©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
În cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit[1],
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită, în conformitate cu art. 43 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”) şi cu dispoziţiile relevante din regulamentul Curţii A[2], într-o cameră compusă din următorii judecători: R. Bernhardt, preşedinte, F. Gölcüklü, R. Macdonald, N. Valticos, I. Foighel, R. Pekkanen, J.M. Morenilla, Sir John Freeland, J. Makarczyk şi, de asemenea, H. Petzold, grefier, şi P.J. Mahoney, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 aprilie şi 24 septembrie 1996,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cererea a fost trimisă în faţa Curţii sub forma a două cauze separate (Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit şi D.S. împotriva Regatului Unit) la 12 aprilie 1995 de Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) şi la 3 mai 1995 de Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord („Guvernul”), în termenul de trei luni prevăzut la art. 32 § 1 şi la art. 47 din Convenţie. La originea cauzei Stubbings şi alţii se află cererea nr. 22083/93 îndreptată împotriva Regatului Unit, prin care trei resortisanţi britanici, doamnele Leslie Stubbings, J.L. şi J.P., au sesizat Comisia la 14 mai 1993, în temeiul art. 25, iar la originea cauzei D.S. se află cererea nr. 22095/93 îndreptată împotriva Regatului Unit, prin care un alt resortisant britanic, doamna D.S., a sesizat Comisia la 14 iunie 1993.
Cererile Comisiei şi Guvernului făceau trimitere la art. 44 şi 48 şi la declaraţia prin care Regatul Unit a recunoscut competenţa obligatorie a Curţii (art. 46). Obiectul cererilor era obţinerea unei hotărâri cu privire la existenţa unei încălcări, în ceea ce priveşte faptele cauzei, din partea statului pârât, a obligaţiilor acestuia în temeiul art. 6, 8 şi 14 din Convenţie.
2. Ca răspuns la ancheta desfăşurată în conformitate cu art. 33 § 3 lit. d) din Regulamentul A al Curţii, reclamanţii au declarat că doreau să participe la procedură şi au desemnat avocaţii care urmau să îi reprezinte (art. 30).
3. Preşedintele Curţii, domnul R. Ryssdal, a decis că, în interesul administrării corespunzătoare a justiţiei, cele două cauze ar trebui examinate de aceeaşi cameră (art. 21 § 6).
4. În componenţa camerei au fost incluşi ex officio Sir John Freeland, judecătorul ales de cetăţenie britanică (art. 43 din Convenţie), şi domnul R. Bernhardt, vicepreşedintele Curţii [art. 21 § 4 lit. (b)] La 9 mai 1995, în prezenţa grefierului, domnul Ryssdal a tras la sorţi numele celorlalţi şapte membri, şi anume domnii F. Gölcüklü, R. Macdonald, N. Valticos, I. Foighel, R. Pekkanen, J.M. Morenilla şi J. Makarczyk (art. 43 in fine din Convenţie şi art. 21 § 5).
5. În calitate de preşedinte al camerei (art. 21 § 6), prin intermediul grefierului, domnul Bernhardt a consultat agentul guvernamental, avocaţii reclamanţilor şi delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (art. 37 § 1 şi art. 38). În consecinţă, în temeiul ordinului emis, grefierul a primit memoriul Guvernului la 3 ianuarie 1996 (un memoriu unic pentru ambele cauze: art. 37 § 3 in fine) şi memoriile reclamanţilor la 4 ianuarie 1996.
6. În conformitate cu decizia preşedintelui (art. 37 § 3 in fine şi art. 39), o şedinţă comună privind ambele cauze a avut loc în clădirea Curţii Europene a Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 23 aprilie 1996. Curtea a organizat anterior o reuniune pregătitoare.
Au apărut în faţa Curţii:
(a) pentru Guvern
domnul I. Christie, Foreign and Commonwealth Office, agent,
domnul D. Anderson, avocat,
domnul M. Collon, Lord Chancellor’s Department, consilier;
(b) pentru Comisie
domnul N. Bratza, delegat;
(c) pentru reclamante, doamnele Stubbings, J.L. şi J.P.
domnul K. Boyle, avocat,
domnul T. Fisher, avocat consultant;
(d) pentru reclamanta D.S.
domnul M. Wynne-Jones, avocat,
domnul P. Sykes, avocat consultant.
Curtea i-a audiat pe domnii Bratza, Boyle, Fisher, Wynne-Jones şi Anderson.
7. La 23 aprilie 1996, camera a dispus conexarea celor două cauze (art. 37 § 3 in fine).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
(1) Doamna Stubbings
8. Doamna Leslie Stubbings s-a născut la 29 ianuarie 1957. Aceasta a fost încredinţată de o autoritate locală în îngrijirea domnului şi doamnei Webb la vârsta aproximativă de doi ani şi a fost adoptată de aceştia la vârsta de trei ani. Familia Webb avea doi copii, dintre care cel mai mare, Stephen, s-a născut la 21 iulie 1952.
9. Doamna Stubbings susţine că a fost agresată sexual de domnul Webb şi că a săvârşit acte indecente la instigarea fiului său cu mai multe ocazii între decembrie 1959 (înainte de adopţia sa) şi decembrie 1971 (când avea paisprezece ani). Acestea erau grave, deşi nu implicau un raport sexual complet.
În plus, aceasta pretinde că Stephen Webb a obligat-o să întreţină raporturi sexuale de două ori în 1969, când ea avea doisprezece ani, iar el şaptesprezece.
10. Din 1976, doamna Stubbings a avut probleme psihologice grave, care au dus la internarea acesteia în spital în trei rânduri. Aceasta a fost diagnosticată ca suferind de schizofrenie, instabilitate emoţională, paranoia, depresie şi agorafobie, şi a avut o tentativă de sinucidere.
11. În septembrie 1984, în urma unui tratament acordat de un psihiatru specializat în consilierea pentru copii şi familie, se pare că aceasta şi-a dat seama pentru prima oară că putea exista o legătură între abuzul din copilărie şi problemele sale de sănătate mentală.
12. La 18 august 1987, a introdus o acţiune împotriva părinţilor săi adoptivi şi a fratelui său, solicitând despăgubiri pentru agresiunile pretinse. Pârâţii au solicitat respingerea plângerii ca fiind tardivă în temeiul Legii din 1980 privind prescripţia extinctivă („Legea din 1980”: a se vedea infra, pct. 35).
13. Atât High Court, cât şi Court of Appeal, care au examinat cauza, aveau obligaţia de a hotărî, în conformitate cu deciziile instanţelor anterioare (Letang împotriva Cooper, a se vedea infra, pct. 32), dacă plângerea doamnei Stubbings se baza pe o „nerespectare a obligaţiilor” în sensul secţiunii 11 din Legea din 1980 (a se vedea infra, pct. 35).
Termenul extinctiv pentru astfel de acţiuni era de trei ani, fie de la data naşterii dreptului la acţiune, fie de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de faptul că prejudiciul respectiv era semnificativ şi cauzat de pârâţilor. Secţiunea 33 din Legea din 1980 prevedea că instanţa admitea introducerea unei astfel de acţiuni chiar după împlinirea termenului de trei ani, în cazul în care acest lucru era echitabil (a se vedea infra, pct. 35).
14. High Court s-a pronunţat în favoarea pârâţilor, hotărând că „data luării la cunoştinţă” de către doamna Stubbings a fost la mai mult de trei ani înainte de începerea procedurii.
Cu toate acestea, Court of Appeal a acceptat argumentul doamnei Stubbings conform căruia, deşi a ştiut întotdeauna că fusese agresată de domnul Webb şi de Stephen, aceasta nu şi-a dat seama că a suferit un prejudiciu suficient de grav pentru a justifica introducerea unei plângeri până în septembrie 1984, când a început să înţeleagă legătura de cauzalitate dintre agresiuni şi problemele sale de sănătate mentală.
15. Pârâţii au introdus recurs la Camera Lorzilor.
[Stubbings împotriva Webb (1993), Recurs, p. 498]. Lord Griffiths, cu care au fost de acord ceilalţi patru lorzi, şi-a exprimat îndoiala că „data luării la cunoştinţă” a fost atât de tardivă, în septembrie 1984: „Îmi este extrem de dificil să accept că o femeie care a fost violată nu ştie că a suferit un prejudiciu semnificativ”.
De asemenea, după ce a examinat raportul Comisiei Tucker (a se vedea infra, pct. 31), acesta a considerat că sintagma „nerespectarea obligaţiilor” din secţiunea 11 alin. (1) din Legea din 1980 nu se refereau la acţiuni întemeiate pe prejudicii cauzate în mod intenţionat, precum violul sau infracţiunile privitoare la viaţa sexuală. În schimb, aceste tipuri de plângeri erau condiţionate de termenul de prescripţie de şase ani prevăzut la secţiunea 2 din Legea din 1980. Această prescripţie, care nu putea fi ignorată de instanţă, a început să curgă de la a optsprezecea aniversare a reclamantei (pct. 28: a se vedea infra, pct. 35). Prin urmare, plângerea este tardivă.
(2) Doamna J.L.
16. Doamna J.L. s-a născut în 1962.
Aceasta pretinde că, între 1968 şi septembrie 1979, a fost frecvent abuzată de tatăl său, care i-a făcut fotografii pornografice şi a supus-o la agresiuni grave de natură sexuală.
17. Între 1981 şi 1991, a suferit stări depresive şi a avut dificultăţi în stabilirea relaţiilor. În 1990, a început să aibă coşmaruri cu abuzurile suferite în copilărie.
În cele din urmă, în octombrie 1990, a cerut ajutorul medicului său, iar acesta i-a recomandat un psiholog. În această perioadă, se pare că a început să observe legătura dintre abuz şi problemele sale de sănătate mentală pentru prima dată. Iniţial, acest fapt i-a agravat situaţia, conducând-o la o tentativă de sinucidere în decembrie 1990.
18. În ianuarie 1991, aceasta a consultat avocaţi în vederea introducerii unei acţiuni în despăgubiri împotriva tatălui său. A fost acordată asistenţă judiciară şi a fost emisă o citaţie la 26 martie 1991.
Un raport medical pregătit în 1991 în scopul litigiului o descria ca suferind o traumă psihologică severă, care se manifesta prin incapacitatea de a avea încredere în ceilalţi, schimbări constante de dispoziţie, insomnie şi anxietate. Potrivit raportului, era probabil ca aceasta să fie afectată pentru tot restul vieţii sale şi exista un risc sporit de a dezvolta o boală mentală.
19. De asemenea, doamna J.L. a raportat pretinsul abuz la poliţie. Aceasta şi tatăl acesteia au fost interogate, dar în septembrie 1991 a fost dispusă neînceperea urmăririi penale. Când a fost informată cu privire la această decizie, reclamanta a avut o nouă tentativă de sinucidere.
20. În urma deciziei luate de Camera Lorzilor în cauza Stubbings împotriva Webb (a se vedea supra, pct. 15), aceasta a renunţat la acţiunea civilă împotriva tatălui său la recomandarea avocatului, întrucât devenise tardivă în 1986, la şase ani după ce împlinise optsprezece ani.
(3) Doamna J.P.
21. Doamna J.P. s-a născut în 1958.
Între vârsta de cinci şi şapte ani, aceasta a urmat cursurile şcolii primare din Highgate, Londra, dar părinţii săi au retras-o în 1966 deoarece devenise deprimată şi introvertită şi avea coşmaruri. Se pare că directorul adjunct, un domn P., o lua de la lecţii, aparent pentru a avea grijă de fiica sa în vârstă de doi ani.
22. Din acel moment, doamna J.P. a avut dificultăţi în a susţine relaţii şi s-a simţit „diferită” şi singură. În urma decesului tatălui său, survenit în 1985, aceasta a avut sentimente extreme de pierdere ireparabilă, care au determinat-o, în cele din urmă, să solicite asistenţă psihiatrică.
Aceasta a urmat un curs terapeutic în urma căruia, în februarie 1989, a experimentat o amintire violentă ca fiind victima unui abuz sexual din partea domnului P. Ulterior, aceasta şi‑a amintit alte agresiuni din partea acestuia, inclusiv violuri.
23. În octombrie 1991, aceasta a solicitat unor avocaţi să introducă o acţiune în despăgubiri împotriva domnului P., iar o citaţie a fost trimisă la 10 februarie 1992.
Totuşi, asistenţa judiciară a fost retrasă, iar acţiunea a fost respinsă în urma deciziei luate de Camera Lorzilor în cauza Stubbings împotriva Webb (a se vedea supra, pct. 15), întrucât plângerea devenise tardivă în ianuarie 1982.
(4) Doamna D.S.
24. Doamna D.S. s-a născut în 1962.
Între 1968 şi 1977, aceasta pretinde că a fost victima unor abuzuri sexuale repetate din partea tatălui său, inclusiv violuri.
Aceasta a afirmat că, în urma abuzului, a încercat sentimente de disperare, depresie, teamă şi vină şi a avut dificultăţi în menţinerea relaţiilor.
25. La 15 martie 1991, tatăl lui D.S. şi-a recunoscut vinovăţia la acuzaţia de săvârşire a unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală. A fost condamnat la un an de închisoare cu suspendarea executării pedepsei.
26. Reclamanta a considerat că pedeapsa respectivă era insuficientă şi, prin urmare, a introdus o acţiune civilă împotriva tatălui său la 14 august 1992. Un raport al unui psiholog preciza că ar fi fost imposibil ca aceasta să fi făcut demersul în cauză mai devreme, deoarece îşi blocase într-o mare măsură amintirile despre abuz ca mijloc de supravieţuire.
27. Acţiunea sa a fost respinsă la 24 mai 1993, în urma hotărârii luate de Camera Lorzilor în cauza Stubbings împotriva Webb (a se vedea supra, pct. 15), întrucât plângerea nu fusese formulată în termenul extinctiv de şase ani pentru a putea fi examinată.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
(1) Contextul Legii din 1980 privind prescripţia extinctivă
28. Între 1936 şi 1974, nu mai puţin de şase organisme oficiale au revizuit legislaţia engleză privind prescripţia extinctivă şi au raportat concluziile lor Parlamentului.
29. Primul dintre acestea, Comitetul de revizuire a legislaţiei privind prescripţia extinctive, a recomandat, în decembrie 1936, că ar trebui să existe o perioadă determinată de şase ani pentru toate acţiunile în litigiu, exceptând cazurile în care pârâtul este o autoritate publică, iar perioada ar trebui să fie doar de un an. În ambele cauze, termenul ar trebui să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.
Aceste recomandări au fost puse în aplicare în Legea din 1980 privind prescripţia extinctivă.
30. Prima sugestie conform căreia ar fi trebuit să existe un termen de prescripţie mai scurt în cauze ca au ca urmare vătămări fizice a fost făcută în iulie 1946 în Raportul final al Comisiei departamentale privind căile de atac alternative („Comisia Monckton”), căreia i s-a solicitat să revadă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciu personal având în vedere legislaţia de securitate socială recent creată. Comisia a considerat că perioada de şase ani era prea lungă pentru plângeri pentru repararea prejudiciului personal şi a recomandat reducerea acesteia la trei ani.
31. În iulie 1949, Comisia privind prescrierea acţiunilor („Comisia Tucker”) a recomandat ca acelaşi termen de prescripţie să se aplice indiferent dacă pârâtul era o autoritate publică sau o persoană particulară, şi că un termen de doi ani, care se putea prelungi la şase ani în cazuri excepţionale, ar trebui să fie impus în acţiuni pentru repararea prejudiciului personal. Termenul de prescripţie pentru alte acţiuni în litigiu, inclusiv inter alia violarea domiciliului unei persoane sau lipsirea de libertate, trebuia să fie în continuare şase ani.
Propunerile comisiei au fost urmate de Legea din 1954 privind reforma legislativă (prescrierea acţiunilor), cu excepţia faptului că, în schimbul termenului de doi ani sugerat, o perioadă determinată de trei ani se aplica tuturor „acţiunilor în despăgubiri pentru neglijenţă, daune sau nerespectare a obligaţiilor [...], în care despăgubirile pretinse [...] constau sau includ despăgubiri pentru prejudiciul personal cauzat oricărei persoane”. În cazurile în care reclamantul nu răspunde juridic, termenul ar trebui să curgă doar de la data de la care acesta ar răspunde juridic: astfel, în cazul unui minor, de la data majoratului (douăzeci şi unu de ani la momentul adoptării legii şi optsprezece ani după 1 ianuarie 1970).
32. Sintagma „acţiuni în despăgubiri pentru neglijenţă, daune sau nerespectarea obligaţiilor” care au fost menţionaţi în Legea din 1954 [şi care au fost utilizaţi, de asemenea, în secţiunea 11 alin. (1) din Legea din 1980: a se vedea infra, pct. 35] au fost examinaţi de Court of Appeal în hotărârea Letang împotriva Cooper (1965) 1 Queen’s Bench Reports, p. 232. Reclamanta făcea plajă în parcarea unui hotel când pârâtul a trecut cu maşina peste picioarele ei. Aceasta nu a introdus acţiunea decât la trei ani de la producerea accidentului. Court of Appeal a hotărât că, în speţă, cauza acţiunii se baza pe neglijenţă şi, prin urmare, plângerea era tardivă. Cei trei judecători şi-au exprimat opinia că sintagma „nerespectarea obligaţiilor” din Legea din 1954 trebuia interpretată ca aplicându-se oricărei cauze a unei acţiuni care a condus la o cerere în despăgubiri pentru repararea prejudiciului personal.
33. La începutul anilor 1960, a devenit evident că termenul fix de trei ani impus acţiunilor pentru repararea prejudiciului personal era inechitabil pentru unii reclamanţi, în special pentru lucrătorii ce sufereau de boli profesionale cu efect întârziat care nu puteau fi detectate până la împlinirea termenului de prescripţie.
Prin urmare, Legea din 1963 privind prescripţia extinctivă a fost adoptată pentru a permite instanţei să prelungească termenul de prescripţie în cazurile în care nu se putea cere în mod rezonabil ca reclamantul să fi descoperit mai devreme existenţa sau cauza prejudiciului suferit. Totuşi, punerea în aplicare a dispoziţiilor adoptate s-a dovedit a fi prea complicată şi dificilă.
34. În mai 1974 a fost publicat raportul interimar al Comisiei pentru reforma legislativă a prescrierii acţiunilor în cazul plângerilor pentru repararea prejudiciului personal. Aceasta a examinat scopul de a avea un termen de prescripţie şi a observat:
{0>“In the first place, it is intended to protect defendants from being vexed by stale claims relating to long-past incidents about which their records may no longer be in existence and as to which their witnesses, even if they are still available, may well have no accurate recollection.<}0{>„În primul rând, acesta este destinat să evite ofensarea pârâţilor prin pretenţii învechite referitoare la incidente care au avut loc cu mult timp în urmă despre care este posibil să nu mai existe probe şi despre care este posibil ca martorii, chiar dacă ar fi încă disponibili, să nu îşi mai aducă aminte cu precizie.<0} {0>Secondly, we apprehend that the law of limitation is designed to encourage plaintiffs not to go to sleep on their rights, but to institute proceedings as soon as it is reasonably possible for them to do so ...<}0{>În al doilea rând, înţelegem că legea privind prescripţia extinctivă este menită să încurajeze reclamanţii să nu îşi ignore drepturile, ci să introducă o acţiune de îndată ce au posibilitatea de a face acest lucru în mod rezonabil [...]<0} {0>Thirdly, the law is intended to ensure that a person may with confidence feel that after a given time he may treat as being finally closed an incident which may have led to a claim against him ...<}0{>În al treilea rând, legislaţia este menită să asigure că o persoană poate simţi cu încredere că, după o anumită perioadă, poate considera încheiat un incident care a putut să conducă la o plângere îndreptată împotriva sa [...]<0} {0>But if the law of limitation is principally designed for the benefit of defendants, it would nevertheless be a mistake to lose sight of the interests of injured persons.<}0{>Însă, deşi legea privind prescripţia este concepută în principal în beneficiul pârâţilor, ar fi totuşi eronat să nu se ţină seama de interesele persoanelor vătămate.<0} {0>A plaintiff who has lost the right to claim damages before he can know of the existence of that right must, in our view, inevitably feel that he has suffered injustice.”<}0{>În opinia noastră, un reclamant care a fost privat de dreptul de a cere despăgubiri înainte de a şti de existenţa dreptului respectiv va simţi inevitabil că a suferit o nedreptate.”
<0}
În încercarea de a echilibra aceste interese, comisia a recomandat reţinerea perioadei de trei ani pentru acţiuni pentru repararea prejudiciului personal, dar a propus ca termenul să înceapă să curgă doar atunci când persoana vătămată a aflat sau a putut în mod rezonabil să constate natura prejudiciului şi legătura dintre acesta şi acţiunea sau inacţiunea din partea pârâtului. În afară de aceasta, instanţa ar trebui să aibă competenţa de a depăşi termenul de prescripţie la discreţia sa.
Aceste propuneri au fost adoptate în Legea din 1975 privind prescripţia extinctivă şi au fost reţinute în Legea din 1980 privind prescripţia extinctivă, care a reprezentat o formă consolidată.
(2) Legea din 1980 privind prescripţia extinctivă
35. Legislaţia în vigoare cu privire la prescrierea acţiunilor civile în Anglia şi Ţara Galilor este stabilită în Legea din 1980 privind prescripţia extinctivă („Legea din 1980”). Secţiunile relevante sunt următoarele:
„Acţiuni în răspundere civilă delictuală
2. O acţiune în răspundere civilă delictuală nu va fi introdusă după expirarea a şase ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
[...]
Acţiuni care au ca urmare vătămarea corporală sau decesul
11. (1) Prezenta secţiune se aplică oricărei acţiuni în despăgubiri pentru neglijenţă, daune sau nerespectarea obligaţiilor (în cazul în care obligaţia există în temeiul unui contract sau al unei dispoziţii prevăzute de un statut sau în conformitate cu acesta ori în mod independent de un contract sau de orice altă dispoziţie de acest gen) în care despăgubirile pretinse de reclamant pentru neglijenţă, daune sau nerespectarea obligaţiilor constau în sau includ despăgubiri privind prejudiciul personal cauzat reclamantului sau oricărei alte persoane.
(2) Niciunul din termenele de prescripţie menţionate în dispoziţiile precedente ale prezentei legi nu se va aplica unei acţiuni căreia i se aplică prezenta secţiune.
(3) O acţiune căreia i se aplică prezenta secţiune nu va fi introdusă după expirarea perioadei aplicabile în conformitate cu subsecţiunea (4) sau (5) infra.
(4) Cu excepţia cazului în care se aplică subsecţiunea (5) de mai jos, perioada aplicabilă este de trei ani începând cu:
(a) data naşterii dreptului la acţiune; sau
(b) data luării la cunoştinţă (în cazul în care are loc mai târziu) de către persoana
vătămată.
...
14. (1) În secţiunile 11 şi 12 ale prezentei legi, referirile la data luării la cunoştinţă de către o persoană sunt referiri la data la care aceasta a luat la cunoştinţă pentru prima dată de următoarele fapte:
(a) că prejudiciul în cauză era semnificativ; şi
(b) că exista o legătură în întregime sau parţială între prejudiciu şi acţiunea sau inacţiunea care constituie, conform pretenţiilor persoanei în cauză, neglijenţă, daune sau nerespectarea obligaţiilor; şi
(c) identitatea pârâtului; şi
(d) în cazul în care se pretinde că actul sau inacţiunea a fost cea a unei alte persoane decât pârâtul, identitatea persoanei respective şi faptele suplimentare care justifică introducerea unei acţiuni împotriva pârâtului;
cunoaşterea faptului că acţiunile sau inacţiunile au presupus sau nu, de drept, neglijenţă, daune sau nerespectarea obligaţiilor este irelevantă.
(2) În sensul acestei secţiuni, un prejudiciu este semnificativ în cazul în care persoana care trebuia să ia cunoştinţă de acesta în cauză l-ar fi considerat în mod rezonabil suficient de grav pentru a-şi justifica acţiunea în despăgubiri introdusă împotriva pârâtului care nu a contestat răspunderea şi care a putut executa hotărârea.
(3) În sensul acestei acţiuni, luarea la cunoştinţă de către o persoană include informaţiile pe care aceasta le-a dobândit, astfel cum se presupune în mod rezonabil:
(a) din fapte care pot fi observate sau constatate de aceasta; sau
(b) din fapte care pot fi constatate de aceasta cu ajutorul unei consilieri medicale sau al unei consilieri adecvate de altă natură, solicitată de aceasta în mod rezonabil;
dar o persoană nu va fi limitată, în temeiul acestei subsecţiuni, să ia la cunoştinţă un fapt care poate fi constatat doar cu ajutorul unei consilieri de specialitate, atâta timp cât aceasta a făcut toate demersurile rezonabile pentru a obţine (şi, după caz, pentru a urma) consilierea respectivă.
...
Întreruperea prescripţiei sau împlinirea termenului general de prescripţie: incapacitate
28. (1) Sub rezerva următoarelor dispoziţii ale acestei secţiuni, dacă la data naşterii dreptului de acţiune, pentru care este prevăzut un termen de prescripţie în prezenta lege, persoana titular al dreptului era incapabil juridic, acţiunea poate fi introdusă în orice moment înainte de împlinirea termenului de şase ani de la data la care persoana în cauză are capacitate de exerciţiu sau a decedat (oricare a avut loc mai întâi), în pofida faptului că termenul de prescripţie s-a împlinit.
...
Excluderea discreţionară a termenului de prescripţie pentru acţiuni care au ca urmare vătămarea corporală sau deces
33. (1) Dacă instanţa este de părere că ar fi echitabil să admită o acţiune având în vedere gradul în care:
(a) dispoziţiile secţiunii 11 sau 12 a prezentei legi
aduc atingere reclamantului sau oricărei persoane pe care o reprezintă acesta;
şi
(b) orice decizie a instanţei, în temeiul acestei subsecţiuni, ar
aduce atingere pârâtului sau oricărei persoane pe care o reprezintă acesta;
instanţa poate dispune ca dispoziţiile respective să nu se aplice acţiunii sau să nu se aplice oricărei cauze specificate la care se referă acţiunea.
...
(3) Acţionând în conformitate cu această secţiune, instanţa va avea în vedere toate circumstanţele cauzei, în special:
(a) durata şi motivele întârzierii din partea reclamantului;
(b) măsura în care, având în vedere întârzierea, probele prezentate sau care pot fi prezentate de reclamant sau de pârât sunt sau pot fi mai puţin concludente decât dacă acţiunea ar fi fost introdusă în termenul permis de secţiunea 11 sau (după caz) de secţiunea 2;
(c) comportamentul pârâtului după data naşterii dreptului la acţiune [...]
(d) durata oricărei incapacităţi a reclamantului rezultate după data naşterii dreptului la acţiune;
(e) măsura în care reclamantul a acţionat cu promptitudine şi în mod rezonabil de îndată ce a luat a cunoştinţă de faptul că acţiunea sau inacţiunea
pârâtului responsabil cu producerea prejudiciului,
putea fi în măsură, la momentul respectiv, să conducă la o acţiune
în despăgubiri;
(f) demersurile, dacă este cazul, făcute de reclamant pentru a obţine
consiliere medicală, juridică sau de altă natură şi tipul
oricărei asemenea consilieri de care putea să beneficieze [...]
38. ...
(2) În sensul prezentei legi, se va considera că o persoană
nu răspunde juridic atunci când este minoră sau când nu se află în deplinătatea facultăţilor
mentale.”
(3) Decizia Camerei Lorzilor în cauza Stubbings împotriva Webb
36. În cauza Stubbings împotriva Webb [1993], Apeluri, p. 498, Camera Lorzilor a hotărât că acţiunile în despăgubiri pentru repararea prejudiciului personal comise cu intenţie intrau sub incidenţa secţiunii 2 a Legii din 1980, spre deosebire de pentru repararea prejudiciului personal neintenţionate cărora li se aplica secţiunea 11 alin. (1) din aceeaşi lege (a se vedea supra, pct. 15, pentru o prezentare mai detaliată a acestei cauze).
(4) Posibile modificări aduse legii
37. În iunie 1995, Comisia legislativă, organismul legal pentru reformă legislativă în Anglia şi Ţara Galilor, a anunţat că intenţiona să efectueze o revizuire cuprinzătoare a legii privind prescripţia extinctivă (Al şaselea program de reformă legislativă, Raportul Comisiei legislative nr. 234, poziţia 3).
(5) Sancţiuni de drept penal
38. Actul sexual cu o femeie sau o fată fără consimţământul acesteia sau orice tentativă în acest sens ori actul sexual cu o minoră cu vârsta mai mică de 13 ani sau orice tentativă în acest sens constituie infracţiune şi se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă. Infracţiunile privind viaţa sexuală săvârşite unei femei sau fete constituie, de asemenea, infracţiune şi se pedepsesc cu închisoarea de până la 10 ani (a se vedea secţiunile 1, 5, 14 şi Anexa II, Partea I din Legea din 1956 privind infracţiunile privitoare la viaţa sexuală şi secţiunea 1 din Legea din 1976 privind infracţiunile privitoare la viaţa sexuală).
39. Urmărirea penală în cazul săvârşirii de infracţiuni grave nu este condiţionată de niciun termen de prescripţie în legislaţia engleză. Principala autoritate în materie penală în Anglia şi Ţara Galilor este Crown Prosecution Service („CPS”), condusă de Director of Public Prosecutions („DPP”). CPS va începe urmărirea penală numai dacă există suficiente probe şi dacă acest lucru este în interesul public (a se vedea Prosecution of Offenders Act 1985 şi Code for Crown Prosecutors).
Persoanele particulare pot, de asemenea, să introducă o plângere penală (secţiunea 6 din Prosecution of Offenders Act 1985). Totuşi, DPP poate să preia conducerea urmăririi penale şi apoi să o respingă dacă probele sunt insuficiente, în cazul în care acţiunea ar fi contrară interesului public sau din orice alt motiv întemeiat [R. împotriva Bow Street Stipendiary Magistrate, ex parte South Coast Shipping Co. Ltd (1993) Queen’s Bench Reports, p. 650F-G].
40. Valoarea probatorie în Anglia şi Ţara Galilor pentru o condamnare penală este dincolo de orice îndoială rezonabilă, în timp ce în cazul unei acţiuni civile faptele materiale trebuie dovedite numai ca probabilitate.
41. O instanţă poate dispune o despăgubire în sarcina unei persoane condamnate pentru săvârşirea unei infracţiuni, obligând-o pe aceasta să plătească despăgubiri pentru orice prejudiciu personal, pierderi sau daune rezultate din infracţiunea respectivă (Powers of Criminal Courts Act 1973, secţiunea 35, astfel cum a fost modificată prin secţiunea 104 din Criminal Justice Act din 1988). Această procedură ar trebui utilizată în cazul plângerilor din cauze directe, iar instanţele ar trebui să se abţină de la dispunerea de despăgubiri atunci când acestea ar presupune efectuarea unei plăţi săptămânale pe o perioadă de mai mulţi ani [R. împotriva Daly (1974) 1 All England Reports, p. 290].
42. În plus, o persoană care poate dovedi, pe scara probabilităţilor, că a suferit un prejudiciu personal cauzat de un comportament care constituie infracţiune, precum viol sau agresiune sexuală, poate solicita despăgubiri de la un organism administrativ, Criminal Injuries Compensation Authority (Criminal Justice Act 1988, secţiunile 110-111). Totuşi, autoritatea nu va acorda despăgubiri în privinţa prejudiciilor cauzate înainte de octombrie 1979 de un membru al familiei care locuia în aceeaşi casă cu pretinsa victimă.
Acţiunea introdusă în faţa Comisiei
43. În cererile din 14 mai 1993 (nr. 22083/93) şi 14 iunie 1993 (nr. 22095/93) înaintate Comisiei, reclamantele s-au plâns că, datorită Legii din 1980 privind prescripţia extinctivă, nu li s-a permis accesul la instanţă cu privire la pretenţiile lor de despăgubire pentru daune psihologice, cauzate prin agresiunea sexuală suferită în copilărie, cu încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi că diferenţa de aplicare a normelor în privinţa lor şi a altor tipuri de reclamanţi era discriminatorie, cu încălcarea art. 14 din Convenţie. În plus, reclamantele, doamnele Stubbings, J.L. şi J.P., s-au plâns că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de protejare a dreptului la respectarea vieţii lor private prin faptul că nu le-au pus la dispoziţie o acţiune civilă pentru abuzul suferit în copilărie, cu încălcarea art. 8 din Convenţie, dar şi coroborat cu art. 14.
44. Comisia a declarat cererile admisibile la 6 septembrie 1994. În rapoartele sale din 22 februarie 1995 (art. 31), aceasta a exprimat avizul unanim conform căruia a fost încălcat art. 14 din Convenţie, conexat cu art. 6 § 1, şi conform căruia nu era necesar să se examineze plângerile doar în temeiul art. 6 § 1 sau în temeiul art. 8, singur sau conexat cu art. 14. Textele integrale cuprinzând avizele Comisiei sunt reproduse ca anexe la această hotărâre[3].
Argumente finale prezentate instanţei
45. La şedinţă, Guvernul a solicitat Curţii să constate că nu a fost încălcată convenţia.
La rândul lor, reclamantele au solicitat Curţii să le admită plângerile şi să le acorde o reparaţie echitabilă.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
46. Toate reclamantele s-au plâns că le-a fost negat accesul la instanţă, cu încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante prevăd după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].”
Guvernul şi Comisia au fost de acord că nu a fost încălcat art. 6 § 1.
47. Reclamantele au susţinut că le-a fost încălcat, în esenţă, dreptul de acces la instanţă prin impunerea termenului de prescripţie de şase ani de la vârsta majoratului, aplicat în cazul lor. Unul dintre efectele abuzului sexual suferit de fiecare reclamantă a fost imposibilitatea ca acestea să aprecieze că a reprezentat cauza problemelor lor psihologice până la împlinirea termenului de prescripţie; în cazul doamnei J.P., aceasta nu şi-a amintit de agresiunile sexuale suferite decât atunci când, la vârsta de treizeci şi unu de ani, a început un curs terapeutic (a se vedea supra, pct. 11, 17, 22 şi 26). Probele aduse de experţi au arătat că este posibil ca victimele abuzului sexual suferit în copilărie să nu fie capabile, în mod obişnuit, să perceapă legătura cauzală dintre abuz şi propriile probleme psihologice fără asistenţă medicală. Astfel, cererea de despăgubire a fiecărei reclamante pentru daunele cauzate de abuz au ajuns să fie tardive înainte chiar ca acestea să fi realizat că aveau un motiv de introducere a unei acţiuni.
Deşi reclamantele au acceptat valabilitatea termenelor de prescripţie în general, acestea au susţinut că termenul inflexibil de şase ani aplicat în cazul lor nu putea fi considerat ca urmărind un scop legitim sau ca fiind proporţional cu un asemenea scop, având în vedere că, înainte de decizia Camerei Lorzilor din Stubbings împotriva Webb (a se vedea supra, pct. 15), se considerase că un termen de trei ani de la data luării la cunoştinţă de către reclamant se aplica tuturor cauzelor privind repararea prejudiciului personal, indiferent dacă prejudiciul în cauză era cauzat în mod intenţionat sau neintenţionat.
48. Guvernul a negat că ar fi fost încălcat, în esenţă, dreptul reclamantelor de acces la instanţă, deoarece acestea au dispus fiecare de şase ani de la vârsta majoratului, timp în care puteau introduce o acţiune.
Termenul de prescripţie de şase ani a urmărit un scop legitim, şi anume de a oferi finalitate şi certitudine juridică, precum şi de a evita introducerea unor cauze perimate pe rolul instanţei.
De asemenea, acesta era proporţional şi generos, ţinând seama de faptul că, în cauze privind repararea prejudiciului personal, erau mai hotărâtoare depoziţiile martorilor decât, de exemplu, documentele justificative. În afară de aceasta, perioada în cauză era mai mare decât cea inclusă în multe convenţii internaţionale privind repararea prejudiciului personal în timpul transportului, precum Convenţia de la Varşovia din 1929 pentru unificarea unor norme privind transportul aerian internaţional (astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la Haga) şi Convenţia de la Atena din 1974 privind transportul pe mare de pasageri şi bagajele acestora, care prevedeau un termen de doi ani de la data debarcării în care persoanele puteau să introducă o acţiune privind repararea prejudiciului personal suferit în timpul transportului internaţional aerian şi, respectiv, pe mare.
49. Comisia a fost de acord cu Guvernul că termenele de prescripţie urmăreau un scop legitim. Aceasta a observat că obiecţia principală a reclamantelor a fost că termenul inflexibil aplicat în cazul lor era nerezonabil şi disproporţionat în comparaţie cu poziţia victimelor unor prejudicii cauzate în mod neintenţionat. Din acest motiv, a considerat mai adecvată examinarea plângerii în temeiul art. 6 § 1, coroborat cu art. 14 din Convenţie (a se vedea infra, pct. 71).
50. Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 ia forma „dreptului la instanţă”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a demara proceduri pe probleme de natură civilă în faţa instanţei, constituie un aspect.
Totuşi, acest drept nu este absolut, dar poate fi supus unor prescripţii, care sunt permise prin implicare, întrucât dreptul de acces, prin însăşi natura sa, necesită reglementarea din partea statului. În această privinţă, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere, deşi pronunţarea hotărârii definitive cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei este de competenţa Curţii. Aceasta trebuie să fie convinsă că prescripţiile aplicate nu restricţionează şi nici nu reduc accesul permis persoanei particulare astfel încât sau în măsura în care dreptul, în esenţa sa, să fie încălcat. În afară de aceasta, prescripţia nu va fi compatibilă cu art. 6 § 1 în cazul în care nu urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există o legătură rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul care trebuie îndeplinit (a se vedea hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 24, § 57 şi, mai recent, hotărârea Bellet împotriva Franţei din 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B, p. 41, § 31).
51. Trebuie să se menţioneze că termenele de prescripţie în cauzele pentru repararea prejudiciului personal reprezintă o trăsătură comună a sistemelor juridice interne ale statelor contractante. Acestea urmăresc mai multe scopuri importante, şi anume să asigure certitudinea şi finalitatea, să protejeze potenţialii pârâţi de pretenţiile perimate care pot fi dificil de contestat şi să prevină nedreptatea care poate rezulta în cazul în care instanţele ar fi obligate să se pronunţe cu privire la incidente care au avut loc în trecutul îndepărtat pe baza unor probe care au putut să devină nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului.
52. În prezenta cauză, legislaţia engleză privind prescripţia extinctivă a acordat reclamantelor un termen de şase ani de la împlinirea vârstei de optsprezece ani în care acestea puteau să demareze procedurile civile. În plus, sub rezerva prezentării unor probe suficiente, o plângere penală putea fi introdusă în orice moment şi, dacă aceasta era admisă, se puteau acorda despăgubiri (a se vedea supra, pct. 38-42). Astfel, în esenţă, dreptul reclamantul de acces la instanţă nu a fost încălcat.
53. Termenul în cauză nu era nepotrivit de scurt; într-adevăr, acesta era mai lung decât perioada în care poate fi introdusă o acţiune pentru repararea prejudiciului personal, stabilită de unele tratate internaţionale (a se vedea supra, pct. 48). În plus, este evident că normele aplicate erau proporţionale cu scopurile care trebuiau îndeplinite (a se vedea supra, pct. 50) atunci când se are în vedere că, în cazul în care reclamantele ar fi demarat procedurile cu puţin timp înainte de împlinirea termenului, instanţele ar fi fost nevoite să se pronunţe cu privire la incidente care au avut loc cu aproximativ douăzeci de ani în urmă.
54. În cauzele reclamantelor, termenul a început să curgă de la vârsta majoratului şi nu putea fi întrerupt sau prelungit (a se vedea supra, pct. 15). Din elementele puse la dispoziţia Curţii reiese că nu există uniformitate în rândul statelor membre ale Consiliului Europei în ceea ce priveşte fie durata termenelor de prescripţie în acţiuni civile, fie data de la care sunt calculate astfel de termene. În multe state, perioada este calculată de la data naşterii dreptului la acţiune, în timp ce, în alte jurisdicţii, termenul începe să curgă doar de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de faptele materiale în speţă sau de la data la care ar fi trebuit să ia cunoştinţă de acestea. Acest al doilea principiu se aplică în Anglia şi în Ţara Galilor în cazul acţiunilor civile bazate pe neglijenţă [secţiunile 11 alin. (4) (b) şi 14 din Legea din 1980: a se vedea supra, pct. 35]. Totuşi, nu se poate afirma, în prezent, că acest principiu este acceptat în mod obişnuit în statele europene în cauze precum cel din speţă.
55. Statele contractante dispun în mod corespunzător de o marjă de apreciere în a decide delimitarea dreptului de acces la instanţă. Este evident că, în Regatul Unit, corpul legislativ a consacrat o perioadă semnificativă de timp şi de studiu considerării acestor chestiuni. Din 1936, patru legi au modificat şi reformat prevederile privind prescripţia, iar revizuirea a fost făcută de şase organisme oficiale (a se vedea supra, pct. 28-34). Decizia Camerei Lorzilor, de care se plâng reclamantele (a se vedea supra, pct. 15 şi 47), conform căreia un termen de şase ani se aplica în cazurile prejudiciilor personale cauzate cu intenţie, nu a fost luată în mod arbitrar, ci mai degrabă a rezultat din interpretarea Legii din 1980 privind prescripţia extinctivă, având în vedere raportul Comisiei Tucker pe care se întemeiase legea (a se vedea supra, pct. 31).
56. În ultimii ani a sporit conştientizarea privind seria de probleme cauzate de abuzul din copilărie şi efectele sale psihologice asupra victimelor şi este posibil să fie necesar ca normele privind prescrierea acţiunilor, aplicabile în statele membre ale Consiliului Europei, să fie modificate pentru a include dispoziţii speciale în cazul acestui grup de reclamante în viitorul apropiat.
Totuşi, întrucât, în esenţă, dreptul reclamantelor de acces la instanţă nu a fost încălcat, iar restricţiile în cauză au urmărit un scop legitim şi au fost proporţionale, nu este de competenţa Curţii să îşi substituie propriul punct de vedere celui al instanţelor naţionale cu privire la stabilirea celei mai potrivite politici în această privinţă.
57. În consecinţă, ţinând seama, în special, de scopurile legitime urmărite de normele de prescripţie în cauză şi de marja de apreciere acordată statelor în privinţa reglementării dreptului de acces la instanţă (a se vedea supra, pct. 50-51), Curtea constată că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE
58. Reclamantele, doamnele Stubbings, J.L. şi J.P., au susţinut că a existat o ingerinţă în dreptul lor la respectarea vieţii private, cu încălcarea art. 8 din Convenţie, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
Guvernul a contestat acest argument. Comisia a decis că nu era necesar să îl examineze, având în vedere constatarea privind încălcarea art. 6 § 1 şi a art. 14 (a se vedea infra, pct. 71).
59. Reclamantele au susţinut că problema răspândită privind agresiunea sexuală asupra minorilor, care nu a început să fie cunoscută decât în cursul deceniului anterior, necesita noi măsuri pentru protecţia minorilor. Interpretarea Legii din 1980 privind prescripţia extinctivă, oferită de Camera Lorzilor în cazul doamnei Stubbings (a se vedea supra, pct. 15), nu a răspuns acestei necesităţi şi le-a privat pe reclamante de o acţiune civilă efectivă împotriva pretinşilor agresori. Prin urmare, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a le proteja dreptul la respectarea vieţii lor private.
De asemenea, acestea au subliniat că, în măsura în care făcea o discriminare între prejudicii cauzate cu intenţie şi fără intenţie (a se vedea supra, pct. 35), legea din 1980 nu a urmărit niciun scop legitim, nu era proporţională şi nu putea fi considerată necesară într-o societate democratică.
60. Comisia, cu care Guvernul a fost de acord, a constatat că nicio problemă nu intra sub incidenţa art. 8, deoarece era deja reglementată de art. 6 § 1, având în vedere faptul că pretinsa agresiune sexuală era pedepsită de legislaţia penală.
61. În primul rând, Curtea observă că art. 8 este în mod clar aplicabil acestor plângeri, care se referă la un aspect al „vieţii private”, o noţiune care reglementează integritatea fizică şi morală a persoanei (a se vedea hotărârea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos din 26 martie 1985, seria A nr. 91, p. 11, pct. 22).
62. Trebuie reamintit că, deşi obiectul art. 8 este, în principal, acela de a apăra persoanele particulare împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la asemenea ingerinţe: pe lângă acest angajament negativ fundamental, pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pot presupune adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieţii private chiar şi în sfera relaţiilor dintre persoane particulare (ibid., pct. 23).
63. Există mai multe modalităţi de a garanta respectarea vieţii private, iar natura obligaţiei statului va depinde de aspectul specific al vieţii private în cauză. Reiese că alegerea mijloacelor destinate să asigure respectarea acestei obligaţii pozitive intră, în principiu, în marja de apreciere a statelor contractante (ibid., p. 12, pct. 24).
64. Abuzul sexual este, fără îndoială, un tip de delict abominabil, cu efecte devastatoare asupra victimelor. Copiii şi alte persoane vulnerabile au dreptul la protecţie din partea statului, sub forma unei descurajări efective, împotriva unor astfel de ingerinţe privind aspecte esenţiale ale vieţii lor private (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea menţionată anterior X şi Y, p. 13, pct. 27).
65. Totuşi, în prezenta cauză, a fost acordată o asemenea protecţie. Abuzul de care s-au plâns reclamantele este considerat cu maximă seriozitate de legislaţia penală engleză şi face obiectul unor sancţiuni deosebit de mari (a se vedea supra, pct. 38). Sub rezerva prezentării unor probe suficiente, o plângere penală putea fi introdusă în orice moment şi poate fi introdusă în continuare (a se vedea supra, pct. 39-40). Într-adevăr, Curtea observă că o acuzaţie pentru săvârşirea unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală a fost adusă împotriva tatălui reclamantei D.S., la care acesta a pledat vinovat în martie 1991 (a se vedea supra, pct. 25).
66. În principiu, sunt, de asemenea, disponibile acţiuni civile, cu condiţia ca acestea să fie introduse în termenul legal. Totuşi, este adevărat că, în temeiul legislaţiei interne, era imposibil pentru reclamante să demareze proceduri civile împotriva pretinşilor agresori după împlinirea vârstei de douăzeci şi patru de ani (a se vedea supra, pct. 15). Cu toate acestea, după cum s-a menţionat anterior (pct. 62), art. 8 nu impune neapărat statelor să îşi îndeplinească obligaţia pozitivă de a garanta respectarea vieţii private prin punerea la dispoziţie a unor acţiuni civile nelimitate în cazul în care sunt aplicate pedepse.
67. În consecinţă, având în vedere protecţia acordată de legislaţia internă împotriva abuzului sexual asupra copiilor şi marja de apreciere permisă statelor în aceste privinţe, Curtea constată că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 14 DIN CONVENŢIE COROBORAT CU ART. 6 § 1 ŞI/SAU ART. 8
68. În plus, toate reclamantele s-au plâns că au fost discriminate, cu încălcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 6 § 1: De asemenea, doamnele Stubbings, J.L. şi J.P. s-au plâns de încălcarea art. 14 coroborat cu art. 8. Art. 14 prevede:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Guvernul a contestat acest argument, dar Comisia a constatat încălcarea art. 14 coroborat cu art. 6 § 1.
69. Reclamantele au subliniat diferenţa dintre normele privind prescripţia aplicate în cazul unor prejudicii cauzate în mod intenţionat, precum în cauzele lor, şi prejudiciile cauzate de nerespectarea cu intenţie a obligaţiilor. În ultimele cazuri, s-a aplicat un termen de trei ani, dar acesta nu a început să curgă decât la data la care reclamantul a luat cunoştinţă pentru prima oară de faptul că prejudiciul respectiv era semnificativ şi era cauzat de pârât. În afară de aceasta, instanţa putea accepta introducerea unei astfel de acţiuni chiar după împlinirea termenului de trei ani, în cazul în care acest lucru era echitabil (a se vedea supra, pct. 35).
Reclamantele au susţinut că atât starea mentală a persoanelor care le cauzaseră prejudicii, cât şi tipul specific al vătămării cauzate, care le-a împiedicat să îşi dea seama că dispuneau de o cauză în litigiu până când a ajuns să fie prea târziu (a se vedea supra, pct. 47), erau relevante, definind caracteristici în sensul art. 14. Astfel, acestea erau discriminate nu numai în comparaţie cu victimele vătămărilor cauzate fără intenţie, ci şi faţă de persoane particulare care au suferit alte forme de prejudicii cauzate cu intenţie, care nu au dus la ramificaţii psihologice similare.
În cele din urmă, acestea au susţinut că discriminarea suferită nu putea fi justificată întrucât considerentele privind certitudinea juridică şi prevenirea plângerilor perimate se aplicau cu forţă juridică egală prejudiciilor cauzate cu şi fără intenţie.
70. Guvernul a afirmat că acceptarea argumentelor reclamantelor ar însemna deformarea semnificaţiei corecte a art. 14, care nu a interzis orice diferenţă de tratament în exercitarea drepturilor şi libertăţilor în temeiul Convenţiei, ci numai anumite distincţii între grupuri aflate în situaţii relevant similare. Totuşi, reclamantele nu erau într-o situaţie similară cu cea a victimelor unor prejudicii cauzate fără intenţie.
Guvernul a sugerat o serie de factori pentru a ajuta să se decidă dacă oricare două grupuri erau comparabile în sensul art. 14. În primul rând, acesta a susţinut că discriminarea trebuia să se bazeze pe o trăsătură personală, specifică fiecărui grup. Totuşi, spre deosebire de însuşiri precum rasă, sex, culoare sau limbă, starea mentală variabilă a persoanelor despre care se presupune că sunt responsabile de vătămarea unor grupuri diferite de victime nu era relevantă pentru statutul personal al celor din urmă. În al doilea rând, discriminarea trebuia să aibă drept consecinţă avantajarea unui grup din societate în detrimentul altuia; acest criteriu nu s-a aplicat în prezenta cauză. În cele din urmă, era necesar să se analizeze integral legislaţia naţională. Solicitând să fie comparate cu victimele unor prejudicii cauzate fără intenţie, mai degrabă decât în cazul răspunderii civile delictuale sau nerespectării prevederilor contractuale, reclamantele aleseseră un termen de comparaţie pur teoretic.
În mod alternativ, Guvernul a susţinut punctul de vedere că, în cazul în care ar fi existat o discriminare, aceasta a fost justificată în mod obiectiv şi rezonabil prin faptul că a urmărit un scop legitim şi a fost proporţională.
71. Comisia a fost de acord cu reclamantele că erau într-o situaţie similară cu cea a victimelor unor vătămări cauzate în mod neintenţionat. Aceasta a observat că puteau exista cazuri în care era neclar dacă vătămările au fost cauzate în mod intenţionat sau neintenţionat şi că cele două categorii nu puteau fi considerate ca fiind exclusive. Astfel, nu exista niciun temei pentru a face o distincţie bazată pe intenţia sau vinovăţia agresorului care să excludă comparaţia în temeiul art. 14 din Convenţie.
La şedinţa de judecată în faţa Curţii, delegatul a subliniat că era potrivit să se compare situaţiile victimelor unor prejudicii cauzate cu intenţie, pe de o parte, şi cele ale victimelor unor vătămări cauzate fără intenţie, pe de altă parte, întrucât aceste două grupuri fuseseră tratate exact în acelaşi mod în ceea ce priveşte normele privind prescripţia înainte de decizia Camerei Lorzilor în cauza Stubbings împotriva Webb (a se vedea supra, pct. 13 şi 15).
72. Curtea reiterează că art. 14 acordă protecţie împotriva discriminării în folosinţa drepturilor şi libertăţilor garantate de celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei (a se vedea hotărârea Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 22, pct. 43). Totuşi, nu orice diferenţă de tratament va constitui o încălcare a acestui articol (art. 14). În schimb, trebuie stabilit că alte persoane aflate într-o situaţie asemănătoare sau în mod relevant similară beneficiază de tratament preferenţial şi că nu există nicio justificare rezonabilă sau obiectivă pentru această distincţie [a se vedea hotărârea Fredin împotriva Suediei (nr. 1), 18 februarie 1991, seria A nr. 192, p. 19, pct. 60].
Statele contractante beneficiază de o marjă de apreciere în a evalua dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii altfel similare justifică o diferenţă de tratament în drept (a se vedea hotărârea Rasmussen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 15, pct. 40).
73. Trebuie reamintit că reclamantele s-au plâns că au fost tratate mai puţin favorabil decât victimele vătămărilor cauzate fără intenţie şi victimele altor forme de vătămări intenţionate care nu au dus la probleme psihologice de natură să le împiedice să înţeleagă cauzele acestora (a se vedea supra, pct. 69).
În primul rând, Curtea observă că, între reclamante şi victimele altor forme de agresiune deliberată cu consecinţe psihologice diferite, nu exista nicio diferenţă de tratament, deoarece aceleaşi norme privind prescripţia se aplicau fiecărui grup.
În al doilea rând, victimele unor vătămări cauzate cu şi fără intenţie nu pot fi considerate ca aflându-se în situaţii asemănătoare în sensul art. 14. În orice sistem juridic intern, pot exista o serie de categorii separate de reclamanţi, clasificate în comparaţie cu tipul de vătămare suferit, cu temeiul juridic al plângerii sau cu alţi factori, care fac obiectul unor norme şi proceduri variabile. În prezenta cauză, diferite norme au evoluat în cadrul legislaţiei engleze privind prescripţia cu privire la victimele unor prejudicii cauzate cu şi fără intenţie, după cum a observat Camera Lorzilor cu referire la raportul Comisiei Tucker (a se vedea supra, pct. 15). Se pot aplica considerente diferite fiecăruia din aceste grupuri; de exemplu, victimele unor agresiuni deliberate pot realiza mai repede că dispun de un motiv de acţiune. Ar fi artificial să se evidenţieze similitudinile dintre aceste grupuri de reclamanţi şi să se ignore distincţiile dintre acestea în sensul art. 14 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Van der Mussele, menţionată anterior, p. 22-23, pct. 46).
74. În afară de aceasta, chiar dacă s-ar putea face o comparaţie propriu-zisă între cele două grupuri de reclamanţi în cauză, diferenţa de tratament poate fi justificată în mod rezonabil şi obiectiv, tot cu referire la caracteristicile lor distinctive. Este destul de rezonabil şi intră în marja de apreciere permisă statelor contractante în aceste privinţe (a se vedea supra, pct. 72) crearea unor regimuri separate pentru limitarea acţiunilor bazate pe vătămări cauzate cu intenţie şi fără intenţie, din moment ce, de exemplu, existenţa unei plângeri civile ar putea fi mai puţin evidentă victimelor afectate de ultimul tip de prejudiciu.
75. În consecinţă, Curtea nu constată nicio încălcare a art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 6 § 1 sau cu art. 8.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
1. Hotărăşte cu şapte voturi la doi că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în privinţa niciunei reclamante;
2. Hotărăşte în unanimitate că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. Hotărăşte cu opt voturi la unu că nu a fost încălcat art. 14, coroborat fie cu art. 6 § 1, fie cu art. 8.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică în clădirea Curţii Europene a Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 22 octombrie 1996.
Semnătura: Rudolf Bernhardt
Preşedinte
Semnătura: Herbert Petzold
Grefier
În conformitate cu art. 51 § 2 din Convenţie şi cu art. 53 § 2 din regulamentul A al Curţii, opiniile separate ale domnilor Foighel şi MacDonald sunt anexate la prezenta hotărâre.
Parafă: R.B.
Parafă: H.P.
Opinia parţial separată a judecătorului I. Foighel
1. În prezenta cauză am constatat o încălcare a art. 6 § 1 care garantează că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]” (a se vedea hotărârea Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, pct. 36).
2. Pentru înţelegerea acestei foarte importante reguli de bază a Convenţiei, este irelevant dacă legislaţia engleză face distincţie între prejudicii cauzate cu intenţie şi fără intenţie în scopul prescrierii. Problema din prezenta cauză este modul de interpretare a Convenţiei.
Jurisprudenţa Curţii a fost formulată pentru prima dată în hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit (hotărâre din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 24, pct. 57), în care se precizează:
„Cu siguranţă, dreptul de acces la o instanţă nu este absolut, ci poate fi supus prescripţiei, care este permisă prin implicare, întrucât dreptul de acces, prin însăşi natura sa, necesită reglementarea din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi loc în conformitate cu necesităţile şi resursele comunităţii şi ale persoanelor particulare [...]. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere la stabilirea unei asemenea reglementări. Deşi hotărârea definitivă cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei îi revine Curţii, nu este de competenţa acesteia să înlocuiască evaluarea autorităţilor naţionale cu orice altă evaluare a ceea ce poate fi cea mai bună politică în domeniu [...].
Totuşi, prescripţiile aplicate nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul permis persoanei particulare astfel încât sau în măsura în care dreptul, în esenţa sa, să fie încălcat.
[...]”
3. Această formulare a legislaţiei ridică două probleme. În primul rând, în prezenta cauză, au avut victimele, care au introdus o acţiune privind drepturile lor civile, acces la instanţe? În al doilea rând, când au avut acces?
4. A doua întrebare este mai uşoară: victimelor li s-a acordat un termen de şase ani de la data împlinirii vârstei de optsprezece ani, o perioadă care nu este nerezonabilă şi care se încadrează în mod corespunzător în marja de apreciere a statului. Nici impunerea unui termen de prescripţie fix nu este în sine suficientă pentru a reprezenta o încălcare.
5. Însă întrebările esenţiale sunt: Când ar trebui să înceapă termenul de prescripţie? Au avut reclamantele acces efectiv la instanţe? Dacă perioada începe şi se încheie înainte ca persoana implicată să ia cunoştinţă de faptele conform cărora pretinsul prejudiciu a fost substanţial şi imputabil pârâtului, victima nu are nicio şansă de a ajunge în instanţă.
6. Rapoartele psihologice prezentate în aceste cauze demonstrează că victimele abuzului sexual suferă de personalitate multiplă. Acestea fac parte dintr-un grup restrâns, bine definit, de persoane care a apărut recent, şi anume Child Sexual Abuse Survivors (Supravieţuitori ai abuzului sexual din copilărie). Una dintre reclamante s-a născut în 1962, dar de-abia în 1987 a menţionat abuzul pentru prima dată doctorului său. Aceasta nu a realizat anterior că era relevant sau că ar fi interesant pentru doctor, deşi suferise multe probleme psihologice din această cauză. Până să îl menţioneze doctorului, aceasta nu a fost conştientă de vreo legătură cauzală între suferinţa sa şi abuz; cu alte cuvinte, în anii în care putea să sesizeze instanţele, nu a fost conştientă de faptul că avea un temei pentru introducerea unei acţiuni, iar atunci când şi-a dat seama, nu a mai avut posibilitatea de a introduce o acţiune.
7. Scopul normelor privind prescripţia, şi anume menţinerea unui echilibru proporţional între prevenirea plângerilor perimate şi protejarea intereselor reclamantelor, nu are niciun sens atunci când însăşi victima nu este conştientă că are un temei pentru introducerea unei acţiuni.
8. Sugestia majorităţii (a se vedea pct. 52), conform căreia o „plângere penală putea fi introdusă în orice moment şi, dacă aceasta era admisă, se putea dispune un ordin pentru acordarea de despăgubiri”, nu este o alternativă rezonabilă pentru dreptul prevăzut la art. 6 de a introduce o acţiune civilă în instanţă. În acest domeniu delicat, în care există un conflict între fiice şi taţii acestora, există o diferenţă majoră între a pretinde despăgubiri şi a pretinde ca tatăl să primească o pedeapsă cu închisoarea de lungă durată.
9. În multe ţări din Europa, termenul de prescripţie începe să curgă doar atunci când victimele au descoperit sau ar fi trebuit să descopere faptele materiale pe care se poate întemeia o acţiune. Acest principiu al posibilităţii de descoperire a fost acceptat şi de corpul legislativ britanic încă din 1963.
10. În mod normal, Curtea recunoaşte o marjă de apreciere atunci când evaluează dacă un stat membru a respectat un drept al unei persoane particulare protejat de Convenţie (în speţă, dreptul de acces la instanţă). Totuşi, marja de apreciere nu poate niciodată să justifice privarea completă, exercitată de stat, a unei persoane de dreptul în cauză.
În consecinţă, consider că marja de apreciere recunoscută de majoritate este mult prea mare, din moment ce legislaţia engleză neagă însăşi esenţa dreptului de acces la instanţă, într‑o situaţie în care reclamantele nu au avut nicio oportunitate reală de a sesiza instanţa într‑un stadiu anterior.
11. Prin urmare, consider că art. 6 din Convenţie a fost încălcat.
Opinia parţial separată a judecătorului R. Macdonald
Spre deosebire de majoritatea Curţii, am ajuns la concluzia că a fost încălcat dreptul reclamantelor, în temeiul art. 6 § 1 şi, de asemenea, al art. 6 § 1, coroborat cu art. 14 din Convenţie, în prezenta cauză.
Art. 6 § 1
1. Scopurile generale ale prevederilor privind prescripţia sunt legitime dincolo de orice îndoială, dar, în prezenta cauză, nu a existat, în opinia mea, o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate de stat şi obiectivele care trebuiau îndeplinite. 2. Având în vedere natura prejudiciului în cauză şi faptul că victimele unui abuz sexual suferit în copilărie nu sunt, în mod frecvent şi pentru perioade variate de timp, conştiente de legătura cauzală dintre prejudiciul suferit şi actele responsabile, impunerea unui termen legal fix care se împlineşte la şase ani de la data actului sau de la data la care victima ajunge la vârsta majoratului (optsprezece ani), indiferent de circumstanţele unui caz individual şi fără ca o procedură să fie disponibilă pentru a diminua consecinţele perioadei aplicabile, este, în opinia mea, disproporţionată prin faptul că le privează pe reclamante în mod nerezonabil de un drept de acces la instanţă şi, astfel, se află dincolo de marja de apreciere de care beneficiază statele la stabilirea termenelor pentru introducerea unor acţiuni.
3. Din jurisprudenţa Curţii este clar că prescrierea dreptului de acces la instanţele naţionale „nu trebuie să restricţioneze sau să reducă accesul permis persoanei particulare astfel încât sau în măsura în care dreptul, în esenţa sa, să fie încălcat” (a se vedea hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 24, pct. 57). Convenţia este „destinată să garanteze nu drepturi care sunt teoretice sau iluzorii, ci drepturi care sunt practice şi efective” (a se vedea hotărârea Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, p. 12, pct. 24). În prezenta cauză, daunele psihologice suferite de reclamante au determinat incapacitatea acestora de a introduce acţiuni în termenul legal. Atunci când au conştientizat legătura dintre condiţiile lor psihologice prezente şi abuzul suferit anterior, acestea au constatat nu doar că „esenţa însăşi” a dreptului lor de acces la instanţă fusese restricţionată sau redusă, ci devenise, într-adevăr, iluzorie.
4. Printre interesele care trebuie luate în considerare atunci când se ajunge la o concluzie privind chestiunea proporţionalităţii, se pot identifica uşor necesitatea de certitudine juridică, necesitatea de a stinge plângerile perimate, precum şi necesitatea de a evita sau de a reduce riscul ca presupusul agresor să fie tratat în mod inechitabil ca urmare a constatării unor fapte care datează de mulţi ani. Totuşi, există, de asemenea, interese importante reprezentate de necesitatea de a recunoaşte şi de a face posibile revendicarea drepturilor copiilor victime care nu erau nici măcar conştienţi de existenţa drepturilor lor înainte ca drepturile respective să devină perimate, precum şi securitatea generală, sănătatea şi bunăstarea societăţii în ansamblu.
5. Deşi legislaţia include dispoziţii privind prescripţia care au ca scop tradiţional controlul şi prevenirea nedreptăţii, aceasta nu reflectă o recunoaştere şi acceptare satisfăcătoare (ceea ce este regretabil) a altor interese importante implicate în efortul din ce în ce mai mare de a aborda provocările pe care problema abuzului sexual asupra copiilor le presupune pentru legiuitor, personal specializat şi instanţe. Se încearcă realizarea scopurilor tradiţionale ale statutului mai ales în detrimentul drepturilor reclamantelor în temeiul Convenţiei şi, în termeni mai generali, al luptei pentru recunoaşterea faptului că abuzul sexual asupra copiilor este o încălcare evidentă a drepturilor copilului şi ale omului şi pentru promovarea schimbării fundamentale, în natura reacţiilor şi atitudinilor sociale, a fenomenului, din nefericire predominant, al abuzului sexual asupra copiilor.
Art. 14
6. De asemenea, sunt de părere că diferenţa de tratament dintre persoanele al căror prejudiciu a fost cauzat în mod intenţionat şi cele care au suferit prejudicii în urma nerespectării fără intenţie a obligaţiilor nu s-a bazat pe nicio justificare obiectivă şi rezonabilă în sensul art. 14 din Convenţie. În hotărârea din cauza Stubbings împotriva Webb din 27 martie 1991 (a se vedea pct. 14 din hotărâre), Court of Appeal a concluzionat că termenul de prescripţie a început să curgă numai atunci când reclamanta a conştientizat că simptomele ei se datorau abuzului suferit în copilărie. În mod alternativ, Court of Appeal era pregătită să îşi exercite puterea de apreciere, potrivit secţiunii 33din Legea din 1980 privind prescripţia extinctivă, pentru a admite continuarea procedurii. În conformitate cu secţiunea 11 din Legea din 1980 privind prescripţia extinctivă, această putere de apreciere este disponibilă doar în cauze privind prejudiciu personal cauzat prin neglijenţă, daune sau nerespectarea obligaţiilor. Făcând trimitere la Letang împotriva Cooper [1965] 1 Queen’s Bench Reports p. 232, Court of Appeal a constatat că secţiunea 11 nu făcea distincţie între plângerile întemeiate pe încălcarea neintenţionată şi intenţionată a unui drept al persoanei. Această constatare a fost respinsă de Camera Lorzilor care a hotărât că, în cauzele de agresiune deliberată, nu era relevantă definiţia din secţiunea 11, ci mai degrabă acestea făceau obiectul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală; nu exista o putere discreţionară pentru a prelungi termenul de prescripţie.
7. În comparaţie cu poziţia reclamanţilor care s-au plâns de prejudicii neintenţionate, rezultatul acestei măsuri este, în opinia mea, nerezonabil şi disproporţionat. Având în vedere dovezile contradictorii, nu se poate susţine în mod rezonabil că este mai probabil ca toate victimele unor prejudicii cauzate în mod intenţionat să fie conştiente de faptele pe baza cărora pot introduce o acţiune decât victimele unor prejudicii cauzate în mod neintenţionat. În special în cazul unei victime a unui abuz sexual asupra copiilor, nu este rezonabil să se condiţioneze accesul victimei la instanţă de modul în care făptaşul a cauzat prejudiciul, intenţionat sau neintenţionat. Scopurile legitime urmărite de stat atunci când impune un termen de prescripţie acţiunilor sunt aplicabile în egală măsură ambelor tipuri de reclamanţi. Nu văd nicio justificare rezonabilă pentru a face distincţie între aceste tipuri de prejudicii sau categorii de reclamanţi.
8. Prin urmare, este evident că persoanele aflate într-o situaţie asemănătoare cu cea a reclamantelor beneficiază de tratament preferenţial fără o justificare rezonabilă sau obiectivă pentru această distincţie [a se vedea hotărârea Fredin împotriva Suediei (nr. 1), 18 februarie 1991, seria A nr. 192, p. 19, pct. 60]. Această diferenţă de tratament, bazată pe distincţii aparent artificiale, datorate, probabil, dificultăţii de adaptare a conceputului de prescripţie la aceste noi modele faptice, generează tratament inegal care nu poate fi considerat ca fiind compatibil cu convenţia (a se vedea hotărârea Airey, p. 16, pct. 30).
9. Conchid că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, precum şi art. 6 § 1 coroborat cu art. 14[4].
[1]Note ale grefierului
Cauza are numărul 36-37/1995/542-543/628-629. Primele două numere sunt poziţiile cauzelor Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit şi D.S. împotriva Regatului Unit (astfel cum erau la momentul trimiterii în faţa Curţii: a se vedea supra, pct. 1) din lista cauzelor înaintate Curţii în anul respectiv (al treilea număr). Ultimele patru numere indică poziţiile cauzelor în lista cauzelor înaintate Curţii de la înfiinţarea sa şi în lista cererilor originare corespunzătoare prezentate Comisiei.
[2] Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor înaintate Curţii înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 (P9) (1 octombrie 1994) şi, ulterior, numai cauzelor referitoare la statele care nu au obligaţii în temeiul protocolului respectiv (P9). Acesta corespunde regulamentului care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, astfel cum a fost modificat ulterior de mai multe ori.
[3] Din motive practice, aceste anexe vor fi publicate numai împreună cu versiunea tipărită a hotărârii (în Culegere de hotărâri şi decizii 1996-–IV), însă se pot obţine copii ale rapoartelor Comisiei de la grefă.
[4] Pentru contextul în care ar trebui examinată problema, a se vedea în special concluziile celei de-a patra Conferinţe a ONU privind femeile (Beijing, septembrie 1995); Congresul mondial de la Stockholm împotriva exploatării sexuale a copiilor (Stockholm, 1996); raportul consultărilor europene pentru Congresul mondial împotriva exploatării sexuale a copiilor în scop comercial (Strasbourg, 1996), care face trimitere, la p. 10, la raportul Regatului Unit în care se solicită „proceduri mai prietenoase pentru copii şi care să îi protejeze pe aceştia în cadrul sistemului privind justiţia penală”; şi studiile erudite utile ale lui Edward H. Hondius („Extinctive Prescription on the Limitation of Actions”, 1994) şi Nathalie Des Rosiers („Limitation Periods and Civil Remedies for Childhood Sexual Abuse”, Canadian Family Law Quarterly, vol. 9, 1992‑1993, p. 43), ambele subliniind necesitatea unei game de căi de atac flexibile.
Full & Egal Universal Law Academy