© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECȚIA A PATRA
CAUZA STAMOSE împotriva BULGARIEI
(Cererea nr. 29713/05)
STRASBOURG
27 noiembrie 2012
DEFINITIVĂ
27/02/2013
Această hotărâre este definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din convenţie. Ea poate suferi modificări de formă.
În cauza Stamose împotriva Bulgariei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din :
Ineta Ziemele, preşedinte,
David Thór Björgvinsson,
Päivi Hirvelä,
George Nicolaou,
Ledi Bianku,
Zdravka Kalaydjieva,
Vincent A. De Gaetano, judecători,
şi Lawrence Early, grefier de secţie,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la 6 noiembrie 2012 ,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 29713/05) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria, prin care un resortisant bulgar, domnul Teodor Vasilious Stamose („reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 22 iulie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si libertăţilor fundamentale („Convenţia”). Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de domnul B. Tsanov, avocat la Sofia. Guvernul bulgar („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna M. Dimova, din cadrul Ministerului Justiţiei. Reclamantul se plânge în special de faptul că măsura interzicerii părăsirii teritoriului Bulgariei pentru o perioadă de doi ani pentru încălcarea legii imigraţiei din Statele Unite ale Americii a fost nejustificată, că această măsură, care l-a împiedicat să călătorească în Statele Unite ale Americii, unde trăiesc mama si fratele său, reprezintă o ingerinţă nejustificată în viaţa sa de familie, precum şi că în cadrul contestaţiei împotriva respectivei măsuri, instanţele nu au analizat proporţionalitatea acesteia. La 28 septembrie 2009, Curtea (Secţia a cincea) a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede articolul 29 § 1 din Convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. Ca urmare a recompunerii secţiilor Curţii la 1 februarie 2011, cererea a fost transferată Secţiei a patra. Notând că reclamantul nu a trimis observaţii cu privire la admisibilitate şi fond şi nici vreo cerere de satisfacţie echitabilă în termenul stabilit de Preşedintele Secţiei a cincea, la 2 august 2011, Grefa Curţii a trimis reclamantului o scrisoare recomandată, atrăgând acestuia atenţia asupra dispoziţiilor articolului 37 § 1 (a) din Convenţie. Printr-un fax din 4 noiembrie 2011, urmat de o scrisoare datată în 4 noiembrie 2011, reclamantul a menţionat că doreşte să-şi menţină cererea şi că netrimiterea observaţiilor şi a cererii de satisfacţie echitabilă s-a datorat unei probleme de comunicare cu reprezentantul său legal.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1974 și locuiește la Sheffield, Marea Britanie, unde s-a mutat în februarie 2010. În 1998, reclamantul, înscris la o universitate din statul Missouri, a intrat în Statele Unite ale Americii cu o viză de student. Cu toate acestea, el a abandonat ulterior studiile și s-a angajat. În ianuarie 2000, considerând că a încălcat termenii și condițiile vizei, autorităţile au iniţiat împotriva sa procedura de expulzare. Reclamantul a fost expulzat în Bulgaria la 29 octombrie 2003. Între timp, în aprilie 2000, mama reclamantului s-a căsătorit cu un cetățean american. În mai 2000, ea a devenit rezident permanent al Statelor Unite ale Americii și mai târziu a devenit cetățean american. Fratele reclamantului avea, de asemenea, reşedinţa permanentă în Statele Unite ale Americii. Printr-un ordin din 29 octombrie 2003, șeful serviciului poliției de frontieră din cadrul Ministerului bulgar de Interne, acționând în conformitate cu articolul 76 (6) din Legea privind actele de identitate (a se vedea paragraful 17 de mai jos), și având în vedere o scrisoare a Diviziei de cooperare internațională a Ministerului, la care era anexată o scrisoare din partea Ambasadei Statelor Unite ale Americii, a aplicat reclamantului o interdicție de călătorie de doi ani, începând cu data de 20 octombrie 2003, solicitând autorităților competente să ridice pașaportul acestuia. În consecință, la 4 noiembrie 2003, poliția din Burgas i-a ordonat reclamantului să predea pașaportul. Reclamantul a contestat ordinul în faţa instanţelor, susținând, printre altele, că autoritățile administrative au greșit prin neluarea în considerare a situației personale a acestuia și prin faptul că şi-au exercitat puterea discreționară asupra sa. La 11 mai 2004, tribunalul din Sofia a respins cererea. Acesta a statuat, printre altele, că la emiterea ordinului, autoritățile au luat în considerare toate faptele relevante, și anume faptul că reclamantul a fost expulzat și că autoritățile bulgare au fost informate în legătură cu acest aspect. Motivele expulzării și circumstanțele personale ale reclamantului nu erau relevante în cauză, așa cum nu era nici posibilitatea acestuia de a primi o altă viză permițându-i reîntoarcerea în Statele Unite ale Americii. Ordinul era în concordanță cu scopul legii, care era de a împiedica cetățenii bulgari care au încălcat regulile de imigrare ale unor țări străine să mai călătorească liber. Reclamantul a formulat recurs, reiterând argumentul conform căruia autoritățile ar fi trebuit să țină seama de circumstanțele individuale ale acestuia. Printr-o hotărâre definitivă din 30 martie 2005 (реш. № 2952 от 30 март 2005 г. по адм. д. № 6206/2004 г., ВАС, V о.), Curtea Supremă Administrativă a menținut hotărârea instanței inferioare. Aceasta a considerat, printre altele, că articolul 76 (6) din Legea din 1998 privind actele de identitate acorda autorităților libertatea de a aplica sau nu măsura contestată, iar alegerea lor în această chestiune nu este susceptibilă a fi supusă controlului instanțelor de judecată. În cazul reclamantului, autoritățile au avut în vedere toate circumstanțele relevante și au stabilit că se impunea aplicarea respectivei măsuri.
DREPTUL INTERN PERTINENT
Articolul 35 § 1 al Constituției din 1991 prevede, printre altele, că oricine are dreptul de a părăsi țara, precum și că acest drept poate fi restrâns numai prin lege în scopul de a proteja securitatea națională, sănătatea publică sau drepturile și libertățile altora. Articolul 33(1) al Legii din 1998 privind actele de identitate (Закон за българските документи за самоличност) (în octombrie 2009, titlul legii a fost schimbat în Legea privind documentele de identificare personală - Закон за българските лични документи) („Legea din 1998”) prevede că orice cetățean bulgar are dreptul de a părăsi țara și de a reveni pe teritoriul acesteia în baza unui pașaport sau a unui document echivalent. În conformitate cu articolul 33(3), aceste drepturi nu pot fi supuse unor restricții, cu excepția cazului în care acestea din urmă sunt prevăzute de lege și sunt necesare pentru protejarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătăţii sau a drepturilor și libertăților altora. Articolul 76(6) din Lege, în versiunea sa originală, prevedea că unui cetățean bulgar care a fost expulzat din altă țară datorită încălcării legilor acesteia privind imigrația, îi poate fi interzis să părăsească Bulgaria și îi poate fi confiscat pașaportul pentru o perioadă de un an. Acest alineat a fost modificat, cu efect de la 31 martie 2003, în sensul că interdicția a fost extinsă la doi ani. În jurisprudența sa în temeiul acestei dispoziții, Curtea Supremă Administrativă a susținut în mod constant că instanțele de judecată nu sunt competente să verifice dacă autoritățile şi-au exercitat în mod corespunzător atribuţia discreționară de a evalua necesitatea unei astfel de măsuri; singurul aspect pe care instanțele puteau să îl verifice era dacă expulzarea a avut loc, indiferent de motivele acesteia (a se vedea реш. № 10917 от 3 декември 2002 г. по адм. д. № 7044/2002 г., ВАС, V о.; реш. № 2365 от 14 март 2003 г. по адм. д. № 10736/2002 г., ВАС, V о.; реш. № 9652 от 22 ноември 2004 г. по адм. д. № 4636/2004 г., ВАС, V о.; реш. № 9653 от 22 ноември 2004 г. по адм. д. № 4637/2004 г., ВАС, V о.; реш. № 9654 от 22 ноември 2004 г. по адм. д. № 4635/2004 г., ВАС, V о.; реш. № 3497 от 18 април 2005 г. по адм. д. № 542/2005 г., ВАС, V о.; реш. № 94 от 5 януари 2006 г. по адм. д. № 5672/2005 г., ВАС, V о.; реш. № 5034 от 11 май 2006 г. по адм. д. № 9710/2005 г., ВАС, V о.; реш. № 5229 от 17 май 2006 г. по адм. д. № 535/2006 г., ВАС, V о.; реш. № 5966 от 2 юни 2006 г. по адм. д. № 829/2006 г., ВАС, V о.; реш. № 7176 от 28 юни 2006 г. по адм. д. № 3700/2006 г., ВАС, V о.; реш. № 10919 от 6 ноември 2006 г. по адм. д. № 4522/2006 г., ВАС, V о.; реш. № 12533 от 13 декември 2006 г. по адм. д. № 6522/2006 г., ВАС, V о.; реш. № 12551 от 13 декември 2006 г. по адм. д. № 7065/2006 г., ВАС, V о.; şi реш. № 1869 от 22 февруари 2007 г. по адм. д. № 9680/2006 г., ВАС, V о.). La 21 august 2009, Guvernul a supus Parlamentului un proiect de modificare a Legii din 1998, care propunea, printre altele, abrogarea articolului 76(6). Parlamentul a adoptat propunerea la 1 octombrie 2009, legea de modificare intrând în vigoare la 20 octombrie 2009. În jurisprudența sa ulterioară, Curtea Supremă Administrativă a decis că abrogarea nu anula în mod automat interdicțiile de călătorie impuse în baza articolului 76 înainte de intrarea sa în vigoare (a se vedea реш. № 13819 от 17 ноември 2009 г. по адм. д. № 6999/2007 г., ВАС, ІІІ о.; реш. № 15106 от 10 декември 2009 г. по адм. д. № 7052/2009 г., ВАС, V о.; şi реш. № 10449 от 13 август 2010 г. по адм. д. № 1609/2010 г., ВАС, VІІ о.). Chestiunea a fost tranşată odată cu intrarea în vigoare a alineatului 5 din dispozițiile tranzitorii şi finale ale unei legi ulterioare de modificare a Legii din 1998. Acesta a intrat în vigoare la 10 aprilie 2010, prevăzând că în termen de trei luni de la intrarea sa în vigoare, toate măsurile impuse în conformitate cu articolul 76(6) încetează să producă efecte.
DATE STATISTICE RELEVANTE
Potrivit unui raport publicat de către Biroul Internațional al Muncii în seria International Migration Papers (August Gächter, The Ambiguities of Emigration: Bulgaria since 1988, disponibil la (accesat la 6 noiembrie 2012)), numărul total al emigranţilor din Bulgaria, între 1989 și 1998, s-a ridicat la 747,000 de persoane. 2,253 dintre ei au emigrat în Elveția, 124,383 în Germania, 32,978 în Grecia, 344,849 în Turcia și 6,307 în Statele Unite ale Americii.
ALTE DOCUMENTE RELEVANTE
În temeiul articolului 1 (1) și anexa la Regulamentul Consiliului (EC) nr. 2317/95 din 25 septembrie 1995, cetățenii bulgari erau obligaţi să fie în posesia unei vize pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene. Această condiţie a fost modificată prin articolul 1(2) și Anexa II la Regulamentul Consiliului (EC) nr. 539/2001 din 15 martie 2001, prin care cetățenii bulgari au devenit scutiţi de obligația de a deţine vize pentru șederi mai scurte de trei luni în total. Un document publicat de către Centrul pentru Studii Politice Europene (What about the Neighbours? The Impact of Schengen along the EU’s External Borders, CEPS Working Document No. 210/octombrie 2004, disponibil la (accesat la 6 noiembrie 2012)), a constatat următoarele:
„În decurs de şase ani, Uniunea Europeană s-a plasat în poziția de a cere concesii substanțiale în legătură cu o mare varietate de aspecte privind frontierele și circulația persoanelor, ca preț pentru eliminarea obligativității vizelor. În această perioadă, guvernul bulgar și societatea în general a început să lucreze la [o] strategie comprehensivă având ca scop final scutirea cetățenilor bulgari de obligația de a obţine vize.”
Lucrarea a făcut mai apoi trimitere la un raport al Comisiei Europene din 2001, care a dus la eliminarea obligativității vizelor pentru cetățenii bulgari (Raport al Comisiei către Consiliu referitor la Bulgaria în perspectiva adoptării reglementării privind stabilirea listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină o viză pentru trecerea frontierelor externe și cele ai căror resortisanți sunt scutiţi de această obligație, COM(2001) 61 final, 2 februarie 2001, Bruxelles). Sub titlul „Sancțiuni privind emigrarea ilegală în statele membre”, raportul a menționat că „în [articolul] 76 [al Legii din 1998] [aşa cum era atunci] în vigoare, o interdicție de a părăsi țara pentru o perioadă de un an e[ra] impusă cetățenilor bulgari care [au] încălcat legea imigrației unei alte țări sau [au fost] expulzaţi din altă țară.” Analizând etapele legislative ulterioare, care au fost urmate de către autoritățile bulgare, raportul a constatat că „un proiect de modificare a [articolului] 76 prevede[a] extinderea la 2 ani a duratei interdicției de a părăsi țara, care [ar putea] fi impusă cetățenilor bulgari”. După ce a analizat toate prevederile legislative relevante, raportul a concluzionat că „[aşa cum reiese din] informațiile transmise de autoritățile bulgare către serviciile Comisiei și de misiunea Comisiei, e[ra] clar că Bulgaria a[vea] la dispoziție instrumentele juridice necesare pentru a permite combaterea imigrației ilegale ... de pe teritoriul său „.
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL NR. 4
Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 la convenție de faptul că interdicția de a părăsi teritoriul Bulgariei a fost nejustificată și disproporționată. În părţile sale relevante, articolul 2 din Protocolul nr. 4 prevede:
„...
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
... „
Guvernul a susținut că deciziile luate de autoritățile administrative și de instanțele judecătorești în ceea ce privește reclamantul au fost legale și corecte. Motivele au corespuns cerințelor articolului 76(6) din Legea din 1998. Interdicția a fost determinată de o scrisoare a Ambasadei Statelor Unite ale Americii. În aceste condiții, în exercitarea puterii lor de apreciere, autorităţile au fost îndreptăţite să considere că măsura era necesară pentru a urmări obiectivele legii. Instanțele de judecată au fost îndreptăţite să controleze legalitatea măsurii, însă nu şi necesitatea acesteia, făcând o corectă aplicare a legii. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că articolul 76(6) a fost abrogat în octombrie 2009. Reclamantul nu a prezentat observații. Curtea consideră că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție sau inadmisibil din orice alte motive. Prin urmare, acesta trebuie declarată admisibil. Pe fond, Curtea începe prin a observa că această cauză ridică o problemă oarecum nouă, ea neavând până acum ocazia să se pronunţe asupra interdicțiilor de călătorie menite să prevină încălcări ale legislației naţionale sau străine privind imigraţia. În cazurile anterioare în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4, Curtea sau fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului s-au preocupat de astfel de interdicții impuse în legătură cu proceduri penale pendinte (a se vedea Schmidt împotriva Austriei, nr. 10670/83, decizia Comisiei din 9 iulie 1985, Decizii și Rapoarte (DR) 44, p. 195; Baumann împotriva Franței, nr. 33592/96, ECHR 2001-V, Földes și Földesné Hajlik împotriva Ungariei, nr. 41463/02, ECHR 2006-XII; Sissanis împotriva României, nr. 23468/02, 25 ianuarie 2007; Bessenyei împotriva Ungariei, nr. 37509/06, 21 octombrie 2008; A.E. împotriva Poloniei, nr. 14480/04, 31 martie 2009; Iordan Iordanov și alții împotriva Bulgariei, nr. 23530/02, 2 iulie 2009; Makedonski împotriva Bulgariei, nr. 36036/04 20 ianuarie 2011; Pfeifer împotriva Bulgariei, nr. 24733/04, 17 februarie 2011; Prescher împotriva Bulgariei, nr. 6767/04, 7 iunie 2011 și Miażdżyk împotriva Poloniei, nr. 23592/07, 24 ianuarie 2012), executarea pedepselor penale (a se vedea M. împotriva Germaniei, nr. 10307/83, decizia Comisiei din 6 martie 1984, DR 37, p. 113), lipsa reabilitării în ceea ce privește infracțiunile penale (a se vedea Nalbantski împotriva Bulgariei, nr. 30943/04, 10 februarie 2011), procedurile de faliment pendinte (a se vedea Luordo împotriva Italiei, nr. 32190/96, ECHR 2003-IX), refuzul de a plăti amenzile vamale (a se vedea Napijalo împotriva Croației, nr. 66485/01, 13 noiembrie 2003), neplata impozitelor (a se vedea Riener împotriva Bulgariei, nr. 46343/99, 23 mai 2006), neplata cheltuielilor de judecată pentru persoane fizice (a se vedea Ignatov împotriva Bulgariei, nr. 50/02, 02 iulie 2009 și Gochev împotriva Bulgariei, nr. 34383/03, 26 noiembrie 2009), deţinerea unor „secrete de stat” (a se vedea Bartik împotriva Rusiei, nr. 55565/00, ECHR 2006-XV), nerespectarea obligațiilor privind serviciul militar (a se vedea Peltonen împotriva Finlandei, nr. 19583/92, decizia Comisiei din 20 februarie 1995, DR 80-A, p. 38 și Marangos împotriva Ciprului, nr. 31106/96, decizia Comisiei din 20 mai 1997, nerepertoriată), boli mintale combinate cu lipsa unor aranjamente pentru îngrijirea adecvată în țara de destinație (a se vedea Nordblad împotriva Suediei, nr. 19076/91, decizia Comisiei din 13 octombrie 1993, nerepertoriată), precum şi ordonanţe judecătorești de interzicere a mutării copiilor minori într-o țară străină (a se vedea Roldan Texeira și alții împotriva Italiei (dec.), nr. 40655/98, 26 octombrie 2000 și Diamante și Pelliccioni împotriva statului San Marino, nr. 32250/08, 27 septembrie 2011). Curtea consideră că, în ciuda diferențelor faţă de aceste cauze, principiile aplicabile în prezenta cauză sunt aceleași. Articolul 2 § 2 din Protocolul nr. 4 garantează oricărei persoane dreptul de a părăsi orice ţară pentru a merge în orice altă țară aleasă şi în care aceasta poate fi primită. Interdicția de a părăsi Bulgaria impusă reclamantului constituie, fără îndoială, o ingerință în acest drept. Confiscarea subsecventă a pașaportului acestuia reprezintă, de asemenea, o ingerinţă (a se vedea Peltonen, p. 43; Baumann, §§ 62-63; Napijalo, §§ 69-73 și Nalbantski, § 61, toate citate mai sus). Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă această ingerință a fost „în conformitate cu legea”, a urmărit unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la articolul 2 § 3 din Protocolul nr. 4, precum și dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru realizarea unui astfel de obiectiv. Ingerința a avut ca temei articolul 76(6) din Legea privind actele de identitate din 1998 (a se vedea paragrafele 10 și 17 de mai sus), având, astfel, în mod clar, un temei juridic în legislația națională. Reclamantul nu a încercat să susțină că măsura nu ar fi fost „în conformitate cu legea”, iar Curtea nu vede niciun motiv pentru a considera că aceasta nu ar fi respectat această cerinţă. În plus, din context reiese în mod evident că prevederile legale care au servit ca bază pentru măsura luată împotriva reclamantului au fost adoptate și ulterior înăsprite (a se vedea paragrafele 21-23 de mai sus), ingerinţa având scopul de a descuraja și a preveni încălcări ale legilor de imigrare ale altor state și, astfel, de a reduce riscul ca respectivele state să refuze intrarea altor resortisanți bulgari pe teritoriul lor sau să înăsprească sau să refuze înlăturarea regimului vizelor pentru cetățenii bulgari. Chiar dacă Curtea ar fi pregătită să accepte că ingerința a urmărit obiectivele legitime de menținere a ordinii publice sau de protecție a drepturilor altora, în prezenta cauză nu este necesar să se continue analizarea acestui aspect deoarece, în orice caz, după cum se explică de mai jos, măsura privind restricția de călătorie nu îndeplineşte condiţia de a fi „necesară într-o societate democratică” și implicit pe cea de proporționalitate. Curtea observă că interdicția de călătorie impusă reclamantului nu a durat foarte mult timp - prin lege durata era fixată la exact doi ani (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Cu toate acestea, nu acest aspect importă (contrar Nalbantski, citată mai sus, § 56): problema principală este de a determina dacă interzicerea în mod automat a oricărei deplasări a reclamantului în orice altă ţară străină este ca atare proporțională, în baza faptului că a încălcat legile unei anumite ţări în materie de imigraţie. Curtea nu poate considera o astfel măsură generalizată şi necircumstanţiată ca fiind proporțională. Consecințele normale ale unei grave încălcări a legilor unui alt stat în materie de imigrație ar fi ca persoana în cauză să fie expulzată din respectiva țară și să îi fie interzisă (în baza legilor acestei ţări) întoarcerea pe teritoriul acesteia pentru o anumită perioadă de timp. Într-adevăr, reclamantul a suferit aceste consecințe, ca urmare a încălcării condiţiilor vizei de student - el a fost expulzat din Statele Unite ale Americii (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Măsura luată de statul bulgar, şi anume împiedicarea reclamantului de a călători în orice altă țară străină pentru o perioadă de doi ani, pare oarecum draconică, în contextul în care statul bulgar nu ar putea fi considerat ca fiind direct afectat de fapta reclamantului. Mai mult decât atât, autoritățile nu şi-au motivat în niciun fel măsura și aparent nu au considerat necesar să examineze situația individuală a reclamantului, iar instanțele de judecată au considerat ulterior că nu pot cenzura exercitarea puterii de apreciere a autorităților în această chestiune (a se compara, mutatis mutandis, cu Riener, § 126, Gochev, § 54 și Nalbantski, § 66, toate citate mai sus). Astfel, cu toate că dispoziția legală relevantă le acorda putere de apreciere cu privire la impunerea sau nu a măsurii contestate, nu există nicio indicație că, în exercitarea acestei puteri de apreciere, autorităţile au luat în considerare vreunul din factorii specifici situaţiei reclamantului, cum ar fi gravitatea faptei care a determinat expulzarea sa din Statele Unite ale Americii, riscul ca el să comită ulterior încălcări ale legilor unui alt stat privind imigrația, situația sa familială, financiară sau personală, sau dacă avea antecedente penale. Curtea a statuat deja, deși în situaţii diferite, că astfel de restricții generale și practic automate nu pot fi considerate ca fiind justificate în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 (a se vedea Riener, §§ 127-128; Bartik, § 48; Gochev, §§ 53 și 57 și Nalbantski, §§ 66-67, toate citate mai sus). Este adevărat că în perioada care a precedat adoptarea dispozițiilor legale care au stat la baza măsurii, Bulgaria devenise o sursă de emigranți (a se vedea paragraful 20 de mai sus) și că, în aceste condiții, se poate cel puţin argumenta că statul bulgar ar fi putut considera necesar, din motive de curtoazie internațională și din motive practice, să susţină alte state în implementarea normelor şi politicilor acestora în materie de imigrație (vezi paragraful 32 de mai sus). De asemenea, dispoziția legală în cauză a fost adoptată și ulterior înăsprită (a se vedea paragraful 17 de mai sus), ca parte a unui pachet de măsuri menite să atenueze temerile, printre altele, ale statelor membre ale Uniunii Europene de atunci, în ceea ce privește emigrarea ilegală din Bulgaria, aceasta jucând un rol în decizia Uniunii din martie 2001 de a scuti cetățenii bulgari de obligaţia obţinerii unei vize pentru șederi pe termen scurt (a se vedea paragrafele 21-23 de mai sus). Opt ani mai târziu, în 2009, atunci când necesitatea acesteia aparent s-a diminuat, prevederea a fost abrogată (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Cu toate acestea, faptul că legea care a permis luarea măsurii contestate a fost adoptată în acest context, nu o face imună în faţa unui control din perspectiva Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Capital Bank AD împotriva Bulgariei, nr. 49429/99, §§ 110-11, 24 noiembrie 2005). Măsura aplicată reclamantului nu poate fi justificată nici prin simplul fapt că aceasta ar fi fost determinată de o astfel de presiune (a se vedea paragraful 10 de mai sus), statul neputându-se limita la a se baza pe astfel de motive pentru a o justifica (a se vedea, mutatis mutandis, Nada împotriva Elveției [GC], nr. 10593/08, § 196, ECHR 2012). Deși Curtea ar putea fi pregătită să accepte că o interdicție de a părăsi propria țară impusă cu privire la încălcări ale legilor de imigrare ale unui alt stat poate fi, în anumite situații imperioase, considerată justificată, ea nu consideră că aplicarea automată a unei astfel de măsuri, fără a ține seama de circumstanțele individuale ale persoanei în cauză, poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4.
CU PRIVIRE LA PRETINSA INCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 8 din Convenție de faptul că interdicția de călătorie, care l-a împiedicat să se deplaseze în Statele Unite ale Americii, unde locuiau mama și fratele său, a constituit o ingerință nejustificată în viața sa de familie. Articolul 8 din Convenție prevede următoarele, în părţile sale relevante:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie...
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
Guvernul a susținut că interdicția de călătorie a fost impusă în conformitate cu legea, cu privire la o persoană adultă în vârstă de treizeci de ani. În plus, posibilitatea reclamantului de a se alătura mamei și fratelui său în Statele Unite ale Americii nu depindea de autoritățile bulgare, ci mai degrabă de politica de imigrare a acestui stat. În cele din urmă, nu au existat impedimente ca rudele reclamantului să îl viziteze pe acesta în Bulgaria. Reclamantul nu a prezentat observații. Curtea consideră că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție sau inadmisibil pentru orice alte motive. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Cu toate acestea, având în vedere constatarea unei încălcări a articolului 2 din Protocolul nr. 4, Curtea nu consideră necesară examinarea interdicției de călătorie impuse reclamantului şi prin prisma dispoziţiilor articolului 8 din Convenție (a se vedea Riener, § 134; A.E. împotriva Poloniei, §§ 53-54 și Pfeifer, § 62, toate citate mai sus; și contrar İletmiș împotriva Turciei, nr. 29871/96, §§ 42-50, ECHR 2005-XII și Pașaoğlu împotriva Turciei, nr. 8932/03, §§ 41-48, 8 iulie 2008, în care Curtea a examinat interdicțiile privind călătoriile prin prisma articolului 8 din Convenție și nu în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4, deoarece acesta din urmă a fost semnat, însă nu şi ratificat de către Turcia).
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE
Reclamantul s-a plâns de faptul că, în examinarea contestaţiei împotriva măsurii interdicției, instanțele judecătorești nu au analizat proporționalitatea măsurii. Curtea consideră că acest capăt de cerere urmează a fi examinat în conformitate cu articolul 13 din Convenție, care prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
Guvernul nu s-a referit la acest capăt de cerere în observațiile sale. Reclamantul nu a formulat observații. Curtea consideră că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție sau inadmisibil pentru orice alte motive. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Atunci când există o susţinere argumentată potrivit căreia un act al autorităților ar încălca dreptul unei persoane în temeiul articolului 2 § 2 din Protocolul nr. 4, articolul 13 din Convenție impune ca sistemul juridic național să-i dea posibilitatea efectivă acesteia de a contesta măsura de care s-a plâns și de a avea parte de o examinare care să ofere garanții procedurale suficiente și solide, dând astfel ocazia persoanei în cauză să-şi prezinte toate argumentele cu impact asupra proporționalității măsurii - în sensul termenului din Convenţie (a se vedea Riener, §§ 138 și 142 și Pfeifer, § 67, ambele citate anterior). Având în vedere concluziile sale în ceea ce privește interdicția de călătorie impusă reclamantului, Curtea consideră că plângerea sa în temeiul articolului 2 § 2 din Protocolul nr. 4 era una întemeiată. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă acesta a avut la dispoziție un remediu conform cu cerințele de mai sus. Principala problemă în cauză pare a fi dacă instanțele judecătorești au examinat cererile reclamantului şi căile de atac subsecvente cu suficientă rigoare și cu referire la factorii relevanți pentru justificarea interdicției din perspectiva Convenţiei (a se vedea Pfeifer, citată mai sus, § 71). După cum se poate observa din hotărârile acestora (a se vedea paragrafele 12 și 14 de mai sus), instanţele au considerat ca fiind irelevante argumentele reclamantului de contestare a caracterului justificat al măsurii, fiind interesate doar de validitatea măsurii din punct de vedere formal, statuând în mod expres că nu puteau controla evaluarea discreţionară a necesității măsurii făcută de autorităţi – principalul aspect invocat de reclamant (a se vedea paragrafele 11 și 13 de mai sus) și un element cheie în cadrul analizei impuse de articolul 2 § 3 din Protocolul nr. 4. O procedură care, din cauza caracterului limitat al controlului, nu permite posibilitatea de a analiza substanţa plângerii întemeiate din punctul de vedere al Convenției, nu poate satisface cerințele articolului 13 (a se vedea Riener, citată mai sus, §§ 142-143 și, mutatis mutandis, Glas Nadezhda EOOD și Anatoliy Elenkov împotriva Bulgariei, nr. 14134/02, §§ 69-70, 11 octombrie 2007 și C.G. și alții împotriva Bulgariei, nr. 1365/07, § 62, 24 aprilie 2008, cu alte referințe). Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție.
APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Articolul 41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
54. Reclamantul nu a depus o cerere de satisfacție echitabilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
Declară admisibilă cererea;
Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie;
Hotărăşte că nu este necesară examinarea capătului de cerere privind articolul 8 din Convenţie;
Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 27 noiembrie 2012, în temeiul articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Lawrence Early Ineta Ziemele
Grefier de secţie Preşedinte
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy