©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea cererii nr. 7823/06 formulată de Dorina STIHI-BOOS împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 11 octombrie 2011 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 9 februarie 2006,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamanta, doamna Dorina Stihi-Boos, este resortisant român, este născută în 1932 şi are domiciliul în Bucureşti. Aceasta este reprezentată în faţa Curţii de Maria Ilinca, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
3. Doamna L.M., în vârstă de 67 de ani la momentul faptelor, era sora reclamantei.
1. Circumstanţele decesului surorii reclamantei
a) Starea de sănătate a doamnei L.M.
4. La 26 mai 2001, doamna L.M. a fost spitalizată la Spitalul Judeţean Ploieşti, la secţia de chirurgie, cu diagnosticul de „hernie ombilicală cu încarcerarea marelui epiploon, astm bronşic cortico-dependent, infarct miocardic acut (IMA) sechelar şi obezitate”. L.M. a fost operată de urgenţă. Având o evoluţie postoperatorie bună, la 1 iunie 2001, aceasta a părăsit spitalul.
5. La 13 iulie 2011, L.M. a fost spitalizată la Spitalul Universitar C.F. Witing Bucureşti („Spitalul universitar”) cu diagnosticul „chistadenocarcinom genital, suspiciune de metastază hepatică, boală coronariană ischemică, crize de angină pectorală, sechele de infarct miocardic, aritmie extrasistolică, astm bronşic, infiltraţii neoplazice sclero-tegumentare”. Aceasta a fost mai întâi spitalizată în secţia chirurgie, pentru a fi transferată apoi în secţia de terapie intensivă.
6. I s-a administrat un tratament şi au fost efectuate examene medicale. La 25 iulie 2001, L.M. a fost supusă unei tomografii abdominale. În cursul acestui examen medical a fost notată menţiunea „pacient necooperant”. De asemenea, reclamanta a fost supusă unor analize de laborator, unei EEG şi unei ECG, unui examen cardiovascular şi unei ecografii abdominale.
7. În ciuda stării sale de sănătate precare şi împotriva recomandărilor medicilor, la 31 iulie 2011, L.M. a părăsit spitalul la solicitarea sa şi a familiei sale. Diagnosticul la externare indica faptul că L.M. suferea de o tumoare abdominală, precum şi de o patologie cardiovasculară, cu un pronostic vital defavorabil.
b) Faptele incriminate de reclamantă
8. La 2 august 2001, în jur de ora 20, L.M. a avut o indispoziţie şi reclamanta a chemat salvarea. Medicul de pe salvare, N.I., după ce a examinat-o pe L.M., a constatat că avea probleme cardiace şi dificultăţi respiratorii şi a transportat-o de urgenţă la Spitalul universitar.
9. L.M. a fost spitalizată în secţia cardiologie cu diagnosticul „tumoare abdominală, insuficienţă cardio-respiratorie cronică, pleurezie metastazică dreapta, chistadenocarcinom genital, fibrilaţie atrială cronică, insuficienţă cardiacă clasa III NYHA”. I s-a administrat imediat o oxigenoterapie.
10. Reclamanta, care o însoţise pe sora ei, i-a transmis medicului dosarul medical al doamnei L.M. întocmit cu ocazia spitalizărilor precedente.
i) Versiunea reclamantei
11. Medicul F.A. care era de gardă la sosirea doamnei L.M. la Spitalul universitar, nu a examinat-o pe aceasta din urmă.
12. La 3 august 2001, în jur de ora 14, medicul de gardă D.D. a completat fişa medicală a doamnei L.M. şi a examinat-o pe aceasta. I s-a prescris un tratament pe bază de antibiotice, substanţe bronho-dilatatoare, antalgice, antiinflamatoare şi anxiolitice. Au fost efectuate analize de sânge.
13. Spre ora 16, L.M. a avut o criză de insuficienţă respiratorie. Asistenta medicală G.R. a vrut să îi administreze o perfuzie, dar medicul D.D. s-a opus, după ce i-a cerut doamnei L.M. să nu se mai plângă.
14. La 4 august 2001, niciun medic nu a vizitat-o pe L.M. În cursul serii, L.M. a avut o nouă criză de insuficienţă respiratorie şi, la cererea reclamantei, asistenta D. l-a chemat pe medicul F.A. Acesta din urmă a refuzat să se deplaseze pentru a vedea pacienta.
15. La 5 august 2001, starea doamnei L.M. s-a agravat. Aceasta din urmă acuza dureri puternice şi dificultăţi de respiraţie. Asistenta a informat pe holul spitalului medicul de gardă B. cu privire la starea doamnei L.M., dar acesta nu a intrat în cameră pentru a o examina. În cursul serii, doamnei L.M. i s-au administrat medicamente pentru a-i calma durerile. Apoi, i-au fost administrate injecţii la interval de două ore.
16. La 6 august 2001, la ora 4 dimineaţa, L.M. a intrat în comă. La ora 7 dimineaţa, i s-a efectuat o electrocardiogramă. În jur de ora 13, asistenta G.R. a vrut să îi administreze o perfuzie, dar acest lucru a fost imposibil din cauza stării proaste a venelor doamnei L.M. Aceasta din urmă a decedat la ora 14.
ii) Versiunea Guvernului
17. Conform declaraţiilor medicului D.D., cu o zi sau două înainte de 3 august 2001, infirmiera Z.I. îi solicitase verbal spitalizarea doamnei L.M., precizând că „pacienta avea o boală incurabilă, că pleca din secţia de terapie intensivă-chirurgie şi că la domiciliul acesteia nu era nimeni care să poată avea grija de ea”.
18. La 3 august 2001, D.D. a examinat-o pe doamna L.M. şi a studiat documentele medicale ale acesteia (foaia de observaţie chirurgie-terapie intensivă, biletul de externare, rezultatele analizelor efectuate în cursul spitalizării anterioare). În aceeaşi zi, au fost efectuate analize de sânge. Pacienta a refuzat celelalte acte medicale, pe motiv că fuseseră efectuate deja cu ocazia spitalizării sale în secţia de terapie intensivă. D.D. i-a prescris doamnei L.M. un tratament medical, care a fost administrat sub supravegherea personalului medical.
19. La 5 şi 6 august 2001, ora 8 dimineaţa, D.D. a vizitat-o pe L.M. La această din urmă dată, D.D. i-a recomandat pacientei reluarea examenelor, dar a primit din nou un refuz. D.D. a recomandat tratamentul prescris în foaia de observaţie. Aceasta a notat la sfârşitul asistenţei că L.M. prezenta o stare generală deteriorată, care se agrava treptat. I s-a prescris un tratament pentru zilele de 6 şi 7 august 2001. Tratamentul medical i-a fost administrat doamnei L.M., alimentaţia şi igiena acesteia fiind asigurate de personalul medical.
20. La 6 august 2001, medicul F.A. a examinat-o, de asemenea, pe L.M. şi i-a indicat să urmeze tratamentul. L.M. a decedat la ora 14.
c) Concluziile raportului de autopsie
21. La 8 august 2001, la cererea parchetului de pe lângă judecătoria de sector din Bucureşti, Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” a efectuat autopsia doamnei L.M. Raportul a concluzionat că decesul doamnei L.M. nu a rezultat în urma unor violenţe şi că survenise ca urmare a unei insuficienţe cardio-respiratorii provocate de o miocardosceleroză avansată, pe fondul unor multiple afecţiuni cronice. De asemenea, se preciza faptul că tumoarea depistată la doamna L.M. nu intervenise în mecanismul care cauzase decesul acesteia şi că tratamentul aplicat în unităţile sanitare succesive fusese corect.
2. Plângerea penală împotriva medicilor
22. La 20 august 2001, reclamanta a depus la parchetul de pe lângă judecătoria de sector din Bucureşti o plângere penală, fără constituire ca parte civilă, împotriva medicilor F.A. şi D.D., pentru ucidere din culpă, infracţiune prevăzută la art. 178 C. pen. Aceasta le reproşa încălcări grave ale obligaţiei lor de a-i îngriji corect sora, care conduseseră, în opinia ei, la decesul prematur al acesteia din urmă. Aceasta considera că, în măsura în care se bazaseră numai pe dosarul medical deja existent al doamnei L.M., medicii acuzaţi nu diagnosticaseră corect bolile de care suferea aceasta. Or, o astfel de eroare ar fi putut fi evitată prin efectuarea de examene medicale adecvate.
23. În cursul urmăririi penale, reclamanta a fost asistată de doi avocaţi aleşi.
a) Cercetarea penală în faţa organelor de urmărire penală
24. La 13 martie 2002, reclamanta a fost audiată de Inspectoratul de Poliţie Bucureşti.
25. La 4 aprilie 2002, poliţia a prelevat documentele medicale referitoare la sora reclamantei, precum şi documente administrative, pentru a stabili numele medicilor care fuseseră de gardă în timpul spitalizării doamnei L.M. Medicii D.D. şi F.A. se numărau printre medicii de gardă.
26. La 4 şi 8 aprilie 2002, F.A. a dat declaraţii poliţiei. La 10 şi respectiv 26 aprilie 2002, au fost interogaţi medicii N.I. şi D.D.
27. La 29 mai 2002, poliţia a solicitat Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili:
– dacă diagnosticul stabilit în timpul spitalizării doamnei L.M. fusese corect, ţinând seama de simptomele pe care aceasta le prezenta şi de documentele medicale prezentate de reclamantă;
– dacă tratamentul medical şi îngrijirile oferite fuseseră corespunzătoare şi dacă acestea puteau cauza sau cauzaseră decesul doamnei L.M.;
– dacă personalul medical al spitalului, în exercitarea funcţiilor sale, încălcase atribuţiile de serviciu, ceea ce ar fi condus la decesul doamnei L.M.
28. În absenţa unui răspuns, la 5 noiembrie 2002, poliţia a revenit la Institutul de Medicină Legală cu solicitarea expertizei.
29. Raportul de expertiză, din data de 16 aprilie 2003 şi realizat pe baza dosarului medical al doamnei L.M., stabileşte că diagnosticul pus în timpul spitalizării fusese corect, în limita examenelor clinice şi paraclinice care se aflau la dispoziţia medicilor şi pe care pacienta şi familia acesteia le acceptaseră. De asemenea, acesta concluzionează că tratamentul şi îngrijirile medicale fuseseră stabilite şi acordate în mod corect şi că tratamentul fusese administrat corect, conform semnelor de boală.
30. În raport s-a notat, de asemenea, că, ţinând seama de vârsta pacientei şi de numeroasele probleme organice de care suferea, intervenţia chirurgicală pentru extragerea tumorii ar fi necesitat o pregătire preoperatorie complexă, cu un tratament medicamentos administrat în condiţii de spitalizare pe o perioadă mai lungă. De asemenea, s-a precizat şi că aspectul necrotic al tumorii pleda pentru lipsa cauzării de către aceasta a decesului doamnei L.M.
31. Acest raport a fost confirmat de Comisia Superioară Medico-Legală a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”.
32. Organele de anchetă au verificat toate foile de observaţie clinică şi, la 4 iunie 2003, a fost întocmit un proces-verbal în acest scop.
33. La solicitarea reclamantei, care îşi făcea griji cu privire la derularea anchetei, la 10 iunie 2003, poliţia a informat-o că verificările erau în curs şi că va fi informată cu privire la rezultatul acestora cât mai repede posibil.
34. La 29 iulie 2003, poliţia a trimis parchetului propunerea de a nu începe urmărirea penală în cauză. Prin ordonanţa din 29 aprilie 2004, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen., parchetul de pe lângă judecătoria de sector din Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de medici, pe motiv că faptele nu erau prevăzute de legea penală. Reclamanta a fost informată cu privire la această decizie abia la 18 februarie 2005, după mai multe demersuri pe care le făcuse pentru a se informa cu privire la desfăşurarea anchetei.
35. În urma unei contestaţii a reclamantei, această decizie de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată prin decizia din 30 martie 2005 a procurorului-şef al parchetului de pe lângă judecătoria de sector din Bucureşti. Acesta din urmă şi-a întemeiat decizia pe expertiza medico-legală efectuată în speţă, subliniind caracterul de dovadă ştiinţifică al acesteia.
b) Contestarea deciziei parchetului în faţa instanţelor naţionale
36. La 25 aprilie 2005, în temeiul art. 278 C. proc. pen., reclamanta, asistată de un avocat ales, a contestat decizia de neîncepere a urmăririi penale în faţa judecătoriei de sector din Bucureşti şi a solicitat retrimiterea dosarului la parchet pentru a fi începută urmărirea penală împotriva F.A. şi D.D. Aceasta susţinea că medicii învinuiţi nu o îngrijiseră în mod corespunzător pe L.M. şi că tratamentul administrat nu fusese suficient. Aceasta a subliniat şi deficienţele anchetei penale, în special durata acesteia, faptul că nu fusese asociată anchetei şi că nu fusese audiat niciun martor citat de aceasta. În cele din urmă, aceasta a evidenţiat existenţa anumitor contradicţii între declaraţiile F.A. şi cele ale D.D., precum şi în raportul de expertiză, şi a solicitat audierea infirmierelor care o îngrijiseră pe L.M. în timpul spitalizării.
37. Prin hotărârea din 13 iulie 2005, judecătoria de sector din Bucureşti a respins contestaţia reclamantei. Instanţa a considerat că, în lumina concluziilor raportului de expertiză medico-legală, nu era necesară audierea martorilor propuşi de reclamantă, că ancheta penală nu fusese superficială şi că acuzaţiile reclamantei erau în mod vădit nefondate.
38. Reclamanta a atacat această hotărâre, reiterând motivele acţiunii sale şi susţinând că judecătoria îşi întemeiase decizia numai pe concluziile raportului de expertiză. Or, în opinia sa, concluziile acestui raport nu erau suficiente pentru a hotărî dacă personalul medical îşi îndeplinise funcţiile în mod corespunzător în perioada spitalizării doamnei L.M. Aceasta a precizat, de asemenea, că raportul de expertiză era incomplet, în măsura în care nu răspundea celei de-a treia întrebări adresate de poliţie.
39. Prin hotărârea definitivă din 5 octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea reclamantei. Acesta a considerat că, în măsura în care raportul de expertiză medico-legală stabilea că bolile doamnei L.M. fuseseră diagnosticate în mod corect şi tratamentul administrat fusese bine stabilit, nu se putea considera că îngrijirile contribuiseră la decesul acesteia din urmă.
40. Printr-o scrisoare din 20 noiembrie 2006, reclamanta a informat Curtea că nu se constituise ca parte civilă în cadrul plângerii penale şi că nici nu iniţiase o acţiune în răspundere civilă delictuală, pe motiv că nu dorea să obţină o reparaţie materială din partea medicilor, ca urmare a decesului surorii sale. Aceasta a precizat că a depus plângerea penală împotriva medicilor pentru ca aceştia „să fie declaraţi responsabili pentru neglijenţa gravă de care dăduseră dovadă, neglijenţă care cauzase decesul surorii sale”.
B. Dreptul intern relevant
41. Esenţialul legislaţiei generale în materie de răspundere civilă delictuală, şi anume art. 998-1000 C. civ., în vigoare la momentul faptelor, precum şi practica instanţelor naţionale, sunt descrise în hotărârile Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 142, 24 iunie 2008, Pantea împotriva României nr. 33343/96, pct. 153, CEDO 2003-VI (extrase) şi Eugenia Lazăr împotriva României, nr. 32146/05, pct. 52- 54, 16 februarie 2010.
42. Guvernul oferă mai multe exemple de hotărâri interne adoptate în perioada 2003-2010 în cadrul unor proceduri penale sau civile în care medici au fost obligaţi la plata de daune-interese pentru greşeli profesionale, fie după ce au fost condamnaţi penal pentru ucidere din culpă sau vătămare corporală din culpă, fie după ce au fost achitaţi (pentru acest din urmă caz, a se vedea hotărârea definitivă din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti şi hotărârea definitivă din 2 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti). În unele din aceste hotărâri, spitalele, în calitate de comitente, au fost condamnate în solidar cu medicii la repararea prejudiciilor cauzate de aceştia din urmă (hotărârea definitivă din 21 aprilie 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, hotărârea definitivă din 18 decembrie 2009 a judecătoriei de sector din Bucureşti, hotărârea definitivă din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti şi hotărârea definitivă din 2 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti).
43. Acesta prezintă, de asemenea, hotărârile pronunţate în perioada 2006-2010 de diferite instanţe naţionale şi în care instanţele sesizate cu plângeri penale cu constituire ca parte civilă au decis să trimită cauza la parchet, cu precizări referitoare la aspectele care trebuie clarificate şi probele care trebuie administrate, inclusiv rapoarte suplimentare de expertiză medico-legală.
Capete de cerere
44. Invocând art. 6 din convenţie, reclamanta se plânge că decesul surorii sale a fost cauzat de lipsa de îngrijiri adecvate în timpul spitalizării acesteia din perioada 2-6 august 2001, precum şi de modul în care autorităţile au condus ancheta iniţiată în urma plângerii sale penale.
În drept
45. Fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, Curtea nu se consideră legată de încadrarea făcută de reclamanţi sau de guverne. În temeiul principiului jura novit curia, aceasta a examinat, de exemplu, din oficiu capetele de cerere din perspectiva unui articol sau paragraf pe care părţile nu l-au invocat. Un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu doar prin motivele sau argumentele de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, p. 223, pct. 44, şi Berktay împotriva Turciei, nr. 22493/93, pct. 167, 1 martie 2001). În lumina acestor principii, Curtea consideră necesar să examineze întregul capăt de cerere al reclamantei din perspectiva art. 2 din convenţie, care prevede următoarele în partea sa relevantă:
Art. 2
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege [...]”
46. Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii ca urmare a neepuizării căilor de atac interne. Acesta subliniază că reclamanta a omis fie să se constituie ca parte civilă în cadrul plângerii sale penale, fie să introducă o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 998-999 şi 1 000 § 3 C. civ., care ar fi putut conduce la repararea prejudiciului material şi moral pe care pretinde că le-a suferit ca urmare a decesului surorii sale şi a absenţei unei anchete eficiente. Acesta precizează că prin calea civilă ar fi putut fi stabilită eventuala răspundere a medicilor învinuiţi şi/sau a spitalului în care a fost îngrijită sora acesteia.
47. De asemenea, Guvernul remarcă faptul că, în cadrul plângerii reclamantei, întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen., împotriva deciziei parchetului de neîncepere a urmăririi penale, instanţele sesizate puteau dispune administrarea altor probe, inclusiv un nou raport de expertiză medico-legală. Or, în speţă, reclamanta, asistată de un avocat ales, nu a solicitat în faţa instanţei judecătoreşti efectuarea unei contraexpertize medico-legale şi nu a formulat obiecţii în ceea ce priveşte raportul administrat.
48. Guvernul subliniază că Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii („Legea nr. 95/2006”), în vigoare începând cu 1 mai 2006, a impus asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională şi a creat posibilitatea ca victimelor să li se plătească direct despăgubirile de către asigurător, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat. Făcând trimitere la dispoziţiile sale relevante, acesta adaugă, în cele din urmă, că reclamanta ar fi putut formula o plângere disciplinară împotriva medicilor la Colegiul Medicilor din România.
49. În ceea ce priveşte fondul capătului de cerere, Guvernul consideră că ancheta efectuată de autorităţi în urma decesului surorii reclamantei a fost completă şi eficientă, având în vedere că toate mijloacele de probă care ar fi putut fi utile au fost prezentate din ordinul parchetului şi furnizate la dosar, pentru ca situaţia de fapt să fie stabilită complet.
50. Reclamanta susţine că a epuizat căile de atac interne. Aceasta remarcă faptul că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 95/2006, nu exista în legislaţia naţională nicio reglementare specifică pentru a angaja răspunderea medicilor pentru greşeli profesionale. Posibilitatea de a angaja răspunderea civilă delictuală a medicilor făcea obiectul unei controverse în doctrina şi practica judiciară, astfel cum o demonstrează, de altfel, exemplele de jurisprudenţă furnizate de Guvern. Aceasta subliniază că medicii care lucrează în spitale publice nu sunt asimilaţi funcţionarilor.
51. Reclamanta precizează că a sesizat autorităţile naţionale cu o plângere penală pentru ucidere din culpă, pentru a dovedi greşeala medicilor şi pentru a putea sesiza ulterior instanţele civile cu o acţiune întemeiată pe art. 998-999 C. civ. De asemenea, aceasta a contestat decizia de neîncepere a urmăririi penale în faţa instanţelor naţionale.
52. Criticând modul în care autorităţile au condus ancheta iniţiată ca urmare a plângerii penale, aceasta se plânge de durata anchetei, de faptul că nu a fost asociată anchetei, de refuzul instanţelor de a interoga martorii pe care i-a solicitat şi de faptul că deciziile instanţelor fuseseră întemeiate pe concluziile raportului de expertiză. Aceasta adaugă că calitatea rapoartelor de expertiză medicală realizate de Institutul de Medicină Legală este mediocră şi menţionează că persoanele în cauză nu pot comunica cu experţii pentru a le furniza informaţii care ar putea aduce precizări în plan medical. Aceasta subliniază că fişa medicală a doamnei L.M., întocmită cu ocazia spitalizării, indica faptul că acesteia i se administrase un tratament medical la 7 august 2001, dată la care aceasta deja decedase.
53. Curtea evidenţiază că reclamanta nu pretinde că sora sa a fost ucisă intenţionat de medicii spitalului public care aveau sarcina de a o îngriji. În schimb, persoana în cauză susţine că medicii învinuiţi au fost neglijenţi şi nu şi-au respectat datoriile profesionale, deoarece nu au luat măsurile necesare pentru a-i salva sora.
54. Curtea nu poate exclude faptul că actele şi omisiunile autorităţilor în cadrul politicilor de sănătate publică pot, în anumite circumstanţe, angaja răspunderea lor din perspectiva aspectului material al art. 2. Totuşi, aceasta a considerat deja că, atunci când un stat contractant a făcut ceea ce trebuia să facă pentru a asigura un nivel înalt de competenţă în ceea ce priveşte cadrele medicale şi pentru a garanta protejarea vieţii pacienţilor, nu se poate admite că aspecte precum o eroare de judecată din partea unui cadru medical sau în special o proastă coordonare a cadrelor medicale în ceea ce priveşte tratamentul unui pacient sunt suficiente în sine pentru a obliga un stat contractant să ofere explicaţii în baza obligaţiei pozitive de protejare a dreptului la viaţă care îi revenea în temeiul art. 2 din convenţie [Byrzykowski împotriva Poloniei, nr. 11562/05, pct. 104, 27 iunie 2006 şi Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V].
55. În speţă, este necesar să se remarce că, în niciun moment, nu s-a constatat nicio deficienţă în coordonarea serviciilor medicale ale Spitalului Universitar C.F. Witing. În plus, concluziile raportului de expertiză medico-legală realizat în speţă au stabilit că diagnosticul patologiei doamnei L.M. a fost pus corect, în limita informaţiilor aflate la dispoziţia medicilor, şi că tratamentul prescris era corespunzător, ţinând seama de simptomele pe care aceasta le prezenta. În aceste circumstanţe, nu poate fi angajată răspunderea statului din perspectiva aspectului material al art. 2 din convenţie.
56. Obligaţiile pozitive enunţate la art. 2 din convenţie implică, sub aspect procedural, obligaţia autorităţilor de introduce un sistem judiciar eficient şi independent, care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ şi pedepsirea vinovaţilor (Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei [MC], CEDO 2002, pct. 51). Forma anchetei poate varia în funcţie de circumstanţe şi urmărirea penală nu se impune în mod necesar în toate cazurile (Mastromatteo împotriva Italiei [MC], nr. 37703/97, pct. 90 şi 94-95, CEDO 2002‑VIII, şi Furdik împotriva Slovaciei (dec.), nr. 42994/05, 2 decembrie 2008). De asemenea, trebuie să se facă distincţie între prezenta cauză referitoare la o pretinsă neglijenţă medicală şi cauzele referitoare la relele tratamente aplicate de către agenţii statului în mod intenţionat şi care au avut ca rezultat decesul unei persoane. În astfel de cauze, Curtea a considerat că, în absenţa unei anchete penale eficiente care să ducă la identificarea şi pedepsirea responsabililor, simpla acordare de daune-interese ca urmare a constatării unei încălcări a art. 2 din convenţie nu este suficientă pentru a-i retrage persoanei respective calitatea de victimă (Nikolova şi Velitchkova împotriva Bulgariei, nr. 7888/03, pct. 55-56, 20 decembrie 2007, şi Yeter împotriva Turciei, nr. 33750/03, pct. 58, 13 ianuarie 2009).
57. Curtea observă că reclamanta a formulat o plângere penală pentru ucidere din culpă împotriva medicilor care îi trataseră sora. Parchetul a deschis o anchetă şi a audiat toţi medicii care o examinaseră pe L.M. De asemenea, acesta a dispus realizarea unui raport de expertiză pentru a stabili cauzele decesului. Reclamantei i s-a cerut să facă o declaraţie şi i s-au transmis deciziile de către parchet, deşi aceasta a trebuit să facă demersuri în acest sens. În plus, în cursul etapei judiciare, aceasta a participat la dezbateri şi a avut acces la dosar. De altfel, durata procedurii de aproximativ patru ani şi două luni nu poate pune în sine o problemă din perspectiva art. 2 din convenţie [Lopez împotriva Franţei (dec.), nr. 45325/06, 2 februarie 2010 şi Desjardins şi alţii împotriva Franţei (dec.), nr. 50533/07, 15 iunie 2010].
58. Reclamantei i s-a opus caracterul de dovadă ştiinţifică al raportului de expertiză care stabileşte cauzele decesului doamnei L.M. Deşi persoana în cauză nu a solicitat realizarea unei expertize suplimentare, este la fel de adevărat că, la momentul faptelor, organizarea sistemului naţional de medicină legală împiedica organele judiciare să solicite institutelor medicale, în absenţa unor elemente noi de ordin medical sau legate de anchetă, o nouă expertiză medico-legală, având în vedere că Comisia Superioară a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici" emisese deja un aviz în cauză (Eugenia Lazăr citată anterior, pct. 78-80). În aceste circumstanţe, Curtea observă că, în speţă, spre deosebire de cauza Eugenia Lazăr, rapoartele de expertiză medico-legală întocmite erau în concordanţă cu faptul că diagnosticul doamnei L.M. fusese stabilit corect şi că aceasta fusese îngrijită în mod corespunzător, în limita examenelor clinice şi paraclinice acceptate de pacientă şi de familia acesteia. În consecinţă, instanţele naţionale, care au sarcina de a aprecia relevanţa probelor a căror prezentare este solicitată de o parte, au considerat că dispuneau de elemente suficiente pentru a determina circumstanţele decesului doamnei L.M. şi responsabilităţile celor învinuiţi. De asemenea, Curtea remarcă faptul că nu există niciun element în dosar care ar putea conduce la concluzia că declaraţiile infirmierelor ar fi determinat un rezultat diferit al procedurii (mutatis mutandis, Sevim Gungor împotriva Turciei (dec.), nr. 75173/01, 14 aprilie 2009).
59. În ceea ce priveşte acuzaţiile reclamantei care denunţă faptul că nu a avut posibilitatea de a participa la realizarea raportului de expertiză din 16 aprilie 2003, Curtea admite că întrebările la care trebuiau să răspundă experţii se confundau cu cele pe care trebuiau să le soluţioneze autorităţile judiciare: să stabilească dacă existase vreo eroare în diagnosticarea şi tratarea doamnei L.M. Or, acest raport era întemeiat numai pe dosarul medical al L.M., pe care reclamanta îl cunoştea înainte de finalizarea raportului şi depunerea acestuia la dosarul cauzei (a contrario, Mantovanelli împotriva Franţei, 18 martie 1997, pct. 36, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑II).
60. În urma unei proceduri judiciare, prin hotărârea definitivă din 5 octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti a confirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale din 29 aprilie 2004, pronunţată faşă de medici de către parchetul de pe lângă judecătoria de sector din Bucureşti.F În opinia Curţii, instanţele naţionale au confirmat, printr-o hotărâre definitivă, decizia de neîncepere a urmăririi penale nu din cauza vreunei deficienţe de procedură, ci datorită faptului că acestea au considerat, ţinând seama de rapoartele de expertiză, că nu erau stabilite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă.
61. Este necesar să se amintească faptul că art. 2 din convenţie nu implică dreptul de a începe urmărirea penală sau de a condamna penal un terţ şi Curtea consideră că concluzia autorităţilor referitoare la inexistenţa unei răspunderi penale în privinţa decesului doamnei L.M. nu poate ridica o problemă din perspectiva acestui articol, ţinând seama de lipsa caracterului arbitrar al aprecierii de către autorităţile de anchetă a faptelor aflate la originea decesului. În plus, atunci când se pune în discuţie o neglijenţă, o acţiune civilă sau disciplinară, separat sau concomitent cu o acţiune în faţa instanţelor penale, poate fi suficientă pentru a stabili răspunderea în cauză şi, dacă este cazul, pentru a obţine aplicarea oricărei sancţiuni civile corespunzătoare, precum plata de daune-interese (a se vedea, de exemplu, Calvelli şi Ciglio, citată anterior, pct. 51, şi Vo împotriva Franţei [MC], nr. 53924/00, pct. 90, CEDO 2004‑VIII).
62. Curtea remarcă faptul că Guvernul a invocat inadmisibilitatea cererii ca urmare a neepuizării căilor de atac interne. Aceasta aminteşte că, în cauza Floarea Pop împotriva României, (nr. 63101/00, pct. 47, 6 aprilie 2010), a considerat că, prin intermediul unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, autorităţile naţionale recunoscuseră, anterior momentului faptelor în speţă, că decesul fiului doamnei Floarea Pop se datorase greşelilor, omisiunilor şi neglijenţelor comise de persoanele care aveau sarcina de a-l supraveghea şi îngriji în timpul detenţiei acestuia într-un centru de reeducare pentru minori şi într-un spital din cadrul unui penitenciar, şi că acestea reparaseră în mod corespunzător şi suficient prejudiciul suferit de reclamantă în această privinţă, acordându-i şi o reparaţie cu titlu de daune morale.
63. În speţă, Curtea consideră că reclamanta avea, de asemenea, posibilitatea de a introduce o astfel de acţiune pentru a denunţa deficienţele din cadrul spitalului public în care a fost îngrijită sora acesteia sau greşeala medicilor. În această privinţă, este necesar să se remarce faptul că o acţiune în răspundere civilă delictuală nu are doar o finalitate pecuniară, ci are ca scop, în primul rând, constatarea greşelii. În speţă, decizia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată faţă de medici era întemeiată pe art. 10 lit. b) C. proc. pen., care exclude numai răspunderea penală a celor învinuiţi, fără a aduce atingere constatării unei eventuale fapte ilicite de natură civilă sau de altă natură. Având în vedere că probele în materie civilă nu au o valoare prestabilită, instanţa civilă avea libertatea de a se pronunţa cu privire la situaţia de fapt, în conformitate cu probele prezentate în faţa sa. De altfel, Curtea consideră că instanţele civile nu pot opune unei astfel de acţiuni concluziile autorităţilor penale în ceea ce priveşte inexistenţa unei răspunderi penale (Ursu împotriva României (dec.), nr. 58670/00, 3 mai 2005 şi a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Ionel şi Maria Elena Tatar împotriva României (dec.), nr. 1668/03, 21 iunie 2011, pct. 60).
64. Curtea a constatat caracterul aleatoriu al jurisprudenţei referitoare la răspunderea spitalelor publice pentru faptele medicilor care îşi exercită profesia în cadrul lor (Codarcea împotriva României, nr. 31675/04, pct. 108, 2 iunie 2009). Totuşi, aceasta subliniază că simplul fapt că există îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei anumite acţiuni care nu este în mod evident sortită eşecului nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne [Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001‑IX]. Din contră, există interesul de a sesiza instanţa competentă, pentru a-i permite să dezvolte drepturile existente, folosind puterea sa de interpretare (a se vedea, mutatis mutandis, Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 221, 24 iunie 2008).
65. În cele din urmă, Curtea observă că reclamanta nu a sesizat autorităţile administrative cu o plângere disciplinară împotriva medicilor în cauză (a contrario, Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 11-14). Deşi dispoziţiile administrative indicate de Guvern nu erau aplicabile la vremea faptelor, este la fel de adevărat că reclamanta ar fi putut sesiza Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor din Bucureşti. În lipsa unei astfel de plângeri, Curtea nu poate specula cu privire la eventualele efecte ale unei astfel de proceduri asupra soluţiei cauzei.
66. Ţinând seama de elementele precedente, Curtea consideră că, în speţă, căile de atac puse la dispoziţia reclamantei erau suficiente pentru a îndeplini obligaţiile procedurale ale statului din perspectiva art. 2 din convenţie.
Prin urmare cererea este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 a) şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy