©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA a III - a
CAUZA STOICA împotriva ROMÂNIEI
(Cerere nr. 42722/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 martie 2008
Prezenta hotărâre va deveni definitivă în condiţiile art. 44 alin. 2 din Convenţie. Poate face obiectul reviziei editoriale
În cauza Stoica împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia trei), în calitate de Complet format din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier Secţie,
Deliberând în Camera de Consiliu la data de 12 februarie 2008,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la data menţionată mai sus:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se află plângerea (no. 42722/02) împotriva României înaintată Curţii în temeiul art. 34 al Convenţiei pentru Protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului („Convenţia”) de către un cetăţean român de etnie romă, dl. Constantin Decebal Stoica („reclamantul”), la data de 19 noiembrie 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către părinţii săi, dna. Floarea Stoica şi dl. Marin Dumitru Stoica, Centrul European pentru Drepturile Romilor („ERRC”) din Budapesta, Ungaria şi Centrul Romani pentru Intervenţie Socială şi Studii („Romani CRISS”) din Bucureşti. Guvernul României („Guvernul”) a fost reprezentat prin agentul său, dl. R.H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge, în particular, în temeiul art. 3, ca a fost supus la rele tratamente de către ofiţerii de poliţie şi că investigaţiile derulate asupra incidentului nu au fost efective. De asemenea susţine că evenimentele invocate precum şi ancheta defectuoasa au fost motivate de prejudecăţi rasiale, fiind încălcat art. 14 din Convenţie raportat la art. 3. În temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie reclamă de asemenea ca nu a avut acces la o instanţă spre a obţine un remediu pentru relele tratamentele aplicate de către ofiţerii de poliţie. În final, reclamantul susţine că nu a avut la dispoziţie niciun remediu efectiv pentru a contesta decizia procurorilor în cauză.
4. La data de 8 noiembrie 2005, Curtea a decis notificarea Guvernului cu privire la această cerere. În temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. 3 din Convenţie, s-a decis examinarea pe fondul cauzei precum şi a admisibilităţii cererii.
ÎN FAPT:
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. . Reclamantul s-a născut la Suceava şi locuieşte în Gulia, un sat cu un procent de 80% populaţie de etnie romă, din comuna Dolhasca, judeţul Suceava.
A. Relele tratamente aplicate reclamantului
6. La data de 3 aprilie 2001 primarul adjunct, patru ofiţeri de poliţie de la postul de Poliţie Dolhasca şi şeful lor, şase gardieni publici din Dolhasca şi un şofer, au plecat în 3 maşini spre a pune în executare o decizie locală împotriva proprietarilor ale căror animale păşteau pe islazul comunal. Trei dintre gardienii publici purtau uniforme negre cu cagulă şi erau înarmaţi cu bastoane. In jurul orei 8 p.m., pe drumul de întoarcere către postul de poliţie Dolhasca, s-au oprit la barul lui C.C. din Gulia spre a verifica documentele proprietarului. Un conflict intre autorităţi şi 20-30 de cetăţeni de etnie romă a luat naştere în faţa barului. Declaraţiile părţilor diferă în ce priveşte desfăşurarea evenimentelor.
1. Versiunea reclamantului privind faptele
7. F.L., un locuitor de origine romă, tocmai părăsea barul când a intrat poliţia. Sergentul D.T. l-a întrebat dacă este „ţigan sau român”. Când F.L. a răspuns că este ţigan, primarul a cerut ofiţerilor de poliţie şi gardienilor publici să-i dea acestuia şi celorlalţi cetăţeni romi „o lecţie”. Poliţia şi gardienii publici au început să-i bată pe F.L. şi pe ceilalţi cetăţeni romi care se aflau în vecinătatea barului.
8. Reclamantul, care tocmai cumpărase ceva de la un magazin din vecinătate a fugit împreună cu ceilalţi copii insă a fost prins de D.T. care a început să-l bata, lovindu-l în partea din spate a capului şi l-a împins într-un canal. Reclamantul i-a spus lui D.T. ca tocmai a fost supus unei intervenţii chirurgicale la cap şi că bătaia i-ar putea pune viaţa în pericol. D.T. a continuat să-l lovească până când reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa. Mai multe persoane, printre care şi colegii de clasă ai reclamantului au fost martori oculari la incident. Primarul adjunct şi ofiţerii de poliţie au fost auziţi făcând remarci rasiste.
9. Oficialii au părăsit zona lăsându-l pe reclamant inconştient la pământ. A.S., V.D. şi I.C., martori la incident, l-au transportat acasă la părinţii săi
2. Versiunea Guvernului privind faptele
10. Primarul adjunct a intrat în barul lui C.C. cu un ofiţer de poliţie şi s-a plâns de condiţiile insalubre din local şi că C.C. permite oamenilor să bea excesiv
11. C.C. le-a cerut clienţilor să părăsească barul. Pe parcursul discuţiei cu autorităţile, C.C. şi soţia sa i-au incitat pe clienţii care erau adunaţi în faţa barului, să se opună autorităţilor. Clienţii au devenit agresivi. Ofiţerii de poliţie l-au înconjurat pe primar spre a-l proteja.. Oficialii s-au întors în graba la maşini şi au părăsit zona imediat. Maşina primarului adjunct, care a plecat ultima, a fost atacată de către localnici cu bâte.
B. Examinarea medicală a reclamantului
12. În seara de 3 aprilie 2001 reclamantul a fost dus de părinţii săi la Spitalul Sfânta Maria din Iaşi
13. La data de 6 aprilie 2001, acesta a fost examinat de către un doctor din cadrul Institutului Medico-Legal din Iaşi. Certificatul medico-legal emis cuprinde următoarele:
„- Pe partea exterioară superioară a cotului stâng: o excoriaţie discontinua de 1,2 x 1 cm, cu crusta hematică roşie;
- In spaţiul dintre scapulă şi vertebre: echimoze liniare vineţii transversale, cu dimensiuni intre 9x3,2 cm şi 5,52 x 2,8 cm, două pe partea dreaptă, una pe partea stângă;
- Pe partea exterioară a braţului drept : o echimoză transversală lineară roşie de 5,5x2 cm;
- Subiectul declară că are dureri în epicraniul parietal drept însă nu sunt semne vizibile exterioare de leziuni post traumatice ...
Concluzii
Stoica Constantin prezintă echimoze, contuzii toracice şi excoriaţii, produse cu un linear contondent, care pot data din 3 aprilie 2001.
Necesită pentru recuperare de la trei până la cinci zile de îngrijiri medicale.”
14. In ceea ce priveşte istoricul său medical, reclamantul a fost diagnosticat cu afecţiune cerebrală şi operat la 20 decembrie 1999.
La 12 aprilie 2001 Comisia pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap a stabilit că acesta prezintă handicap de gradul I şi necesită supraveghere permanentă şi un asistent personal.
C. Investigaţiile privind incidentul
15. La data de 4 aprilie 2001, incidentele de la 3 aprilie dintre romi şi autorităţi au fost discutate în biroul Primarului, cu reprezentanţii prefecturii, ai Guvernului şi ai Partidei Romilor. Câteva persoane au depus mărturie, inclusiv mama reclamantului şi martori oculari. La 5 aprilie 2001 un raport a fost înaintat Inspectoratului de Poliţie Suceava („Poliţia Suceava”).
16. La data de 9 aprilie 2001 Romani CRISS, acţionând în numele reclamantului, a solicitat comandantului poliţiei Suceava să deschidă o anchetă penală în acest caz. În aceeaşi zi şi-au exprimat către Prefect îngrijorarea faţă de motivaţiile rasiale ale incidentului.
17. La data de 18 aprilie 2001 Prefectul a informat Romani CRISS că ancheta Primarului de la 4 aprilie, la care a luat parte şi reprezentantul său, exclude posibilitatea vreunor motivaţii rasiale ale incidentului.
18. La data de 18 aprilie 2001, tatăl reclamantului a formulat, în numele fiului său, o plângere penală adresată Parchetului Militar Bacău, îndreptată împotriva lui D.T, a celorlalţi ofiţeri de poliţie şi a primarului adjunct.
19. La data de 5 iunie 2001, Avocatul Poporului, informat despre eveniment de Romani CRISS, a solicitat demararea unei anchete de către Poliţia Suceava, Parchetul Militar Bacău, Agenţia pentru Protecţia Copilului Suceava şi Consiliul Local Bacău şi a solicitat compensaţii şi ajutor pentru familia reclamantului
20. La data de 20 august 2001, Agenţia pentru Protecţia Copilului Suceava a informat Avocatul Poporului că procedura de conciliere a fost demarată şi că familiei reclamantului i-a fost avansată suma de 2 milioane lei vechi (ROL) ca ajutor pentru asistenţă în vederea recuperării medicale şi psihologice a reclamantului.
21. La data de 29 mai 2001 Romani CRISS a înaintat o plângere penală Parchetului Militar Bacău împotriva lui D.T. şi a celorlalte persoane considerate responsabile de incident, acuzându-i de comportament abuziv.
1. Ancheta Poliţiei Suceava
22. Poliţia Suceava, superioară ierarhic poliţiei Dolhasca, a pornit o anchetă în cauză.
23. La data de 7 mai 2001 au fost audiaţi localnicii D.D şi F.L, martori oculari, F.S, mama reclamantului şi A.S, tatal unei alte presupuse victime.
Aceştia au declarat că fie un ofiţer de poliţie, fie un gardian public l-a prins şi bătut pe reclamant
24. Doi ofiţeri de poliţie şi primarul au depus mărturie la 8 mai 2001. Aceştia au declarat ca C.C. îl critica pe primarul adjunct, susţinând că acesta a câştigat voturile cetăţenilor de etnie romă prin false promisiuni pe care şi le-a retras după ce a câştigat alegerile. Aceste susţineri i-au enervat pe cetăţenii de etnie romă aflaţi în faţa barului spre a protesta împotriva oficialilor, să-i insulte pe aceştia în limba romani şi să le atace maşinile la plecare. Au arătat că niciun localnic nu a fost bătut de vreun ofiţer de poliţie sau gardian public în noaptea respectivă şi că oficialii au plecat în grabă cu maşinile
25. Localnicul V.D. a depus mărturie în aceeaşi zi că l-a văzut pe D.T. lovindu-l pe reclamant peste braţe şi piept şi că ofiţerul s-a oprit când i-a văzut pe martori apropiindu-se.
26. La 16 mai 2001 politia l-a ascultat pe reclamant. Acesta a reiterat faptul că i s-a pus piedică şi a căzut iar D.T. l-a lovit în stomac, în spate şi l-a bătut cu un baston de poliţie.
27. Depunând mărturie în aceeaşi zi, D.T. a negat că l-ar fi bătut pe reclamant, a declarat că nici măcar nu a purtat baston în ziua aceea şi a oferit aceeaşi versiune asupra faptelor ca şi ceilalţi ofiţeri de poliţie şi gardieni publici.
28. Doi ofiţeri de poliţie şi patru trecători au depus mărturie în acea zi şi toţi au declarat că nu a fost utilizată violenţa de către autorităţi.
29. La 1 iunie 2001 Poliţia Suceava a trimis raportul său final Parchetului Militar Bacău. A propus neînceperea urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate.
30. La 11 iunie 2001 Poliţia Suceava a informat Avocatul Poporului şi pe Romani CRISS că procedura privind acuzaţiile de comportament abuziv împotriva lui D.T. este în curs şi că o decizie finală va fi luată de Parchetul Militar Bacău.
La 11 iulie 2001 Poliţia Suceava a informat Avocatul Poporului că dosarul cauzei a fost înaintat Parchetului Militar Bacău cu propunere de neîncepere a urmăririi penale.
2. Ancheta Parchetului Militar
31. La data de 20, 21 şi 21 august, 3 şi 13 septembrie 2001, procurorul a ascultat diverse persoane: C.C., proprietarul barului, E.C., soţia acestuia, reclamantul, tatăl acestuia D.S şi mama acestuia D.F, patru localnici care au fost martori la incident, primarul adjunct (de doua ori), cei unsprezece ofiţeri de poliţie şi gardieni publici, inclusiv pe D.T şi patru trecători. Toţi şi-au menţinut declaraţiile date în faţa Politiei Suceava. Cetăţenii romi implicaţi au arătat, în principal, că au văzut câţiva ofiţeri de poliţie şi gardieni publici utilizând violenţa împotriva unor copii romi în timp ce autorităţile au negat acuzaţiile. Trecătorii au susţinut versiunea autorităţilor. Directorul scolii şi preşedintele Partidei romilor au arătat că romii refuză să îşi mai trimită copii la şcoala după incident de frica represaliilor.
32. C.C. declară următoarele:
“20 sau 30 de romi înarmaţi cu bâte, topoare etc. s-au strâns în jurul celor trei maşini. Am strigat la primarul adjunct: ‚Te-am votat la alegeri şi acum vii să ne omori oamenii!’ În timp ce situaţia devenea mai tensionată ... am strigat şa romii prezenţi să nu se apropie mai mult de cele trei maşini şi după aceea am încercat să-l protejez pe primarul adjunct şi pe ceilalţi oficiali până la intrarea în maşini şi plecarea lor către Dolhasca.
Maşinile nu au fost lovite, dar romii i-au insultat pe cei ce se aflau în maşină până când au plecat. Nu am văzut nici un cetăţean de etnie romă bătut în acea seară de către poliţie sau de către gardienii publici, dar am auzit mai târziu că fiului lui D.S. (reclamantul) a fost bătut de către ofiţerii de poliţie ...
Cât am fost prezent, nici un ofiţer de poliţie sau gardian public nu a lovit, insultat sau ameninţat cetăţenii de origine romă. Nu este adevărat că incidentul din acea seară a fost de natură rasială ...”
33. Soţia acestuia, E.C., confirmă declaraţia dată.
34. Tatăl reclamantului declară mai ales că:
“Speriat de ceea ce se întâmpla în faţa barului .... fiul meu a ieşit [din magazin] şi a luat-o la fugă spre casă, dar un gardian public i-a pus piedică şi apoi sergentul D.T. a început să-l bată cu sălbăticie ...
Fiul meu... a luat-o la fugă în seara de 3 aprilie 2001, de frică, deşi ştia că nu are voie să alerge [din cauza situaţiei sale medicale].”
35. Reclamantul a declarat că:
“Văzând ce se întâmplă, m-am speriat şi am luat-o la fugă spre casă. După 4-5 paşi, ofiţerul de poliţie D.T. mi-a pus piedică şi am căzut la pământ.
După ce am căzut, l-am văzut pe ofiţerul D.T. vrând să mă lovească în cap cu bastonul de poliţie şi i-am spus ‚nu-mi da în cap fiindcă am fost operat la cap’. Nu m-a ascultat şi m-a lovit de câteva ori cu bastonul şi cu pumnii şi mia dat cu picioarele în tot corpul, în spate şi în piept.”
36. La data de 23 august 2001 Poliţia Suceava a informat Parchetul Militar că ofiţerii de la politia Dolhasca nu au formulat plângere împotriva cetăţenilor romi pentru insultă, pentru următorul motiv:
“felul în care unii dintre romi au acţionat este pur ţigănesc şi nu constituie infracţiunea de insultă.”
37. La data de 2 octombrie 2001 procurorul militar a decis neînceperea urmăririi penale, apreciind că probele prezentate nu confirma acuzaţia de violenta împotriva reclamantului. Partea relevantă a deciziei sale este după cum urmează :
„La un moment dat, supăraţi de atitudinea critica (a primarului adjunct), C.C. a devenit agresiv verbal, plângându-se primarului despre anumite aspecte ale activităţii sale profesionale. C.C. a ieşit din bar şi s-a adresat în limba romani, incitând cei 20 – 30 romi prezenţi împotriva celor doi oficiali (primarul adjunct şi unul dintre poliţiştii care-l însoţea).
Considerând că situaţia poate degenera, de vreme ce romii deveniseră extrem de agresivi şi violenţi şi erau înarmaţi cu obiecte contondente, poliţiştii l-au înconjurat pe primarul adjunct spre a-l apăra, s-au suit în maşini şi au părăsit în grabă locul, îndreptându-se în grabă spre centrul Dolhascăi.
Cetăţenii romi au atacat ultimul vehicul, cel în care se afla primarul, insă nici o pagubă nu a fost produsa acestuia deoarece vehiculele deja părăseau zona.
C.C. a declarat ca nu a văzut nici un rom bătut de poliţişti.
De asemenea acesta a negat ca incidentul ar fi un conflict rasial. Declaraţia sa se coroborează cu declaraţiile poliţiştilor şi ale gardienilor publici (care au depus mărturie în această cauză)
Depoziţiile martorilor oculari în favoarea reclamantului vor fi înlăturate ca neserioase de vreme ce din probe rezultă că aceste persoane au sosit la locul incidentului după ce maşinile placaseră.
Mai mult decât atât, declaraţiile acestor martori sunt contradictorii şi nu se coroborează cu declaraţiile date de reclamant şi tatăl sau, care au arătat ca acesta a fost împins, lovit şi bătut cu un baston de poliţie pe tot corpul, inclusiv în cap...
Aceasta concluzie e contrazisa de certificatul medico-legal de la dosar.
Declaraţiile martorilor reclamantului arată că la momentul începerii incidentului, acesta (reclamantul) a fugit spre casă, contrar recomandării medicale ce-i fusese făcută ....”
De asemenea, a considerat că declaraţia lui C.C., susţinută de cele date de poliţişti şi de către gardienii publici, confirma faptul ca incidentul nu a avut la baza vreo motivaţie rasiala.
38. La data de 3 octombrie procurorul militar a comunicat Romani CRISS decizia sa, arătând ca “probele administrate arata ca reclamantul nu a fost lovit, insultat sau ameninţat de către ofiţerii de poliţie.”
39. Mama reclamantului şi Romani CRISS au contestat rezultatul anchetei.
40. La 14 mai 2002 decizia procurorului a fost confirmată de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pe temeiul că probele administrate indică faptul că nicio violenţă nu a fost exercitată împotriva cetăţenilor romi.
3. Alte plângeri
41. La data de La 19 februarie 2002, tatăl reclamantului a solicitat Romani CRISS să formuleze o plângere către autorităţile competente privind anumite incidente ce au apărut pe parcursul investigaţiilor. El a arătat că la 3 septembrie 2001 procurorul militar însărcinat cu cazul fiului său a încercat sa intimideze martorii şi l-a agresat fizic pe reprezentantul Romani CRISS. In consecinţă, anumiţi martori au refuzat să depună mărturie. Mai mult, afirmă că membrii ai politiei au încercat să-i determine să îşi retragă plângerea hărţuindu-i familia. La 7 decembrie 2001 o patrulă de poliţie s-a deplasat la locuinţa reclamantului în jurul miezului nopţii insă au plecat când li s-a spus ca tatăl reclamantului nu este acasă. In februarie 2002 D.T. l-ar fi ameninţat şi i-ar fi tras un pumn bunicului reclamantului.
42. La 19 februarie 2002 Romani CRISS a înaintat plângerea Politiei Suceava care a respins-o ca nefondată la 20 martie 2002.
II. LEGISLAŢIA INTERNĂ APLICABILĂ
43. Dispoziţiile interne relevante ale Codului de procedură penală şi ale Regulamentelor poliţiei şi parchetului militar sunt menţionate în cauza Dumitru Popescu împotriva României ((nr. 1), nr. 49234/99, alin. 43-46, 26 aprilie 2007) şi în cauza Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46430/99, alin. 40, 5 octombrie 2004).
44. Dispoziţiile aplicabile din Codul penal şi Codul civil privind mijloacele de obţinere a compensaţiilor pentru presupuse rele tratamente sunt menţionate în cauza Kalanyos şi alţii împotriva României ((dec.), nr. 57884/00, 19 mai 2005).
45. În aceeaşi decizie, precum şi la alin. 43-45 ale hotărârea pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), menţionată mai sus există o descriere a modului de aplicare a legii privind plângerile înaintate împotriva deciziilor procurorului (art. 278 Cod de procedură penală şi art. 2781 introdus prin Legea nr. 281/24 iunie 2003 aplicabil din data de 1 ianuarie 2004).
ÎN DREPT
I. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
46. Reclamantul se plânge de presupuse rele tratamente la care a fost supus la 3 aprilie 2001 de către forţele de ordine şi consideră că ancheta desfăşurată în cauză nu a fost eficientă. Invocă dispoziţiile art. 3 din Convenţie, după cum urmează:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitate
47. Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit nefondata în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea notează ca nu este inadmisibilă nici pe alte temeiuri. Urmează de aceea să o declare admisibilă.
B. Fondul cauzei
1. Declaraţiile părţilor
48. Guvernul nu contestă traumele reclamantului insă, bazându-se pe concluziile anchetei interne, arată că pretinsele violenţe nu au fost comise de oficiali, cu atât mai mult cu cât nici identitatea făptuitorilor şi nici data exactă la care au avut loc aceste agresiuni nu au putut fi stabilite cu certitudine.
49. Citând cazul Klaas împotriva Germaniei (hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, alin. 29 in fine); şi Ribitsch împotriva Austriei (hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, p. 24, alin. 32), Guvernul argumentează că de regulă Curtea nu trebuie să înlocuiască raţionamentul instanţelor interne cu propria evaluare a faptelor şi că, de regulă, instanţele interne examinează probele înaintea prezentei Curţi.
50. Reprezentanţii Guvernului sunt de opinie că procurorul a înlăturat pe bună dreptate declaraţiile martorilor oculari în susţinerea reclamantului, deoarece aceştia erau discriminatorii şi mai puţin credibili. Aceştia au subliniat şi contradicţiile dintre declaraţiile martorilor şi cele ale reclamantului.
51. Totodată, Guvernul consideră că ancheta efectuată de către autorităţi a fost conformă şi eficientă. Reprezentanţii Guvernului subliniază faptul că procurorii au luat în considerare declaraţiile părţilor şi cele ale martorilor, că reclamantul a fost examinat de către un cadru medical şi că faptele au fost examinate cu atenţie. Decizia Parchetului Militar Bacău a fost re-examinată şi confirmată de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Argumentaţia reprezentanţilor Guvernului are ca bază cauza Velikova împotriva Bulgariei (nr. 41488/98, alin. 80, CEDO 2000‑VI).
52. Mai mult, reprezentanţii Guvernului, menţionează că nu există nicio legătură ierarhică sau instituţională între ofiţerii de poliţie acuzaţi, toţi din cadrul Poliţiei Dolhasca şi anchetatori, toţi din cadrul Poliţiei Suceava şi argumentează că numai faptul că atât procurorul, cât şi acuzaţii fac parte din forţele militare nu dovedeşte în sine că a existat o lipsă de imparţialitate şi independenţă din partea anchetatorilor (a se vedea Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, alin. 103, 12 octombrie 2004).
53. Reclamantul consideră că dosarul de anchetă conţine suficiente elemente pentru a concluziona că faptele de violenţă au fost săvârşite de către poliţie. Din punctul său de vedere, decizia de a nu lua în considerare declaraţiile martorilor oculari este nefondată. În orice caz, autorităţile nu au reuşit să ofere o explicaţie alternativă credibilă cu privire la originea leziunilor sale. În opinia sa, ar fi trebui luate în considerare următoarele elemente ca factori agravanţi în evaluarea gravităţii tratamentului la care a fost supus: avea 14 ani la acea vreme; era grav bolnav; în situaţia sa particulară atacul l-a determinat să-i fie frică pentru viaţa sa; este de origine romă (în contextul hărţuirii organizate ale etnicilor romi de către autorităţile române). De asemenea, a subliniat că autorităţile au acţionat noaptea târziu şi că utilizarea forţei nu era nici necesară şi nici proporţională având în vedere circumstanţele.
54. În ceea ce priveşte modul de efectuare al anchetei, reclamantul concluzionează că aceştia nu s-au conformat standardelor impuse de către Curte în cauza Assenov şi alţii, şi că această anchetă a durat prea mult (a se vedea Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Rapoartele Hotărârii şi Deciziile 1998-VIII).
55. Din punctul său de vedere Poliţia Suceava nu ar fi putut da dovadă de imparţialitate având în vedere că această instituţie este ierarhic superioară Poliţiei Dolhasca. Mai mult, imparţialitatea procurorului militar este îndoielnică.
56. Reclamantul reaminteşte că în decizia sa din 2 octombrie 2001, Parchetul Militar Bacău a făcut numai rezumatul declaraţiilor ofiţerilor de poliţie, care uneori erau identice până la ultimul cuvânt şi nu a luat în considerare declaraţiile martorilor oculari fără o motivaţie plauzibilă. Reclamantul continuă cu argumentarea faptului că numai câţiva dintre etnicii romi prezenţi au fost solicitaţi să depună mărturie şi că unii dintre ei au fost intimidaţi de către poliţie şi împiedicaţi să depună mărturie.
57. În cele din urmă, reclamantul menţionează că deşi ofiţerii de poliţie au declarat că au fost atacaţi de către etnicii romi cu bâte, nu s-a făcut nicio anchetă oficială în ceea ce priveşte aceste acuzaţii. Se concluzionează că aceste declaraţii reprezintă numai o încercare de a justifica acţiunile poliţiei.
2. Opinia Curţii
58. Curtea notează de la început că este necontestat faptul ca reclamantul a suferit leziuni la data sau în jurul datei incidentului. Cu toate acestea, părţile nu sunt de acord în ceea ce priveşte producerea acestora de către organele de poliţie.
59. Curtea reiterează ca art. 3 garantează una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în circumstanţele cele mai dificile, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau criminalităţii, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi tratamentele inumane sau cele degradante. Spre deosebire de majoritatea clauzelor Convenţiei şi ale Protocoalelor 1 şi 4, art. 3 nu cuprinde nici un fel de excepţii şi nici o derogare de la acesta nu este permisa în temeiul art. 15 din Convenţie, chiar şi în cazul unui eveniment de urgenţă publică vizând viata naţiunii (a se vedea cauza Assenov şi alţii, menţionată mai sus, p. 3288, alin. 93).
60. Relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie. Stabilirea acestui minim depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele fizice şi psihice ale acestuia, în unele cazuri vârsta şi sexul precum şi stare de sănătate a victimei (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, Kudla împotriva Poloniei, [GC], nr. 30210/96, alin. 91, CEDO 2000-XI şi Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, alin. 67, CEDO 2001-III). Curtea a considerat tratamentele ca fiind „inumane” pentru că, între altele, au fost premeditate, au fost aplicate continuu şi au cauzat fie vătămări corporale, fie afecţiuni fizice şi psihice. Tratamentele sunt considerate a fi „degradante” deoarece prin natura lor creează victimei un sentiment de teama, angoasă şi inferioritate, de natură să o umilească şi să o devalorizeze (a se vedea Kudla, citat mai sus, alin. 92)
61. Pentru a aprecia că anumite tratamente sunt „degradante” în sensul art. 3, Curtea va avea în vedere dacă scopul acestora este sa umilească şi să devalorizeze persoana în cauză şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele acestora, afectează victima în mod negativ intr-o manieră incompatibilă cu art. 3 din Convenţie (a se vedea cauza Raninen împotriva Finlandei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Rapoartele 1997-VIII, p. 2821, alin. 55). Cu toate acestea, chiar şi în absenţa unor astfel de scopuri, încălcarea art. 3 nu poate fi exclusă în mod concludent (a se vedea Peers, citat mai sus, alin. 74). Gradul de suferinţă şi umilire aplicat trebuie în orice caz să depăşească elementul inevitabil de suferinţă şi umilire aferent unei forme legitime de tratament sau pedeapsă.
62. Curtea consideră că gravitatea vânătăilor constatate la examinarea medicală a reclamantului (a se vedea alin. 13 mai sus) indică faptul că ultimele leziuni, indiferent dacă au fost produse de către poliţie sau de către altcineva, au fost suficient de serioase pentru a constitui rele tratamente în sensul art. 3 din Convenţie (de exemplu a se vedea A. împotriva Regatul Unit, hotărârea din 23 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, p. 2699, alin. 21 şi Ribitsch, citat mai sus, p. 9 şi p. 26, alin. 13 şi 39).
Rămâne a se stabili dacă statul poate fi considerat responsabil pentru producerea acestora în sensul art. 3..
63. Curtea reiterează jurisprudenţa sa confirmând standardul probei “dincolo de orice bănuiala rezonabilă” în evaluarea probelor (a se vedea Avşar împotriva Turciei, nr. 25657/94, alin. 282, CEDO 2001). Astfel de probe trebuie să fie întemeiate pe coexistenta unor interferenţe puternice, clare şi concordante, fie bazate pe prezumţii similare de netăgăduit.
64. Curtea este sensibilă la natura subsidiară a rolului său şi recunoaşte că trebuie să fie prevăzătoare în a-şi asuma rolul unui tribunal de primă instanţă asupra faptelor, acolo unde acest lucru nu apare ca fiind absolut necesar conform circumstanţelor unui caz particular (a se vedea, de exemplu, McKerr împotriva Regatului Unit (dec.), nr.. 28883/95, 4 April 2000). Totodată, atunci când acuzaţiile sunt făcute în temeiul art. 3 din Convenţie, Curtea trebuie facă o examinare deosebit de atentă (a se vedea Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, alin. 65, 26 iulie 2007) chiar dacă anumite proceduri şi anchete interne au avut deja loc.
65. În cauza de faţă, Curtea notează că reclamantul a fost internat în spital imediat după evenimente şi un raport medical confirmă leziunile suferite. Reclamantul a formulat o plângere penală împotriva poliţiştilor acuzaţi ca l-ar fi bătut. Declaraţia sa este coerenta şi susţinută de raportul medical şi de declaraţiile anumitor martori oculari. Nu mai puţin adevărat este faptul că martorii au dat declaraţii contradictorii; toţi oficialii şi unii trecători au negat existenţa violenţelor, în vreme ce sătenii au afirmat ca acestea au existat. În final ancheta desfăşurată a condus la concluzia ca organele de ordine nu sunt responsabile pentru vătămări.
66. Nu a existat nicio recunoaştere oficială a vreunui act de violenţă împotriva reclamantului.
67. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că atunci când un cetăţean prezintă argumente pertinente privind faptul că a fost supus unor serioase rele tratamente de către poliţie sau de către alţi reprezentanţi similari ai statului, ilicit şi cu încălcarea art. 3 din Convenţie, această reglementare, apreciată prin raportare la obligaţia generală a statului conform art. 1 din Convenţie de a „asigura tuturor celor din jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile prevăzute în [...] Convenţie”, impune efectuarea unei anchete oficiale efective. Aceasta ancheta, ca şi cea de la art. 2, trebuie sa fie de natură să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interdicţia legala privind tortura şi tratamentele inumane şi degradante îşi pierde importanta ei fundamentală, devine inefectivă în practică şi creează posibilitatea abuzurilor cauzate de către stat în unele cazuri. (a se vedea Assenov şi alţii, citat mai sus, alin. 102).
68. Curtea notează că în cauză a avut loc o anchetă. Rămâne a se observa dacă aceasta a fost sau nu efectiva, aşa cum se dispune prin art. 3.
69. De la început Curtea notează că ancheta a durat aproape un an şi considera că această durată a procedurii nu reprezintă, în sine, o problemă (a se vedea alin. 54 de mai sus).
70. In ceea ce priveşte caracterul efectiv al anchetei, Curtea notează următoarele.
71. Deşi la incident au fost prezenţi 20 sau 30 de cetăţeni, numai trei au fost ascultaţi în cauză în faţa Politiei Suceava şi cinci în faţa procurorului militar. Toţi ofiţerii de poliţie şi gardienii publici au depus mărturie.
72. Nu exista nicio explicaţie pentru care ceilalţi săteni nu au fost ascultaţi pe parcursul investigaţiilor. Aceştia fie nu au fost chemaţi să depună mărturie, fie – aşa cum susţine reclamantul – au fost intimidaţi de poliţie. În ambele cazuri, faptul că nu au fost ascultaţi creează dubii cu privire la seriozitatea cu care politia a desfăşurat ancheta în acest caz.
73. De asemenea, Curtea este preocupată de modul în care procurorul militar a înlăturat mărturiile sătenilor audiaţi.
In primul rând, conform tezei Guvernului, procurorul avea dreptul să înlăture aceste marturii dacă se dovedeau neverosimile sau inutile în mod evident. Cu toate acestea, Curtea nu poate să nu observe că procurorul nu a explicat de ce mărturiile sătenilor au fost mai puţin credibile decât cele ale ofiţerilor de poliţie, de vreme ce toţi participanţii trebuie consideraţi egali, datorita poziţiilor lor opuse pe parcursul procedurii (presupusa victimă împotriva presupusului făptuitor).
74. Mai mult, concluzia procurorului conform căreia aceşti martori nu ar fi fost prezenţi la incident este contrazisă de probele cauzei, inclusiv de declaraţiile acestor persoane, date în faţa aceluiaşi procuror.
75. De asemenea, Curtea consideră că presupusele contradicţii între declaraţiile martorilor şi cele ale reclamantului nu au fost corespunzător analizate de procuror care a notat doar pe scurt diferenţele privind presupusa lovire a reclamantului în cap. El a omis sa analizeze punctele comune ale declaraţiilor, inclusiv cele pe care şi-a fundamentat concluziile (alin. 32 şi 37 de mai sus), din care rezultă că reclamantul a suferit în realitate leziuni pe tot corpul.
76. În cele din urmă, Curtea consideră ca şi reclamantul că faptul că ofiţerii de poliţie nu au formulat plângere împotriva pretinsului comportament insultător al romilor creează dubii asupra versiunii acestora despre fapte,
Explicaţia poliţiştilor conform cu care comportamentul ar fi fost „pur ţigănesc” va fi examinată mai jos (a se vedea alin. 111-132 de mai jos).
77. Un alt punct de interes îl reprezintă faptul că anchetatorii s-au limitat să exonereze de răspundere pe poliţişti însă nu s-au preocupat să găsească pe autorul leziunilor reclamantului. Acest aspect este grav mai ales având în vedere că reclamantul era minor la data incidentului şi de asemenea avea un grav handicap.
78. Daca este adevărat că violentele nu au fost exercitate de poliţişti, ci de către un individ, urmărirea penală nu poate fi pornită decât la cererea victimei (plângere prealabilă, art. 180 din Codul penal român). Cu toate acestea, nici o astfel de plângere nu poate fi formulată dacă poliţia nu identifică eventualul presupus autor al violenţelor. De aceea, în cazul în discuţie, reclamantul nu a putut sa formuleze imediat o plângere împotriva agresorilor săi.
79. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că deja a stabilit că legea aplicabilă la data faptelor instituia un dubiu asupra independentei ierarhice şi instituţionale a procurorilor militari (a se vedea Barbu Anghelescu, alin. 40-30 şi 70; Bursuc, alin. 104 şi 107; şi Dumitru Popescu (nr. 1), alin. 74-78, hotărâri citate mai sus).
80. În lumina celor de mai sus şi în baza materialelor ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a stabilit în mod satisfăcător dacă traumele fizice produse reclamantului au fost cauzate în alt mod decât prin tratamentul aplicat de către poliţişti şi concluzionează ca aceste leziuni constituie tratamente inumane şi degradante (a se vedea de asemenea Cobzaru, citat mai sus, alin. 74). In consecinţă, a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie.
81. Având în vedere deficienţele anterior menţionate ale investigaţiei, Curtea reţine, de asemenea, că autorităţile statului nu au desfăşurat o ancheta efectivă în ceea ce priveşte plângerea reclamantului pentru pretinse rele tratamente (a se vedea de asemenea Cobzaru, citat mai sus, alin. 75). Aşadar, a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie şi sub aspect procedural.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART 6 alin. 1 DIN CONVENŢIE
82. Reclamantul se plânge şi că, datorită deciziei de neîncepere a urmăririi penale din 2 octombrie 2001 nu a putut formula o acţiune civilă spre a obţine compensaţii de la ofiţerii de poliţie care l-au bătut. Invocă dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie, prin care se prevede că:
„În determinarea drepturilor şi obligaţiilor sale civile... orice persoană are dreptul ... de a apărea ... în fata [unui] tribunal ...”
A. Declaraţiile părţilor
83. Guvernul concluzionează că ancheta condusă de către autorităţi a fost eficientă şi că poliţiştii acuzaţi de rele tratamente au fost exoneraţi în baza tuturor probelor administrate în dosar.
84. Reprezentaţii guvernului contestă faptul că ulterior deciziei procurorului din data de 2 octombrie 2001, reclamantul ar fi înaintat o acţiune civilă în baza art. 998-999 Cod civil. O astfel de acţiune ar fi putut avea şanse de succes, având în vedere că instanţele civile nu trebuie să se conformeze deciziei procurorului. Ar fi permis reclamantului să stabilească răspunderea civilă a lucrătorilor de poliţie.
85. Având ca bază cazul Van Oosterwijck împotriva Belgiei (hotărârea din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, p. 18-19, alin. 37), reprezentanţii guvernului subliniază că opinia negativă a reclamantului asupra şanselor de succes a acţiunii nu justifică în sine sau nu scuză neexercitarea acestei acţiuni reparatorii
86. Reclamantul argumentează că instanţele civile trebuie să se conformeze rezultatului anchetei penale în măsura în care o astfel de anchetă are în vedere presupusele fapte, persoana responsabilă şi răspunderea aplicabilă, rezultând astfel o soluţie ineficientă în cazul său.
B. Opinia Curţii
87. Curtea reiterează că scopul regulilor sale privind epuizarea căilor de atac este de a oferi statelor contractante oportunitatea de a preveni sau repara presupusele încălcări ale Convenţiei ce li se imputa înainte ca acestea sa fie deferite Curţii (a se vedea, printre multe ale autorităţi, Selmouni împotriva Franţei [GC], nr. 25803/94, alin. 74, CEDO 1999-IV).
88. Curtea face referire la soluţia sa, pronunţată sub art. 13 şi conform cu care plângerea împotriva rezoluţiei procurorului este un remediu efectiv în acest sens (a se vedea alin. 99-110 de mai jos)
89. In aceste circumstanţe, Curtea apreciază că reclamantul avea posibilitatea de a ataca decizia procurorului din data de 2 octombrie 2001 şi nu este rolul Curţii de a specula asupra urmărilor unui astfel de apel sau asupra efectului pe care acesta l-ar fi avut în faţa instanţelor civile chemate să soluţioneze cererea privind compensaţiile (a se vedea,
mutatis mutandis, Moldovan şi alţii (nr. 2), nr. 41138/98 şi nr. 64320/01, alin. 120, CEDO 2005‑VII (extrase); Menesheva împotriva Rusiei,
nr. 59261/00, alin. 76, 9 martie 2006; şi Corsacov împotriva Moldovei, nr. 18944/02, alin. 82, 4 aprilie 2006).
90. Urmează aşadar ca cererea să fie respinsă în temeiul art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor interne de atac.
III. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENŢIE
91. Reclamantul se plânge, de asemenea, că eşecul autorităţilor în a conduce o anchetă efectivă, de natură să asigure o reparaţie pentru relele tratamente suferite constituie o încălcare a art. 13 din Convenţie. Se plânge, de asemenea, că nu a putut în mod efectiv să combată în faţa unui tribunal decizia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procurorul militar în favoarea poliţiştilor care l-au agresat.
Articolul 13 prevede că:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [prezenta] Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
92. Curtea notează că aceasta plângere are doua ramuri distincte: ineficienţa anchetei penale şi lipsa unei căi de atac împotriva deciziei procurorului militar. Le va analiza pe fiecare separat.
A. Eficienţa anchetei
1. Admisibilitate
93. Curtea notează că aspectele acestei plângeri sunt legate de plângerea examinată prin prisma laturii procedurale a art. 3 şi de aceea urmează a fi declarată admisibilă.
2. Fondul cauzei
94. În fond, Curtea reaminteşte că a apreciat că a existat o încălcare procedurală a art. 3 din Convenţie prin prisma aceloraşi aspecte (a se vedea alin. 81 de mai sus). Prin urmare, nu apare ca necesară în prezenta cauză o analiză separată în ceea ce priveşte încălcarea art. 13 din Convenţie pentru această latură a plângerii (a se vedea, mutatis mutandis, Šečić împotriva Croaţiei nr. 40116/02, alin. 61, CEDO 2007‑...).
B. Apelul împotriva deciziei procurorului
95. Curtea consideră acest aspect ca o chestiune separată sub incidenţa art. 13 de vreme ce reclamantul se plânge că nu a putut ataca soluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale, în particular având în vedere că reclamantul se plânge că decizia procurorului l-a împiedicat să obţină repararea prejudiciului creat în faţa unei instanţe civile. Acest aspect nu a fost examinat împreuna cu latura procedurală a art. 3, aşa cum se menţionează mai sus.
Astfel, va fi examinat în cele ce urmează.
1. Declaraţiile părţilor
96. Guvernul pledează pentru neepuizarea căilor de recurs interne, respectiv reclamantul nu a introdus plângere în faţa instanţei competente împotriva soluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale. Se notează că această nouă cale de apel, prevăzută de ar. 2781 din Codul de procedură penală, a fost introdusă prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 şi a fost disponibilă reclamantului din data de 1 iulie 2003.
97. Citând Brusco împotriva Italiei ((dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001‑IX) şi Nogolica împotriva Croaţiei ((dec.), nr. 77784/01, CEDO 2002‑VIII), reprezentanţii guvernului consideră că reclamantul trebuia să epuizeze şi această cale de apel, deşi aceasta a devenit disponibilă numai după ce prezenta cererea a fost înaintată Curţii.
98. Reclamantul susţine că nu a existat nicio circumstanţă specială în cauza sa pentru a putea fi aplicată excepţia conform căreia ar trebui să existe o soluţionare anterioară înainte de înaintarea cererii. Susţine în continuare că Guvernul nu a făcut dovada eficienţei acestei soluţii.
2. Opinia Curţii
a) Admisibilitate
99. Curtea considera că argumentele Guvernului ridică problema eficienţei plângerii, din perspectiva reclamantului, împotriva deciziei procurorului. Este astfel strâns legată de fondul plângerii examinate în cazul de faţă. Prin urmare Curtea ataşează obiecţia preliminară la fondul plângerii reclamantului.
100. Curtea apreciază că această plângere nu este în mod manifest inadmisibilă din perspectiva art. 35 alin. 3 din Convenţie. Notează, de asemenea, că nu este vădit inadmisibila nici sub alte aspecte şi astfel va fi declarată admisibilă.
b) Fondul cauzei
101. După cum Curtea a statuat în numeroase ocazii, art. 13 garantează disponibilitatea, la nivel naţional, a unui remediu menit să protejeze drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în Convenţie, în orice formă ar fi acesta prevăzut în legislaţia naţională. Prin urmare, efectul art. 13 din Convenţie este de a impune o cale reparatorie internă pentru a instrumenta temeiul „presupuselor daune solicitate” conform Convenţiei şi pentru a da o soluţionare adecvată, deşi maniera în care statele contractante se conformează obligaţiilor impuse prin Convenţie cu privire la această prevedere rămâne întrucâtva la discreţia acestora. Domeniul de aplicare al obligaţiilor impuse conform art. 13 al Convenţiei diferă în funcţie de natura plângerii reclamantului înaintată în temeiul Convenţiei. Cu toate acestea, remediul prevăzut în art. 13 trebuie sa fie „eficient” în fapt, precum şi în drept (a se vedea Hotărârea Aksoy împotriva Turciei din 18 decembrie 1996, Rapoartele 1996-VI, p. 2285, alin. 95; Hotărârea Aydın împotriva Turciei, 25 septembrie 1997, Rapoartele 1997-VI, p. 1895-96, alin. 103; şi Hotărârea Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, Rapoartele 1998-I, p. 329-30, alin. 106).
102. In lumina argumentelor Curţii referitoare la art. 3 anterior, plângerea de faţă intră fără îndoială sub incidenţa art. 13 din Convenţie (a se vedea Hotărârea Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, alin 52). De aceea, rămâne de examinat dacă reclamantul dispunea de un remediu efectiv în legislaţia română pentru a ataca decizia procurorului de neîncepere a urmăririi penale împotriva ofiţerilor de poliţie.
103. Curtea reaminteşte că în prezenta cauză incidentul dintre reclamant şi poliţişti a avut loc în aprilie 2001, plângerea penala a fost formulată în 18 aprilie 2001 şi procurorul militar a decis neînceperea urmăririi penale la 2 octombrie 2001, decizie confirmata de procurorul ierarhic superior la 15 mai 2002. La 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare Legea 281/2003.
104. Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor interne de atac se bazează pe o prezumţie, reflectată de art. 13 din Convenţie – de care este strâns legată – ca exista un remediu eficient în domeniul presupusei încălcări, prevăzut de legislaţia naţională De aceea, acesta este un aspect important al principiului prin care sistemul de protecţie prevăzut de Convenţie este subsidiar sistemului naţional de protecţie a drepturilor omului (a se vedea Hotărârea Akdivar şi alţii împotriva Turciei din 16 septembrie 1996, Rapoartele 1996-IV, p. 1210, alin. 65, şi cazul Aksoy, citat mai sus, p. 2275, alin. 51).
Este adevărat că pentru ca această regulă să fie aplicabilă trebuie ca remediul respectiv să fi existat în legislaţia naţională la momentul notificării Curţii. În orice caz, această regulă are şi excepţii ce pot fi justificate prin specificul circumstanţelor fiecărui caz (a se vedea Baumann împotriva Franţei, nr. 33592/96, 22 mai 2001, alin. 47, neraportat, Brusco, citat mai sus). Curtea a admis că excepţia intervine atunci când o lege nouă, special concepută spre a repara încălcări ale drepturilor fundamentale şi spre a pune capăt unei probleme structurale existente în legislaţia naţională, a fost adoptată cu efect retroactiv şi a pus astfel capăt problemelor structurale care au existat anterior adopţiei sale în sistemul legislativ intern (a se vedea Içyer împotriva Turciei (dec.), nr. 18888/02, alin. 83‑84, CEDO 2006‑I; Charzyński împotriva Poloniei (dec.), nr. 15212/03, alin. 40‑41, CEDO 2005‑V; şi mutatis mutandis Ismayilov împotriva Statului Azerbaijan, nr. 4439/04, alin. 38, 17 ianuarie 2008)
105. Revenind la cauza de faţă, Curtea a stabilit deja ca modificările la Codul de procedură penală din 2003 (Legea nr. 281/2003) au oferit persoanelor interesate posibilitatea de a ataca în faţa instanţelor deciziile procurorului (a se vedea Rupa împotriva României (dec.), nr. 58478/00, 14 decembrie 2004; şi Kalanyos şi alţii, citat mai sus).
106. Cu toate acestea, după adoptarea modificărilor menţionate, persoanele aflate în situaţia reclamantului ar fi putut profita de soluţiile introduse prin Legea 281/2003 ce prevede un termen de 1 an pentru persoanele interesate de a ataca soluţia procurorului adoptată anterior intrării în vigoare a legii. Noile prevederi descriau în amănunt procedura ce urma a fi respectată în faţa instanţei şi termenele aplicabile. A dat instanţei puterea de a controla investigaţiile conduse de procuror şi de a administra probe.
107. Curtea notează că noul remediu a înlăturat obstacolele ce au fost considerate ca fiind decisive de către Curte în a aprecia că mecanismul de protecţie anterior anului 2003 nu corespundea cerinţelor de eficienţă ale Convenţiei (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Nogolica, citat mai sus). Mai mult, noua cale de apel a fost elaborată în special pentru a oferi un remediu direct la plângeri similare cu cea înaintată de către reclamant.
108. Totodată, acţiunea în apel poate fi înaintată la mai puţin de trei ani de la data incidentului. Curtea apreciază că această perioadă nu este suficient de îndelungată pentru a modifica semnificativ amintirea faptelor celor implicaţi şi astfel că reducă eficienţa examinării faptelor de către instanţă (a se vedea, mutatis mutandis, Dumitru Popescu (nr. 1), citat mai sus, alin. 56).
109. În lumina acestor circumstanţe şi reamintind caracterul subsidiar al sistemului convenţional, Curtea consideră că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a ataca decizia procurorului de îndată ce Legea 281/2003 a intrat în vigoare.
110. In consecinţă, Curtea consideră că nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenţie în măsura în care aceasta se referă la imposibilitatea de a acţiona în apel împotriva deciziei procurorului militar de neîncepere a urmăririi penale.
IV. PRESUPUSA VIOLARE A ART 14 DIN CONVENŢIE PRIN RAPORTARE LA ART. 3 ŞI 13 DIN CONVENŢIE
111. Reclamantul se plânge ca relele tratamente la care a fost supus şi decizia de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor ce l-au bătut au fost generate mai ales de împrejurarea că este de etnie romă, contrar principiului nediscriminării prevăzut de art. 14 din Convenţie raportat la art. 3 şi art. 13 din Convenţie
Art. 14 din Convenţie prevede că:
“ Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
A. Declaraţiile părţilor
112. Guvernul consideră că nu există nicio probă la dosar care să dovedească discriminarea reclamantului. Reprezentanţii guvernului contestă faptul că presupusele lipsuri ale anchetei penale ar fi fost rezultatul originii etnice a reclamantului.
113. În cele din urmă, reprezentanţii guvernului argumentează că adresarea cuvântului „ţigan” nu are o conotaţie peiorativă în anumite contexte şi nici măcar în limba vorbită.
114. Reclamantul face referire la situaţia generală a romilor din România aşa cum este reflectată de diverse rapoarte ale organizaţiilor neguvernamentale, ale Consiliului Europei şi ale Comisiei Europene (pentru un rezumat al acestor rapoarte, a se vedea Cobzaru, citat mai sus, alin. 44-52). De asemenea, acesta argumentează faptul că adresarea cuvântului „ţigan” este ofensatoare, mai ales atunci când este utilizat pentru a diferenţia două persoane de etnie română, aşa cum s-a întâmplat în acest caz (a se vedea alin. 7 de mai sus)
115. Reclamantul argumentează şi că remarcile rasiste înregistrate în documentele oficiale ale organelor de poliţie au rămas neobservate de către procurori (a se vedea alin. 36 de mai sus) şi consideră că prefectul a respins cu rapiditate motivaţiile rasiale din spatele incidentului (a se vedea alin. 17 de mai sus).
B. Opinia Curţii
1. Admisibilitate
116. Curtea notează că plângerea este legată de cele examinate sub art. 3 şi 13 din Convenţie şi de aceea o va declara admisibilă.
2. Fondul cauzei
117. Jurisprudenţa Curţii asupra art. 14 stabileşte că discriminare înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane în situaţii în mod relevant similare (Willis împotriva Regatului Unit, nr. 36042/97, alin. 48, CEDO 2002-IV). Violenţa rasială este un afront particular adus demnităţii umane şi, prin prisma efectului sau, necesită din partea autorităţilor o vigilenţă specială şi o reacţie viguroasă. De aceea autorităţile trebuie să utilizeze toate mijloacele disponibile spre a combate violenţa rasială, prin aceasta consolidând viziunea democratică asupra societăţii, în care diversitatea nu constituie un motiv de desconsiderare ci o sursa de îmbogăţire culturală (a se vedea Nachova şi alţii împotriva Bulgariei. [GC], nr. 43577/98 şi nr. 43579/98, alin. 145, CEDO 2005-VII).
118. Analizând plângerea reclamantului privind încălcarea art. 14, astfel cum a fost formulata, rolul Curţii este de a determina dacă rasismul a fost sau nu o determinantă cazuală a conduitei autorităţilor pe durata evenimentelor şi a desfăşurării anchetei, pentru a reprezenta o încălcare a art. 14 din Convenţie prin raportare la art. 3.
119. Curtea va începe prin a analiza presupusele motive rasiale din spatele conduitei autorităţilor pe perioada anchetei. In acest context reiterează că atunci când investighează incidente violente autorităţile de stat au ca atribuţie suplimentară sa demaşte orice motive rasiale şi să stabilească dacă vreo prejudecata rasială a jucat un rol în desfăşurarea evenimentelor. A trata violenţa şi brutalitatea generate de rasism în aceeaşi măsură în care sunt tratate incidentele violente fără substrat rasial ar însemna a închide ochii la natura specifică acestor acte care sunt în mod particular distructive în ceea ce priveşte drepturile fundamentale. A nu face necesara distincţie între modurile în care situaţii esenţial diferite sunt tratate constituie un tratament nejustificat împotriva revederilor art. 14 din Convenţie.
Intr-adevăr proba motivaţiilor rasiale este adesea extrem de dificilă în practică. Statele semnatare au obligaţia de a investiga posibilele substraturi rasiste ale unui act violent, obligaţia fiind una de diligenţă, iar nu de rezultat; autorităţile trebuie sa facă tot ceea ce este rezonabil în circumstanţele cauzei. (a se vedea Nachova şi alţii, alin. 160, şi Šečić, alin. 66-67, hotărâri citate mai sus).
120. În cauza de faţă procurorul militar a sesizat, cu o oarecare certitudine, potenţialele implicaţii rasiale ale cauzei. Rămâne de analizat dacă autorităţile au depus toate diligenţele pentru a evalua aspectele de discriminare rasială ale cauzei.
121. Curtea notează că procurorul militar a concluzionat că nu au existat aspecte rasiale ale incidentului, bazându-se exclusiv pe depoziţia lui C.C. şi a ofiţerilor de poliţie asupra conflictului. Nu a avut în vedere că aceeaşi martori a declarat ca C.C. se afla în contradicţie cu primarul localităţii pe motiv că acesta venise anterior alegerilor să câştige voturile romilor şi şi-a uitat promisiunile odată ales. Curtea apreciază că această remarcă nu ar putea fi considerată ca fiind complet neutră din punct de vedere rasial.
Mai mult, găseşte problematic faptul că numai sătenii, majoritatea romi, nu au fost consideraţi ca nesinceri în declaraţiile lor în vreme ce poliţiştii au fost integraţi în concluziile şi argumentaţia procurorului (a se vedea alin. 73 de mai sus).
122. Curtea este nemulţumita că procurorul militar nu a reacţionat în nici un fel la remarca făcuta în raportul Politiei Suceava, raportul descriind comportamentul agresiv al sătenilor ca fiind „pur ţigănesc” deşi astfel de remarci sunt în mod clar stereotipe.
123. Curtea este de asemenea preocupată, ca şi reclamantul, de uşurinţa cu care prefectul a concluzionat, la 3 aprilie 2001 că incidentul nu a avut nici un temei rasial.
124. În consecinţă, Curtea apreciază că autorităţile nu au făcut tot ce le stătea în putere pentru a investiga posibilele motivaţii rasiste ale incidentului.
125. Curtea va analiza în continuare posibilele implicaţii ale acestei concluzii în examinarea unei pretinse încălcări a art. 14 în latura sa „substanţială”.
126. Curtea reiterează că în analiza probelor a adoptat standardul probei “dincolo de orice îndoială rezonabila”(a se vedea alin. 63 de mai sus); cu toate acestea, nu a exclus posibilitatea ca în anumite cazuri de presupusă discriminare, să existe necesitatea ca statul pârât să condamne o presupus eveniment discriminatoriu şi – în cazul în care acest lucru nu are loc – să observe o încălcare a art. 14 din Convenţie în baza acestui fapt (a se vedea Nachova şi alţii, citat mai sus, alin. 157, şi Bekos şi Koutropoulos împotriva Greciei, nr. 15250/02, alin. 65, CEDO 2005‑XIII (extrase)).
127. În cele din urmă, Curtea apreciază că acolo unde se presupune – ca în cazul de faţă – că un act violent a fost motivat de discriminare rasială, transferul de răspundere către Guvern poate duce la necesitatea probării de către Guvern a absenţei unei atitudini subiective particulare a persoanei în cauză (a se vedea Nachova şi alţii, alin. 157, şi Bekos şi Koutropoulos, alin. 65, hotărâri citate mai).
128. În prezenta cauză nu este contestat faptul că incidentul din 3 aprilie 2001 a avut loc între sătenii romi şi poliţişti. Reclamantul este el însuşi de etnie romă. Ofiţerii de poliţie s-au oprit în faţa unui bar deţinut de C.C. un etnic rom, iar disputa care s-a născut, nu a fost neutră din punct de vedere rasial. Curtea reaminteşte că sătenii au afirmat că poliţiştii l-au întrebat pe F.L. daca este “român sau ţigan” înainte de a-l lovi, la îndemnul primarului de a le da etnicilor romi „o lecţie” (a se vedea alin. 7 de mai sus).
In acelaşi sens, disputa dintre C.C. şi primar a avut şi ea un nucleu rasial.
Totodată, Curtea consideră că remarca din raportul Politiei Suceava, care descrie comportamentul pretins agresiv al sătenilor ca fiind „pur ţigănesc” este în mod clar un stereotip, iar ofiţerii de poliţie nu au fost neutri din punct de vedere rasial nici în timpul evenimentelor şi nici în timpul anchetei.
129. Curtea observă că nu există niciun motiv pentru a aprecia că agresiunea la care a fost supus reclamantul de către poliţişti s-ar fi situat în afara acestui context rasist.
130. Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că sarcina probei revine Guvernului, cu luarea în considerare a tuturor dovezilor de discriminare ignorate de poliţie şi de procurorul militar, precum şi a concluziei anterioare privind influenţa rasială asupra investigaţiei efectuate.
131. De aceea, în cauza de faţă probele indicând motivele rasiale din spatele acţiunii ofiţerilor de poliţie apar ca fiind clare şi nici procurorul însărcinat cu investigarea cazului şi nici Guvernul nu au putut explica în nici un alt mod incidentele şi nici nu au putut prezenta vreun argument care să conducă la concluzia că incidentele au fost neutre din punct de vedere rasial.
132. In consecinţă, a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie, raportat la art. 3.
133. În cele din urmă, având în vedere concluzia privind pretinsa încălcare a art. 13 din Convenţie (a se vedea alin. 94 de mai sus), Curtea apreciază că nu este necesară examinarea art. 14 prin raportare la art. 13 din Convenţie.
V. APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
134. Art. 41 din Convenţie prevede:
“ În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate o reparaţie echitabilă dacă este cazul,.”
A. Daune
135. Reclamantul solicită 1000 euro (EUR) cu titlul de daune materiale, reprezentând cheltuieli de spitalizare repetate înaintate de către familia sa după bătaia din data de 3 aprilie 2001
De asemenea, solicită suma de 70 000 de euro (EUR) cu titlul de daune morale.
136. Guvernul solicită Curţii respingerea cererilor de compensaţii ale reclamantului. Reprezentanţii guvernului consideră că răspunderea statală nu poate fi angajată în plata cheltuielilor de spitalizare şi că cererea reclamantului privind daunele morale este exagerată şi nefondată.
137. Curtea observă că cererea reclamantului privind daunele morale este nefondată, fiind respinsă.
138. Pe de altă parte, Curtea acordă reclamantului suma de 15 000 euro (EUR) cu titlu de daune morale.
B. Costuri şi cheltuieli
139. ERRC solicită 2,278 EUR reprezentând costurile şi cheltuielile de judecată şi anume pregătirea cazului, 10 ore de revizuire a declaraţiilor anterioare, cercetarea jurisprudenţei, contactele cu partenerii şi cu clientul şi 22 de ore de elaborare a concluziilor scrise înaintate Curţii. Se solicită plata acestei sume direct către ERRC într-un cont separat.
140. Guvernul contestă că în contractul semnat de către reclamant cu ERRC este inclus tariful pe oră.
141. Curtea reiterează că, pentru ca cheltuielile şi costurile să fie rambursate în conformitate cu art. 41, trebuie să se stabilească dacă acestea au fost necesare şi dacă sunt într-un cuantum rezonabil (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [GC], nr. 23118/93, alin. 62, CEDO 1999-VIII, şi Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, alin. 176, 11 iulie 2006). În conformitate cu dispoziţia 60 alin. 2 din Regulamentul Curţii, cererile înaintate trebuie să includă defalcarea compensaţiilor solicitate. În caz contrar, completul de judecată poate respinge cererea parţial sau în totalitate.
142. În prezenta cauză, având în vedere criteriile de mai sus, lista defalcată înaintată de către reprezentantul reclamantului şi numărul şi complexitatea problemelor tratate, precum şi eforturile substanţiale ale ERRC, Curtea decide acordarea sumei solicitate în valoare de 2278 EUR şi plata acesteia într-un cont indicat de către reprezentatul reclamantului.
C. Rata dobânzii
143. Curtea consideră că rata adecvată a dobânzii trebuie să aibă ca fundament rata de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară plângerea privind art. 3 şi 13, singular sau raportate la art. 14 din Convenţie ca fiind admisibilă şi restul acţiunii inadmisibilă
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie, atât sub aspect substanţial, cat şi sub aspect procedural
3. Hotărăşte că nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenţie în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantului la a ataca decizia finală a procurorului militar.
4. Hotărăşte că a existat o încălcare a art. 14 raportat la art. 3 din Convenţie.
5. Hotărăşte că nu este necesară o examinare separată a plângerii conform art. 13, singular sau prin raportare la art. 14 din Convenţie, privind lipsa unei anchete eficiente.
6. Hotărăşte
(a) ca statul pârât să plătească reclamantului, într-un termen de trei luni de la data la care hotărârea devine finală, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 15 000 (cincisprezecemii) EUR cu titlu de daune morale plus orice altă taxă impusă, sumă echivalată în moneda naţională a statului reclamantului
(b) ca statul pârât să plătească reprezentantului reclamantului, EERC, într-un termen de trei luni de la data la care hotărârea devine finală, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 2 278 (douămiidouăsuteşaptezecişiopt) EUR cu titlu de cheltuieli de judecată plus orice altă taxă impusă.
(c) ca de la încheierea termenului mai sus menţionat de trei luni până la achitarea sumei să se aplice o dobândă simplă avâdn o rată egală cu rata marginală a dobânzii practicate de către Banca Centrală Europeană pe perioada stabilită la care să se adauge trei puncte procentuale;
7. Respinge restul cererii de reclamantului privind compensaţiile.
Document elaborat în limba engleză şi comunicat în scris la data de 4 martie 2008, în conformitate cu dispoziţia nr. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy