©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 19870/05 prezentată de Mihai SÎRGHI împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 13 decembrie 2011 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 17 mai 2005,
Având în vedere decizia preşedintelui Camerei de a-l desemna pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii), în urma recuzării domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii),
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, Mihai Sîrghi, este resortisant român, născut în 1957 şi cu domiciliul în Timişoara. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
3. La momentul evenimentelor, reclamantul era maistru militar şi lucra ca tehnician specializat în instalaţii electrice şi speciale de aviaţie.
4. La 4 decembrie 2002, acesta participa la un exerciţiu la baza militară aeriană la care lucra. Sarcina lui era să pornească motoarele aeronavelor militare folosind un dispozitiv electric special care era transportat cu un vehicul militar. În ziua respectivă, şoferul vehiculului era A.C. Reclamantul dirija vehiculul între aeronave, făcând semne convenţionale cu mâna. Conform procedurilor, fiecare avion era păzit de o persoană care stătea un faţa lui pe durata pornirii motorului. D.C., unul dintre gardienii din acea zi, a fost rănit mortal de vehiculul militar în timp ce stătea ghemuit lângă avion, contrar regulamentului.
5. Parchetul militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara a început o anchetă asupra incidentului. În declaraţia dată parchetului militar la 13 februarie 2003, reclamantul a recunoscut că avea obligaţia de a dirija vehiculul în timp ce mergea cu spatele dinspre un avion şi se îndrepta spre următorul avion. Acesta şi-a reiterat declaraţiile la 22 aprilie 2003.
6. La 18 iunie 2003, parchetul militar l-a trimis în judecată pe reclamant pentru ucidere din culpă în temeiul art. 178 § 2 C. pen., şi nerespectarea normelor privind siguranţa muncii. Acesta a considerat că, potrivit Legii protecţiei muncii nr. 90/1996 şi al Ordinului nr. 330 din 8 iunie 1998 privind aprobarea normelor specifice de protecţie a muncii pentru transportul intern, reclamantul avea obligaţia de a dirija vehiculul militar în timpul manevrei dintre avioane.
7. În faţa Tribunalului Militar Timişoara, Ministerul Apărării, chemat în calitate de parte responsabilă civilmente pentru acţiunile reclamantului, a argumentat că Ordinul nr. 330/1998, invocat de acuzare, nu era aplicabil, având în vedere că legea specială avea prioritate. Acesta a susţinut că legile speciale în vigoare la vremea respectivă nu îi impuneau reclamantului obligaţia de a dirija vehiculul militar.
Reclamantul a reiterat faptul că obiceiul impunea, ca o regulă nescrisă, să ghideze vehiculul cu spatele dinspre un avion şi apoi îndreptându-se spre următorul avion.
8. La 17 decembrie 2003, Tribunalul Militar l-a achitat pe reclamant. Părţile relevante ale hotărârii se citesc după cum urmează:
„Probele de la dosar demonstrează dincolo de orice îndoială că [reclamantul] nu avea nicio obligaţie concretă de a dirija [vehiculul militar] ...
Numai datorită obiceiului practicat la acea vreme tehnicianul, în cazul de faţă persoana acuzată, dirija şoferul atunci când acesta conducea vehiculul cu spatele; instrucţiunile tehnice şi normele speciale aplicabile nu impun o astfel de obligaţie ... De asemenea, martorul B.A., care are aceleaşi sarcini ca şi acuzatul în cadrul unei baze militare aeriene similare, a declarat că nu existau reguli specifice în aviaţia militară cu privire la dirijarea vehiculelor militare.
În plus, la vremea evenimentelor, inculpatul nu a făcut nimic diferit de ceea ce făcuse în cadrul altor operaţiuni similare, dintre care unele se desfăşuraseră în condiţii mai grele decât cea în cauză; totuşi, în situaţiile anterioare ... victima respectase normele, spre deosebire de prezentul caz.”
9. La 11 martie 2004, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a respins apelul împotriva hotărârii menţionate, introdus de parchetul militar şi de văduva victimei.
10. La 26 noiembrie 2004, curtea militară de apel a examinat recursul introdus de parchetul militar. Aceasta a reexaminat faptele şi a constatat, pe baza documentelor din dosar, că reclamantul fusese responsabil de facto cu dirijarea vehiculului militar. De asemenea, a considerat că Legea nr. 90/1996 şi normele generale privind protecţia muncii, inclusiv art. 15 din Ordinul nr. 330/1998, erau aplicabile în speţă. Aceasta a reţinut:
„În conformitate cu art. 3 din Normele privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de protecţie a muncii în cadrul Ministerului Apărării, activităţile legate de pornirea avioanelor erau reglementate de Legea protecţiei muncii nr. 90/1996 şi de normele generale şi specifice de protecţie a muncii (inclusiv Ordinul nr. 330/1998). [...]
În declaraţiile sale, acuzatul a recunoscut că era responsabilitatea sa de a dirija vehiculul [...]”
11. Curtea de apel a concluzionat că reclamantul şi victima contribuiseră la accident în procent de 50%.
12. Prin urmare, aceasta a schimbat hotărârea, l-a găsit pe reclamant vinovat şi l-a condamnat la o pedeapsă de şase luni cu suspendare. Aceasta a dispus plata de către reclamant, în solidar cu Ministerul Apărării, 100 000 000 ROL cu titlu de despăgubiri pentru partea civilă şi 1 000 000 ROL reprezentând cheltuieli de judecată.
13. Curtea de apel a hotărât, de asemenea, că prima instanţă trebuie să examineze din oficiu problema dacă ar trebui să se dispună plata de către reclamant a unor contribuţii lunare pentru întreţinerea celor doi copii minori ai victimei. Prin urmare, a retrimis cauza sub acest aspect spre judecare Tribunalului Militar Timişoara, care a respins-o prin hotărârea definitivă din 2 martie 2005.
B. Dreptul intern relevant
14. Legea protecţiei muncii nr. 90/1996 constituie legea generală privind protecţia muncii. În conformitate cu art. 4 şi art. 5 din lege, Ministerul Apărării Naţionale organizează, coordonează şi controlează activitatea de protecţie a muncii. Conform art. 38, nerespectarea normelor de protecţie a muncii, dacă se produce un accident, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare.
15. Ordinul nr. 330 din 8 iunie 1998 stabileşte normele speciale de protecţie a muncii pentru transportul intern. Conform art. 15, în cazul în care este necesar, în situaţii periculoase, vehiculele sunt dirijate sau există posturi de supraveghere şi dirijare a traficului.
16. Art. 178 alin. 2 C. pen. prevede că uciderea din culpă ca urmare a nerespectării măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii se pedepseşte cu închisoare.
Capăt de cerere
17. Reclamantul se plânge, în temeiul art. 7 din convenţie, că, în cauză, condamnarea sa pentru ucidere din culpă şi încălcarea normelor de protecţie nu s-a întemeiat pe o lege previzibilă.
În drept
18. Reclamantul a susţinut că acţiunile sau inacţiunile pe baza cărora fusese condamnat nu au constituit o infracţiune la momentul respectiv, având în vedere că nicio lege nu îi impusese obligaţia să dirijeze vehiculul militar care a cauzat accidentul mortal. Acesta a susţinut că, după ştiinţa sa, nu existau norme scrise privind protecţia muncii aplicabile aviaţiei militare la momentul respectiv.
Acesta a invocat art. 7 din convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”
19. Guvernul a contestat acest argument. Acesta a susţinut că instanţele naţionale examinaseră în detaliu faptele cauzei şi răspunderea reclamantului pentru accident şi considera că legile aplicate fuseseră accesibile şi previzibile.
Motivarea Curţii
1. Principii generale aplicabile
20. Curtea face referire la principiile consacrate în jurisprudenţa sa în contextul art. 7 din convenţie [a se vedea, în special, Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 52, Seria A nr. 260 A; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, nr. 77193/01 şi 77196/01, pct. 33-38, 24 mai 2007; Kafkaris împotriva Ciprului (MC), nr. 21906/04, pct. 139-141, CEDO 2008 ...; Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei, nr. 75909/01, pct. 105-110, 20 ianuarie 2009; şi Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 92-109, 17 septembrie 2009]. În special, aceasta reiterează faptul că art. 7 din convenţie impune ca o infracţiune să fie în mod clar prevăzută în lege şi ca legea să fie predictibilă şi previzibilă şi să nu fie interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. În jurisprudenţa sa relevantă, Curtea a înţeles prin termenul „lege” dispoziţia în vigoare astfel cum a fost interpretată de instanţele competente, care conţine dreptul scris, inclusiv actele normative de rang inferior, cât şi dreptul nescris, precum şi jurisprudenţa (a se vedea Kafkaris, citată anterior, pct. 139-140).
21. Curtea a avut remarcat deja faptul că, ca urmare a consecinţei logice a principiului conform căruia dreptul trebuie să aibă o aplicare generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna precisă, folosirea unor caracterizări generale fiind favorizată în detrimentul unor liste exhaustive (a se vedea Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1996 V). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi fără îndoială că instanţele naţionale sunt cele mai în măsură pentru a examina şi interpreta legislaţia naţională, exerciţiu care nu este în sine incompatibil cu art. 7 din convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999 I; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 50, CEDO 2001 II; şi Sud Fondi S.r.l. şi alţii, citată anterior, pct. 108].
2. Aplicarea acestor principii în speţă
22. În prezenta cauză, reclamantul a susţinut că, prin condamnarea lui, instanţa de ultim grad de jurisdicţie a constatat că acesta avusese o obligaţie legată de normele de protecţie a muncii, pe care, în realitate, acesta nu o avusese, deoarece nu existau norme specifice de protecţie a muncii pentru domeniul său de activitate.
23. Totuşi, Curtea consideră satisfăcător raţionamentul prezentat de curtea de apel pentru a justifica aplicarea normelor generale de protecţie a muncii în cazul reclamantului. Curtea nu constată niciun indiciu privind existenţa unui caracter arbitrar în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea de către instanţa naţională a legilor în cauză şi consideră că este acceptabilă aplicarea unei legi generale în absenţa unei norme specifice într-un anumit domeniu.
În ceea ce priveşte caracterul previzibil al legii, Curtea remarcă faptul că însuşi reclamantul a recunoscut în cursul procedurii că obiceiul de la locul de muncă impunea ca acesta să dirijeze vehiculul şi se pare că acest obicei fusese respectat cu stricteţe de reclamant şi de colegii acestuia. Având în vedere că reclamantul a acceptat să se conformeze prin comportamentul său unor reguli şi unui obicei nescris, acesta nu poate, din corectitudine, să nege aplicarea acestor reguli atunci când îi este angajată răspunderea. În sensul art. 7, ar fi o abordare prea formalistă să se impună ca obligaţia în cauză să fie pusă în aplicare numai dacă este formulată în scris (a se vedea, mutatis mutandis, Kafkaris, citată anterior, pct. 139).
Prin urmare, decizia curţii de apel nu poate fi considerată ca reprezentând o interpretare forţată sau imprevizibilă a legilor aplicabile.
24. Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că normele de protecţie, asociate cu obiceiurile formate şi aplicate cu consecvenţă la locul de muncă, constituiau o legislaţie accesibilă şi previzibilă care ar fi trebuit să îi permită reclamantului să anticipeze faptul că acţiunile sale vor atrage răspunderea sa penală [a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Achour împotriva Franţei (MC), nr. 67335/01, pct. 41, CEDO 2006 IV].
Rezultă că cererea este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy