©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
DECIZIE
ASUPRA ADMISIBILITĂŢII
cererii nr. 6936/03
prezentată de Dănuţ STAN
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând la data de 20 mai 2008 în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Eisabeth Fura- Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Elbert Myjer,
Luis Lopez Guerra, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior înaintată la data de 2 decembrie 2002,
Având în vedere decizia Curţii de a se prevala de art. 29 alin. 3 din Convenţie şi de a examina împreună admisibilitatea şi fondul cauzei,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat asupra ei, a pronunţat următoarea hotărâre:
ÎN FAPT
Reclamantul, domnul Dănuţ Stan este cetăţean român, s-a născut în 1953 şi locuieşte la Bacău. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului
Printr-o sentinţă din 28 mai 1998 Tribunalul Iaşi l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de zece ani de închisoare sub acuzaţia de înşelăciune.
Printr-o hotărâre definitivă din 24 februarie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a confirmat temeinicia acestei sentinţe.
La o dată neprecizată reclamantul a introdus o contestaţie la executarea pedepsei cu închisoarea ce i s-a aplicat (contestaţie la executare). El a precizat că instanţele naţionale au omis să aplice o lege nouă, care ar fi fost mai favorabilă.
Printr-o hotărâre definitivă din 12 iunie 2002 Curtea Supremă de Justiţie a confirmat sentinţele celor două instanţe inferioare care îi respinseseră cererea ca neîntemeiată, pe motiv că nicio lege mai favorabilă nu înlocuise legea aplicată, pe bună dreptate, de instanţele care condamnaseră reclamantul sub acuzaţia de înşelăciune.
2. Relele tratamente invocate de reclamant ca fiind suferite în perioada de detenţie
Pentru a ispăşi pedeapsa cu închisoarea la care a fost condamnat, reclamantul a fost închis la 25 aprilie 2000 în penitenciarul de la Bacău. După spusele sale, la vremea aceea, starea sa de sănătate era bună, aşa cum reiese dintr-o fişă medicală întocmită de medicii care l-au examinat în momentul aducerii sale la penitenciar.
În timpul detenţei sale reclamantul a schimbat de mai multe ori instituţia. A fost pe rând dus la penitenciarul de la Bacău, de la Iaşi şi de la Jilava precum şi în spitalele penitenciarelor Jilava şi Tîrgu Ocna.
Pe măsură ce reclamantul îşi ispăşea pedeapsa, starea sa de sănătate s-a agravat din cauza condiţiilor de detenţie din diferite penitenciare în care a fost transferat ulterior. Din cauza numeroşilor paraziţi de care erau pline penitenciarele, a contractat infecţii greu de tratat. Alimentaţia sa zilnică era insuficientă; era servită cu încălcarea normelor de igienă şi nu conţinea calorii suficiente. Era obligat să împartă patul cu unul sau alţi doi deţinuţi, în celule mici şi supraaglomerate, pe care le împărţea cu şaizeci, şaptezeci sau o sută de persoane. Aceste celule nu erau încălzite iarna şi erau prost aerisite, degajând o căldură sufocantă în timpul verii. Din cauza promiscuităţii, unii deţinuţi erau deseori obligaţi de alţii, mai tineri sau mai puternci, să întreţină relaţii sexuale. După spusele reclamantului, autorităţile nu le puneau la dispoziţie copiile documentelor necesare pentru a intenta eventuale acţiuni în justiţie.
Datorită stressului şi alimentaţiei proaste reclamantul s-a îmbolnăvit pe rând făcând pareză pe partea dreaptă, hepatită cronică şi ulcer duodenal, aşa cum reiese din diferitele rapoarte de expertiză medicală.
La 25 august 2000 a suferit o operaţie chirurgicală, în urma căreia a cerut să fie pus în libertate din motive medicale. Cererea sa a fost respinsă de Judecătoria Bacău la data de 12 septembrie 2002 precum şi de Curtea de Apel Bacău, care a recomandat totuşi să fie tratat în spitalul penitenciarului Jilava.
Reclamantul arată că a refuzat tratamentul recomandat de Judecătoria Bacău la data de 12 septembrie 2000 deoarece era contraindicat persoanelor care, la fel ca el, sufereau de boli gastrice; în plus contravenea concluziilor medicului specialist R. care îl operase la 25 august 2000 şi ale cărui recomandări nu au fost luate în calcul de autorităţile penitenciarelor.
Reclamantul a fost pus în libertate condiţionată la 22 decembrie 2004. La ieşirea din închisoare starea sa de sănătate se pare că s-a deteriorat grav.
3. Acţiune în despăgubire înaintată de reclamant împotriva administraţiei penitenciarelor
La 18 februarie 2005 reclamantul a înaintat o acţiune împotriva Ministerului Finanţelor, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (Administraţia) şi penitenciarului Bacău spre a i se acorda o despăgubire pentru deteriorarea stării sale de sănătate în timpul detenţiei.
Printr-o sentinţă din 24 aprilie 2007 Judecătoria Bacău a admis parţial acţiunea şi a condamnat Administraţia la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit din cauza condiţiilor precare din penitenciare.
Bazându-se pe art. 3 din Convenţie şi jurisprudenţa Curţii în materie, precum şi pe declaraţiile martorilor, instanţa a reţinut următoarele:
« Reglementarea asupra condiţiilor de detenţie nu a fost respectată în cazul reclamantului şi acest aspect nu a fost negat de părţile pârâte (...)
Instanţa constată existenţa unei legături de cauzalitate între, pe de o parte, condiţiile improprii de detenţie şi lipsa unui tratament medical şi a unui regim de viaţă care să convină reclamantului şi, pe de altă parte, apariţia sau recidivarea bolilor sale. [Administraţia] nu a putut dovedi contrariul. »
Instanţa a respins cererile de reparaţie a prejudiciului material, reţinând că reclamantul nu-şi susţinuse pretenţiile privind costul fizioterapiei şi al unei intervenţii chirurgicale pe care nu le suferise încă, amintind că putea sesiza instanţele cu o nouă acţiune în reparaţie imediat ce aceste cheltuieli vor fi efectiv suportate. Instanţa a respins de asemenea cererea de plată a unei despăgubiri cu titlu de lipsă de câştig echivalentă cu diferenţa dintre ajutorul social plătit reclamantului şi salariul mediu, considerând că nu putea face speculaţii asupra salariului pe care reclamantul l-ar fi putut obţine. Instanţa a reţinut în fine că, dată fiind invaliditatea cauzată de bolile sale, reclamantul putea cere autorităţilor competente o pensie de invaliditate.
La o dată neprecizată sentinţa din 24 aprilie 2007 a devenit definitivă.
La 31 martie 2008 Administraţia i-a plătit reclamantului suma de 30.596,93 lei noi româneşti (RON) în baza acestei sentinţe. Curtea a fost informată asupra acestui lucru printr-un răspuns la scrisoarea din 27 martie 2008, prin care întreba părţile cum a evoluat procedura.
PLÂNGERI
1. Reclamantul se plânge de o încălcare a art. 3 din Convenţie din cauza condiţiilor rele de detenţie în diferite penitenciare unde şi-a ispăşit pedeapsa cu închisoarea. El precizează că starea sa de sănătate, care era bună în ziua intrării sale în închisoare se deteriorase considerabil la data la care a fost pus în libertate condiţionată.
2. Invocând art. 6 şi 7 din Convenţie, el se plânge de caracterul inechitabil al procedurii penale îndreptată împotriva sa sub acuzaţia de înşelăciune şi de respingerea contestaţiei sale la executarea pedepsei cu închisoarea dispusă prin hotărârea definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 12 iunie 2002.
ÎN DREPT
1. Primul capăt de plângere a reclamantului priveşte condiţiile de detenţie şi impactul lor asupra stării sale de sănătate. Reclamantul invocă articolul 3 din Convenţie care prevede următoarele:
« Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. »
În observaţiile sale prezentate la 3 septembrie 2007 Guvernul invocă prezentarea timpurie a plângerii, dată fiind existenţa sentinţei din 24 aprilie 2007, precum şi neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a înaintat o plângere împotriva personalului penitenciarului în privinţa calităţii îngrijirilor şi condiţiilor de detenţie.
Potrivit reclamantului, sentinţa din 24 aprilie 2007, neadmiţând decât parţial pretenţiile sale, nu permite Curţii să concluzioneze că cererea sa a fost prezentată prematur. De asemenea el consideră că practic nu exista niciun recurs efectiv pentru a se plânge de încălcările invocate.
Curtea nu este chemată să examineze in abstracto ordinea juridică internă, singura sa sarcină fiind de a examina dacă în cazul în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Ignaccolo-Zenide împotriva României, paragraful 108 [GC], nr. 31679/96, ECHR 2000-I şi Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, paragraful 66, 17 iunie 2003). Prin urmare, ţinând cont de evoluţiile situaţiei după comunicarea cererii, ea consideră că nu este necesar să se concentreze asupra excepţiilor ridicate de Guvern, plângerea fiind oricum inadmisibilă din motivele următoare.
Astfel, Curtea aminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-i retrage calitatea de "victimă" decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau în substanţă şi apoi au reparat încălcarea Convenţiei (a se vedea, printre multe altele, Amuur împotriva Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Colecţie de hotărâri şi decizii 1996-III, pag. 846, paragraful 36, Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, paragraful 44, CEDH 1999-VI, Labita împotriva Italiei [GC], nr. 26772/95, paragraful 142, CEDH 2000-IV şi El Majjaoui şi Stichting Touba Moskee împotriva Olandei (radiere) [GC], nr. 25525/03, paragraful 28, 20 decembrie 2007).
În cazul în speţă Curtea constată că reclamantul a fost închis din 25 aprilie 2000 până la 22 decembrie 2004 şi că prin sentinţa din 24 aprilie 2007 i s-a acordat o reparaţie pentru prejudiciul provocat de condiţiile de detenţie din închisoare.
Curtea consideră că raţionamentul Judecătoriei Bacău care a pronunţat sentinţa din 24 aprilie 2007 constituie o recunoaştere explicită a unei încălcări a art. 3 datorită lipsei în cazul în speţă a condiţiilor decente de detenţie şi a unui tratament medical adecvat în închisoare.
În privinţa celei de-a doua condiţii care reiese din principiul mai sus enunţat, Curtea aminteşte că faptul de a şti dacă persoana interesată a obţinut pentru prejudiciul ce i s-a provocat o reparaţie - comparabilă cu satisfacţia echitabilă despre care vorbeşte articolul 41 din Convenţie - are importanţă pentru a descoperi dacă o persoană se mai poate pretinde victima unei pretinse încălcări (Cocchiarella împotriva Italiei [GC], nr. 64886/01, paragraful 72, CEDH 2006-V).
În cazul în speţă Curtea constată că s-a pus capăt situaţiei de care se plângea reclamantul, în măsura în care la data introducerii cererii de despăgubire la instanţele interne reclamantul nu se mai afla în închisoare. În plus, i s-a acordat drept despăgubire o sumă care este comparabilă cu ceea ce ar fi putut obţine dacă Curtea ar fi constatat o încălcare a articolului 3 (a se vedea, mutatis mutandis, Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, CEDH 2002-VI, Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41035/98, 18 ianuarie 2005, Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, CEDH 2002-IX, Sarban împotriva Moldovei, nr. 3456/05, 4 octombrie 2005 şi Bragadireanu împotriva României, nr. 22088/04, 6 decembrie 2007). Ea aminteşte de asemenea că în primul rând autorităţilor naţionale şi în special curţilor şi tribunalelor le revine sarcina de a interpreta legislaţia internă şi probele de la dosar şi că în lipsa arbitrariului nu-i revine sarcina de a pune în discuţie concluzia instanţelor interne în privinţa caracterului nesusţinut al pretenţiilor reclamantului cu titlu de prejudiciu material (Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Colecţia 1997-VIII, pag. 2955, paragraful 31 şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I).
Evident, plata sumei acordate de Judecătorie nu a avut loc decât după scrisoarea Curţii care cerea informaţii recente asupra situaţiei executării.
Oricum ar fi, Curtea constată că în ciuda întârzierii plăţii, despăgubirea primită de reclamant la 31 mai 2008 constituie, ţinând cont de suma sa o reparaţie adecvată a încălcării suferite.
Din aceste motive Curtea consideră că reclamantul nu se mai poate pretinde victima articolului 3. Reiese că această plângere este incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 paragraful 3 şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 paragraful 4.
2. Al doilea capăt de cerere priveşte invocarea inechităţii procedurii penale îndreptată împotriva reclamantului sub acuzaţia de înşelăciune şi respingerea contestaţia la executarea pedepsei.
În privinţa procedurii asupra fondului acuzaţiei penale împotriva reclamantului, Curtea constată că hotărârea definitivă a fost pronunţată în cazul în speţă la 24 februarie 2000, în timp ce prezenta cerere a fost introdusă abia la 2 decembrie 2002, adică după mai mult de şase luni de la data hotărârii definitive.
Reiese că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
Curtea aminteşte în final că procedura contestaţiei la executarea pedepsei nu priveşte "temeinicia" unei "acuzaţii în materie penală" nici "drepturile şi obligaţiile cu caracter civil", scăpând astfel de aplicabilitatea art. 6 alin. 1 din Convenţie (X împotriva Austriei, nr.4237/61, Hotărârea Comisiei din 5 martie 1962, Hotărâri şi rapoarte (DR) 8, pag. 75-79).
Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 4.
Prin urmare, se va pune capăt aplicării art. 29 alin. 3 din Convenţie şi cererea se va declara inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
Declară cererea inadmisibilă.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
Full & Egal Universal Law Academy