©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 17 iulie 2008
în Cauza Stan şi Rosemberger împotriva României
(Cererea nr. 3113/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Stan şi Rosemberger împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 24 iunie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 3113/02, introdusă împotriva României de doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Gelu Mircea Stan şi doamna Ametista Valentina Rosemberger (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 29 noiembrie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul Ionel Damian, avocat la Timişoara. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 27 februarie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii, frate şi soră, locuiesc la Timişoara şi respectiv la Freiburg. Reclamantul s-a născut în anul 1938. Din dosar nu reiese anul de naştere al reclamantei.
5. În anii 1950, B.V. şi C.F. erau proprietarii apartamentelor 3 şi respectiv 5 situate la parter şi etajul doi al imobilului din str. Revoluţiei nr. 14 (fosta stradă 23 August), Timişoara.
6. Cele două apartamente au fost naţionalizate în anul 1956.
7. În anul 1958 B. V. s-a căsătorit cu C.F. şi a devenit ulterior C.V. În anul 1961 C.F. a decedat, lăsând drept moştenitoare unică pe soţia sa, C.V. În urma decesului acesteia, în 1982, S.C., sora sa, i-a succedat în calitate de moştenitoare unică. S.C. este mama reclamanţilor.
8. În cursul anului 1993, S.C. a sesizat Judecătoria Timişoara (Judecătoria) cu o acţiune în revendicare împotriva Primăriei, pentru a i se retroceda cele două apartamente.
9. Prin sentinţa definitivă din 18 martie 1994 Judecătoria a admis acţiunea şi a dispus ca Primăria să-i retrocedeze apartamentele.
10. În anul 1995 S.C. a decedat.
11. La o dată neprecizată Procurorul General al României a formulat un recurs în anulare împotriva sentinţei din 18 martie 1994, considerând că instanţele nu erau competente să dispună retrocedarea bunurilor naţionalizate.
12. Prin decizia din data de 5 decembrie 1996 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat sentinţa în cauză şi, în consecinţă, a respins acţiunea mamei reclamanţilor, continuată între timp de aceştia din urmă.
13. Prin două contracte din data de 30 iunie 1997, statul a vândut apartamentul nr. 3 familiei F. şi apartamentul nr. 5 familiei B., care le ocupau în calitate de chiriaşi (cumpărătorii).
14. În cursul anului 1997 reclamanţii au sesizat Judecătoria cu o acţiune împotriva Primăriei şi cumpărătorilor, pentru a li se recunoaşte calitatea de moştenitori unici lui C.F. şi C.V., pentru a se constata nelegalitatea naţionalizării şi a se anula contractele de vânzare. În cererea lor iniţială ei au făcut referire la anularea sentinţei din data de 18 martie 1994 printr-un recurs în anulare. La o dată neprecizată, cumpărătorii au intervenit în proces, cerând să fie înscrişi în registrul de publicitate imobiliară în calitate de proprietari ai apartamentelor, în baza contractelor lor de vânzare.
15. La data de 10 iulie 1998 notarul a eliberat reclamanţilor un certificat atestând calitatea lor de moştenitori ai mamei lor în cotă de 1/2 din masa succesorală pentru fiecare.
16. Prin sentinţa din data de 18 februarie 1999 Judecătoria a admis parţial acţiunea, constatând că reclamanţii erau singurii moştenitori ai lui C.F. şi C.V., dar respingându-le capetele de cerere privind nelegalitatea naţionalizării şi respectiv anularea contractelor de vânzare. Prin aceeaşi sentinţă instanţa a admis de asemenea cererea cumpărătorilor şi a dispus înscrierea lor în registrele de publicitate imobiliară în calitate de proprietari ai apartamentelor.
17. Printr-o decizie din data de 4 noiembrie 1999 Tribunalul Timiş (Tribunalul) a dat curs apelului reclamanţilor şi a admis acţiunea. Prin urmare, a constatat nelegalitatea naţionalizării, precum şi calitatea reclamanţilor de a fi singurii moştenitori în cazul în speţă. Tribunalul a anulat de asemenea contractul de vânzare privind apartamentul nr. 3, fără a se pronunţa totuşi asupra contractului de vânzare privind apartamentul nr. 5. Tribunalul a dispus de asemenea înscrierea reclamanţilor în calitate de proprietari ai apartamentului nr. 3 în registrele de publicitate imobiliară.
18. Reclamanţii şi cumpărătorii au înaintat recurs, reclamanţii plângându-se de faptul că Tribunalul nu le-a examinat capetele de cerere privind apartamentul nr. 5. Cumpărătorii s-au plâns la rândul lor că Tribunalul nu le-a examinat cererea.
19. Prin decizia din 24 mai 2000 Curtea de Apel Timişoara (Curtea de Apel) a admis recursul şi a trimis cererea în faţa Tribunalului pentru reexaminarea apelului, pe motiv că nu examinase toate capetele de cerere ale părţilor.
20. Prin decizia din data de 17 noiembrie 2000 Tribunalul a dat curs apelului şi a admis parţial acţiunea. În consecinţă, el a constatat nelegalitatea naţionalizării celor două apartamente şi a precizat că intenţiona să menţină celelalte dispoziţii ale sentinţei din 18 februarie 1999, aşadar inclusiv respingerea capătului de cerere privind anularea contractelor de vânzare pe motiv că cumpărătorii erau de bună credinţă. Această decizie a fost confirmată, în urma recursului reclamanţilor, printr-o decizie din 26 iunie 2001 a Curţii de Apel.
21. La data de 10 august 2001, reclamantul a înaintat la Primărie o cerere administrativă întemeiată pe Legea nr. 10/2001, pentru a i se retroceda apartamentele nr. 3 şi 5 ale imobilului. El a cerut în subsidiar despăgubiri pentru cele două apartamente, în măsura în care restituirea în natură nu ar fi fost posibilă.
22. Prin scrisorile din 27 ianuarie 2003, 23 noiembrie 2004 şi 16 ianuarie 2006, Primăria a cerut reclamantului să prezinte documente suplimentare şi să clarifice discordanţele existente între documentele prezentate deja. Copiile acestor scrisori, din care două au fost trimise cu confirmare de primire, au fost prezentate de Guvern ca anexă la observaţiile sale.
23. Printr-o scrisoare din data de 3 mai 2006 Primăria a informat Guvernul că cererea reclamantului nu a fost examinată deoarece nu a dat curs scrisorilor sale.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
24. Prevederile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, CEDH 2005-VII, paragrafele 19-26), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr. 29035/05, paragrafele 15-20, 17 ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I. Observaţie preliminară
25. În observaţiile sale prezentate la data de 24 mai 2006, Guvernul prezintă cu titlu preliminar faptul că numai reclamantul Gelu Mircea Stan a îndeplinit cerinţele prevăzute de articolele 45 şi 47 din regulamentul Curţii, în măsura în care reclamanta Ametista Valentina Rosemberger nu şi-a prezentat cererea pe formularul prevăzut de articolul 47 alin. 1. Guvernul observă în acest sens că scrisoarea din 29 noiembrie 2001 era semnată de avocatul Ionel Damian şi avea anexată o procură (împuternicire avocaţială) din 30 noiembrie 2001 potrivit căreia reclamanţii îl mandatau pe acesta din urmă să-i reprezinte în faţa Curţii. Guvernul relevă totuşi că împuternicirea respectivă nu era semnată decât de reclamant.
26. În aceste condiţii, Guvernul consideră că în speţă nu s-a demonstrat că avocatul Ionel Damian ar fi primit împuternicire din partea reclamantei să o reprezinte şi că, prin urmare, cerinţele articolului 45 din regulament nu au fost îndeplinite. În sprijinul afirmaţiei sale el citează cauza Fitzmartin şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (radiere) (nr. 34953/97, 21 ianuarie 2003).
27. Guvernul menţionează de asemenea că numai reclamantul s-a folosit de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ceea ce, în opinia sa, constituie un alt argument de natură să susţină lipsa de interes din partea reclamantei faţă de prezenta cerere.
28. În concluzie, Guvernul consideră că cererea a fost introdusă de un sinur reclamant, domnul Gelu Mircea Stan.
29. În scrisoarea datată 24 noiembrie 2006, conţinând observaţiile reclamanţilor ca răspuns la cele ale Guvernului, precum şi cererile lor de satisfacţie echitabilă, reclamanţii nu au răspuns în niciun fel afirmaţiilor menţionate anterior.
30. Printr-o scrisoare din data de 1 iunie 2007, întocmită în limba franceză şi conţinând observaţiile Guvernului asupra satisfacţiei echitabile, Guvernul a precizat următoarele:
« Mai întâi, Guvernul reiterează argumentul prezentat în cadrul observaţiilor sale asupra admisibilităţii şi temeiniciei cererii (...) asupra faptului că prezenta cauză a fost introdusă de un singur reclamant, domnul Gelu Mircea Stan. »
31. La data de 3 iulie 2007 reclamanţii au transmis grefei o scrisoare datată 28 iunie 2007 a cărei parte relevantă era redactată astfel:
« Am luat cunoştinţă cu satisfacţie de retragerea de către Guvern a argumentului său privind introducerea cererii de un singur reclamant, ceea ce este corect din punct de vedere obiectiv. »
32. Printr-o scrisoare datată 14 septembrie 2007, întocmită în limba engleză, Guvernul a reamintit că, în scrisoarea sa din data de 1 iunie 2007, şi-a reiterat (reiterated) observaţia asupra lipsei calităţii de reclamantă a doamnei Rosemberger şi nu că şi-a retras observaţia (withdrew).
33. La data de 2 noiembrie 2007 reclamanţii au transmis la grefă o nouă scrisoare redactată astfel:
« În observaţiile sale din 1 iunie 2007 Guvernul român a reiterat observaţiile sale asupra introducerii cererii de către un singur reclamant, Gelu Mircea Stan.
Acesta este motivul pentru care ne-am exprimat satisfacţia faţă aceste gest în răspunsul nostru din 28 iunie 2007.
De altfel, revendicarea vizează, oricum, apartamentele nr. 3 şi 5 situate în Timişoara, str. Revoluţiei nr. 14, indiferent dacă sunt revendicate de două persoane sau de una singură şi dacă ambele sau una din aceste persoane obţin câştig de cauză.
Prin urmare, insistăm ca cererea noastră să fie luată în calcul ca aparţinând celor doi reclamanţi. »
34. Curtea relevă că prima scrisoare a reclamanţilor, datată 29 noiembrie 2001, era semnată de avocatul Ionel Damian, purta ştampila sa de avocat şi era redactată în numele celor doi reclamanţi.
35. La data de 27 mai 2002 avocatul a transmis grefei formularul oficial de cerere care îl menţiona pe domnul Gelu Mircea Stan drept reclamant şi pe avocatul Ionel Damian drept reprezentantul său. Formularul era semnat de avocat.
36. În prima anexă la formular era împuternicirea avocaţială din 30 noiembrie 2001 potrivit căreia avocatul era autorizat de cei doi reclamanţi să-i reprezinte în faţa Curţii. Împuternicirea era semnată de avocat şi purta ştampila sa. Aceasta purta de asemenea semnătura domnului Gelu Mircea Stan.
37. În a doua anexă la formular era o procură din data de 2 aprilie 2002, autentificată de notarul public (procură specială). Potrivit acestei procuri domnul Gelu Mircea Stan îl autoriza pe avocatul Ionel Damian să-l reprezinte în faţa Curţii « în vederea restituirii apartamentelor nr. 3 şi 5 situate în România, str. Revoluţiei nr. 14 (fosta stradă 23 August, din Timişoara, care au fost naţionalizate ».
38. Curtea constată că, potrivit art. 45 alin. 3 din regulamnentul său, « atunci când un reclamant este reprezentat (...) reprezentantul sau reprezentanţii săi trebuie să prezinte o procură sau o împuternicire scrisă ».
39. Ea constată la fel ca Guvernul că reclamanta nu a semnat nicio procură în cauză. Ea observă totuşi că, prin împuternicirea din 30 noiembrie 2001 avocatul atesta, prin semnătura şi ştampila sa, că îi reprezenta pe cei doi reclamanţi. Mai mult decât atât, toate scrisorile pe care domnul Ionel Damial le-a adresat grefei erau redactate la plural şi făceau referire la cei doi reclamanţi.
40. Pe baza celor de mai sus, Curtea nu poate în cazul în speţă să dea dovadă de un formalism excesiv şi consideră prin urmare că cererea a fost introdusă de cei doi reclamanţi.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
41. Reclamanţii se plâng că au suferit o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza vânzării apartamentelor nr. 3 şi 5 şi a refuzului instanţelor naţionale de a anula aceste vânzări, în ciuda faptului că recunoşteau caracterul nelegal al naţionalizării. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
42. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
43. Guvernul observă că reclamanţii s-au folosit de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru a li se acorda despăgubiri. Ei acordă o importanţă deosebită prevederilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, având drept obiectiv accelerarea procedurii de retrocedare şi, în cazul în care această retrocedare se dovedeşte a fi imposibilă, acordarea unei despăgubiri constând în acordarea de titluri de participare în calitate de acţionari la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. În opinia Guvernului, reparaţia prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii.
44. Reclamanţii consideră la rândul lor că prevederile legilor invocate de Guvern nu sunt suficiente, deoarece acţiunile sau titlutile oferite de Fondul Proprietatea nu constituie despăgubiri echitabile şi efective pentru cele două apartamente. Mai mult, comunicarea pe care au făcut-o în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost examinată până în prezent.
45. Curtea observă că prin decizia din 17 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiş, confirmată definitiv la data de 26 iunie 2001 instanţele au constatat nelegalitatea naţionalizării celor două apartamente (paragraful 20 de mai sus). Ea consideră prin urmare că această constatare a nelegalităţii are drept efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra acestor bunuri. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nu a fost nici contestat nici infirmat până astăzi (Sebastian Taub împotriva României, nr. 58612/00, paragraful 37, 12 octombrie 2006; Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, paragrafele 25-26, 8 martie 2007). Mai mult, Guvernul nu contestă dreptul reclamanţilor asupra bunurilor în litigiu.
46. Pe baza acestor elemente, Curtea consideră că problema existenţei unui bun nu face obiectul disputei.
47. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, între altele, Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, paragrafele 32-35, 16 februarie 2006).
48. Ea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun (a se vedea cauza Porteanu citată anterior, paragraful 32). O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea în special cauza Străin citată anterior, paragrafele 39, 43 şi 59). În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit datorită lipsei prelungite a despăgubirii persoanelor care, asemeni reclamanţilor, au fost private de bunurile lor (cauza Porteanu citată anterior, paragraful 34).
49. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul prezent.
50. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentelor lor, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
51. Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
52. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamanţii consideră că anularea sentinţei definitive din 18 martie 1994 prin recursul în anulare este contrară principiului securităţii raporturilor juridice.
53. Curtea notează că sentinţa respectivă a fost casată printr-o decizie din data de 5 decembrie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, în urma unui recurs în anulare (paragraful 12 de mai sus).
54. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive este o încălcare neaşteptată, care nu crează o situaţie continuă (cauza Stanca împotriva României (Hotărâre), nr. 59028/00, 27 aprilie 2004). Ea reaminteşte de asemenea că în cazul în care nu s-au epuizat căile de recurs interne pentru denunţarea faptelor care se presupune că încalcă Convenţia, termenul de şase luni prevăzut în art. 35 alin. 1 din Convenţie începe în principiu să curgă din ziua în care fapta incriminată a fost comisă sau din ziua în care reclamantul a suferit direct această faptă, a luat cunoştinţă de ea sau ar fi putut lua cunoştinţă de ea (Aydin, Aydin şi Aydin împotriva Turciei, (Hotărâre), nr. 28293/95, 29494/95, 30219/6, CEDH 2000-III).
55. În cazul în speţă Curtea constată că dreptul român nu prevedea un recurs efectiv împotriva unei decizii de anulare.
56. Ţinând cont de faptul că reclamanţii au făcut referire la casarea sentinţei în cauză în acţiunea lor introdusă în 1997 (paragraful 14 de mai sus), Curtea consideră drept cert că reclamanţii au luat cunoştinţă de decizia Curţii Supreme cel mai târziu în cursul anului 1997, adică după termenul de şase luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie.
57. Reiese că acest capăt de cerere a fost introdus tardiv şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
58. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
59. Reclamanţii solicită cu titlu de prejudiciu material restituirea în natură a celor două apartamente. În subsidiar ei solicită 373.599 euro, din care 185.454 euro pentru apartamentul nr. 3 şi 188.145 euro pentru apartamentul nr. 5. Ei prezintă la dosar două rapoarte de expertiză din noiembrie 2006 privind evaluarea celor două apartamente. Ei solicită de asemenea ca statul să fie condamnat să le plătească « o dobândă de 6% pe an » în caz de nerestituire în natură a apartamentelor.
60. Reclamanţii precizează că nu solicită nicio sumă cu titlu de prejudiciu moral.
61. Guvernul estimează la rândul său că valoarea celor două apartamente este de 309.323 euro, din care 154.574,58 euro reprezintă valoarea apartamentului nr. 3 şi 154.748,42 euro cea a apartamentului nr. 5. El prezintă în acest sens un raport de expertiză din luna mai 2007.
62. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza vânzării de către stat a celor două apartamente în litigiu către terţi, combinată cu lipsa totală a despăgubirii. În circumstanţele speţei, ea consideră prin urmare că retrocedarea apartamentelor nr. 3 şi 5 situate la parterul şi la etajul doi al imobilului din str. Revoluţiei nr.14 (fosta 23 August) din Timişoara ar repune reclamanţii pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
63. În cazul în care statul pârât nu procedează la această retrocedare în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide ca acesta să plătească reclamanţilor, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă cu valoarea actuală a apartamentelor.
64. În ceea ce priveşte stabilirea valorii apartamentelor, Curtea constată că atât reclamanţii cât şi Guvernul au prezentat rapoarte de expertiză. Ţinând cont de aceste rapoarte, precum şi de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a apartamentelor la 320.000 euro.
65. În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor ca statul să le plătească o « dobândă de 6% pe an » în caz de nerestituire în natură, Curtea observă că această cerere nu este deloc justificată. În consecinţă, o va respinge.
B. Costuri şi cheltuieli
66. Reclamanţii nu au solicitat rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
67. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu aloce reclamanţilor nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
68. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că cererea a fost introdusă de domnul Gelu Mircea Stan şi de doamna Ametista Valentina Rosemberger ;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest ;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
4. hotărăşte :
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor apartamentele nr. 3 şi 5 situate la parterul şi etajul doi al imobilului din str. Revoluţiei nr. 14 (fosta stradă 23 August), în Timişoara, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie ;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, 320.000 euro (trei sute douăzeci mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material ;
c) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii ;
d) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 17 iulie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
Full & Egal Universal Law Academy