©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 14621/06 prezentată de Marin STĂNCIULESCU
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 22 noiembrie 2011 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 11 februarie 2006,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, domnul Marin Stănciulescu, este resortisant român, născut în 1952 şi locuieşte în Piteşti.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamant, se pot rezuma după cum urmează.
3. Reclamantul a lucrat în calitate de consilier juridic la o companie privată, T. La 7 decembrie 2001, angajatorul acestuia i-a desfăcut contractul de muncă din motive disciplinare. Înainte de a fi semnată de directorul general, decizia de concediere a fost avizată de alt consilier juridic, şi anume M.N.
4. Reclamantul a formulat o contestaţie împotriva deciziei de concediere, care ulterior i-a fost admisă. În cursul acestui proces, fostul său angajator a fost reprezentat de M.N.
5. Atunci când reclamantul a aflat că M.N. fusese condamnată penal în 1996 pentru luare de mită în timp ce îşi desfăşura activitatea ca funcţionar public, a început să ridice această problemă de câte ori avea ocazia, în principal făcând adăugiri de mână pe diverse documente, precum registrul de vizitatori al angajatorului său, copii ale deciziei de desfacere a contractului de muncă şi aşa mai departe, în care acesta a scris „fără condamnaţi”, „condamnată pentru luare de mită”, „practică corupţia”, „condamnată nemernică” şi alte remarci similare. Prin diversele argumente prezentate de acesta în cadrul acţiunii împotriva angajatorului său, a făcut referire în mod constant la M.N. în termeni precum „acuzată notorie”, „infractoare notorie”, „condamnată pentru luare de mită”, „exilată de cetăţeni pentru corupţie”, „nu ştie nimic”, „cetăţean cu moralitate îndoielnică”.
6. La 1 octombrie 2003, M.N. a depus o plângere penală împotriva reclamantului pentru calomnie, formulând, de asemenea, o cerere civilă de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. Cauza a fost înaintată Judecătoriei Piteşti.
7. În apărarea sa, reclamantul a susţinut că, în mod nelegal, contractul său de muncă fusese desfăcut de reclamantă şi că fusese obligat să participe la un proces împotriva unei persoane care nu deţinea o diplomă în drept. De asemenea, acesta a susţinut că avea un interes legitim să facă referire la M.N. în acest fel şi că, în orice caz, putea dovedi că afirmaţiile pe care le-a făcut erau adevărate.
8. Prin hotărârea pronunţată în primă instanţă la 24 iunie 2004, Judecătoria Piteşti l-a găsit pe reclamant vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie şi l-a condamnat la plata unei amenzi de 10 000 000 lei româneşti (ROL), aproximativ 246 euro (EUR). De asemenea, s-a dispus ca acesta să îi plătească lui M.N. 25 000 000 ROL, aproximativ 615 EUR, drept despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. Judecătoria a motivat că i-a aplicat reclamantului pedeapsa minimă prevăzută pentru calomnie, considerând că această sentinţă reprezenta un avertisment suficient pentru ca acesta să înceteze să facă astfel de remarci cu privire la reclamantă.
9. Judecătoria a constatat că reclamantul transferase conflictul de muncă la nivel personal şi încercase să o discrediteze pe M.N. de câte ori a avut ocazia. Aceasta a analizat diversele documente depuse de părţi, în care reclamantul a făcut referiri la M.N. De asemenea, aceasta a observat că, în procedura pendinte înaintea sa, reclamantul a continuat să folosească aceleaşi expresii şi cuvinte referitoare la M.N.
10. În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului conform cărora prezentase dovezi că afirmaţiile sale erau adevărate, judecătoria a remarcat că reclamantul nu demonstrase care era interesul său legitim în a repeta obsesiv afirmaţiile în cauză, singurul său scop fiind de a o şicana pe M.N. de fiecare dată când se întâlneau: la locul acesteia de muncă, în instanţă, pe stradă şi chiar atunci când aceasta era împreună cu familia.
11. Reclamantul a formulat apel, argumentând că afirmaţiile sale erau adevărate şi că M.N. a atras dispreţul public prin propriul comportament. Dosarul a fost repartizat Tribunalului Hunedoara. În şedinţa din 22 noiembrie 2005, reclamantul a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolelor 206 şi 207 C. pen. Tribunalul Hunedoara a amânat până la 20 decembrie 2005 pronunţarea unei hotărâri cu privire la trimiterea cauzei la Curtea Constituţională.
12. Prin hotărârea din 20 decembrie 2005 (redactată la 31 ianuarie 2006), Tribunalul Hunedoara a respins apelul acestuia. Tribunalul a concluzionat că faptele au fost stabilite corect de judecătorie şi că argumentul reclamantului, conform căruia afirmaţiile sale erau adevărate, nu era valid, având în vedere că acesta nu şi-a demonstrat interesul legitim de a face afirmaţiile respective. De asemenea, acesta a remarcat că reclamantul a continuat să facă aceleaşi remarci referitoare la M.N., chiar şi atunci când se afla în instanţă pentru examinarea cauzei penale împotriva sa.
B. Dreptul şi practica interne relevante
13. Art. 206 C. pen., astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, se citeşte după cum urmează:
„Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.”
14. Prevederile art. 207 C. pen. se citesc după cum urmează:
„Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
15. Prin decizia din 7 februarie 2002, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205-207 C. pen. Pronunţându-se astfel, aceasta a decis că posibilitatea de a furniza probe care să demonstreze că afirmaţiile sau acuzaţiile contestate erau adevărate reprezintă o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale. Curtea Constituţională a concluzionat că supunerea acestui test al verităţii condiţiei ca afirmaţiile sau acuzaţiile să fi fost făcute cu un interes legitim era pe deplin conformă cu Constituţia României, care prevedea la articolul 30 § 6 că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea sau viaţa particulară a unei persoane.[1]
16. Art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (Legea privind Curtea Constituţională) prevede că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Capete de cerere
17. Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 din convenţie că acţiunea împotriva lui nu era echitabilă, deoarece instanţele interne nu erau independente şi imparţiale.
18. Acesta a citat o încălcare a art. 10 din convenţie, întrucât avea un interes legitim de a dovedi că persoana care a avizat decizia de desfacere a contractului său de muncă fusese condamnată pentru corupţie şi nu avea statutul moral de a acţiona în calitate de consilier juridic.
19. Acesta s-a plâns în temeiul art. 13 din convenţie că Tribunalul Hunedoara nu a înaintat Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate pe care o ridicase şi nu luase în considerare argumentele sale clare în favoarea achitării sale.
În drept
A. Capetele de cerere privind pretinsul caracter inechitabil al acţiunii
20. Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 şi al art. 13 din convenţie că acţiunea penală împotriva sa era inechitabilă, deoarece instanţele interne nu erau independente şi imparţiale, nu au ţinut seama de argumentele sale şi nu au înaintat Curţii Constituţionale excepţia sa de neconstituţionalitate.
21. Curtea constată că sus-menţionatele capete de cerere trebuie să fie examinate în primul rând în temeiul art. 6 § 1 din convenţie, având în vedere că cerinţele art. 13 sunt mai puţin stricte decât cele ale art. 6 şi sunt înglobate în acestea (a se vedea, de exemplu, Związek Nauczycielstwa Polskiego împotriva Poloniei, nr. 42049/98, pct. 43, CEDO 2004‑IX).
22. În ceea ce priveşte capătul de cerere privind lipsa de independenţă şi imparţialitate a instanţelor interne, Curtea observă că reclamantul nu a adus nicio probă pentru a susţine această acuzaţie. În plus, în dosarul cauzei nu există niciun element care ar putea ridica îndoieli cu privire la independenţa şi imparţialitatea instanţelor interne care au examinat cauza împotriva reclamantului.
23. În ceea ce priveşte capătul de cerere legat de pretinsa neluare în considerare de către instanţele interne a argumentelor ridicate de reclamant în apărarea sa, în măsura în care se poate considera că acest capăt de cerere priveşte rezultatul acţiunii în faţa instanţelor interne, Curtea reiterează că are rolul de a examina erori de fapt sau de drept cu privire la care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă doar în cazul în care şi în măsura în care este posibil ca acestea să fi încălcat drepturi şi libertăţi protejate de convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28 şi 29, CEDO 1999-I].
24. De asemenea, Curtea remarcă faptul că instanţele interne, atât în primă soluţionare, cât şi în apel, au răspuns argumentelor invocate de reclamant în apărarea lui, conform cărora afirmaţiile sale erau adevărate. Instanţele interne au respins argumentul acestuia conform căruia nu era îndeplinită una dintre condiţiile stabilite la art. 207 C. pen. pentru înlăturarea răspunderii penale, având în vedere că acesta nu urmărea un interes legitim prin afirmaţiile contestate. De asemenea, Curtea observă că reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a-şi prezenta argumentele şi că argumentele în cauză, deşi au fost luate în considerare în mod corespunzător de instanţele interne, au fost respinse pe baza unui raţionament care pare logic şi fără un caracter arbitrar [a se vedea Osmani şi alţii împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (dec.), nr. 50841/99, CEDO 2001-X]
25. În ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamantului conform căruia Tribunalul Hunedoara nu a înaintat Curţii Constituţionale excepţia sa de neconstituţionalitate, Curtea remarcă, de la bun început, faptul că, anterior, Curtea Constituţională a examinat excepţii de neconstituţionalitate similare şi a declarat dispoziţiile contestate ca fiind compatibile cu Constituţia. Din dosarul cauzei nu reiese că reclamantul a invocat noi argumente care nu fuseseră examinate deja de Curtea Constituţională. Prin urmare, era puţin probabil ca o nouă examinare a articolului în cauză să aibă vreun rezultat [mutatis mutandis, Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18624/03, CEDO 2005‑XI].
26Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
B. Capătul de cerere formulat în temeiul art. 10 din convenţie
27. Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 10 din convenţie că fusese condamnat pentru calomnie.
28. Curtea remarcă, de la bun început, că condamnarea reclamantului pentru calomnie în temeiul art. 206 C. pen. constituia o ingerinţă a autorităţilor în drepturile acestuia garantate în temeiul art. 10 din convenţie şi că această ingerinţă era conformă cu legea şi urmărea scopul legitim de a proteja reputaţia doamnei M.N.
29. Rămâne să se stabilească dacă, în circumstanţele prezentei cauze, s-a păstrat un echilibru just între protejarea libertăţii de exprimare a reclamantului şi reputaţia doamnei M.N., drept care, fiind un aspect al vieţii private, este protejat de art. 8 din convenţie [a se vedea Cumpǎnǎ şi Mazǎre împotriva României (MC), nr. 33348/96, pct. 90-91, CEDO 2004‑XI, şi Marchenko împotriva Ucrainei, nr. 4063/04, pct. 44, 19 februarie 2009]. Dispoziţia în cauză poate impune adoptarea de măsuri pozitive destinate să asigure respectarea efectivă a vieţii private, chiar şi în sfera relaţiilor dintre persoane particulare (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 57, CEDO 2004-VI, şi Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit,, 22 octombrie 1996, pct. 61‑62, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV).
30. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, trebuie să se stabilească, prin urmare, dacă ingerinţa contestată era proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele oferite de instanţele naţionale pentru a o justifica erau relevante şi suficiente. Sarcina Curţii nu este să înlocuiască instanţele naţionale, ci mai degrabă să examineze în temeiul art. 10, ţinând seama de cauză în ansamblu, deciziile pe care acestea le-au adoptat în temeiul puterii lor de apreciere [a se vedea Dalban împotriva României (MC), nr. 28114/95, pct. 47, CEDO 1999‑VI].
În cauze în care Curtea a trebuit să menţină un echilibru între protejarea vieţii private şi libertatea de exprimare, aceasta a subliniat contribuţia pe care au avut-o formele de exprimare contestate la o dezbatere de interes general (de exemplu, Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 66 şi 68, CEDO 2001‑I; Von Hannover, citată anterior, pct. 60; şi Standard Verlags GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 21277/05, pct. 46, 4 iunie 2009).
31. În prezenta cauză, Curtea observă că instanţele naţionale au examinat conţinutul remarcilor făcute de reclamant în privinţa doamnei M.N. şi contextul în care au fost făcute şi că acestea au concluzionat că remarcile respective nu au fost motivate de un interes legitim. Instanţele naţionale au stabilit că afirmaţiile în cauză au fost făcute în contextul unui diferend care izbucnise pe fondul unui conflict de muncă care l-a opus pe reclamant fostului său angajator şi că au fost făcute doar cu intenţia de a o discredita pe M.N. şi de a o supune dispreţului public. Curtea este mulţumită de faptul că remarcile reclamantului nu au făcut parte, prin urmare, dintr-o discuţie deschisă privind o problemă de interes public şi că nu implicau problema libertăţii presei, având în vedere că reclamantul acţiona în calitate de persoană particulară [a se vedea, mutatis mutandis, Janowski împotriva Poloniei (GC), nr. 25716/94, pct. 32, CEDO 1999‑I].
32. Chiar presupunând că scopul reclamantului era de a-şi informa angajatorul că M.N. avusese o condamnare penală, pentru ca angajatorul să hotărască dacă aceasta avea calificările necesare pentru a-şi desfăşura activitatea în calitate de consilier juridic, Curtea remarcă faptul că o astfel de dezvăluire ar trebui să fie făcută în primul rând unui superior, altei autorităţi competente sau altui organism competent. Numai atunci când acest lucru este evident imposibil, informaţiile ar putea, în ultimă instanţă, să fie dezvăluite publicului [a se vedea Guja împotriva Moldovei (MC), nr. 14277/04, pct. 73, 12 februarie 2008]. Cu toate acestea, din dosarul cauzei reiese că reclamantul a făcut remarcile respective de fiecare dată când a avut ocazia, la locul de muncă al reclamantei, în instanţă, în declaraţiile sale scrise adresate diverselor instanţe şi autorităţi şi că remarcile respective nu erau nici argumente legale care să susţină conflictul de muncă, nici notificări oficiale de semnalare a unei potenţiale incompatibilităţi profesionale.
33. Curtea observă, de asemenea, că, la momentul evenimentelor, M.N. nu era o persoană publică sau politician, ci o persoană obişnuită care făcuse obiectul unei acţiuni penale în 1996 (a se vedea Schwabe împotriva Austriei, 28 august 1992, pct. 32, Seria A nr. 242). La momentul faptelor în cauză, aceasta nu era funcţionar public, iar remarcile reclamantului nu priveau nicio faptă nelegală comisă de aceasta în exerciţiul funcţiei de consilier juridic pe care o ocupa la vremea respectivă. În această privinţă, Curtea consideră că statutul acesteia de persoană obişnuită extindea zona de interacţiune care poate intra sub incidenţa vieţii private. Faptul că aceasta făcuse obiectul unei acţiuni penale nu o poate priva de protecţia art. 8 (a se vedea Sciacca împotriva Italiei, nr. 50774/99, pct. 28-29, CEDO 2005-I).
34. Având în vedere considerentele precedente, Curtea opinează că motivele prezentate de instanţele naţionale erau „relevante şi suficiente" în sensul art. 10 § 2 pentru a justifica ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Astfel, aceasta putea fi considerată necesară într-o societate democratică pentru protejarea reputaţiei sau a drepturilor altora [a se vedea Böhm împotriva Germaniei (dec.), nr. 66357/01, 16 decembrie 2003].
35. În examinarea proporţionalităţii măsurii contestate, Curtea trebuie, de asemenea, să ia în considerare gravitatea pedepsei, adică suma de bani care trebuie plătită de reclamant ca urmare a condamnării sale. Aceasta reiterează că, în temeiul convenţiei, o condamnare penală sau o acordare de despăgubiri pentru calomnie trebuie să aibă o legătură rezonabilă de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei (a se vedea inter alia, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, pct. 49, Seria A nr. 316-B). Curtea observă că amenda pe care reclamantul a fost condamnat să o plătească, având o valoare de aproximativ 246 EUR, a fost stabilită la pragul minim prevăzut de C.pen. În plus, Curtea consideră că despăgubirile civile pe care a fost obligat să le plătească reclamantul, în valoare de aproximativ 615 EUR, nu puteau fi considerate disproporţionate, având în vedere infracţiunile pentru care a fost condamnat [a se vedea mutatis mutandis, Metzger împotriva Germaniei, (dec.), 56720/00, 17 noiembrie 2005].
36. În consecinţă, Curtea consideră că ingerinţa în cauză era proporţională cu scopul legitim urmărit şi că motivele invocate de instanţele naţionale pentru a justifica ingerinţa erau relevante şi suficiente.
37. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena Tsirli Josep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
[1] Dispoziţiile vechiului Cod penal care incriminau faptele de insultă şi calomnie au fost abrogate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, însă prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 (publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007) Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile referitoare la abrogarea art. 205-207 C. pen. sunt neconstituţionale. În urma publicării deciziei Curţii Constituţionale, în jurisprudenţă această situaţie a fost interpretată diferit de către organele judiciare. Astfel, unele parchete şi instanţe au concluzionat că infracţiunile de insultă şi calomnie sunt în continuare incriminate, iar alte parchete şi instanţe au apreciat că decizia Curţii Constituţionale nu a avut nici un efect asupra dezincriminării celor două infracţiuni.
La 25 august 2010, Procurorul General al României a promovat un recurs în interesul legii, în vederea stabilirii consecinţelor deciziei Curţii Constituţionale asupra efectelor dispoziţiilor art. 205-207 C. pen. Prin Decizia nr. 8 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul în interesul legii, în sensul că normele de incriminare a insultei şi calomniei precum şi prevederile din Codul penal privind proba verităţii, nu trebuie reincriminate, judecătorii urmând a-şi motiva decizia dată după ce au fost sesizaţi de Procurorul General al României în legătură cu soluţiile diferite ale instanţelor.
În noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009 – Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, insulta şi calomnia nu sunt incriminate.
Full & Egal Universal Law Academy