©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
CAUZA STROIA împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 26449/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 februarie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite în articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Stroia împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), întrunită în completul format din:
Domnii.B.M. Zupančič, preşedinte,
J. Hedigan,
C. Bîrsan,
DnaA. Gyulumyan,
Dnii.E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
DnaI. Berro-Lefèvre, judecători,
şi dl. V. Berger, grefier al secţiei,
După deliberare în Camera de Consiliu la 18 ianuarie 2007,
Pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 26449/04) îndreptată contra României prin care un cetăţean al acestui Stat, dna Liliana Stroia (« reclamanta »), a sesizat Curtea la 26 aprilie 2004 în temeiul articolului 34 de la Convenţia cu privire la Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
2. Reclamanta este reprezentată de Av. N. Popescu, avocată din Bucureşti. Guvernul român (« guvernul ») este reprezentat de agentul său, dna B. Ramaşcanu.
3. La 27 februarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenţie, aceasta a decis să fie examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanta s-a născut în 1940 şi domiciliază în Bucureşti.
5. În 1952, în temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950, Statul a luat în posesie imobilul lui I. S., a cărui fiică şi unică moştenitoare este reclamanta, aflat la nr. 4, str. Int. Plt. Luicu Vasile, la Bucureşti. Imobilul era compus dintr-un teren de 145,60 m2 şi o casă cu un etaj plus subsol care ocupa 88,95 m2 din acest teren.
A. Procedura administrativă în temeiul legii nr. 112/1995 şi vânzarea unei părţi a imobilului de către Stat
6. La 18 iunie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 cu privire la regimul juridic al unor imobile naţionalizate (« Legea nr. 112/1995 »), reclamanta a depus la comisia administrativă competentă o cerere de reparaţii cu privire la imobilul naţionalizat. Partea interesata nu a primit niciun răspuns la cererea sa.
7. La 4 noiembrie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995, întreprinderea F., administratoare a bunurilor imobiliare ale primăriei din Bucureşti, a vândut casa sus-menţionată şi terenul de 88,95 m2 pe care aceasta era situată familiei B., chiriaşi ai primăriei în această casă.
B. Acţiunea în revendicare contra Statului
8. Printr-o sentinţă din 21 ianuarie 1998, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea în revendicare introdusă de reclamantă contra Consiliului General al Municipiului Bucureşti (în continuare, « consiliul municipal ») având ca obiect imobilul naţionalizat. A considerat că imobilul în cauză fusese naţionalizat în mod abuziv şi că Statul trebuia drept urmare să-l restituie reclamantei, proprietară de drept.
9. În absenţa recursului, această sentinţă devine definitivă.
10. Printr-o hotărâre din 30 martie 1998, Primarul General al Municipiului Bucureşti a ordonat restituirea imobilului în cauză către reclamantă, fără a o informa cu privire la vânzarea casei şi a terenului pe care aceasta era amplasată.
C. Prima acţiune în anulare a contractului de vânzare din 4 noiembrie 1996
11. Printr-o sentinţă din 2 noiembrie 1999, judecătoria din Bucureşti a respins acţiunea reclamantei în anulare a contractului de vânzare din 4 noiembrie 1996, pe care ea o introdusese împotriva consiliului municipal şi împotriva soţilor B. Examinând valabilitatea contractului faţă de articolul 11 din Legea nr. 112/1995, invocat de reclamantă, şi dispoziţiile de drept comun în materie de nulitate absolută, instanţa a tras concluzia valabilităţii contractului de vânzare în cauză şi a apreciat că reclamanta îşi putea emite pretenţiile într-o acţiune în revendicare împotriva soţilor B.
12. La apelul şi recursul reclamantei, această sentinţă a fost confirmată de hotărârea din 18 aprilie 2000 a Tribunalului Bucureşti şi respectiv din 1 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti.
D. Acţiunea în revendicare împotriva soţilor B.
13. La 27 noiembrie 2000, reclamanta a sesizat judecătoria din Bucureşti printr-o acţiune în revendicare a imobilului în cauză, îndreptată împotriva soţilor B. şi întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, anume articolul 480 din codul civil.
14. Printr-o sentinţă din 11 iunie 2001, după ce a comparat titlurile părţilor, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea reclamantei, considerând că titlul acesteia era preferabil dat fiind că cel al soţilor B. provenea de la Stat care nu avea titlu valabil.
15. Printr-o hotărâre din 24 ianuarie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis apelul soţilor B. şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantei. Relevând că sentinţa definitivă din 2 noiembrie 1999 (vezi paragraful 11 de mai sus) confirmase valabilitatea contractului de vânzare care constituia titlul soţilor B. şi că nu era posibil să existe două titluri privitoare la acelaşi bun, instanţa a apreciat că Legea nr. 10/2001 cu privire la restituirea bunurilor naţionalizate abuziv (« Legea nr. 10/2001») avea ca efect stingerea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui bun.
16. Printr-o hotărâre din 19 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de reclamantă. Modificând în parte motivaţia reţinută în apel de Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel a apreciat, printre altele, că articolul 46 din Legea nr. 10/2001, care prevedea condiţia bunei credinţe a cumpărătorilor imobilelor naţionalizate pentru valabilitatea contractelor de vânzare, introdusese un criteriu preferenţial în compararea titlurilor propriu-zise în acţiunile în revendicare, şi a subliniat că reclamanta nu infirmase presupunerea bunei credinţe a soţilor B.
E. A doua acţiune în anulare a contractului de vânzare din 4 noiembrie 1996
17. La o dată neprecizată din 2002, reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti printr-o acţiune în anulare a contractului de vânzare litigios în baza articolului 46 din Legea nr. 10/2001.
18. Printr-o sentinţă din 18 octombrie 2002, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea reclamantei prin autoritatea lucrului judecat. Cu privire la referirea la buna credinţă a cumpărătorilor dintr-un paragraf al considerentelor hotărârii din 19 iunie 2002 (vezi paragraful 16 de mai sus), Tribunalul Bucureşti a apreciat că Curtea de Apel Bucureşti soluţionase incidental şi chestiunea valabilităţii contractului de vânzare litigios.
19. Atât apelul cât şi recursul reclamantei au fost respinse ca nefondate prin hotărârile din 17 aprilie şi 24 noiembrie 2003 date de Tribunalul Bucureşti şi respectiv de Curtea de Apel Bucureşti. Ca răspuns la argumentele reclamantei care considera că nu exista o identitate de obiect şi de cauză în ultimele sale două acţiuni, dat fiind că cea în revendicare era întemeiată pe dreptul comun şi cea în anulare pe Legea nr. 10/2001, jurisdicţiile sus-menţionate au apreciat că considerentele hotărârii din 19 iunie 2002 beneficiau de autoritatea lucrului judecat şi că instanţele nu puteau trage concluzii diferite cu privire la buna credinţă a soţilor B.
F. Cererea de restituire în temeiul legii nr. 10/2001
20. În august 2001, în temeiul legii nr. 10/2001, reclamanta a depus la Primăria Municipiului Bucureşti o cerere de restituire în natură sau de despăgubire având ca obiect imobilul situat la nr. 4, str. Int. Plt. Luicu Vasile. Din dosar reiese că până în prezent cererea în cauză nu a fost examinată, Primăria Municipiului Bucureşti informând Agentul Guvernamental că ar mai fost necesare mai multe documente pentru a transmite dosarul autorităţilor administrative competente. Conform reclamantei, Primăria Municipiului Bucureşti nu a informat-o niciodată cu privire la necesitatea de a prezenta documente suplimentare.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
21. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, §§ 19‑26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, §§ 38‑53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, §§ 21-24, 16 februarie 2006) şi Radu împotriva României (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
22. Reclamanta susţine că i-a fost atins dreptul legat de bunurile sale din cauza imposibilităţii de a se bucura de imobilul a cărui proprietară a fost recunoscută, cu efect retroactiv, prin sentinţa definitivă din 21 ianuarie 1998 a Tribunalului Bucureşti, imposibilitate care decurge din contractul de vânzare încheiat la 4 noiembrie 1996 de către Stat în avantajul locatarilor casei în cauză. Ea invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele :
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
A. Asupra obiectului litigiului
23. Curtea observă mai întâi că din observaţiile precedente reiese că există o controversă între părţi cu privire la obiectul cererii.
24. Arătând că hotărârea internă definitivă de care reclamanta se plânge este hotărârea din 24 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti care tranşează problema valabilităţii contractului de vânzare din 4 noiembrie 1996 şi că obiectul acestui contrat era vânzarea casei şi a terenului pe care aceasta era amplasată, Guvernul consideră că prezenta cerere nu afectează decât partea din bun vândută prin acest contract, cu excluderea restului de teren de 145,60 m2.
25. Reclamanta precizează că obiectul acesteia este constituit din bunul imobiliar compus dintr-un teren de 145,60 m2 şi o casă care ocupă 88,95 m2 din acest teren.
26. Curtea observă că, în formularul său de cerere, reclamanta a susţinut că imposibilitatea de se bucura de bunul său se datora vânzării imobilului său de autorităţi soţilor B. şi confirmării valabilităţii acestei vânzări de către jurisdicţii. Rezultă din dosar că contractul de vânzare litigios din 4 noiembrie 1996 nu avea ca obiect decât casa şi terenul de 88,95 m2 pe care aceasta era amplasată. În observaţiile sale asupra admisibilităţii şi întemeierii cererii, reclamanta precizează că în ciuda faptului că era formal proprietara restului de teren de 145,60 m2, plătind în acest sens taxe funciare, ea nu putea exercita niciunul din atributele dreptului de proprietate fiindcă parcela în cauză era ocupată de soţii B.
27. Curtea reaminteşte că obiectul litigiului cu privire la care a fost sesizată este limitat de hotărârea sa asupra admisibilităţii (Gennadi Naoumenko împotriva Ucrainei, nr. 42023/98, § 95, 10 februarie 2004, şi Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, § 148, 9 martie 2006). Ca urmare, considerând chiar că dolul extras din articolul 1 din Protocolul nr. 1 faţă de restul de teren în cauză a formulat numai în observaţiile reclamantei, Curtea consideră că a fost regulamentar sesizată în această privinţă şi că ansamblul terenului în cauză face obiectul cererii.
B. Asupra admisibilităţii
28. Curtea subliniază că se cuvine să se examineze plângerea reclamantei separat în cele două părţi ale sale, una referitoare la ingerinţa rezultată direct din contractul de vânzare din 4 noiembrie 1996 şi referitoare la casa şi la terenul care făceau obiectul acestui contract, şi cealaltă referitoare la atingerea susţinută faţă de restul de teren.
29. Fiind vorba de a doua parte a plângerii, Curtea observă că reclamanta se plânge de imposibilitatea de a se bucura de dreptul său de proprietate asupra restului terenului de 145 m2, care ar fi ocupat de soţii B. Observând că această parcelă nu a făcut obiectul vânzării litigioase din 4 noiembrie 1996 şi că reclamanta nu susţine că dreptul său de proprietate asupra acestei parcele este contestat de autorităţi, Curtea apreciază că partea interesată nu şi-a întemeiat plângerea. Cu acest titlu, reclamanta nu a precizat care ar fi concret ingerinţa litigioasă şi dacă aceasta ar fi imputabilă autorităţilor sau soţilor B. Mai mult, în primul caz ea nu a indicat dacă a cerut autorităţilor să fir pusă în posesia acestei parcele în temeiul sentinţei definitive din 21 ianuarie 1998 a Tribunalului Bucureşti sau, în al doilea caz, dacă a sesizat jurisdicţiile printr-o acţiune îndreptată împotriva soţilor B. în sensul recuperării posesiunii acestei parcele.
Rezultă că acest capăt de plângere trebuie să fie respins ca fiind evident nefondat în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
30. În ce priveşte prima parte a plângerii, Curtea constată că aceasta nu este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea constată de altfel că această parte a plângerii nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Poate fi deci declarată admisibilă.
C. Pe fond
31. Guvernul subliniază ulterior dificultăţile legate de reglementarea problemelor imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către Stat după 1989 în materie. În acest sens, rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 cu privire la locuinţele naţionalizate cu titlu, ale legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod global chestiunea imobilelor naţionalizate protejând echilibrul între exigenţele reparaţiei şi siguranţa raporturilor juridice, şi în sfârşit ale legii nr. 247/2005, care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001 stabilind cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei legi.
32. Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o amplă putere discreţionară nu numai cu privire la alegerea măsurilor care au ca scop garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau la reglementarea în materie de drept a proprietăţii, dar de asemenea pentru a avea timpul necesar punerii lor în aplicare. Apreciază că ultima reformă în materie, anume Legea nr. 247/2005, stabileşte principiul acordării de despăgubiri echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o hotărâre a Comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau de indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii stabilite pentru bun prin expertiză.
33. Guvernul a conchis că despăgubirea prevăzută de legislaţia română corespunde exigenţelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor către reclamantă nu întrerupe echilibrul corect ce trebuie păstrat între interesele prezente, ţinând seama de asemenea de circumstanţele excepţionale care afectează reglementările în materie.
34. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. În temeiul hotărârilor pronunţate de Curte în cauzele Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, 16 februarie 2006) şi Toganel şi Gradinaru împotriva României (nr. 5691/03, 29 iunie 2006), reclamanta susţine că societatea Proprietatea creată de autorităţi pentru a soluţiona problema bunurilor naţionalizate nu funcţionează actualmente într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri.
35. Curtea reaminteşte că a judecat că vânzarea de Stat a unui bun al altuia către terţi de bună credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de un bun. O astfel de privare, asociată cu absenţa totală a despăgubirii, este contrarie articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, §§ 39, 43 şi 59, 21 iulie 2005).
36. În plus, legat de cauza Păduraru sus menţionată, Curtea a constatat că Statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o reprezintă restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesiunea sa în virtutea decretelor de naţionalizare. Ea a mai considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra solicitantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său deşi dispunea de o sentinţă definitivă care condamna Statul să i-l restituie (Păduraru, sus menţionat, § 112).
37. În cauză, Curtea nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la jurisprudenţa sus menţionată, situaţia în fapt fiind sensibil aceeaşi. Spre deosebire de cauzele Păduraru şi Porteanu, în cauza de faţă, un terţ a devenit proprietar al casei şi al terenului pe care aceasta era amplasată înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Şi dat fiind că în aceste cauze, precum şi în cauza Străin, reclamanta a fost recunoscută în speţă ca proprietară legitimă, tribunalele au considerat ca incontestabil titlul său de proprietate, faţă de naţionalizarea abuzivă.
38. Curtea ia notă de faptul că vânzarea de către Stat a casei şi terenului mai sus menţionate ale reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea decât vânzarea bunurilor naţionalizate în mod legal, o împiedică să se bucure de dreptul său, şi că nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deşi depusese în 2001 o cerere de restituire a bunului în temeiul Legii nr. 10/2001, între timp completată de Legea nr. 247/2005, reclamanta ne a primit până în ziua de azi niciun răspuns, nici cu privire la restituirea solicitată, nici cu privire la despăgubirea la care guvernul susţine că ea ar avea dreptul. Ca urmare, Curtea constată că absenţa despăgubirii nu ar putea fi imputată lipsei de diligenţă a reclamantei în prezentarea documentelor necesare pentru examinarea cererii sale, ţinând seama de faptul că, aşa cum reiese din dreptul şi practica interne pertinente, documentele prevăzute de lege în sarcina sa au trebuit să fie depuse la dosar înainte de 1 iulie 2003, în lipsa acestui fapt cererea sa ar fi fost respinsă ca neîntemeiată, ceea ce nu a fost cazul.
39. Curtea observă că la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul Statului între 1945 şi 1989 au drept la o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit. Pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor, legea propune să le acorde o despăgubire sub forma unei participaţi la un organism de plasare de valori mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea. În principiu, persoanele care au dreptul de a primi o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni, odată ce Proprietatea va fi cotată la bursă.
40. Curte ia notă că, la 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă la Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de Proprietatea să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie mai întâi să fie urmată procedura de aprobare a Consiliului Naţional al Valorilor Mobiliare (« CNVM »). Pe de altă parte, numai după obţinerea acestei aprobări de la CNVM şi conversia titlurilor de valoare în acţiuni cotate la bursă persoanele care au fost despăgubite prin astfel de titluri îşi pot vinde acţiunile în mod legal. Curtea constată că aceste operaţiuni, prealabile acordării unei despăgubiri efective, nu au fost finalizate până în prezent.
41. Este de presupus că cererea de restituire prezentată de reclamantă în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea ia notă că Proprietatea nu funcţionează actualmente într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei şi că cererea acesteia din urmă întemeiată pe legea sus menţionată nu a făcut obiectul niciunei examinări de mai mult de cinci ani. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu ţin seama de prejudiciul suferit prin absenţa prelungită a despăgubirii de către persoanele care, ca reclamanta, s-au văzut în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor restituite în temeiul unei sentinţe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).
42. Ca urmare, Curtea consideră lipsa dreptului de proprietate al reclamantei asupra casei şi terenului vândute soţilor B. la 4 noiembrie 1996, asociată cu absenţa totală a despăgubirii de aproximativ nouă ani, au făcut-o să sufere o dificultate disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Plecând de aici, a avut loc o încălcare a acestei dispoziţii.
II. ASUPRA CELORLALTE ÎNCĂLCĂRI PRETINSE
43. Reclamanta denunţă o încălcare din partea jurisdicţiilor interne a dreptului său la un proces echitabil în procedurile în finalul cărora Curtea de Apel de Bucureşti a pronunţat hotărârile sale din 1 noiembrie 2000, 19 iunie 2002 şi 24 noiembrie 2003. Anume, ea se plânge de interpretarea dreptului intern făcută de tribunalele naţionale şi de rezultatul acestor proceduri. În observaţiile sale, reclamanta invocă de asemenea, fără alte precizări, articolul 13 din Convenţie.
44. Curtea subliniază de la început că reclamanta a sesizată la peste şase luni de la pronunţarea hotărârilor din 1 noiembrie 2000 şi 19 iunie 2002. Plângerea legată de procedurile în cauză trebuie deci respinsă ca fiind tardivă.
45. Fiind vorba de procedura terminată prin hotărârea din 24 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, Curtea reaminteşte că sarcina ei nu este aceea de a se substitui jurisdicţiilor interne, deoarece incumbă primului conducător al autorităţilor naţionale şi, mai ales, curţilor de apel şi tribunalelor, să interpreteze legislaţia internă (Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, § 31). Rolul Curţii se limitează la verificarea compatibilităţii cu Convenţia a efectelor unei astfel de interpretări.
46. În speţă, Curtea subliniază că această acţiune a reclamantei în anulare a contractului de vânzare litigios a fost examinată de mai multe jurisdicţii interne în faţa cărora partea interesată a putut expune susţinerile şi utiliza mijloacele de apărare pe care le-a considerat utile. Ca urmare, şi ţinând seama de asemenea de absenţa arbitrarului din deciziile în cauză, Curtea apreciază că procedura în cauză a avut un caracter echitabil.
47. Ca urmare plângerea este evident greşit fondată şi trebuie respinsă cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
48. Cât despre plângerea extrasă din absenţa recursului efectiv, Curtea reaminteşte că exigenţele articolului 13 sunt mai puţin stricte ca acelea din articolul 6 din Convenţie şi că deci, o nouă examinare a cauzei din punctul de vedere al articolului 13 nu se impune (a se vedea, printre altele, Pudas împotriva Suediei, hotărârea din 27 octombrie 1987, seria A nr. 125‑A, p. 17, § 43).
49. Ca urmare acest capăt de cerere este evident greşit fondat şi trebuie respins cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
50. Conform articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
51. Reclamanta reclamă restituirea integrală a imobilului format din casa şi terenul de 145,60 m2 sau, cu titlu de daune materiale, acordarea a 223 060 euro (EUR), reprezentând valoarea acestui bun imobil, aşa cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică. Pe de altă parte, ea cere de asemenea cu acest titlu 114 160 EUR pentru imposibilitatea de a se bucura de imobil de la pronunţarea sentinţei definitive din 21 ianuarie 1998 până în prezent, pe baza valorii chiriilor nepercepute. Ea solicită de asemenea 15 000 EUR cu titlu de daune morale pentru frustrarea, angoasa şi suferinţele cauzate de ingerinţa Statului în dreptul său de proprietate.
52. Cu privire la cererea legată de prejudiciile materiale, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a imobilului în cauză, care este format dintr-o casă cu două apartamente şi un teren de 88,95 m2 este de 69 434 EUR, şi prezintă un raport de expertiză în acest sens. Pe de altă parte, fiind vorba de capătul de cerere legat de lipsa câştigului, el face trimitere la jurisprudenţa Curţii care a apreciat că nu putea specula asupra problemei estimării valorii chiriilor nepercepute când a ordonat restituirea bunului, putând ţine seama de lipsa bucurării cu ocazia reparării prejudiciului moral (Sofletea împotriva României, nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003, şi Buzatu împotriva României (satisfacţia echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).
Cât despre prejudiciul moral susţinut, guvernul apreciază că ar fi suficient compensat în cauză prin constatarea unei încălcări şi că, oricum, suma cerută cu acest titlu de reclamantă este excesivă.
53. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul acuzat obligaţia juridică legată de Convenţie de a pune capăt încălcării şi de a şterge consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se şteargă decât imperfect consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparare părţii lezate prin actul sau omisiunea legat de care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exerciţiul acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul « echitabil» şi elementul de frază « dacă este cazul » sunt mărturie în acest sens.
54. Printre elementele luate în considerare de Curte, când statuează în materie, apar daunele materiale, adică pierderile efectiv suferite drept urmare directă a încălcării afirmate, şi daunele morale, adică repararea stării de angoasă, neplăcerile şi incertitudinile care rezultă din această încălcare, precum şi alte daune non materiale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
55. În plus, acolo unde diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau în cazul când distincţia între daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte dificilă, Curtea poate fi determinată să le examineze global (Comingersoll împotriva Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).
56. Curtea apreciază, în circumstanţele cauzei, că restituirea imobilului vândut de autorităţi şi compus din casă şi terenul de 88,95 m2 sus menţionate ar pune reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu aceea în care s-ar găsi dacă exigenţele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. Dacă Statul acuzat nu va proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, ca daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a imobilului în cauză.
57. Curtea observă discrepanţa importantă între valoarea imobilului aşa cum a fost stabilită de cele două expertize prezentate de părţi, discrepanţă datorată mai ales estimărilor diferita cu privire la valoarea terenului şi de asemenea luării în calcul a unor suprafeţe diferite. Ţinând seama de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pe piaţa imobiliară locală şi de elementele prezentate de părţi, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 140 000 EUR.
58. Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine şi suferinţe care nu pot fi compensate de constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de 3 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.
B. Cheltuieli de judecată
59. Reclamanta mai solicită şi 4 467,49 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa jurisdicţiilor interne şi în faţa Curţii; ea a defalcat aceste cheltuieli după cum urmează:
a) 3 480 EUR pentru onorariul avocatului în faţa Curţii, din care 3 240 EUR corespund muncii de 28 de ore depuse de avocata sa la un tarif de 120 EUR/oră pentru studiul dosarului şi al jurisprudenţei pertinente şi pentru pregătirea şi redactarea cererii şi observaţilor;
b) 987,49 EUR pentru cheltuieli diverse, din care 240,71 EUR pentru cheltuieli de expertiză tehnică imobiliară, 185,39 EUR pentru cheltuieli de judecată, 511,39 EUR pentru onorariul avocatului care a asistat-o în faţa tribunalelor interne şi pentru redactarea cererii în faţa Curţii precum şi 50 EUR pentru cheltuieli de secretariat.
Reclamanta prezintă documente justificative pentru o parte din sumele sus menţionate precum şi un contract încheiat cu avocata sa prin care se precizează tarifele orare şi faptul că costurile legate de munca depusă de aceasta vor trebui vărsate direct avocatei.
60. Guvernul nu se opune la rambursarea cheltuielilor suportate, cu condiţia ca acestea să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza. În acest sens, observă că suma de 3 480 EUR cerută de reclamantă este excesivă şi nu reflectă realitatea muncii depuse de avocata sa, redactarea cererii nefiind făcută de aceasta. Pe de altă parte, arată că reclamanta nu a prezentat documente justificative pentru toate costurile şi cheltuielile solicitate.
61. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale decât în măsura în care acestea sunt dovedite în realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al nivelului lor. În speţă ţinând seama de elementele aflate la dispoziţia sa şi de criteriile sus menţionate, statuând în echitate, Curtea judecă adecvat să aloce reclamantei 500 EUR pentru costuri şi cheltuieli de judecată, din care 200 EUR se vor vărsa direct avocatei sale.
C. Dobânzi moratorii
62. Curtea judecă adecvat să îşi întemeieze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 referitor la blocarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra casei şi terenului de 88,95 m2 în cauză şi inadmisibilă pentru celelalte;
2. Afirmă că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ;
3. Afirmă
a) că Statul acuzat trebuie să restituie reclamantei imobilul în litigiu compus din casa şi terenul de 88,95 m2 situate la nr. 4, str. Int. Plt. Luicu Vasile, în Bucureşti, în termen de trei luni începând cu data de la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie;
b) că în caz contrar, Statul acuzat trebuie să achite reclamantei, în termen de trei luni începând cu data de la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 140 000 EUR (o sută patruzeci de mii de euro) ca daune materiale;
c) că în orice situaţie, Statul acuzat trebuie să achite reclamantei 3 000 EUR (trei mii euro) daune morale şi 500 EUR (cinci sute de euro) pentru costuri şi cheltuieli de judecată, 200 EUR (două sute euro) din această din urmă sumă trebuind vărsate direct avocatei sale;
d) că sumele în cauză vor fi transformate în moneda Statului acuzat la rata de schimb aplicabilă la data plăţii şi că trebuie să se adauge la acestea orice sumă ce s-ar putea datora cu titlu de impozit;
e) că de la data expirării termenului menţionat şi până la plata acestora, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă cu rata egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană aplicabile pe durata acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 8 februarie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Vincent BergerBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy