Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA STRUC c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 40131/09)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 decembrie 2012
Hotărârea va rămâne definitivă în circumstanţele stabilite în articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Struc c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos, judecători,
Johannes Silvis, judecător supleant,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 13 noiembrie 2012 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 40131/09) depusă la Curte la 10 iunie 2009 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Oleg Struc („reclamant”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Briceac, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
3. Reclamantul s-a plâns de relele tratament aplicate de către poliţie şi de condiţiile inumane de detenţie, de lipsa asistenţei medicale, de detenţie neîntemeiată, şi de faptul că durata procesului penal a fost excesiv de lungă.
4. La 17 decembrie 2009 cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii împreună cu admisibilitatea ei (Articolul 29 § 1).
5. Ca urmare a demisiei dlui Mihai Poalelungi, judecător ales din partea Republicii Moldova (articolul 6 al Regulamentului Curţii), preşedintele camerei l-a desemnat pe dl Ján Šikuta în calitate de judecător ad hoc (articolul 26 § 4 al Convenţiei şi articolul 29 § 1 al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
6. Reclamatul s-a născut în 1980 şi locuieşte la Bălţi.
7. La 16 august 2006, reclamantul a fost reţinut împreună cu o altă persoană sub bănuiala de a fi comis infracţiunea de huliganism agravat cu rănirea unei persoane cu un cuţit. La 18 ianuarie 2007, procurorul a pregătit rechizitoriul şi a trimis cauza în instanţa de judecată.
A. Relele tratamente şi ancheta pe marginea acestora
8. În plângerea din 14 februarie 2007 reclamantul, care era deţinut în acea vreme la comisariatul de poliţie Ungheni, a informat Judecătoria Ungheni despre faptul că a fost maltratat în chiar acea zi în jurul orei 17.00 de către colaboratorul R.B., care l-a lovit cu pumnii şi picioarele, cauzându-i o traumă craniană şi o rană deschisă, precum şi dureri în regiunea toracică şi în piciorul stâng. Plângerea a fost semnată şi de colegii de celulă ai reclamantului (S. şi P.), care au confirmat că au văzut leziuni pe corpul reclamantului.
9. Potrivit Guvernului, plângerea în cauză a fost depusă la Procuratură la 16 februarie 2007, iar reclamantul a declarat că nu a depus alte plângeri pe marginea relelor tratamente. Doar după ce la 16 februarie 2007 a avut o întrevedere cu avocatul său, el a depus plângerea oficială pe marginea relelor tratamente invocate cu două zile mai înainte.
10. La 16 februarie 2007, reclamantul a solicitat o ambulanţă. Medicul a constatat o traumă craniană, o leziune în regiunea capului, contuzia ţesuturilor moi în regiunea toracelui şi pe piciorul stâng, precum şi excoriaţii.
11. La 27 februarie 2007, Procuratura Ungheni a constatat că S., colegul de celulă al reclamantului la 14 februarie 2007, a confirmat faptul că reclamantul i-a spus că a fost bătut în acea zi şi că acela a văzut leziunile pe capul reclamantului. De asemenea, el a declarat că reclamantul a rugat angajaţii comisariatului de poliţie să cheme ambulanţa, iar aceea au refuzat. De asemenea, s-a stabilit că reclamantul a fost scos din celulă în jurul orei 17.00 pe 14 februarie 2007 şi dus la colaboratorul B., vice comisarul Comisariatului de poliţiei Ungheni. R.B. a declarat că la acea oră se afla în Chişinău şi nu a maltratat pe nimeni. Potrivit raportului medical din 19 februarie 2007, medicii au constatat o excoriaţie pe partea stângă a capului reclamantului care a fost cauzată prin lovire cu un obiect contondent, posibil la 14 februarie 2007. La 23 februarie 2007, reclamantul a fost consultat de un neurolog care nu a găsit nicio urmă de traumă craniană. În cele din urmă, procurorul a constatat că reclamantul a „simulat în mod constant că nu se simte bine, iar atunci când a fost transportat la policlinica din Ungheni medicii nu au găsit nicio boală”. Procurorul a decis să nu înceapă urmărirea penală împotriva lui R.B. pe motiv că acesta nu a comis nicio infracţiune. Reclamantul a contestat ordonanţa la Judecătoria Ungheni.
12. La 12 aprilie 2007 mama reclamantului a depus o plângere la Procuratura Generală împotriva refuzului Procuraturii Ungheni de a începe urmărirea penală. La 10 mai 2007, Procuratura Generală a respins plângerea.
13. La 13 februarie 2008, procurorul a emis din nou o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale pe marginea relelor tratamente invocate de reclamant.
14. La 29 februarie 2008, Judecătoria Ungheni a respins plângerea reclamantului împotriva ordonanţei procurorului din 27 februarie 2007 pe motiv că nu respectă cerinţele legale privind plângerile la procurorul ierarhic superior.
15. La 16 iunie 2009, avocatul reclamantului a solicitat anularea ordonanţele procurorului din 27 februarie 2007 şi 13 februarie 2008, invocând concluziile Curţii Supreme de Justiţie în decizia din 9 septembrie 2008 (a se vedea paragraful 36 de mai jos).
16. La 18 iunie 2009, Procuratura Ungheni a respins cererea avocatului reclamantului ca fiind neîntemeiată, constatând că nu s-a stabilit că reclamantul a fost maltratat. La 24 iunie 2009, avocatul reclamantului a contestat ordonanţa la Judecătoria Ungheni. La 7 iulie 2007, Judecătoria Ungheni a admis cererea şi a anulat ordonanţele procurorului din 27 februarie 2007, 13 februarie 2008 şi 16 iunie 2009.
17. La 21 august 2009 a fost începută urmărirea penală pe marginea plângerii reclamantului că a fost maltratat.
18. La 12 octombrie 2009, reclamantul a solicitat să fie oficial recunoscut în cadrul urmăririi penale în calitate de parte vătămată. La 20 octombrie 2009, Judecătoria Ungheni a dispus transferul reclamantului din Penitenciarul nr.13 din Chişinău la izolatorul Comisariatului de poliţie Ungheni pentru douăzeci de zile pentru a fi oficial recunoscut ca parte vătămată şi pentru a-l audia.
19. La 17 decembrie 2009, reclamantul a fost recunoscut ca parte vătămată de către un procuror din cadrul Procuraturii Ungheni. La 21 decembrie 2009 reclamantul a solicitat demiterea din funcţie a lui R.B. şi arestarea lui. Solicitarea lui a fost respinsă la 22 decembrie 2009.
20. La 23 decembrie 2009, reclamantul a solicitat transferul dosarului său la Procuratura Generală pentru a asigura desfăşurarea acesteia fără influenţe din partea lui R.B asupra procurorilor din cadrul Procuraturii Ungheni, deoarece R.B. continua să lucreze în calitate de colaborator al poliţiei în cadrul Comisariatului de poliţie Ungheni. De asemenea, reclamantul s-a plâns de absenţa avocatului său la confruntarea dintre el şi R.B.. Reclamantul a susţinut că, din cauza plângerilor sale, R.B. l-a ameninţat cu violenţa în prezenţa procurorului, iar procurorul nu a reacţionat. Procuratura Ungheni i-a respins plângerea la 1 februarie 2009.
21. La 31 decembrie 2009, procurorul a emis ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui R.B. pe motiv că nu au fost stabilite circumstanţele vreunei infracţiuni. Reclamantul a contestat ordonanţa la Judecătoria Ungheni. La 17 iunie 2010, instanţa de judecată a respins plângerea reclamantului ca fiind nefondată.
B. Condiţiile de detenţie, starea de sănătate a reclamantului şi asistenţa medicală care i s-a acordat în timpul detenţiei
22. Reclamantul susţine că din cauza condiţiilor de detenţie el s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară şi pneumonie. Reclamantul a fost deţinut în diverse instituţii de detenţie; el nu a precizat la ce dată s-au făcut transferurile de la o instituţie la alta. Din corespondenţa cu autorităţile statului şi din registrele medicale reiese că reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul nr.13 din 30 octombrie până în 14 noiembrie 2006, după care a fost transferat înapoi la Comisariatul de poliţie Ungheni. La 5 aprilie 2007 el a fost transferat în Penitenciarul nr.11, iar la 16 noiembrie în Penitenciarul nr.13.
23. La 25 decembrie 2006, mama reclamantului a depus o cerere la judecătorul de instrucţie, solicitând eliberarea fiului ei pentru ca acesta să poată urma un tratament pentru două afecţiuni de care suferea. Reclamantului a reiterat cererea pe 7, 12 şi 20 februarie 2007.
24. La o dată nespecificată înainte de 13 februarie 2007, medicul specialist pe probleme respiratorii din cadrul Policlinicii Ungheni a depus la Procuratura Ungheni o informaţie potrivit căreia, în urma examinării reclamantului la 26 octombrie şi 21 decembrie 2006 el nu a constatat urme de tuberculoză activă, ci doar semne ale unui episod de tuberculoză anterioară. Cererile reclamantului au fost respinse la 13 februarie 2007 de către un procuror din cadrul Procuraturii Ungheni, care a constatat că reclamantul a fost transportat de mai multe ori la Policlinica Ungheni, însă de fiecare dată diagnosticul de tuberculoză nu s-a confirmat, şi în consecinţă el nu a fost programat la un medic specialist. Medicii i-au prescris tratamentul necesar pentru bronşită cronică.
25. Potrivit unui raport medical din 19 decembrie 2006, reclamantul a fost transportat de la Comisariatul de poliţie Ungheni la Penitenciarul nr.11 pentru „repetarea tratamentului”. El a fost diagnosticat cu „tuberculoză pulmonară”, fiindu-i prescris un tratament.
26. La 30 martie 2007, un procuror din cadrul Procuraturii Ungheni l-a informat pe şeful Comisariatului de poliţie Ungheni că la 22 martie 2007 s-a stabilit că deţinuţii din cadrul comisariatului au dreptul doar la 20 de minute pe zi de exerciţii, în timp ce legea prevede dreptul la o oră de exerciţii. În plus, în celule persistă un miros urât, ceea ce indică faptul că acestea sunt prost ventilate şi nu sunt corespunzător dezinfectate.
27. La 11 martie 2010, reclamantul a solicitat transferul la spitalul pentru deţinuţi (Penitenciarul nr.16 din Pruncul), însă nu a primit niciun răspuns. El a reiterat solicitarea la 22 martie 2010. Şeful Penitenciarului nr.3 din Leova l-a informat la 24 martie 2010 că va fi transferat în scurt timp. La 19 aprilie 2010 reclamatul a depus o plângere la autoritatea competentă de închisori reclamând faptul că el nu a fost încă transferat. La 3 mai 2010, el a depus o nouă plângere la şeful Penitenciarului nr.6 din Soroca, reclamând faptul că viaţa îi este pusă în pericol. Ulterior, el a fost transferat în Penitenciarul nr.3 din Leova. La 6 mai 2010, reclamantul a depus o plângere la Procuratura Generală reclamând condiţiile de detenţie şi încălcarea drepturilor lui de a efectua apeluri telefonice. La 24 septembrie 2010, el ar fi fost bătut în timp ce-şi efectua plimbarea zilnică, iar gardienii lipseau din motive necunoscute.
28. La 23 martie 2010, şeful Departamentului Instituţiilor Penitenciare l-a informat pe Agentul guvernamental despre condiţiile de detenţie a reclamantului şi despre starea de sănătate a acestuia. Potrivit acestei scrisori, reclamantul se afla în detenţie în Penitenciarul nr.13, în celule care corespund cerinţelor legale şi care sunt bine iluminate, ventilate şi suficient încălzite, cu acces la apă curentă şi dotate cu toaletă separată de restul celulei. Reclamantului i-a fost acordată îngrijire medicală; lista vizitelor şi intervenţiilor medicale se întindea pe cinci pagini. Medicii închisorii au verificat cu atenţie deosebită dacă tuberculoza reclamantului recidivează. În acest scop, la venirea în Penitenciarul nr.13 pe 7 septembrie 2006, precum şi în fiecare zi între 26 şi 29 octombrie 2006, iar ulterior pe 30 noiembrie, 1 decembrie 2006 şi pe 26 februarie 2007, iar de atunci în mod regulat, reclamantul a făcut diverse teste specifice pentru descoperirea prezenţei tuberculozei active, inclusiv radiografii. În urma acestora, diagnosticul de tuberculoză activă nu s-a confirmat. Testele au arătat că există doar urme ale bolii de care reclamantul a suferit în 2001 în Rusia. Din acest motiv reclamantul nu a fost înregistrat în Sistemul Informatic de Monitorizare şi Evaluare a Tuberculozei. La scrisoare erau ataşate diverse certificate medicale care confirmau cele descrise mai sus. Reclamantul nu a prezentat probe contrare.
C. Plângerile reclamantului în privinţa ilegalităţii detenţiei
29. La o dată nespecificată reclamantul a depus la Curtea de Apel Bălţi o plângere în privinţa detenţiei sale în perioada 30 octombrie - 14 noiembrie 2006 pe care o considera ilegală din cauză că nu exista niciun mandat de arest pentru acea perioadă. El a solicitat începerea urmăririi penale. Plângerea a fost transmisă Procuraturii Ungheni, care a respins-o la 15 august 2007.
30. La 17 august 2009, reclamantul a solicitat Procuraturii Generale să anuleze ordonanţele procurorului din 27 iunie şi 15 august 2007 privind refuzul de a începe urmărirea penală pe marginea detenţiei ilegale. Nu este clar dacă reclamantul a primit vreun răspuns.
31. La 18, 19 şi 24 august 2009, reclamantul a depus plângeri la Procuratura Generală, Judecătoria Ungheni şi Curtea de Apel Bălţi, solicitând să fie eliberat imediat în baza deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 9 septembrie 2008 (a se vedea paragraful 36 de mai sus). Însă, cererea lui a fost respinsă.
D. Urmărirea penală împotriva reclamantului
32. La 4 aprilie 2007, Judecătoria Ungheni l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsa cu închisoarea de nouă ani. Instanţa de judecată a constatat că în noaptea de 13 august 2006, împreună cu o altă persoană, a comis câteva infracţiuni: mai întâi ei au insultat angajaţii unui bar şi au spart sticle de bere, după care s-au certat cu clienţii într-un alt bar, iar reclamantul l-a lovit pe unul dintre ei cu cuţitul. Mai târziu în aceeaşi seară, ei au insultat şi au lovit o fată, după ce aceasta a respins avansurile lor sexuale. Instanţa de judecată a decis să menţină arestul preventiv în privinţa reclamantului.
33. Curtea de Apel Bălţi a menţinut sentinţa la 6 iunie 2007.
34. La 4 decembrie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Curţii de Apel, constatând că instanţa inferioară nu a examinat cererea reclamantului privind relele tratamente. Cauza a fost trimisă la rejudecare la Curtea de Apel Bălţi.
35. La 12 martie 2008, Curtea de Apel Bălţi a menţinut sentinţa primei instanţe de judecată. Ea a constatat că nu s-a stabilit că reclamantul a fost maltratat, după cum reiese din ordonanţele de neîncepere a urmăririi penale din 27 februarie 2007 şi 13 februarie 2008.
36. La 9 septembrie 2008, Curtea Supremă de Justiţie a casat această decizie. Ea a constatat că instanţa de judecată inferioară a eşuat să determine faptul că urmărirea penală pe marginea maltratării reclamantului nu a respectat cerinţa efectivităţii şi a celerităţii, ignorând probele care susţin plângerea reclamantului. În opinia instanţei supreme, probele sunt suficiente pentru a constata că reclamantul a fost maltratat de către poliţie contrar articolului 3 al Convenţiei. La 29 februarie 2008, judecătorul de instrucţie a respins plângerea reclamantului, deşi conform legii, era obligat să o transmită procurorului competent. În plus, temeiurile invocate de procuror pentru neînceperea urmării penale sunt contrazise de constatările pe care el însăşi le-a făcut, şi anume că reclamantul a suferit leziuni în timp ce era reţinut la poliţie. Instanţa de judecată a constatat, de asemenea, că au fost încălcate drepturile reclamantului prevăzute de articolele 6 şi 13 ale Convenţiei. În dispozitivul deciziei, instanţa de judecată nu a menţionat încălcarea drepturilor reclamantului, ci doar a dispus rejudecarea cauzei.
37. La 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bălţi a admis în parte cererea de apel a reclamantului şi a redus pedeapsa la şapte ani cu închisoarea.
38. La 16 iunie 2010, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului. Ea a notat că Curtea de Apel a ţinut cont de decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 septembrie 2008 şi a examinat atent toate probele la dosar înainte de adoptarea unei concluzii. Decizia este definitivă şi irevocabilă.
E. Acţiunea în despăgubire înaintată de reclamant
39. La 9 decembrie 2011, reclamantul a înaintat o acţiune civilă împotriva Ministerului Finanţelor solicitând despăgubiri pentru durata excesivă a procedurilor penale în cazul său. La 13 februarie 2012, Curtea de Apel a admis cererea lui şi i-a acordat 5 000 de lei moldoveneşti (MDL, aproximativ 317 euro (EUR) la acea dată) cu titlu de prejudiciu moral, precum şi 2 000 MDL (127 EUR) cu titlu de costuri de judecată. Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărârea prin decizia definitivă din 11 aprilie 2012.
ÎN DREPT
I. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI ÎN PRIVINŢA MALTRATĂRII RECLAMANTULUI ŞI A ANCHETĂRII ACESTORA
40. Reclamantul a invocat faptul că a fost maltratat de către poliţie şi că investigarea relelor tratamente pe care le-a reclamant nu a fost efectivă. El a invocat articolul 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
Obiecţia Guvernului
41. Guvernul a susţinut că aceste plângeri au fost depuse la Curte după expirarea termenului limită de şase luni prevăzut de articolul 34 al Convenţiei. Guvernul a opinat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 9 septembrie 2008 (a se vedea paragraful 36 de mai sus), pe care reclamantul a pus mult accent, este decizia definitivă pe marginea plângerilor întemeiate pe articolul 3. Prin urmare, prezenta cerere (depusă la 10 iunie 2009) este tardivă.
42. Curtea notează că hotărârea judecătorească invocată de Guvern nu este definitivă odată ce prin ea s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa judecătorească inferioară (a se vedea paragraful 36 de mai sus). Decizia finală a fost adoptată la 16 iunie 2010 (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Prin urmare, obiecţia se respinge.
43. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamantul a pierdut statutul de victimă în raport cu plângerile întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei din contul constatărilor Curţii Supreme de Justiţie în decizia din 9 septembrie 2008 (a se vedea paragraful 36 de mai sus).
44. Curtea observă că decizia judecătorească în cauză a rezultat în trimiterea cauzei la reexaminare în instanţa ierarhic inferioară, fără ca dispozitivul acesteia să facă referire la încălcare drepturilor reclamantului. În plus, nu pot fi acordate despăgubiri în lipsa unor constatări ale instanţei de judecată în privinţa încălcării drepturilor reclamantului. Prin urmare, el poate susţine că este victima încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie. Aşadar, obiecţia trebuie respinsă.
45. În observaţiile prezentate la 7 decembrie 2010, Guvernul a susţinut că plângerile reclamantului întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei au fost depuse prematur la Curte, deoarece cauza este pendinte în instanţele judecătoreşti naţionale. Guvernul a solicitat Curţii să respingă aceste plângeri pe motivul neepuizării căilor de recurs interne.
46. Curtea notează că la data la care părţile au prezentat observaţiile lor finale (reclamantul – în septembrie 2010, iar Guvernul – în decembrie 2010), instanţele de judecată naţionale deja pronunţaseră o hotărâre judecătorească definitivă pe marginea plângerilor reclamantului întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Prin urmare, această obiecţie se respinge.
47. Curtea notează că această plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Ea notează în continuare că aceasta nu este inadmisibilă. Aşadar, ea trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
48. Reclamantul a invocat faptul că a fost maltratat în timpul detenţiei şi s-a bazat pe probele medicale şi pe declaraţiile colegului său de celulă. El a susţinut că cel ce l-a maltratat este colaboratorul poliţiei R.B. şi că investigaţia pe marginea plângerii sale nu a fost efectivă.
49. De asemenea, el consideră că Penitenciarul nr.13 nu i-a oferit îngrijirea medicală de care avea nevoie, fiind bolnav de tuberculoză.
50. Guvernul a invocat constatările instanţelor de judecată naţionale, care au respins acuzaţiile de maltratare a reclamantului. Acesta consideră că obiecţiile sale privind admisibilitatea sunt valabile şi pentru fondul plângerilor întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei.
51. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului şi îngrijirea medicală acordată lui, Guvernul a notat că reclamantul nici măcar nu a specificat în cererea sa iniţială despre care închisoare este vorba în plângerea sa, odată ce el a fost deţinut în trei diferite instituţii de detenţie, în comisariatul de poliţie şi în două spitale. În plus, el nu a descris condiţiile de detenţie. În orice caz, el a beneficiat de condiţii adecvate de detenţie şi de îngrijire medicală cuprinzătoare.
2. Analiza Curţii
(a) Maltratarea reclamantului
52. Curtea aminteşte că atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timpul detenţiei sau în timp ce se află sub controlul poliţiei, orice asemenea leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă a circumstanţele în care au fost cauzate leziunile corporale, în caz contrar apare o problemă clară sub incidenţa articolului 3 al Convenţiei (Pruneanu v. Moldova, nr. 6888/03, § 44, 16 ianuarie 2007).
53. În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică, în general, standardul probei „dincolo de orice dubiu rezonabil” (a se vedea, Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25). Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordante sau a unor prezumţii similare incontestabile privind faptele. Atunci când evenimentele într-o cauză sunt, în totalitate sau în mare parte, cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor aflate în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice cu privire la fapte în raport cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei. Într-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să prezinte explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare (a se vedea, Salman v. Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).
54. În speţă reclamantul a fost reţinut la 16 august 2006, iar de atunci se află în detenţie. La 16 februarie 2007 el a depus o plângere pe marginea maltratării sale, iar în aceeaşi zi un medic al serviciului de urgenţe a constatat pe corpul acestuia leziuni, concluzionând că el a suferit o traumă la cap (a se vedea paragraful 10 de mai sus). La 19 februarie 2007, un raport de expertiză a confirmat că reclamantul a suferit o traumă la cap (a se vedea paragraful 11 de mai sus). În plus, colegul de celulă al reclamantului a confirmat că după ce acela fost scos din celulă, la 14 februarie 2007, el a văzut pe corpul lui răni. De asemenea, s-a confirmat şi faptul că reclamantul a fost în realitate scos din celulă în acea zi (a se vedea paragraful 11 de mai sus).
55. Curtea consideră că, în absenţa unor explicaţii plauzibile, probele precizate mai sus susţin puternic argumentele reclamantului cum că a fost vătămat în detenţie. Instanţele judecătoreşti naţionale au sarcina principală de a determina vinovăţia sau nevinovăţia persoanelor acuzate de maltratare, însă statul este cel care are obligaţia să asigure că aceste tratamente nu vor avea loc în timpul detenţiei. Aşadar, Curtea trebuie să accepte că reclamantul a fost maltratat, la fel cum a constatat şi Curtea Supremă de Justiţie la 9 septembrie 2008 (a se vedea paragraful 36 de mai sus). Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a constata că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei sub aspect material.
(b) Investigarea plângerii de maltratare a reclamantului
56. Curtea reaminteşte că atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi funcţionari de stat, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului, care-i revine în baza articolului 1 al Convenţiei, de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca şi o investigaţie efectuată în virtutea articolului 2, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante ar fi inefectivă în practică, în pofida importanţei sale fundamentale, şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru funcţionarii de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate în controlul lor, ceea ce, practic, presupune impunitate (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
57. Fără îndoială că cerinţa de promptitudine şi durată rezonabilă este implicită în acest context. Un răspuns prompt din partea autorităţilor prin investigarea acuzaţiilor de maltratare ar putea fi privit, în general, ca fiind esenţial pentru menţinerea încrederii publice cu privire la respectarea de către acestea a supremaţiei legii şi pentru prevenirea oricărei aparenţe de implicare în sau de tolerare a actelor ilegale (a se vedea, printre altele, Indelicato v. Italy, nr. 31143/96, § 37, 18 octombrie 2001, şi Batı and Others v. Turkey (nr. 33097/96 şi 57834/00, § 136, ECHR 2004‑IV (extrase)).
58. În prezenta cauză, Curtea notează că plângerea reclamantului a fost înregistrată de autorităţi la 16 februarie 2007. Ignorând două hotărâri judecătoreşti care constatau că se impune investigarea completă a acuzaţiilor reclamantului de maltratare (a se vedea paragrafele 34 şi 36 de mai sus), procurorul a decis să nu înceapă urmărirea penală la 21 august 2009, adică după doi ani şi jumătate de la înregistrarea plângerii. Nici autorităţile interne şi nici Guvernul nu au oferit explicaţii pentru această întârziere, ceea ce este incompatibil cu obligaţia de efectuare a unei investigaţii prompte, având în vedere riscul ca probele maltratării să dispară odată cu timpul, iar rănile să se vindece (a se vedea Pădureţ v. Moldova, nr. 33134/03, § 63, 5 ianuarie 2010).
59. De asemenea, din materialele dosarului reiese că după începerea urmăririi penale al 21 august 2009 procurorului i-a luat alte patru luni, până la 17 decembrie 2009, pentru a-l recunoaşte pe reclamant ca parte vătămată, ca acela să poată participa activ la urmărire (a se vedea paragraful 19 de mai sus). În plus, această acţiune procedurală a avut loc cu două săptămâni înainte de finalizarea urmăririi penale la 31 decembrie 2009, ceea ce dă de înţeles că reclamantul nu a fost implicat cu adevărat în efectuarea investigaţiei şi nici nu a fost informat despre mersul acesteia.
60. Constatările de mai sus sunt suficiente pentru Curte pentru a constata că autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţiile. Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei sub aspect material.
II. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI ÎN PRIVINŢA CONDIŢIILOR DE DETENŢIE A RECLAMANTULUI
61. Reclamantul a invocat faptul că autorităţile nu i-au acordat îngrijire medicală adecvată şi că a fost deţinut în condiţii inumane, ceea ce contravine articolului 3 al Convenţiei.
A. Obiectul litigiului
62. Curtea consideră că noile acuzaţii privind asistenţa medicală insuficientă pentru tuberculoză în cadrul Penitenciarului nr.16, acuzaţii pe care reclamantul le-a formulat după comunicarea prezentei cereri Guvernului (a se vedea paragraful 27 de mai sus), constituie acuzaţii recente care nu fac obiectul acestei cauze. Aceste susţineri au fost înregistrate ca cerere separată (nr.20005/12) şi nu vor fi examinate în cadrul prezentei cereri.
B. Admisibilitatea
1. Condiţiile de detenţia la Comisariatul de poliţie Ungheni
63. Curtea invocă jurisprudenţa sa, rezumată în cauza I.D. v. Moldova (nr. 47203/06, §§ 27-31, 30 noiembrie 2010) în ceea ce priveşte aplicarea regulii celor „şase luni” prevăzute de articolul 35 § 1 al Convenţiei plângerilor privind condiţiile de detenţie, în cazul în care reclamantul a fost deţinut în mai multe instituţii de detenţie într-o perioadă dată. Ea notează că în prezenta cauză, cu excepţia plângerii pe marginea îngrijirii medicale, nu există caracteristici comune în descrierile diverselor instituţii de detenţie făcute de reclamant. Reclamantul nu a dat detalii privind condiţiile din aceste instituţii de detenţie, cu excepţia condiţiilor din Comisariatul de poliţie Ungheni. Curtea constată că nu poate aborda întreaga perioadă de detenţie ca fiind o „situaţie continuă”, deoarece reclamantul nu a descris condiţiile de detenţie din instituţiile în care a fost transferat din Comisariatul de poliţie Ungheni ( se vedea I.D. v. Moldova, citată mai sus, § 30). Prin urmare, Curtea va analiza separat perioada în care a fost deţinut la Comisariatul de poliţie Ungheni, care s-a încheiat la 5 aprilie 2007 ultima oară (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Reclamantul a depus plângerea la 10 iunie 2009, fără ca să fi fost împiedicat într-un fel sau altul de autorităţi în a depune plângerea la Curte înainte de această dată. În consecinţă, plângerea privind condiţiile de detenţie din cadrul Comisariatului de poliţie Ungheni, care s-a încheiat la 5 aprilie 2007, este tardivă, fiind depusă după expirarea celor şase luni de la data la care a avut loc încălcare. Aşadar, ea trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
2. Condiţiile de detenţie după transferul de la Comisariatul de poliţie Ungheni
64. Curtea notează că această plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Ea notează în continuare că aceasta nu este inadmisibilă. Aşadar, ea trebuie declarată admisibilă.
C. Fondul
65. Guvernul a susţinut că reclamantul a fost deţinut în condiţii adecvate, condiţii care nu pot echivala cu un tratament contrar articolului 3 al Convenţiei.
66. În prezenta cauză Curtea consideră că reclamantul a făcut o descriere generală a condiţiilor de detenţie care au urmat transferului din Comisariatul de poliţie Ungheni. Ea aminteşte că invocarea constatărilor CPT şi lipsa unor probe privind suferinţa unui individ nu pot constitui temei pentru constatarea încălcării articolului 3 al Convenţiei (a se vedea Gorea v. Moldova, nr. 21984/05, § 50, 17 iulie 2007).
67. Reclamantul a făcut doar o singură aserţiune specifică în privinţa condiţiilor de detenţie care au urmat transferului din Comisariatul de poliţie Ungheni şi care se referă la îngrijirea medicală insuficientă.
68. Curtea notează că Guvernul a prezentat o listă lungă a cazurilor în care reclamantului i s-a acordat ajutor medical de fiecare dată când a avut nevoie, în special pentru monitorizarea unei eventuale recidive a tuberculozei (a se vedea paragraful 28 de mai). În opinia Curţii, nu s-a dovedit că reclamantul a fost lipsit de îngrijirea medicală necesară.
69. În lumina celor de mai sus, Curtea nu este convinsă de faptul că condiţiile de detenţie a reclamantului, inclusiv îngrijirea medicală pe care a primit-o, constituie un tratament care depăşeşte pragul minim necesar pentru aplicarea articolului 3 al Convenţiei. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei în această privinţă.
III. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI
70. Reclamantul a invocat faptul că a fost deţinut neîntemeiat în perioada 30 octombrie – 14 noiembrie 2006 şi ulterior, după ce cauza a fost trimisă în judecată. De asemenea, el a reclamat faptul că autorităţile nu l-au eliberat imediat după ce Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat decizia la 9 decembrie 2008. El a invocat articolul 5 § 1 al Convenţiei.
Admisibilitatea
71. Curtea notează că la 4 aprilie 2007 prima instanţă de judecată a aplicat reclamantului măsura preventivă a arestului (a se vedea paragraful 32 de mai sus). Hotărârea din 9 septembrie 2008 invocată de reclamant constată că existe temei pentru a considera că reclamantul a fost maltratat şi dispune reexaminarea cauzei de către a doua instanţă ierarhic superioară, fără a dispune eliberarea reclamantului (a se vedea paragraful 36 de mai sus). Deşi instanţa de judecată superioară a casat de două ori hotărârile judecătoreşti pronunţate în apel, aceasta nu a casat şi hotărârea primei instanţe şi nici încheierea de aplicare a măsurii preventive. Reiese că în perioada de după 4 aprilie 2007 reclamantul a fost deţinut în baza unui mandat eliberat de instanţa de judecată.
Aşadar, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) şi 4 al Convenţiei.
72. În ceea ce priveşte temeinicia detenţiei reclamantului înainte de 4 aprilie 2007, Curtea notează că la 15 august 2007 procurorul a respins plângerea lui în această privinţă (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Aparent reclamantul nu a contestat această ordonanţă. Chiar dacă el nu a folosit niciun recurs împotriva acestei ordonanţe, el ar fi trebuit să depună o cerere în această privinţă la Curte în termen de şase luni de la data la care procurorul a emis acea ordonanţă, adică de la 15 august 2007, pentru a se conforma cerinţelor articolului 35 al Convenţiei. Deoarece această cerere a fost depusă la 10 iunie 2009, acest capăt de cerere întemeiat pe articolul 5 trebuie respins ca fiind tardiv şi trebuie declarat inadmisibil, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
IV. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
73. Reclamantul a invocat durata excesivă a procesului penal desfăşurat în privinţa lui. El a invocat articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“ Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, ... de către o instanţă ..., care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa.”
A. Admisibilitatea
74. Curtea notează că plângerea nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. De asemenea, constată ca aceasta nu este vădit neîntemeiată. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
75. Reclamantul a susţinut că procedurile au durat aproximativ 4 ani, fiind excesiv de lungi.
76. Guvernul a contestat acest argument, susţinând că reclamantul nu şi-a întemeiat cererea.
77. Curtea reiterează că temeinicia duratei procedurile trebuie să fie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei şi a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor relevante şi scopul reclamantului (a se vedea, printre altele, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
78. În prezenta cauză, Curtea notează că perioadă care trebuie luată în considerare a început la 13 august 2006, data la care a fost începută urmărirea penală, imediat după reţinerea reclamantului. Aceasta s-a încheiat cu decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 16 iunie 2010. Prin urmare, durata procesului la toate cele trei nivele de jurisdicţie a fost de aproximativ 3 ani şi 10 luni.
79. De asemenea, Curtea observă că această cauză a avut o anumită complexitate, fiind vorba de doi acuzaţi şi trei infracţiuni separate (a se vedea paragraful 32 de mai sus).
80. Curtea observă că dosarul a fost trimis de două ori la reexaminare în apel, de fiecare dată în baza aceluiaşi temei – neexaminarea plângerii reclamantului privind maltratarea (a se vedea paragraful 34 şi 36 de mai sus). Ea consideră că întârzierea cauzată de omisiunea instanţei de apel de a examina această chestiune, constată de instanţele ierarhic superioare, precum şi casarea repetată a hotărârilor judecătoreşti adoptate de instanţele inferioare, pot, în principiu, constitui o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. Însă, luând în considerare durata totală relativ scurtă a procedurilor penale, complexitatea cauzei, faptul că a fost examinată în trei nivele de jurisdicţie, iar hotărârea definitivă a fost adoptată la nici patru ani de la începerea lor, precum şi despăgubirile acordate de instanţele judecătoreşti naţionale (a se vedea paragraful 39 de mai sus), Curtea constată că în prezenta cauză nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 1.
V. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI
81. Reclamantul a susţinut că nu a dispus de o cale de recurs efectivă la nivel naţional în privinţa încălcării articolului 3 al Convenţiei. El a invocat articolul 13, care prevede următoarele:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale....”
A. Admisibilitatea
82. Curtea notează că plângerea nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. De asemenea, constată ca aceasta nu este vădit neîntemeiată. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
83. Reclamantul a făcut trimitere la constatările Curţii în cauza Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03, § 112, 13 septembrie 2005), în care a constatat încălcarea articolului 13 al Convenţiei pe motivul absenţei căilor de recurs efective în Republica Moldova în privinţa acuzaţiilor de maltratare.
84. Guvernul a contestat acest argument, menţionând că în lipsa unei cereri întemeiate formulate în baza articolului 3 al Convenţiei, nu se poate consta o încălcare independentă a articolului 13.
85. Curtea a constatat că statul a încălcat dreptul reclamantului de a nu fi supus maltratării şi de a beneficia de o investigaţie eficientă în privinţa acuzaţiilor sale de maltratare. Prin urmare cererea reclamantului este „întemeiată” în sensul articolului 13 (a se vedea Boyle and Rice v. the United Kingdom, 27 aprilie 1988, § 52, Series A nr. 131).
86. Curtea a constat anterior că legislaţia internă prevede că o persoană poate pretinde despăgubiri morale şi materiale doar dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiuni ilegale. Prin urmare, reclamantul nu avea la dispoziţie niciun recurs civil independent de rezultatele urmăririi penale. În acelaşi timp, urmărirea penală desfăşurată de autorităţile naţionale în prezenta cauză a ajuns la concluzia că nu au avut loc acţiuni ilegale. Aşadar, niciuna din acţiunile civile care ar fi putut fi angajate împotriva lui R.B. sau a altei persoane nu ar fi fost efectivă (a se vedea Pruneanu v. Moldova, nr. 6888/03, § 69, 16 ianuarie 2007).
87. În asemenea circumstanţe, Curtea conchide că reclamantul nu a dispus de un recurs efectiv în dreptul intern care să-i permită să pretindă, indiferent de cursul urmăririi penale, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin maltratare în contextul evenimentelor care au avut loc la 10 mai 2001 (a se vedea Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, §§ 80-82, 4 aprilie 2006, şi Pruneanu, citată mai sus, § 70). Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 13 al Convenţiei în ceea ce priveşte acuzaţiile de maltratare a reclamantului.
VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
88. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
89. Reclamantul a pretins 86 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral. El a menţionat că nu are nicio probă în susţinerea pretenţiei sale privind prejudiciul material, şi anume în susţinerea faptului că a trebuit să-şi cumpere medicamente pentru a-şi trata boala dobândită în timpul detenţiei. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, el a susţinut că a suferit în rezultatul maltratării şi al investigaţiei inefective, a condiţiilor inumane de detenţie şi a lipsei îngrijirii medicale corespunzătoare, precum şi în urma detenţiei neîntemeiate şi a duratei excesive a procedurilor iniţiate împotriva lui. De asemenea, el a susţinut că a suferit şi mai mult din cauza fricii pentru viaţa sa după ce a depus plângerea împotriva lui R.B.
90. Guvernul a susţinut că reclamantul nu este îndreptăţit să primească compensaţii în lipsa încălcării drepturilor Convenţiei. În orice caz, suma pretinsă este clar excesivă în lumina jurisprudenţa Curţii în cauzele împotriva Republicii Moldova.
91. Reclamantul nu a prezentat probe în susţinerea pretenţiei sale privind prejudiciul material. Prin urmare, Curtea nu-i acordă nimic cu acest titlu. Având în vedere încălcările constatate mai sus, Curtea consideră că se justifică acordarea compensaţiilor cu titlu de prejudiciu material. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 8 000 EUR.
B. Costuri şi cheltuieli
92. Reclamantul a pretins 2 800 EUR cu titlu de vheltuieli de judecată. El a prezentat o listă detaliată a orelor petrecute de avocatul său asupra cauzei (40 de ore la o rată de 70 EUR per oră).
93. Guvernul consideră că costurile nu au nicio legătură cu încălcarea articolului 3 al Convenţiei şi nu pot fi recuperate deoarece chitanţele prezentate reprezintă cheltuielile în procedurile penale naţionale.
94. Curtea reiterează că acordarea costurilor şi cheltuielilor în baza articolului 41 presupune stabilirea faptul că acestea au fost reale, necesare şi că au fost rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul (a se vedea, de exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
95. În prezenta cauză, având în vedere lista detaliată a timpului petrecut pentru reprezentarea reclamantulu în faţa Curţii, precum şi criteriile de mai sus, Curtea acordă 1 400 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
96. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile plângerile întemeiate pe articolul 3, în privinţa acuzaţiilor de maltratare a reclamantului şi a investigaţiei pe marginea acestora, precum şi a condiţiilor de detenţie de după 5 aprilie 2007, precum şi plângerile întemeiate pe articolele 6 § 1 şi 13 ale Convenţiei, iar restul plângerilor inadmisibile;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei în privinţa acuzaţiilor de maltratare a reclamantului şi investigaţiei pe marginea acestora;
3. Hotărăşte că nu a avut încălcarea articolului 3 al Convenţiei în privinţa condiţiilor de detenţie a reclamantului;
4. Hotărăşte că a nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 a Convenţiei;
5. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 13 al Convenţiei;
6. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) 8 000 EUR (opt mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxe care pot fi percepute;
(ii) 1 400 EUR (o mie patru sute de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxe care pot fi percepute;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
7. Respinge unanim restul pretenţiilor privind satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 4 decembrie 2012, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy