©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 9 iulie 2013
În Cauza Stănciulescu împotriva României
(Cererea nr. 5998 /03)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Stănciulescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Alvina Gyulumyan, preşedinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 18 iunie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 5998/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Marin Stănciulescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 14 ianuarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 21 iunie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Piteşti.
5. La 16 ianuarie 2001, reclamantul a solicitat Consiliului Baroului Argeş („consiliul baroului”) primirea sa, cu scutire de examen, în profesia de avocat. Acesta a arătat că, de peste zece ani, exercita profesia de consilier juridic şi că, în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avea dreptul de a fi primit, cu scutire de examen, în ordinul profesional al avocaţilor („ordinul profesional”).
6. Consiliul baroului i-a comunicat un aviz negativ, motivând că răspunsurile date în timpul unei întrevederi prealabile demonstrau că persoana interesată nu avea cunoştinţele necesare pentru a justifica primirea sa în profesie.
7. La 20 iulie 2001, Comisia Permanentă a Uniunii Avocaţilor („comisia permanentă”), bazându-se pe avizul consiliului baroului, a respins cererea reclamantului. O contestaţie introdusă de către reclamant la consiliul uniunii a fost respinsă la 15 decembrie 2001.
8. Reclamantul a contestat deciziile în faţa Curţii de Apel Piteşti. Potrivit acestuia, respingerea cererii sale era arbitrară deoarece Legea nr. 51/1995 îi conferea dreptul de a fi înscris, cu scutire de examen, în barou.
9. Printr-o hotărâre din 1 aprilie 2002, curtea de apel a admis acţiunea, pronunţându-se că reclamantul îndeplinea toate condiţiile pentru a fi primit, cu scutire de examen, în ordinul profesional. Uniunea şi baroul au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
10. Printr-o hotărâre din 17 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul şi a respins contestaţia reclamantului ca fiind în mod vădit nefondată. Aceasta a observat că dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 aveau un caracter permisiv, acordându-i persoanei interesate numai o posibilitate, nu şi un drept. Având în vedere că autorităţile competente au constatat că prestaţia reclamantului, în timpul întrevederii prealabile, nu fusese satisfăcătoare, aceasta a concluzionat în sensul lipsei de temei a contestaţiei reclamantului.
II. Dreptul şi practica interne relevante
11. Dispoziţiile relevante cu privire la exercitarea profesiei de avocat, în forma în care erau în vigoare la momentul faptelor, precum şi jurisprudenţa în materie a Curţii Supreme de Justiţie sunt descrise în cauza Ştefan şi Ştef împotriva României (nr. 24428/03 şi 26977/03, pct. 20-26, 27 ianuarie 2009). Din acestea rezultă că, în mod constant, Curtea Supremă de Justiţie se pronunţase că primirea, cu scutire de examen, în ordinul profesional era, pentru persoana care îndeplinea condiţiile prevăzute de lege, un drept şi nu o posibilitate lăsată la aprecierea discreţionară a uniunii.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
12. Reclamantul denunţă o atingere adusă principiului securităţii juridice deoarece Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat, în cazul său, o hotărâre contrară jurisprudenţei sale constante. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].”
A. Cu privire la admisibilitate
13. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
14. Reclamantul pretinde că, în cazul său, Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat o hotărâre contrară jurisprudenţei sale constante, situaţie care aduce atingere principiului securităţii juridice.
15. Guvernul admite că jurisprudenţa Curţii Supreme a fost, începând din anul 2004, neîncetat în favoarea primirii în profesia de avocat, cu scutire de examen, a foştilor consilieri juridici. Cu toate acestea, Guvernul susţine că hotărârea în litigiu nu poate fi calificată drept arbitrară şi, în consecinţă, nu poate aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil de vreme ce Curtea Supremă a analizat şi a răspuns detaliat la toate argumentele reclamantului şi a motivat suficient această hotărâre.
16. Curtea a observat deja, într-o cauză similară, că instanţa supremă interpretase în mod constant dispoziţiile Legii nr. 51/1995 în sensul în care confereau consilierilor juridici din întreprinderi care îndepliniseră funcţia mai mult de zece ani dreptul de a fi primiţi, cu scutire de examen, în ordinul profesional (Ştefan şi Ştef, citată anterior, pct. 34).
17. Or, în speţă, hotărârea din 17 septembrie 2002 nu poate fi calificată drept un reviriment jurisprudenţial fondat pe noua interpretare a legii deoarece Curtea Supremă de Justiţie nu a explicat motivele schimbării poziţiei sale, înainte de a reveni, ulterior, la jurisprudenţa sa constantă. În acest context, hotărârea din 17 septembrie 2002 pare a fi unică şi arbitrară (ibidem, pct. 26).
18. Această incoerenţă jurisprudenţială, coroborată cu absenţa unui mecanism capabil a asigura coerenţa practicii în cadrul celei mai înalte instanţe interne, a avut ca efect privarea reclamantului de dreptul de înscriere în ordinul profesional, cu scutire de examen, în timp ce altor persoane aflate într-o situaţie similară le-a fost recunoscut acest drept (Ştefan şi Ştef, citată anterior, pct. 35-36).
19. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la celelalte capete de cerere
20. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din Convenţie şi pretinde că judecătorii care s-au pronunţat în privinţa cererii sale nu au fost independenţi şi imparţiali. De asemenea, acesta se plânge în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie că nu poate exercita profesia de avocat din cauza procedurii în litigiu, situaţie care implică o pierdere financiară în sensul acestui articol.
21. Ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, Curtea nu a constat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale. Rezultă că aceste capete de cerere sunt inadmisibile şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
22. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
23. Cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, reclamantul solicită o sumă corespunzătoare veniturilor lunare pe care le-ar fi putut obţine din exercitarea profesiei de avocat şi de care a fost privat ulterior refuzului uniunii de a-l înscrie în ordinul profesional. Cuantumul despăgubirii pretinse de reclamant se ridică la 120 000 euro (EUR). De asemenea, acesta solicită plata a 60 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe motivul degradării stării sale de sănătate ca urmare a procedurii în litigiu.
24. Guvernul nu a transmis observaţii cu privire la acest aspect.
25. Curtea subliniază că singurul temei care trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de garanţiile art. 6 § 1 din Convenţie. Curtea nu poate face speculaţii cu privire la nivelul pe care l-ar fi atins veniturile reclamantului dacă ar fi fost înscris în ordinul profesional, dar apreciază că este rezonabil să se considere că persoana interesată a suferit temporar o pierdere a oportunităţii (a se vedea, mutatis mutandis, Buzescu împotriva României, nr. 61302/00, pct. 107, 24 mai 2005). La aceasta se adaugă un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă reclamantului 2 400 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecată
26. Reclamantul pretinde, fără a prezenta, în susţinere, documente justificative, suma de 2 000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.
27. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilesc caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului lor. În prezenta cauză, având în vedere absenţa documentelor justificative pentru cheltuielile de judecată pretinse, Curtea nu acordă reclamantului nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
28. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la securitatea raporturilor juridice şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 2 400 EUR (două mii patru sute euro) pentru toate prejudiciile;
b) că suma respectivă trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii şi că este necesar să se adauge la aceasta orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 9 iulie 2013, în aplicarea art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTEGrefier adjunct,
Alvina Gyulumyan, Marialena Tsirli
Full & Egal Universal Law Academy