Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA STICI c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 35324/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 octombrie 2007
DEFINITIVĂ
23/01/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Stici c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
Dl J. Casadevall,
Dl G. Bonello,
Dl K. Traja,
Dl S. Pavlovschi,
Dl L. Garlicki,
Dra L. Mijović, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 2 octombrie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 35324/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Petru Stici („reclamantul”), la 26 august 2004.
2. Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl V. Nagacevschi de la „Juriştii pentru drepturile omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că el a fost deţinut ilegal şi că instanţele de judecată nu au adus motive relevante şi suficiente pentru arestarea sa, că el nu a avut acces la materialele relevante din dosarul său penal pentru a contesta, în mod efectiv, arestarea sa preventivă, precum şi că au fost încălcate câteva drepturi ale sale garantate de articolul 6.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). La 10 aprilie 2007, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia. În conformitate cu articolul 41 al Regulamentului Curţii, Camera a decis să examineze cauza cu prioritate.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1970 şi locuieşte în Chişinău.
6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
7. Reclamantul a fost citat să se prezinte la Procuratura municipiului Chişinău la 14 iunie 2004. Atunci când s-a prezentat, el a fost reţinut, fiind bănuit că, în anul 1993, l-ar fi omorât pe dl I.O., al cărui mamă a devenit preşedinte al parlamentului în anul 2001.
8. La 15 iunie 2004, procurorul a solicitat Judecătoriei Buiucani eliberarea unui mandat de arest pe numele reclamantului. În demersul său, procurorul a pretins că reclamantul a săvârşit infracţiunea de care a fost acuzat.
9. La 17 iunie 2004, Judecătoria Buiucani a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru treizeci de zile. Reclamantului şi avocatului său nu li s-au acordat acces la dosarul care a fost prezentat instanţei de judecată pentru justificarea arestării reclamantului. În încheierea sa, instanţa judecătorească a adus următoarele motive:
„La intentarea cauzei penale a fost respectată legislaţia procesuală. [Reclamantul] este învinuit de săvârşirea unei infracţiuni grave, pentru care legea penală prevede privaţiune de libertate mai mare de doi ani. [Reclamantul] nu lucrează, are paşaport românesc – fapte care vorbesc de existenţa pericolului ascunderii învinuitului de organele de drept. În afară de aceasta, învinuitul are posibilitatea reală, aflându-se în libertate, să împiedice desfăşurarea urmăririi penale prin influenţarea martorilor. În astfel de circumstanţe, arestarea învinuitului în momentul de faţă este absolut necesară.”
Reclamantul nu a contestat această încheiere.
10. La 12 iulie 2004, procurorul a solicitat prelungirea arestării preventive a reclamantului, susţinând că mai trebuiau efectuate multe acţiuni procesuale, precum confruntarea cu co-acuzatul (U.) şi verificarea locului aflării unei alte persoane, şi că reclamantul ar putea să se ascundă.
11. La 13 iulie 2004, Judecătoria Buiucani, bazându-se pe motivele invocate de procuror, a prelungit arestarea preventivă a reclamantului pentru încă treizeci de zile.
12. În recursul său, reclamantul a susţinut că, pe parcursul primelor treizeci de zile ale detenţiei sale, nu a fost efectuată nicio acţiune procesuală cu participarea sa, ceea ce contrazicea susţinerea procurorului că arestarea sa era necesară pentru a face posibilă efectuarea unor astfel de acţiuni. Mai mult, co-acuzatul (U.), cu care era planificată confruntarea, era deţinut în aceeaşi perioadă şi că, până la acel moment, nu avusese loc nicio confruntare. Reclamantul a susţinut că el avea domiciliu permanent în Republica Moldova şi trei copii la întreţinere şi că suferea de o boală neurologică, care necesita tratament medical specializat.
13. La 20 iulie 2004, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului. Instanţa de judecată a constatat că instanţa ierarhic inferioară a respectat procedura corectă şi a pronunţat o încheiere legală, bazată pe circumstanţele cauzei. Potrivit reclamantului, el şi avocatul său nu au avut acces la nicio parte a dosarului său penal.
14. La 27 iulie 2004, reclamantul a depus o cerere habeas corpus, susţinând că nu existau motive pentru arestarea sa preventivă. Infracţiunea de care el era acuzat a fost săvârşită cu unsprezece ani în urmă şi el ar fi putut cu uşurinţă să părăsească Republica Moldova, dacă ar fi avut vreo legătură cu acea infracţiune. El s-a prezentat la ofiţerii de urmărire penală după primele citaţii din partea acestora şi şi-a susţinut întotdeauna nevinovăţia. Reclamantul a solicitat ca în cazul său să fie aplicată o măsură preventivă mai uşoară, cum ar fi cauţiunea sau arestul la domiciliu, subliniind că arestul la domiciliu oferea, în esenţă, aceleaşi garanţii ca şi arestarea preventivă împotriva ingerinţei în desfăşurarea urmăririi penale. In fine, el a adăugat că nu avea antecedente penale şi că a promis să se prezinte la ofiţerul de urmărire penală la prima cerere.
15. La 6 august 2004, fratele reclamantului a încheiat un contract cu al doilea avocat, dl V. Nagacevschi, pentru a-l reprezenta pe reclamant. Potrivit reclamantului, în Republica Moldova este o practică obişnuită ca rudele unui acuzat să încheie un contract cu un avocat, atunci când acuzatul se află în detenţie şi nu are mijloace să găsească sau să plătească un avocat. Potrivit reclamantului, el intenţiona să semneze un contract cu dl Nagacevschi chiar înaintea şedinţei judecătoreşti, însă el a fost lipsit de această posibilitate din cauza omisiunii autorităţilor de a-l aduce la şedinţa judecătorească.
16. La 6 august 2004, dl Nagacevschi a mai solicitat instanţei judecătoreşti să permită accesul avocaţilor reclamantului la materialele dosarului penal, care se pretindea că dovedeau necesitatea de a-l deţine pe reclamant. El a susţinut că refuzul de a acorda un asemenea acces constituia o încălcare a principiului egalităţii armelor.
17. În aceeaşi zi, Judecătoria Buiucani a examinat cererea habeas corpus a reclamantului în absenţa acestuia. Primul avocat al reclamantului a adus motive suplimentare în sprijinul eliberării clientului său. El a susţinut că gravitatea infracţiunii de care acesta era acuzat nu putea constitui în sine un temei suficient pentru arestarea preventivă. Lui nu i-a fost prezentată nicio probă cu privire la riscul că reclamantul se va ascunde. Paşaportul românesc al reclamantului constituia un temei insuficient pentru arestarea acestuia, deoarece el putea fi ridicat de autorităţi împreună cu paşaportul său moldovenesc. Mai mult, urmărirea penală era deja finisată şi, prin urmare, reclamantul nu mai putea exercita vreo ingerinţă în desfăşurarea acesteia. In fine, el a subliniat că, deşi arestarea trebuia să fie o măsură excepţională, în practică, autorităţile moldoveneşti o aplicau ca pe o regulă.
18. Instanţa judecătorească a respins cererea avocatului reclamantului din următoarele motive:
„Persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea penală prevede o pedeapsă privativă de libertate până la douăzeci de ani. [Reclamantul] poate să se eschiveze de la organele de drept şi să comită alte infracţiuni sau să împiedice urmărirea penală prin influenţarea [mamei victimei] sau a martorilor. Instanţa de judecată consideră prematur înlocuirea măsurii de reprimare – arestul, cu altă măsură de reprimare mai blândă.”
19. În recursul său, reclamantul a invocat argumentele prezentate anterior instanţelor judecătoreşti, adăugând că drepturile sale au mai fost încălcate şi atunci când el nu a fost adus în şedinţa judecătorească, când dlui Nagacevschi nu i s-a permis să pledeze în faţa instanţei judecătoreşti inferioare şi când avocaţilor săi nu li s-a permis accesul la nicio parte din dosarul penal.
20. La 9 august 2004, procurorul a trimis dosarul reclamantului şi rechizitoriul în instanţa de judecată pentru examinare. După expirarea, la 14 august 2004, a încheierii judecătoreşti din 13 iulie 2004 (a se vedea paragraful 11 de mai sus), procurorul nu a mai depus niciun demers pentru prelungirea arestării preventive a reclamantului.
21. La 17 august 2004, Curtea de Apel Chişinău a menţinut încheierea judecătorească din 6 august 2004.
22. La 29 noiembrie 2004, a avut loc prima şedinţă judecătorească la care instanţa judecătorească a decis inter alia că reclamantul trebuie să rămână în arest preventiv, fără a specifica, totuşi, pentru cât timp.
23. Potrivit Guvernului, la 3 iulie 2006, Judecătoria Râşcani l-a găsit vinovat pe reclamant de săvârşirea infracţiunii de care era acuzat. Acea sentinţă a fost menţinută de Curtea de Apel Chişinău la 2 octombrie 2006.
24. Cauza este pendinte la Curtea Supremă de Justiţie.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
1. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea Boicenco v. Moldova (nr. 41088/05, §§ 64-71, 11 iulie 2006).
26. Suplimentar, prevederile relevante ale Codului de procedură penală sunt următoarele:
Articolul 66
„(2) Învinuitul ... are dreptul:
...
(21) să ia cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea arestării sale;”
Articolul 176
„(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror ... sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că ... învinuitul ... ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei.
(2) Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul ... a comis cel puţin una din acţiunile menţionate în alin.(1).
(3) La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana ... învinuitului ...;
3) vîrsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.”
ÎN DREPT
27. Reclamantul s-a plâns că detenţia sa după expirarea ultimei încheieri de arestare, la 14 august 2004, nu a fost „legală” în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei, partea relevantă a căruia este următoarea:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;”
28. De asemenea, reclamantul s-a plâns că arestarea sa preventivă nu s-a bazat pe motive „relevante şi suficiente”. Partea relevantă a articolului 5 § 3 este următoarea:
„3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
29. Reclamantul a pretins că omisiunea autorităţilor de a-i acorda lui şi avocatului său acces la materialele relevante ale dosarului pentru a contesta, în mod efectiv, temeiurile arestării sale a fost contrară articolului 6 § 3 al Convenţiei. El s-a mai plâns, în temeiul aceluiaşi articol, de omisiunea instanţei judecătoreşti de a-l audia personal la 6 august 2004 şi de a-i permite celui de-al doilea avocat al său să participe la acea dată în proceduri. Curtea consideră că aceste pretenţii trebuie examinate prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei, deoarece ele se referă la procedurile habeas corpus. Articolul 5 § 4 prevede următoarele:
„4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
30. Reclamantul a mai pretins că declaraţiile procurorului că el a comis o infracţiune înainte ca vinovăţia sau nevinovăţia sa să fie stabilite de o instanţă judecătorească au fost contrare articolului 6 § 2 al Convenţiei.
Articolul 6 § 2 prevede următoarele:
„2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
31. In fine, reclamantul s-a plâns că recursul său împotriva încheierii judecătoreşti din 6 august 2004 nu a fost examinat, privându-l astfel de dreptul la o reexaminare de către o jurisdicţie superioară, aşa cum o cere articolul 2 al Protocolului nr. 7 la Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.”
I. ADMISIBILITATEA
32. În cererea sa iniţială, reclamantul a pretins că autorităţile au refuzat să-i permită accesul la materialele din dosar referitoare la temeiurile arestării sale. Totuşi, în observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, el a solicitat Curţii să nu examineze acea pretenţie, deoarece, indiferent de ceea ce era în dosar, instanţele judecătoreşti nu s-au referit niciodată la vreun material din dosar în sprijinul încheierilor lor cu privire la arestarea lui. Prin urmare, materialele dosarului nu au afectat în niciun fel încheierile de arestare a reclamantului. În lumina constatărilor sale, în temeiul articolului 5 § 3, cu privire la motivele arestării reclamantului (a se vedea paragraful 46 de mai jos), Curtea nu vede niciun motiv pentru a examina această pretenţie.
33. De asemenea, reclamantul a recunoscut că recursul său împotriva încheierii judecătoreşti din 6 august 2004 a fost examinat la 17 august 2004, însă a insistat asupra faptului că el nu a ştiut despre acea decizie, deoarece nu a fost informat despre ea şi nici nu a fost chemat la şedinţa de judecată. În orice caz, ultima decizie nu a fost motivată. Curtea consideră că articolul 2 al Protocolului nr. 7 la Convenţie nu este aplicabil, deoarece reclamantul nu a fost condamnat prin decizia din 17 august 2004. Prin urmare, rezultă că această pretenţie urmează a fi respinsă ca fiind incompatibilă cu competenţa ratione materiae a Curţii.
34. Curtea consideră că pretenţia reclamantului cu privire la încălcarea prezumţiei nevinovăţiei, garantată de articolul 6 § 2 al Convenţiei, este, de asemenea, vădit nefondată. Pretenţia s-a referit la demersul procurorului cu privire la arestarea reclamantului, în care reclamantul a fost acuzat de săvârşirea unei infracţiuni. Curtea consideră că ţine de natura funcţiilor procurorului să prezinte instanţei judecătoreşti competente probe şi acuzaţii împotriva persoanelor în privinţa cărora există motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune. Curtea notează că acuzaţia a fost făcută doar în instanţa de judecată şi nu a fost repetată în public.
35. În continuare, Curtea consideră că pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolului 5 § 1 (legalitatea detenţiei), § 3 (motivele arestării) şi § 4 (examinarea la 6 august 2004 a cererii habeas corpus a reclamantului în absenţa sa şi omisiunea de a admite pe unul din avocaţii săi la şedinţa judecătorească) al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului. Prin urmare, ea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va purcede imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
36. Reclamantul a susţinut că, de la expirarea, la 14 august 2004, a termenului ultimei încheieri judecătoreşti prin care s-a autorizat arestarea sa preventivă, nicio altă decizie judecătorească nu a autorizat detenţia sa ulterioară. El a considerat că prevederile legale la care s-a referit Guvernul nu erau previzibile în aplicarea lor, contrar exigenţelor articolului 5 al Convenţiei. El s-a bazat pe cauza Baranowski v. Poland (nr. 28358/95, ECHR 2000‑III).
37. Guvernul a declarat că, după transmiterea dosarului reclamantului în judecată la 14 august 2004, ţinea de competenţa instanţei judecătoreşti care judeca cauza să soluţioneze orice cereri cu privire la arestarea preventivă a reclamantului la faza judecării cauzei, arestare care s-a bazat pe prevederi clare ale legislaţiei. El a invocat, în esenţă, aceleaşi prevederi legale ca şi cele din cauza Boicenco (citată mai sus, §§ 64-71). Guvernul a subliniat că, pe lângă prevederile legale relevante, reclamantul avea dreptul de a solicita instanţei de judecată revizuirea necesităţii detenţiei sale continue şi că instanţa judecătorescă a efectuat o astfel de revizuire de mai multe ori, asigurând astfel un temei legal pentru detenţia sa.
38. Curtea reaminteşte că ea a constatat o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei în cauzele Boicenco (citată mai sus, § 154), Holomiov v. Moldova (nr. 30649/05, § 130, 7 noiembrie 2006) şi Modârcă v. Moldova (nr. 14437/05, § 74, 10 mai 2007). Examinând materialele prezentate ei, Curtea consideră că dosarul nu conţine niciun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în această cauză.
39. Curtea constată, din motivele aduse în cauzele citate mai sus, că detenţia reclamantului la faza judecării cauzei după 14 august 2004, când termenul arestării autorizate prin ultima încheiere judecătorească a expirat, nu s-a bazat pe nicio prevedere legală.
40. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI
41. Reclamantul a pretins că lipsirea sa de libertate nu a fost motivată suficient de către instanţele judecătoreşti. El s-a bazat pe jurisprudenţa Curţii în astfel de cauze precum Şarban c. Moldovei (nr. 3456/05, 4 octombrie 2005) şi Boicenco (citată mai sus, § 145).
42. Guvernul a considerat că instanţele judecătoreşti naţionale au adus motive relevante şi suficiente pentru lipsirea de libertate a reclamantului.
43. Mai întâi de toate, Curtea notează că ea a constatat că detenţia reclamantului după 14 august 2004 nu a avut un temei legal. În lumina acestei constatări, ea nu consideră necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 3 referitoare la aceeaşi perioadă. Totuşi, reclamantul s-a mai plâns de lipsa motivelor pentru arestarea sa în încheierile instanţelor judecătoreşti naţionale pronunţate înainte de 14 august 2004. Curtea va examina pretenţia reclamantului în ceea ce priveşte acea perioadă, reamintind că justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie, în mod convingător, demonstrată de autorităţi (Belchev v. Bulgaria, nr. 39270/98, § 82, 8 aprilie 2004, şi Castraveţ v. Moldova, nr. 23393/05, § 33, 13 martie 2007).
44. Curtea notează că motivele pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti naţionale în încheierile lor privind prelungirea arestării preventive a reclamantului (a se vedea paragrafele 11, 13 şi 18 de mai sus) au fost aproape identice cu motivele folosite de instanţele judecătoreşti naţionale pentru arestarea preventivă a reclamantului în cauza Şarban (citată mai sus, în §§ 11 şi 14) şi în alte cauze similare împotriva Republicii Moldova. La fel ca şi în cauza Şarban, instanţele judecătoreşti naţionale s-au limitat la parafrazarea motivelor pentru arestarea preventivă, prevăzute de Codul de procedură penală, fără a explica cum ele se aplică în cazul reclamantului. Unica excepţie a fost că ele au făcut referire la paşaportul românesc al reclamantului, care i-ar fi permis să se ascundă peste hotarele ţării şi la lipsa unui loc permanent de muncă. Totuşi, instanţele judecătoreşti nu au reacţionat în niciun fel la argumentul reclamantului că atât paşaportul său românesc, cât şi cel moldovenesc ar fi putut fi ridicate de autorităţi dacă ele ar fi decis că acest lucru era necesar pentru a împiedica ascunderea sa şi că existau măsuri preventive alternative, unele dintre care (de exemplu, arestul la domiciliu) ofereau aproape aceleaşi garanţii împotriva ascunderii de organele de urmărire penală ca şi arestarea preventivă (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Nu au fost examinaţi nici alţi factori în sprijinul eliberării reclamantului, precum prezentarea sa la ofiţerul de urmărire penală la prima cerere a acestuia din urmă (a se vedea paragraful 7 de mai sus), în pofida cerinţei exprese de a face acest lucru prevăzute de articolul 176 alin. 3 al Codului de procedură penală (a se vedea paragraful 26 de mai sus) şi a referirii reclamantului la câteva motive relevante prima facie împotriva arestării (a se vedea paragraful 12 de mai sus; a se vedea, de asemenea, Ambruszkiewicz v. Poland, nr. 38797/03, § 33, 4 mai 2006). De asemenea, Curtea ia în considerare că reclamantul a fost deţinut mai mult de doi ani până la condamnare, deşi nu a fost adus niciun motiv nou pentru necesitatea continuă a unei astfel de detenţii.
45. Prin urmare, Curtea nu consideră că această cauză poate fi distinsă de cauza Şarban şi de alte cauze moldoveneşti similare în ceea ce priveşte relevanţa şi suficienţa motivelor pentru arestare.
46. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în această privinţă.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI
47. Reclamantul s-a mai plâns, în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei, de omisiunea instanţei judecătoreşti de a-l audia la 6 august 2004 şi de refuzul acesteia de a-i permite unuia din avocaţii săi să participe la proces la acea dată, ceea ce, după cum a decis Curtea (a se vedea paragraful 29 de mai sus), trebuia examinat prin prisma articolului 5 § 4 al Convenţiei, deoarece participarea avocatului se referea la procedurile habeas corpus.
48. Totuşi, Curtea consideră că, în lumina constatării sale de mai sus cu privire la lipsa motivelor relevante şi suficiente în încheierea instanţei de judecată din 6 august 2004 (a se vedea paragraful 46 de mai sus), nu este necesar de a examina aceste pretenţii separat. Din acea încheiere, se pare că la argumentele invocate de primul avocat al reclamantului instanţa de judecată nu a răspuns niciodată în mod serios. În astfel de circumstanţe, Curtea are dubii că prezenţa reclamantului sau a altui avocat ar fi influenţat rezultatul.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
49. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
50. Reclamantul a pretins 4,000 euro (EUR) cu titlu de compensaţii pentru prejudiciul cauzat lui prin încălcarea drepturilor sale. În sprijinul pretenţiilor sale, el a făcut referire la jurisprudenţa Curţii cu privire la pretenţii similare.
51. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, susţinând că ea era excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii şi că nu a fost prezentată nicio probă pentru a dovedi că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu. În orice caz, constatarea unei violări ar trebui să constituie o satisfacţie echitabilă.
52. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi nelinişte ca rezultat al omisiunii autorităţilor de a respecta drepturile sale garantate de articolul 5 §§ 1 şi 3 al Convenţiei, în special prin detenţia sa fără nicio bază legală timp de mai mult de zece luni. Prin urmare, ea admite integral pretenţia reclamantului (a se vedea Ječius v. Lithuania, nr. 34578/97, § 109, ECHR 2000‑IX).
B. Costuri şi cheltuieli
53. Reclamantul a mai pretins EUR 1,425 cu titlu de costuri şi cheltuieli. El s-a bazat pe un contract încheiat cu avocatul său, potrivit căruia el urma să plătească un onorariu de EUR 75 pe oră, şi pe o listă detaliată a orelor lucrate de avocat asupra cauzei, care constituiau nouăsprezece ore.
54. Guvernul a considerat aceste pretenţii excesive şi a contestat necesitatea de a lucra timp de nouăsprezece ore asupra cauzei. Mai mult, nu a fost prezentată nicio probă că suma pretinsă a fost într-adevăr plătită avocatului.
55. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea Modârcă, citată mai sus, § 106). În conformitate cu articolul 60 § 2 al Regulamentului Curţii, o listă detaliată a tuturor pretenţiilor urmează a fi prezentată, în caz contrar, Camera poate respinge pretenţia în întregime sau în parte.
56. În această cauză, Curtea ia notă de contractul încheiat cu avocatul reclamantului şi de lista detaliată prezentată. Având în vedere lipsa relativă de complexitate a cauzei şi respingerea sau retragerea mai multor pretenţii înaintate iniţial în faţa Curţii, ea acordă reclamantului EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C.Dobânda de întârziere
57. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 1 (legalitatea detenţiei), § 3 (motivele arestării) şi § 4 (examinarea la 6 august 2004 a cererii habeas corpus a reclamantului în absenţa sa şi omisiunea de a admite pe unul din avocaţii săi la şedinţa judecătorească), iar restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte detenţia reclamantului după 14 august 2004 fără o bază legală;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte perioada între 14 iunie şi 16 august 2004;
4. Hotărăşte că nu este necesar să examineze separat pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,000 (o mie euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 23 octombrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy