CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIUNEA A PATRA
CAZUL SÂRBU ŞI ALŢII C. MOLDOVEI
(Cererile nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01, 73973/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 iunie 2004
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de art.44§2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
În cazul Sârbu c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a 4-a), în Camera în următoarea componenţă:
Domnul Nicolas Bratza, Preşedinte
D-l M. Pellonpaa,
D-l J. Casadevall,
D-l S. Pavlovschi,
D-l J. Borrego Borrego,
D-a E. Fura-Sandstrom
Dra. L. Mijovic, judecători
Şi d-l M. O’Boyle, Grefierul Secţiunii,
Deliberând la 25 mai 2004,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
Cazul format din şase cereri (nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 şi 73973/01) împotriva Republicii Moldova înaintate Curţii în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei de către 6 cetăţeni ai Republicii Moldova, d-l Pavel Sârbu, d-l Petru Bragoi, d-l Vitalie Cornovan, d-l Gheorghe Bragoi, d-l Alexandru Usatâi şi d-l Iulian Gustiuc (“reclamanţi”), la 10 aprilie 2001.
Reclamanţii au fost reprezentaţi de d-l Ştefan Urâtu de la Comitetul Helsinki din Moldova. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, d-l Vitalie Pârlog.
Reclamanţii au pretins, în conformitate cu articolul 6§1 al Convenţiei, că, din cauza neexecutării hotarârilor judecătoreşti din 1 august 1997 şi 18 august 1997, dreptul lor de a li se recunoaşte drepturile lor civile de către o instanţă de judecată a fost încălcat. Mai mult, ca urmare a acestui fapt ei nu au putut să folosească bunurile aflate în proprietatea lor, şi, prin urmare, dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost încălcat. Reclamanţii au invocat de asemenea încălcarea articolului 10 al Convenţiei.
Cererile au fost repartizate Secţiunii a IV-a. La 4 februarie 2003 o Cameră a acestei Secţiuni a decis să notifice aceste cereri Guvernului Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile art.29§3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea sa.
La 20 ianuarie 2004 Camera Secţiunii a IV- a a decis să unească cererile în conformitate cu Regula 42 (1) a Regulamentului Curţii.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI
Reclamanţii, care sunt toţi cetăţeni ai Republicii Moldova, locuiesc pe teritoriul acesteia.
Reclamanţii erau inspectori ai Unităţii Militare de Pompieri nr.5 din municipiul Chişinău de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne.
La 21 iulie 1994 Guvernul Republicii Moldova a adoptat hotarârea nr. 534-10, clasificată drept secretă, care se referea la Ministerul Apărării, Serviciul Informaţii şi Securitate şi Ministerul Afacerilor Interne. Conform acestei hotărâri, printre altele, efectivul instituţiilor sus-menţionate era în drept să primească o indemnizaţie lunară de aproximativ 135 MDL în locul vechii indemnizaţii de 7.06 MDL. Această hotărâre nu a fost publicată în Monitorul Oficial şi reclamanţii nu au ştiut de ea.
Reclamanţii au început să primească indemnizaţia majorată începând cu 1 iunie 1995. Ei au aflat că colegii lor din alte ministere primeau această indemnizaţie majorată începând cu 1 iulie 1994.
În iunie 1997 reclamanţii au înaintat o acţiune Judecătoriei sectorului Centru împotriva Ministerului Afacerilor Interne în vederea recuperării indemnizaţiei majorate pentru perioada iulie 1994 - iunie 1995.
Prin hotărârea din 1 august 1997 Judecătoria sectorului Centru le-a acordat d-lor Gheorghe Bragoi, Alexandru Usatâi şi Iulian Gustiuc câte o compensaţie în mărime de 1 407 MDL. Prin altă hotărâre din 18 august 1997 Judecătoria sectorului Centru le-a acordat d-lor Pavel Sârbu şi Vitalie Cornovan câte o compensaţie de 1 407 MDL, iar d-lui Petru Bragoi - o compensaţie de 1 127 MDL. Împotriva acestor hotărâri judecătoreşti nu au fost declarate apeluri şi astfel aceste hotărâri au devenit definitive. Titlurile executorii au fost eliberate.
Reclamanţii au înaintat în repetate rânduri plângeri Ministerului Justiţiei cu privire la neexecutarea hotărârilor din 1 august 1997 şi 18 august 1997. În răspunsurile sale, Ministerul Justiţiei a informat reclamanţii că hotărârile nu puteau fi executate din cauza “lipsei de fonduri pe contul bancar al Ministerului Afacerilor Interne”.
La 15 mai 2003, după ce cazurile au fost notificate Guvernului, hotărârile judecătoreşti respective au fost executate de MAI.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
Prevederile relevante ale Codului de Procedură Civilă, în vigoare în perioada 26 decembrie 1964 şi 12 iunie 2003, stipulează:
Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fie executate
Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului:1) hotărârile, încheierile şi deciziile date de instanţele de judecată în pricinile civile...
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului – urmăritor, după ce hotărârea a rămas definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul executor se eliberează imediat după darea hotărârii.
Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare
Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor enumerate în articolul 5 al prezentului Cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al acestui articol - în urma dispoziţiei judecătorului.
Articolul 349. Controlul asupra executării hotărîrilor
Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti este exercitată de către Departamentul de Executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul de Justiţie.
ÎN DREPT
13.Reclamanţii au pretins că dreptul lor de a li se recunoaşte drepturile lor civile de către o instanţă de judecată a fost încălcat prin neexecutarea de către autorităţile naţionale a hotărârilor judecătoreşti din 1 august 1997 şi 18 august 1997. Ei şi-au întemeiat alegaţiile pe articolul 6§1 al Convenţiei, care, în măsura în care este relevant, stipulează următoarele:
” 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială...”
14. Reclamanţii au pretins în continuare că din cauza neexecutării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor ei nu au putut folosi bunurile aflate în proprietatea lor, şi prin urmare, dreptul lor la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului 1 stipulează:
” Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietăţile sale, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.
15.Reclamanţii au pretins în cele din urmă că în conformitate cu art.10 al Convenţiei clasificarea Hotărârii Guvernului nr.534-10 din 20 iulie 1994 ca fiind secretă, a constituit o încălcare a dreptului lor la informare. Articolul 10 prevede:
“ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere."
I. ADMISIBILITATEA CERERILOR
A. Pretinsa violare a articolului 10 al Convenţiei
16.Reclamanţii au pretins că clasificarea Hotărârii Guvernului nr.534-10 din 20 iulie 1994 ca fiind secretă a constituit o încălcare a dreptului lor de a fi informaţi.
17.Curtea observă faptul că în cazurile privind restricţiile referitoare la libertatea presei, ea a recunoscut cu câteva ocazii că publicul are dreptul să primească informaţii, fapt ce constituie un corolar al funcţiei specifice a jurnaliştilor, care este de a atribui informaţii şi idei privind probleme de interes public (a se vedea, printre altele, cazurile Observer şi Guardian c. Marii Britanii, 26 noiembrie 1991, seria A nr.216, p.30 §59(b), şi Thorgeir Thorgeirson c. Islandei, 25 iunie 1992, seria A nr.239, p.27, §63). Faptele prezentului caz pot fi totuşi clar distinse de cele din cazurile menţionate mai sus, din moment ce reclamanţii s-au plâns de o omisiune a Statului de a face publică o hotărâre de Guvern cu privire la militari, la colaboratorii SIS şi ai MAI.
18.Curtea reiterează faptul că libertatea de a primi informaţii la care se referă articolul 10§2 al Convenţiei, “interzice unui guvern de a restrânge posibilitatea unei persoane de a primi informaţii pe care alţii ar dori sau ar putea să dorească să o împărtăşească cu aceasta” (vezi cazul Leander c. Suediei, 26 martie 1987, Seria A, nr.116, p.29, §74). Această libertate nu poate fi concepută ca impunând statului, în circumstanţe asemenea celor din actualul caz, obligaţii pozitive de a face publice orice documente secrete sau informaţii ce privesc militarii, serviciul de securitate sau poliţia.
19.Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă ca fiind vădit nefondată în conformitate cu art.35§§3 şi 4 al Convenţiei.
B. ALTE PLÂNGERI
20.Curtea consideră că plângerile reclamanţilor în conformitate cu art.6§1 al Convenţiei şi în conformitate cu art.1 al Protocolului 1 al Convenţiei vizează chestiuni de drept care sunt suficient de serioase pentru ca elucidarea lor să depindă de o examinare în fond, şi că nu există alte temeiuri de a le declara drept inadmisibile. De aceea, Curtea declară aceste plângeri admisibile. În conformitate cu hotărârea sa de a aplica art.29§3 al Convenţiei (a se vedea alineatul 4 de mai sus), Curtea va examina concomitent şi fondul acestor plângeri.
II. ÎN FONDPretinsa violare a articolului 6§1 al Convenţiei.
21.Conform articolului 6§1 al Convenţiei, reclamanţii s-au plâns de refuzul autorităţilor de a executa hotărârile Judecătoriei sectorului Centru din 1 şi 18 august 1997.
22.Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la fondul plângerii.
23.Curtea notează faptul că articolul 6§1 al Convenţiei protejează dreptul fiecărei persoane de a înainta pretenţii privind drepturile şi obligaţiile sale civile în faţa unei instanţe de drept; în aşa fel se materializează “dreptul la un tribunal”, dreptul de acces la care (adică dreptul de a intenta proces în pricini civile) constituie unul dintre aspecte. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat Parte ar permite ca o decizie definitivă să ramână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6§1 al Convenţiei să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor litigante – proces echitabil, public şi în termen rezonabil – fără a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti; a interpreta prevederile articolului 6 al Convenţiei ca referindu-se exclusiv la accesul la o instanţă de judecată şi demararea procedurilor legale ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statele Părţi s-au angajat să le respecte prin ratificarea Convenţiei. Executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o instanţă de judecată trebuie prin urmare privită ca o parte integrantă a “procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby c. Greciei, 19 martie 1997, Rapoarte 1997-II, p.510, § 40).
24.Nu se admite unei autorităţi statale să invoce lipsa de fonduri drept scuză pentru a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă. Eventual, în circumstanţe speciale, o amânare a executării poate fi justificată, însă amânarea nu poate fi de o aşa natură încât să afecteze esenţa dreptului protejat în conformitate cu articolul 6§1 al Convenţiei (v. Immobiliare Saffi c. Italiei [GC], nr. 22774/93, §74,CEDO 1999-V). În prezentul caz, reclamanţii nu ar trebui să fie împiedicaţi să beneficieze de succesul soluţionării litigiului, care viza plata compensaţiei.
25.Curtea observă că hotărârile Judecătoriei sectorului Centru din 1 şi 18 august 1997 au rămas neexecutate mai mult de 5 ani şi jumătate (până în momentul în care cazurile au fost notificate Guvernului Republicii Moldova de către Curte, la 15 mai 2003).
26.Abţinându-se timp de ani de zile să ia măsurile necesare pentru a se conforma hotărârilor judecătoreşti definitive în prezentul caz, autorităţile Republicii Moldova au lipsit prevederile articolului 6§1 al Convenţiei de orice efect util.
27.Respectiv, a existat o violare a articolului 6§1 al Convenţiei.
B. Pretinsa violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei
28.Reclamanţii au pretins în continuare că din cauza neexecutării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor nu au putut folosi bunurile aflate în proprietatea lor, şi prin urmare dreptul lor la protecţia proprietăţii în conformitate cu articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei a fost violat.
29.Guvernul nu a prezentat observaţii asupra fondului acestei plângeri.
30.Curtea a subliniat faptul că o “revendicare” poate constitui o “proprietate” în sensul articolului 1 al Protocolului 1 dacă este suficient stabilită pentru a putea fi executată ( a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr.301-B, §59).
31.Curtea observă că reclamanţii aveau pretenţii ce urmau a fi executate reieşind din hotărârile judecătoreşti din 1 şi 18 august 1997. Aceasta înseamnă că imposibilitatea reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor până la data de 15 mai 2003 a constituit o imixtiune în dreptul lor de a folosi bunurile lor, aşa cum este prevăzut de prima propoziţie a primului alineat al art.1 al Protocolului 1.
32.Abţinându-se să se conformeze hotărârilor Judecătoriei sectorului Centru, autorităţile naţionale au împiedicat reclamanţii de a-şi primi compensaţiile şi de a se bucura de bunurile ce le aparţineau. Guvernul nu a prezentat nici o justificare a acestei imixtiuni, şi Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o asemenea omisiune (a se vedea, mutatis mutandis, Ambruosi c. Italiei, nr.31227/96, §§ 28-34, 19 octombrie 2000).
33.A existat prin urmare o violare a articolului 1 al Protocolului 1.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENTIEI.
34.Articolul 41 al Convenţiei prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
Prejudiciul material
35.D-l Pavel Sârbu, d-l Vitalie Cornovan, d-l Gheorghe Bragoi, d-l Alexandru Usatâi şi d-l Iulian Gustiuc au cerut câte 84 de EURO în calitate de prejudiciu material suferit ca rezultat al refuzului autorităţilor de a executa hotărârile. D-l Petru Bragoi a solicitat 67 de EURO ca prejudiciu material.
36.Guvernul a pretins că, din moment ce hotărârile judecătoreşti au fost executate la 15 mai 2003, reclamanţii nu aveau dreptul la vreun prejudiciu material.
37.Curtea consideră că reclamanţii au avut de suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti din 1 şi 18 august 1997. Curtea acordă d-lor Pavel Sârbu, Vitalie Cornovan, Gheorghe Bragoi, Alexandru Usatâi şi Iulian Gustiuc suma de 84 de EURO fiecaruia şi d-lui Petru Bragoi suma de 67 de EURO.
Prejudiciul moral
38.Reclamanţii au pretins câte 1 300 EURO fiecare pentru prejudiciul moral suferit ca rezultat al refuzului autorităţilor de a executa hotărârile judecătoreşti din 1 şi 18 august 1997.
39.Guvernul nu a fost de acord cu cuantumurile pretinse de reclamanţi, argumentând că erau excesive în lumina jurisprudenţei Curţii. Ei au susţinut că în unele cazuri doar faptul constatării violării urmează a fi considerat drept o satisfacţie echitabilă. Guvernul a invocat în continuare cazul Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, ECHR 2002-III, unde reclamantului i s-a acordat prejudiciu moral în valoare de 3 000 de EURO.
40.Curtea consideră că reclamanţilor li s-a cauzat o anumită stare de stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive. Ea le acordă fiecăruia câte 1 000 de EURO în calitate de prejudiciu moral.
C. Costuri si cheltuieli
41.Reclamanţii au pretins de asemenea câte 990 de EURO pentru costurile şi cheltuielile efectuate în faţa Curţii, dintre care 840 de EURO reprezentau cheltuielile de reprezentare şi restul, cheltuielile pentru transport şi comunicaţii.
42.Guvernul nu a fost de acord cu cuantumurile pretinse, susţinând că reclamanţii nu au dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare.
43.Curtea reaminteşte că pentru a include costurile şi cheltuielile în sumele acordate în baza articolului 41, trebuie să se stabilească dacă acestea au fost efective şi necesare şi rezonabile ca cuantum (a se vedea, Nilsen si Johnsen c. Norvegiei [GC], nr.23118/93, §62, ECHR 1999-VIII).
44.În prezentul caz, după examinarea listei prezentate de către reclamanţi, a criteriilor de mai sus, şi a faptului că cazul respectiv a fost unul relativ rectiliniu, în care toţi reclamanţii au fost reprezentaţi de acelaşi avocat, Curtea nu consideră costurile pretinse ca fiind rezonabile ca cuantum. Ea acordă reclamanţilor câte 200 de EURO plus orice altă taxă ce poate fi exigibilă.
Penalităţi
45. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întârziere să fie bazată pe rata limită a dobânzii a Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adune trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA UNANIM
Declară inadmisibile plângerile reclamanţilor cu privire la articolul 10 al Convenţiei,
Declară admisibile restul plângerilor,
Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6§1 al Convenţiei,
Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei,
Hotărăşte unanim,
(a) că Statul reclamat trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44§2 al Convenţiei, câte 84 de EURO d-lui Pavel Sârbu, d-lui Vitalie Cornovan, d-lui Gheorghe Bragoi, d-lui Alexandru Usatâi şi d-lui Iulian Gustiuc şi 67 de EURO d-lui Petru Bragoi în calitate de prejudiciu material; câte 1000 de EURO ca prejudiciul moral şi câte 200 de EURO cu titlu de costuri şi cheltuieli.
(b) că sumele respective trebuie convertite în valuta naţională a Statului reclamat la rata aplicabilă la data executării hotărârii, plus orice altă taxă ce urmează să fie platită,
(c) că din momentul expirării a celor 3 luni sus-menţionate o penalitate de întârziere va fi platită reieşind din cuantumurile de mai sus şi rata limită a dobânzii a Băncii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalizare plus trei procente.
Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză, notificată în scris pe data de 15 iunie 2004, în conformitate cu p.77 §§2 şi 3 ale Regulamentul Curţii.
Michael O’Boyle, grefier
Nicolas Bratza, Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy