fi posibil numai în cazul încheierii unui tratat între Ucraina și " RMN ", care ar permite transferul de deținuți. Întrucât Ucraina a refuzat să semneze un astfel de tratat, transferul nu a fost posibil. Mama reclamantului a mers atât de departe încât a inițiat o acțiune în instanța de judecată împotriva Ministerului de Externe al Ucrainei, denunțând inacțiunea autorităților, însă fără succes.

10.Reprezentantul reclamantului în repetate rânduri a contactat autoritățile moldovenești și a întrebat despre statutul regiunii transnistrene și, cel puțin de două ori, le-a solicitat asistență cu privire la transferul reclamantului într-un penitenciar din Ucraina. Din materialele prezentate de reclamant și de mama sa nu reiese că ei s-ar fi plâns autorităților moldovenești de presupusele încălcări ale drepturilor garantate de Convenție de către autoritățile " RMN ". Într-o scrisoare din 25 aprilie 2003, Procuratura Generală a Republicii Moldova a informat reprezentantul reclamantului că a contactat autoritățile de urmărire penală ale " RMN " și a solicitat actele necesare pentru transferul reclamantului într-un penitenciar din Ucraina. Din materialele cauzei nu este clar dacă autoritățile " RMN " au reacționat la scrisoarea menționată. Într-o altă scrisoare trimisă reprezentantului reclamantului de către Președintele Republicii Moldova, acesta a fost informat că autoritățile moldovenești nu pot efectua transferul reclamantului într-un penitenciar din Ucraina, atâta timp cât conflictul Transnistrean rămâne nesoluționat.

11. Mama reclamantului sa adresat și misiunii OSCE în Moldova, care a informat-o că scrisoarea ei a fost transmisă ambasadei Ucrainei la Chișinău. 

12. Aproximativ în luna martie 2006, reclamantul și-a fracturat piciorul și a fost internat în spital. Aceasta rezultă din declarațiile mamei sale care a reușit să-și petreacă timpul cu el cât acesta s-ar fi aflat în spital.

13. La 24 mai 2006, reclamantul a fost găsit spânzurat în sala de sport a penitenciarului în care era deținut. Nu pare că mama reclamantului a solicitat sau a obținut un raport de expertiză medico-legală privind circumstanțele morții sale. Cu toate acestea, din declarațiile sale rezultă că reclamantul nu a avut semne de violență asupra corpului său.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT ȘI PRACTICA NȚAIONALĂ A REPUBLICII MOLDOVA ȘI ALTE MATERIAL RELEVANTE

11. Rapoartele organizațiilor interguvernamentale și neguvernamentale, legislația și dreptul intern relevant al Republica Moldova și alte documente pertinente au fost rezumate în Mozer c. Republicii Moldova și Federației Ruse ([MC], nr. 11138/10, §§ 61-77, ECHR 2016).

ÎN DREPT

I. JURISDICȚIA

12. Curtea urmează mai întâi să stabilească dacă reclamantul se afla sub jurisdicția statelor pârâte în ceea ce privește aspectele invocate, în sensul Articolului 1 din Convenție.

13. În ceea ce privește Ucraina, Curtea notează că nici reclamantul, nici mama sa nu au prezentat nici-un element de probă în susținerea afirmației precum că se face responsabilă în prezenta cauză. În aceste condiții, Curtea consideră că afirmația referitoare la jurisdicția Ucrainei este neîntemeiată și consideră că reclamantul nu se încadrează în jurisdicția ucraineană în temeiul Articolului 1 din Convenție. În consecință, partea din acțiune înaintată împotriva Ucrainei urmează să fie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție.

A. Argumentele părților

14. În ceea ce privește competența celorlalte state pârâte, reclamantul și guvernul Republicii Moldova au susținut că ambele guverne pârâte au fost competente.

15. La rândul lor, Guvernul rus a susținut că reclamantul nu s-a aflat sub jurisdicția lor și că, în consecință, cererea ar trebui declarată inadmisibilă ratione personae și ratione loci în ceea ce privește Federația Rusă. Ca și în cauza Mozer (citat mai sus, §§ 92-94), Guvernul Federației Ruse și-a exprimat opinia precum că abordarea problemei jurisdicției ridicată de Curte în cauza Ilaşcu și Alții (citat mai sus), Ivanţoc și Alții c. Republicii Moldova și Federației Ruse (nr. 23687/05, 15 noiembrie 2011), și Catan și Alții (citat mai sus a fost greșită și contravine dreptului internațional public.

B. Aprecierile Curții

16. Curtea observă că principiile generale referitoare la problema jurisdicției prevăzute la Articolul 1 din Convenție cu privire la actele și faptele care au loc în regiunea transnistreană a Republicii Moldova au fost stabilite în Ilaşcu și Alții (citat mai sus, §§ 311-19), Catan și Alții (citat mai sus, §§ 103-07) și, mai recent, în Mozer (citat mai sus, §§ 97-98).

17. În ceea ce privește Republica Moldova, Curtea notează că în cauzele Ilașcu, Catan și Mozer a constatat că, deși Moldova nu deținea un control efectiv asupra regiunii transnistrene, dar teritorial acest teritoriu cade sub jurisdicția sa. Totuși, obligația sa, în temeiul Articolului 1 din Convenție, de a asigura tuturor persoanelor din jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în convenție, s-a limitat la luarea măsurilor diplomatice, economice, judiciare și de altă natură, în conformitate cu dreptul internațional (a se vedea cauza Ilașcu și Alții, citată anterior, § 333, Catan și Alții, citată mai sus, § 109, și Mozer, citată mai sus § 100). Obligațiile Moldovei în temeiul articolului 1 al Convenției s-au dovedit a fi obligații pozitive (a se vedea Ilașcu și alții, citată mai sus, §§ 322 și 330-31, Catan și Alții, citată mai sus, §§ 109-10 și Mozer, citată mai sus, § 99).

18. Curtea nu vede nici un motiv pentru a distinge acest caz de cazurile menționate mai sus. Pe de altă parte, notează că Guvernul Republicii Moldova nu se opune aplicării unei abordări similare în cazul de față. Prin urmare, constată că Republica Moldova este competentă în sensul articolului 1 al Convenției, însă responsabilitatea acesteia pentru faptele contestate trebuie evaluată în lumina obligațiilor pozitive menționate mai sus (a se vedea Hotărârea Ilașcu și alții, citată mai sus, § 335).

19. În ceea ce privește Federația Rusă, Curtea notează că în cauza Ilașcu și Alții a constatat deja că Federația Rusă a contribuit atât militar cât și politic la crearea unui regim separatist în regiunea Transnistriei în perioada 1991-1992 (a se vedea Ilașcu și Alții, citată mai sus, § 382). Curtea a constatat, de asemenea, în cazurile ulterioare privind regiunea transnistreană că până în iulie 2010 " RMN " nu a reușit decât să continue să existe și să reziste eforturilor moldovenești și internaționale de a rezolva conflictul și de a aduce democrația și statul de drept (a se vedea cauza Ivanțoc și Alții, citată anterior, §§ 116-20, Catan și Alții, citată mai sus, §§ 121 22 și Mozer, citată mai sus, §§ 108 și 110). În cauza Mozer Curtea a concluzionat că gradul sporit de dependență a RMN de sprijinul rusesc a oferit un indiciu puternic că Federația Rusă a continuat să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților transnistrene și că, prin urmare, competența statului în temeiul articolului 1 din Convenție (a se vedea cauza Mozer, citată mai sus, §§ 110-11).

20. Curtea nu vede niciun motiv care să permită diferențierea prezentei cauze de Ilașcu și alții, Ivanțoc și alții, Catan și alții și de Mozer (toate citate mai sus).

21. Rezultă că reclamantul, în prezenta cauză, s-a aflat sub jurisdicția Federației Ruse în temeiul articolului 1 din Convenție. Prin urmare, Curtea respinge obiecțiile Guvernului rus ratione personae și ratione loci.

22. În continuare, Curtea va stabili dacă a existat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul Convenției, astfel încât să implice responsabilitatea fiecărui stat pârât (a se vedea Mozer, citată mai sus, § 112).

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVEȚIE

23. Reclamantul sa plâns că arestarea și detenția sa au fost ilegale și contrar Articolului 5 § 1 al Convenției. Paragrafele relevante ale Articolului 5 au următorul cuprins:

Article 5Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

...

(c) the dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

...”

A. Admisibilitatea

24. Guvernul rus a susținut că plângerea în temeiul articolului 5 § 1 al Convenției era de natură eminent personală și nu poate fi transmisibilă, și ca atare, nu putea fi transferată de la reclamant la mama acestuia. Ei au invocat, inter alia, cauza Bîç și Alții c. Turciei (nr. 55955/00, §§ 22-24, 2 februarie 2006).

25. Curtea notează că, în conformitate cu jurisprudența sa, părinții nu pot depune plângeri referitoare la încălcarea Articolului 5 al Convenției în numele persoanelor care au decedat (a se vedea cauza Bîc și Alții, citată mai sus). Totuși, rudele au dreptul să continue procedurile în fața Curții cu privire la plângerile depuse de o persoană înainte de moartea acesteia (a se vedea, printre altele, Lukanov c. Bulgariei, 20 martie 1997, Culegerile hotărârilor și deciziilor 1997 II și David c. Republicii Moldova, nr. 41578/05, 27 noiembrie 2007).

26. Întrucât plângerea în temeiul Articolului 5 § 1 din Convenție a fost depusă de reclamant și nu de mama sa, obiecția guvernului rus trebuie respinsă.

27. Curtea notează, de asemenea, că această plângere nu este în mod vădit nefondată în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenție și că nu este inadmisibilă pe niciun alt motiv. Prin urmare, Curtea declară admisibilă.

B. Fondul

28. Reclamantul sa plâns că nici arestul, nici detenția sa nu au fost aplicate de o instanță legal constituită, așa cum prevede articolul 5 § 1 al Convenției.

29. Guvernele pârâte nu au formulat observații cu privire la fondul acestei plângeri.

30. Curtea reiterează faptul că în jurisprudența sa referitoare la Articolul 5 § 1 este bine stabilit că orice privare de libertate nu trebuie să se bazeze numai pe una dintre excepțiile enumerate la punctele a) - f) ci trebuie să fie și " legală". În cazul în care se pune problema "legalității" detenției, inclusiv chestiunea dacă a fost respectată "o procedură prevăzută de lege", Convenția se referă în esență la dreptul național și stabilește obligația de a se conforma normelor de drept material și procedural din dreptul intern. În principiu, este necesar ca orice arest sau detenție să aibă un temei juridic în dreptul intern; se referă, de asemenea, la calitatea legii, cerând compatibilitatea cu statul de drept, un concept inerent tuturor articolelor Convenției (a se vedea, de exemplu, Del Río Prada v. Spania [MC], nr. 42750 / 09, § 125, CEDO 2013 și Mozer, citată mai sus, § 134).

31. Curtea reiterează faptul că, în cauza Mozer, acesta a constatat că sistemul judiciar al " RMN " nu este un sistem care să reflecte o prcatică judecătorească în concordanță cu Convenția (a se vedea Mozer, citată mai sus, §§ 148-49). Din acest motiv, Curtea a constatat că instanțele " RMN " și, implicit, orice altă autoritate " RMN " nu este competentă de a dispune arestarea sau detenția "legală" a reclamantului, în sensul articolului 5 § 1 al Convenției (a se vedea Mozer, citată mai sus, § 150).

32. În absența oricăror informații noi și pertinente care dovedesc contrariul, Curtea consideră că concluzia la care a ajuns Mozer este valabilă și în prezenta cauză. În consecință, aceasta consideră că în prezenta speță a fost încălcat articolul 5 § 1 al Convenției.

33. Curtea trebuie să stabilească dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligația pozitivă de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente în vederea asigurării drepturilor reclamantului în temeiul articolului 5 al Convenției (a se vedea paragraful 20 de mai sus). În cauza Mozer, Curtea a constatat că obligațiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului Transnistrean, ca expresie a jurisdicției sale, cît și la măsurile de asigurare a respectării drepturilor individuale ale reclamanților (a se vedea Mozer, citată mai sus , § 151).

34. În ceea ce privește primul aspect al obligației Republicii Moldova de a restabili controlul asupra teritoriului Transnistrean, Curtea a constatat în cauza Mozer că Republica Moldova a întreprins toate măsurile în mărimea posibilităților puterea sa de la începutul ostilităților în perioada 1991-1992 până în iulie 2010 (Mozer, citat mai sus, § 152). Din moment ce evenimentele în cauză au avut loc în speță, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o altă concluzie (ibidem).

35. În ceea ce privește a doua parte a obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor individuale ale reclamantului, Curtea notează că eforturile reclamantului au fost îndreptate în principal spre solicitarea asistenței din partea autorităților ucrainene (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Reprezentantul reclamantului a făcut doar două solicitări de asistență din partea autorităților moldovenești pentru a asigura transferul reclamantului într-un penitenciar din Ucraina. La o dată nespecificată, Procuratura a contactat autoritățile " RMN " în legătură cu transferul reclamantului, aparent fără succes. La o altă dată, reprezentantul reclamantului a fost informat că autoritățile moldovenești nu au putut asigura transferul acestuia deoarece nu deține controlul asupra autorităților " RMN ". În acest context, Curtea notează că reclamantul nu sa plâns niciodată autorităților moldovenești de nicio încălcare a drepturilor Convenției sale (a se vedea punctul 10 de mai sus).

36. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea concluzionează că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive față de reclamant și constată că Republica Moldova nu a încălcat Articolul 5 § 1 al Convenției.

37. În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea notează că nu există dovezi că persoanele care acționează în numele acestui stat au participat direct la măsurile luate împotriva reclamantului.

38. Cu toate acestea, Curtea a stabilit că Federația Rusă a exercitat un control efectiv asupra " RMN " în perioada în cauză (a se vedea punctele 22-23 de mai sus). Având în vedere această concluzie, şi în conformitate cu jurisprudența sa, nu este necesar de a determina dacă Federația Rusă exercită sau nu control detaliat asupra politicii şi acţiunilor administraţiei locale subordonate (a se vedea Mozer, citată mai sus, § 157). În virtutea acestui continuu sprijin militar, economic şi politic a "RMN", fără de care ultima altfel nu ar putea supraviețui, responsabilitatea Federației Ruse este angajată în temeiul Convenției în ceea ce privește drepturile reclamantului (ibidem).

42. În concluzie, şi după ce au constatat că detenţia reclamantului a fost ilegală în conformitate cu articolul 5 § 1 din Convenţie (a se vedea punctul 35 de mai sus), Curtea reţine că a existat o încălcare a acestei prevederi de către Federaţia Rusă.

III. ALTE PLÂNGERI

39. Reclamantul s-a plâns în temeiul Articolului 6 din Convenție și a pretins că procesul penal în privința sa a fost ilegal. De asemenea, invocând prevederile Articolului 13 din Convenție el s-a plâns de lipsa unei căi de atac eficiente împotriva acestei încălcări. Totodată, Curtea constată că în timp ce urmărirea penală a fost încetată la 28 iunie 2002, prezenta cererea a fost depusă la 28 decembrie 2004, adică mai mult de 6 luni mai târziu. În consecință aceste plângeri urmează să fie declarate inadmisibile în conformitate în temeiul Articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

40. La fel, reclamantul s-a plâns în temeiul Articolului 8 din Convenție precum că în timpul aflării sale în detenție el nu a avut posibilitatea de a se vedea cu părinții săi. Totuși, potrivit declarațiilor mamei sale, ea a avut ocazia să-și petreacă timpul cu el în timpul aflării sale în spital. (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Mai mult, potrivit materialelor dosarului nu există nicio dovadă că reclamantul sau mama sa a solicitat întrevederi administrației penitenciarului. În aceste condiții, Curtea consider că plângerea este în mod vădit nefondată în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenție și urmează să fie declarată inadmisibilă în conformitate cu prevederile Articolului 35 § 4 din Convenție.

41. În continuare reclamantul s-a plâns în temeiul Articolului 3 din Convenție precum că aflându-se în detenție ar fi fost supus unui tratament inuman. Totuși el nu a prezentat nicio dovadă, cum ar fi acte medicale și/sau declarații ale martorilor, în sprijinul afirmațiilor sale. Prin urmare, Curtea consider că această plângere este în mod vădit nefondată în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenție și trebuie să fie declarată inadmisibilă în conformitate cu Articolul 35 § 4 din Convenție.

42. În final, în ce privește plângerea în temeiul Articolului 2 din Convenție, Curtea constată că inițial ea a fost depusă doar împotriva Republicii Moldova și Ucrainei (în ce privește Ucraina, a se vedea paragraful 16 de mai sus). Abia în observațiile privind admisibilitatea și fondul cauzei transmise în martie 2014 mama reclamantului a susținut pentru prima data că Federația Rusă de asemenea se face responsabilă de decesul fiului ei. Deoarece plângerea împotriva Federației Ruse a fost depusă după 6 ani de la decesul reclamantului urmează a fi declarată inadmisibilă pe motivul nerespectării termenului de 6 luni, în conformitate cu Articolul 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

43. Ținând cont de faptul că plângerea în temeiul Articolului 2 din Convenție este depusă împotriva Republicii Moldova, mama reclamantului s-a plâns de lipsa investigării circumstanțelor decesului fiului său. Potrivit ei, autoritățile Republicii Moldova au preluat versiunea autorităților " RMN " fără a efectua sau a încerca să efectueze propriile investigații. Guvernul Republicii Moldova a susținut că dat fiind faptul că Republica Moldova nu exercita un control efectiv asupra regiunii Transnistrene, aceasta nu se face responsabilă de nicio încălcare a Articolului 2 din Convenție.

44. Curtea consideră că, din motivele prezentate în plângerea înaintată în temeiul Articolului 5 § 1 din Convenție (a se vedea paragraful 36-39 de mai sus), și ținând cont de faptul că autoritățile moldovenești nu sunt în stare să efectueze o investigație eficientă, plângerea în temeiul Articolului 2 este în mod vădit nefondată în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenție și urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu Articolul 35 § 4 din Convenție.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

45. Articolul 41 din Convenție prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incomplete a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă e cazul, o satisfacție echitabilă.”

A. Prejudiciu

46. Reclamantul a solicitat 300,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

47. Guvernul a susținut că această pretenție este excesivă și a solicitat Curții să o respingă.

48. Curtea notează, că nu a constatat vreo încălcare a Convenției de către Republica Moldova în prezenta speță. În consecință, nicio compensație nu urmează să fie acordată din contul acestui stat pârât.

49. Având în vedere încălcările Federației Ruse constatate mai sus, Curtea consideră că acordarea unui prejudiciu moral este justificată în acest caz. Efectuând o evaluare echitabilă, Curtea acordă 20, 000 EUR în beneficiul reclamantului, ce urmează a fi achitată de către Federația Rusă.

B. Costuri și cheltuieli

50. Reclamantul a solicitat de asemenea 1,563 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

51. Guvernul pârât a considerat sumele solicitate ca fiind excesive.

52. Curtea menționează că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive și nu se face responsabilă de vreo oarecare încălcare a Convenției în această cauză. Prin urmare, nicio compensație nu urmează să fie acordată din contul acestui stat pârât.

53. Curtea reiterează că pentru ca costurile și cheltuielile să fie rambursate în temeiul Articolului 41 din Convenție, urmează să fie stabilit că acestea au fost real suportate, au fost necesare și rezonabile în cuantum (a se vedea, spre exemplu, Mozer, citat mai sus, § 240). Ținând cont de cele expuse mai sus, circumstanțele relevanțe și Regula 60 § 2 din Regulamentul Curții, Curtea acordă reclamantului 1,000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli, ce urmează a fi achitată de către Federația Rusă.

C. Penalități de întârziere

54. Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minima a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Declară, unanim, plângerea în temeiul Articolului 5 § 1 din Convenție admisibilă pentru Republica Moldova;

2. Declară, cu majoritatea voturilor, plângerea în temeiul Articolului 5 § 1 din Convenție admisibilă pentru Federația Ruse;

3. Declara, unanim, restul plângerilor inadmisibile;

4. Respinge, cu 6 voturi contra unui vot, că a avut loc o încălcare a Articolului 5 § 1 din Convenție de către Republica Moldova;

5. Respinge, cu 6 voturi contra unui vot, că a avut loc o încălcare a Articolului 5 § 1 din Convenție de către Federația Rusă;

6. Respinge, cu 6 voturi contra unui vot,

(a) că Federația Rusă urmează să achite în beneficiul reclamantului în termen de trei luni de la data devenirii definitive a hotărârii în conformitate cu prevederile Articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume:

(i) 20,000 EUR (douăzeci mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută la plata impozitului pe această sumă, cu titlu de prejudiciu moral;

(v) 1,000 EUR (una mie euro), plus orice taxă care poate fi percepută la plata impozitului pe această sumă, cu titlu de costuri și cheltuieli;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la data plății, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minima a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

7. Respinge, unanim restul pretențiilor cu titlu de satisfacție echitabilă.

Redactată în limba engleză și notificată în scris la 30 mai 2017, potrivit Articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.

              Stanley NaismithIşıl Karakaş
GrefierPreședinte

În conformitate cu Articolul 45 § 2 din Convenție și Regula 74 § 2 din Regulamentul Curții, la această hotărâre se anexează opinia separată al Judecătorului Dedov.

A.I.K.
S.H.N.

OPINIA SEPARATĂ AL JUDECĂTORULUI DEDOV

Votul meu în această cauză este bazat pe opinia separate expusă anterior în cauza Mozer c. Republica Moldova și Federației Ruse ([GC], nr. 11138/10, ECHR 2016) în ce constă exercitarea unui control efectiv al Federației Ruse asupra Transnistriei.

Full & Egal Universal Law Academy