CASE OF STUMMER v. AUSTRIA - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund . It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA STUMMER împotriva AUSTRIEI

(Cererea nr. 37452/02)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

7 iulie 2011

Prezenta hotărâre este definitivă. Documentul poate suferi modificări de formă. .

În cauza Stummer împotriva Austriei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Mare Cameră compusă din:

Jean-Paul Costa, Preşedinte,
Nicolas Bratza,
Peer Lorenzen,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Corneliu Bîrsan,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Alvina Gyulumyan,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Dragoljub Popović,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
Ann Power,
Kristina Pardalos,
Vincent A. de Gaetano, Judecători,
şi Vincent Berger, Juristconsult,

După ce a deliberat în cameră de consiliu pe data de 3 noiembrie 2010 şi, respectiv, 25 mai 2011,

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea de-a doua dintre datele susmenţionate:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 37452/02 împotriva Republicii Austria prin care un resortisant austriac, dl. Ernst Walter Stummer (“reclamantul”) a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“convenţia”) pe data de 14 octombrie 2002.

2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de A. Bammer, avocat în Viena. Guvernul austriac (“Guvernul”) este reprezentat de către Agentul său, Ambasadorul H. Tichy, Directorul Departamentului Juridic din cadrul Ministerului Federal al Afacerilor Internaţionale şi Europene.

3. Reclamantul susţine că a fost victima unei discriminări deoarece nu a fost afiliat la sistemul public de pensii pe timpul detenţiei şi, prin urmare, în ciuda faptului că a prestat activitate lucrativă în închisoare, nu a beneficiat de pensie. Îşi întemeiază plângerea pe articolul 4 şi, în substanţă, pe articolul 14, combinat cu articolul 4 și cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

4. Cererea a fost atribuită Secţiei I a Curţii (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curţii). Pe data de 11 octombrie 2007, cererea a fost declarată admisibilă de către o Cameră a Secţiei compusă din următorii judecători: Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens şi Giorgio Malinverni, şi cu participarea lui Søren Nielsen, Grefier de Secţie. Pe data de 18 martie 2010, o Cameră a acestei Secţii, compusă din următorii judecători: Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni şi George Nicolaou, şi cu participarea lui Søren Nielsen, Grefier de Secţie, şi-a declinat competenţa în favoarea Marii Camere, niciuna dintre părţi neavând obiecţii (articolul 30 din convenţie şi 72 din regulament).

5. Compunerea Camerei a fost stabilită conform prevederilor articolului 26 §§ 4 şi 5 din convenţie şi 24 din regulament.

6. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).

7. O audiere publică a avut loc în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, pe data de 3 noiembrie 2010 (articolul 59 § 3 din regulament).

Cu această ocazie s-au înfăţişat Curţii:

(a) pentru guvern
DnaB. Ohms,Co- Agent,
DnaI. Köck,Avocat,
DlE. D’Aron,
DnaA. Jankovic,Consilieri;

(b) pentru reclamant
DlA. Bammer,Avocat.

Curtea a audiat intervenţiile dnei. Ohms şi a dlui. Bammer, precum şi răspunsurile date de dna. Ohms, dna. Köck şi dl. Bammer la întrebările judecătorilor.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

8. Reclamantul s-a născut în 1938 şi locuieşte în Viena. Şi-a petrecut aproape douăzeci şi opt de ani în închisoare. În timpul detenţiei a lucrat pe perioade lungi în bucătăria şi brutăria închisorii. Fiind deţinut, reclamantul nu a fost afiliat la sistemul public de pensii în conformitate cu Legea privind Securitatea Socială. Totuşi, de la 1 ianuarie 1994, a fost afiliat la sistemul de acordare a ajutorului de şomaj pentru perioadele în care a lucrat în închisoare.

9. Pe data de 8 februarie 1999, reclamantul a formulat o cerere de pensionare la Oficiul de Pensii (Pensionsversicherungsanstalt der Arbeiter – “Oficiul de Pensii”).

10. Printr-o decizie din data de 8 martie 1999, Oficiul de Pensii a respins cererea reclamantului pe motiv că nu acumulase 240 de luni de cotizare, aceasta fiind perioada minimă pentru a fi eligibil pentru pensionare anticipată. A fost anexată deciziei o listă cu perioadele de cotizare, între octombrie 1953 şi februarie 1999. Conform acestei liste, reclamantul acumulase 117 luni de cotizare. Lista arată perioade lungi în care nu s-au plătit contribuţii la fondul public de pensii, în special între mai 1963 şi mai 1964, iulie 1965 şi septembrie 1968, iunie 1969 şi ianuarie 1974, aprilie 1974 şi martie 1984, iunie 1984 şi mai 1986 şi februarie 1987 şi aprilie 1994. Între mai 1994 şi februarie 1999, perioadă în care reclamantul a primit ajutor de şomaj sau ajutoare de urgenţă au fost socotite ca perioade de substituţie.

11. Ulterior, reclamantul a contestat decizia Oficiului de Pensii în faţa Tribunalului Social şi de Muncă din Viena (Arbeits- und Sozialgericht). A susţinut că a lucrat timp de douăzeci şi opt de ani în închisoare şi că perioada lucrată ar trebui luată în considerare la stabilirea drepturilor sale de pensie.

12. Pe data de 4 aprilie 2001, Tribunalului Social şi de Muncă a respins cererea reclamantului. A confirmat faptul că reclamantul nu acumulase numărul minim de luni de cotizare. Făcând referire la secţiunea 4(2) din Legea privind Securitatea Socială, instanţa a notat că deţinuţii care prestează muncă obligatorie pe perioada detenţiei nu sunt afiliaţi la sistemul de asigurări sociale obligatorii. Potrivit jurisprudenţei binestabilite a Curţii Supreme (hotărârea 10 ObS 66/90 din 27 februarie 1990 şi hotărârea 10 ObS 52/99s din 16 martie 1999), activitatea lor, corespunzând unei obligaţii legale, diferă de activitatea desfăşurată de angajaţi în baza unui contract de muncă. Diferenţa de tratament din legea asigurării sociale nu este, aşadar, discriminatorie.

13. Reclamantul, asistat de un avocat, a formulat apel. A susţinut, în special, că formularea secţiunii 4(2) din Legea privind Securitatea Socială nu distinge între muncă în îndeplinirea unei obligaţii legale şi muncă pe baza unui contract. Mai mult, a susţinut că diferenţierea nu era justificată în mod obiectiv. Din 1993, deţinuţii care lucrează au fost afiliaţi la sistemul de acordare a ajutoarelor de şomaj. În opinia reclamantului, nu exista nici un motiv ca deţinuţii să nu fie afiliaţi şi la sistemul public de pensii.

14. Pe data de 24 octombrie 2001, Curtea de Apel din Viena a respins apelul reclamantului. A statuat că Tribunalul Social şi de Muncă a aplicat legea în mod corect. Potrivit jurisprudenţei binestabilite a Curţii Supreme, deţinuţii care desfăşoară muncă obligatorie nu pot fi consideraţi angajaţi în sensul secţiunii 4(2) din Legea privind Securitatea Socială şi nu au fost, aşadar, afiliaţi la sistemul de asigurări sociale obligatorii. Faptul că prin amendamentul din 1993 la Legea privind Executarea Pedepselor deţinuţii au fost afiliaţi la sistemul de acordare a ajutoarelor de şomaj nu este determinant cu privire la afilierea la sistemul public de pensii. De fapt, reclamantul a ridicat o problemă de politică juridică sau socială. Aşadar, nu este rolul instanţelor, ci al legislativului de a decide dacă să modifice sau nu prevederile legale cu privire la asigurarea socială a deţinuţilor. Cu privire la acest aspect, Curtea de Apel a arătat că nu împărtăşeşte opinia reclamantului cu privire la neconstituţionalitatea neafilierii deţinuţilor la sistemul public de pensii.

15. Pe data de 12 februarie 2002, Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof) a respins recursul reclamantului. Hotărârea i-a fost comunicată reclamantului pe data de 6 mai 2002.

16. Pe data de 29 ianuarie 2004, reclamantul şi-a încheiat ultima perioadă de detenţie. A primit ajutor de şomaj până la data de 29 octombrie 2004 şi, la expirarea acestuia, ajutoare de urgenţă (Notstandshilfe). Potrivit susţinerilor avocatului din timpul audierii publice, reclamantul primeşte în prezent aproximativ 720 euro (EUR) pe lună (15.77 EUR pe zi 167 EUR pe lună ca ajutor de urgenţă şi 87 EUR ca ajutor de chirie).

II. LEGISLAŢIE ŞI DOCTRINĂ INTERNE RELEVANTE

A. Legea privind Securitatea Socială

17. Temeiul juridic al sistemului austriac de asigurări sociale se regăseşte în două legi: Legea privind Securitatea Socială (Allgemeines Sozialversicherungsgesetz) şi Legea privind ajutorul de şomaj (Arbeitslosenversicherungsgesetz). Legea austriacă privind asigurările sociale se bazează pe principiul contributivităţii.

1. Reguli generale

18. Legea privind Securitatea Socială include asigurarea de sănătate şi de accident şi pensia.

19. Secţiunea 4 din Legea privind Securitatea Socială reglementează afilierea obligatorie la sistemul public de pensii. Potrivit secţiunii 4(1)(1), angajaţii sunt afiliaţi la sistemul de asigurare de sănătate şi de accident şi la cel de pensie. Secţiunea 4(2) defineşte angajatul ca fiind persoana care prestează o activitate remunerată într-o relaţie personală şi economică cu angajatorul. O altă condiţie pentru afilierea obligatorie este aceea ca salarul să depăşească pragul câştigurilor marginale (Geringfügigkeits-grenze). La ora actuală, acest prag este de 366,33 EUR pe lună (secţiunea 5(2)).

20. Pentru un angajat afiliat la sistemul public de asigurări sociale, contribuţiile obligatorii trebuie să fie plătite parţial de către angajator şi parţial de către angajat.

21. Secţiunea 17(1) prevede că persoanele care nu mai sunt afiliate la sistemul de asigurări sociale obligatorii pot continua să cotizeze voluntar (freiwillige Weiterversicherung) dacă au acumulat în sistem cel puţin douăsprezece luni din ultimele douăzeci şi patru sau cel puţin trei luni de cotizare în timpul fiecăruia dintre ultimii cinci ani. Contribuţiile pot fi reduse în anumite limite dacă circumstanţele economice ale persoanei vizate justifică o asemenea reducere.

22. Dreptul la pensie se naşte când o persoană care a ajuns la vârsta de pensionare a acumulat un număr suficient de luni de cotizare şi anume, un minim de 180 de luni sau, în cazul pensionării anticipate, 240 de luni. La calculul numărului de luni de cotizare, anumite perioade în care nu s-au înregistrat câştiguri, deci nu s-a contribuit la fondul de pensii, sunt luate totuşi în considerare ca perioade de substituţie (Ersatzzeiten), de exemplu, perioade de creştere a copilului, serviciu militar sau şomaj.

23. Cuantumul pensiei depinde, în principal, de numărul de luni de cotizare şi de nivelul contribuţiilor. Dacă pensia astfel calculată nu atinge un nivel minim stabilit, care este la ora actuală de 783,99 EUR pe lună pentru o persoană singură şi 1.175,45 EUR pentru un cuplu, se adaugă o plată suplimentară (Ausgleichszulage).

2. Situaţia deţinuţilor

24. În timpul detenţiei care depăşeşte o lună, dreptul la asigurări de sănătate, accident şi pensie se suspendă (secţiunea 78 din Legea privind Securitatea Socială). Deţinuţii se află în întreţinerea autorităţilor penitenciare. De asemenea, îngrijirea medicală şi în caz de accident sunt asigurate de stat în conformitate cu Legea privind Executarea Pedepselor (a se vedea infra paragrafele 41 şi 44).

25. În principiu, deţinuţii care lucrează nu sunt afiliaţi la sistemul public de asigurări sociale. Potrivit jurisprudenţei Curţii Supreme, deţinuţii care muncesc nu sunt consideraţi angajaţi în sensul secţiunii 4(2) din Legea privind Securitatea Socială.

26. Într-o hotărâre din 27 februarie 1990 (10 Obs 66/90), Curtea Supremă a examinat un apel introdus de un fost deţinut împotriva unei decizii prin care i se refuza acordarea unei pensii de invaliditate pe motiv că nu acumulase un număr suficient de luni de cotizare. Curtea Supremă a statuat astfel:

“În conformitate cu opinia juridică unanimă a Ministerului Federal competent (Culegere de Puplicaţii în materia asigurărilor sociale, SVSlg 19.570), a Curţii Administrative (2.2.1972, 782/71 şi 62/72, VwSlgNF 8162 = SVSlg 21.171) şi a Curţii de Apel din Viena (SVSlg 8.868, 21.172, 26.918, 30.930 şi 32.418), activitatea desfăşurată pe baza unei obligaţii legal impuse şi nu pe bază de acceptare voluntară a obligaţiei de a munci nu intră în sfera sistemului de asigurări sociale obligatorii. Doctrina este de acord cu această interpretare, conform căreia legislaţia privind asigurările sociale obligatorii, ca şi legislaţia muncii, impune încheierea voluntară a contractelor de muncă. Activitatea impusă prin lege nu se bazează pe un contract de muncă liber consimţit. Aşadar, munca desfăşurată în contextul executării unei pedepse privative de libertate nu poate fi acoperită de secţiunea 4(2) din Legea privind Asigurările Sociale (a se vedea Krejci-Marhold în Tomandl, SV-System 3. ErgLfg 46; MGA ASVG 49. ErgLfg 125; Krejci în Rummel, ABGB § 1151 Rz 16). În hotărârea sa din 26 noiembrie 1971 (B 128/71, VfSlg 6582 = SVSlg 21.170), Curtea Constituţională a statuat că decizia legislativului conform căreia activitatea desfăşurată în contextul executării unei pedepse privative de libertate nu intră în sfera de aplicare a sistemului de asigurări sociale – deoarece lipseşte condiţia acceptării voluntare a unei obligaţii de a munci printr-un contract de muncă ce prevede plata contribuţiilor la sistemul de asigurări sociale – nu încalcă principiul egalităţii de tratament.

...

Asistenţa medicală a deţinuţilor este asigurată în conformitate cu secţiunea 66 şi urm. din Legea privind Executarea Pedepselor şi acordarea de beneficii, în conformitate cu secţiunea 76 şi urm. din Lege, asigurarea pentru accidente de muncă sau boli, în temeiul secţiunii 76(2-4) din Lege, care prevede că această categorie de persoane beneficiază de o asigurare medicală şi de accident specifică stării lor de deţinuţi.

Faptul că deţinuţii, în contextul obligaţiei pe care o au de a munci – diferită de relaţia angajator – angajat – nu sunt parte la sistemul de public de pensii este justificat pe baza diferenţelor substanţiale menţionate anterior şi prin urmare – aşa cum a statuat Curtea Constituţională în hotărârea sa – nu se încalcă principiul egalităţii de tratament.

Perioadele de arest preventiv sau de executare a unei condamnări la pedeapsa cu închisoarea, în conformitate cu Legea privnd Asigurările Sociale, nu pot fi considerate perioade de cotizare obligatorii decât dacă măsurile de detenţie au fost impuse fie din motive politice – altele decât activitatea naţionalist-socialistă – sau pe temeiuri religioase (s. 500 şi s. 502(1)) sau dacă o instanţă austriacă (în conformitate cu Legea privind Despăgubirile (în Procedura Penală) a adoptat o decizie definitivă prin care se acordă despăgubiri pentru detenţia sau condamnarea ilegală (s. 506a). Asemenea perioade, considerate ca perioade de cotizare obligatorie, nu necesită, în primul caz, plata efectivă a contribuţiei (s. 502(1) a treia frază); iar în al doilea caz, Statul va plăti contribuţiile aferente către instituţia de asigurare (s. 506a a doua frază). În ambele cazuri, scopul este de a oferi o compensaţie pentru dezavantajele care decurg din motive acceptabile din punct de vedere social, mai degrabă decât din privarea de libertate din cauza unei atitudni culpabile. O prelungire a acestor prevederi excepţionale la perioada de detenţie întemeiată pe o atitudine culpabilă ar fi contrară principiului egalităţii de tratament. Recunoaşterea unor astfel de perioade ca fiind perioade de substituţie ar fi, de asemenea, contrară principiului egalităţii de tratament din motive similare...Deţinuţii cărora nu li se aplică excepţiile sus-menţionate în temeiul s. 502(1) şi s. 506a nu vor acumula, aşadar, în contextul obligaţiei legale de a munci, perioade de cotizare în sensul sistemului de asigurări sociale obligatorii şi nici perioade de substituţie. Totuşi, executarea pedepsei nu îi împiedică să continue să contribuie la sistemul de pensii în temeiul s. 17 acumulând astfel perioade de cotizare pe bază de contribuţie voluntară, în timp ce asigurarea la cererea celui care plăteşte contribuţia, dacă este justificată de situaţia economică a acestuia, va fi permisă în temeiul s. 76a(4), la o rată de cotizare mai mică decât cea prevăzută în ss. (1-3) a acestei prevederi. În temeiul s. 75(3) din Legea privind Executarea pedepselor, deţinuţii sunt informaţi cu privire la posibilităţile şi avantajele, printre altele, ale asigurării facultative şi li se permite să folosească fonduri pentru plata contribuţiilor la sistemul de asigurări sociale care nu le sunt disponibile în sistemul penitenciar. Având în vedere flexibilitatea sistemului de asigurare facultativă (a se vedea s. 17(7-8)) – în special cu privire la începutul, sfârşitul şi stabilirea numărului de luni de cotizare – un deţinut poate acumula şi luni suplimentare pentru a se califica pentru pensie anticipată sau o creştere a cuantumului pensiei. Cu privire la acest aspect, trebuie menţionat că, dacă s-ar pleca de la premisa că un deţinut este inclus în sistemul de asigurări sociale şi de pensii obligatorii, ar trebui să se şi contribuie în numele său la fondurile respective pentru perioadele lucrate în timpul detenţiei. În afara de s. 506a, potrivit căreia Statul Federal trebuie să plătească contribuţii pentru aceste perioade (ca parte din sistemul de despăgubiri în cauzele penale) la fondul respectiv de asigurare, o contribuţie din partea statului în alte circumstanţe ar fi excesivă...În altfel de cazuri, nu ar fi rezonabil să se ceară comunităţii de asiguraţi să accepte ca perioadele pentru care nu s-a cotizat să dea dreptul la pensie; deţinuţii ar trebui să cotizeze astfel încât situaţia lor să nu fie fundamental diferită de cea ca parte la un fond facultativ de asigurare. Aşadar, dacă legiuitorul a decis că perioadele lucrate în timpul detenţiei nu pot constitui perioade de cotizare obligatorii şi nici de substituţie şi a prevăzut doar excepţiile susmenţionate, această decizie se întemeiază pe motive obiective.

Aşadar, Curtea Supremă nu are îndoieli cu privire la constituţionalitatea prevederilor legale aplicabile în cazul de faţă.”

27. Printr-o hotărâre din 16 martie 1999 (10 ObS 52/99s), Curtea Supremă a confirmat cele expuse mai sus.

28. Pentru calcularea dreptului de pensie, perioadele petrecute în închisoare sunt luate în considerare doar în situaţii specifice, definite în Legea privind Asigurările Sociale. De exemplu, perioadele petrecute în închisoare pentru care s-au acordat despăgubiri pe baza Legii privind Despăgubirile în cauzele penale (Strafrechtliches Entschädigungsgesetz) sunt considerate perioade de substituţie.

B. Legea privind şomajul şi practica relevantă

29. Angajaţii sunt de asemenea afiliaţi la sistemul de asigurări pentru şomaj. Cotizaţiile obligatorii trebuie plătite parţial de către angajator şi parţial de către angajat.

30. Odată cu modificarea Legii privind şomajul din 1993, deţinuţii care prestează muncă în temeiul secţiunii 44(1) din Legea privind Executarea Pedepselor sunt afiliaţi la sistemul de asigurări pentru şomaj în conformitate cu secţiunea 66a din Legea privind Asigurarea pentru Şomaj. Partea de cotizaţie în sarcina angajatului se va plăti din salarul acestuia, dacă salarul depăşeşte pragul de câştig marginal, în timp ce partea de cotizaţie în sarcina angajatorului se va plăti de către stat, prin ministerul justiţiei. Această modificare a legii a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1994.

31. În ceea ce priveşte modificările legislative care fac parte dintr-un proces mai extins de reformă a sistemului de executare a pedepselor, Comisia juridică din parlament (Justizausschuß) a considerat că afilierea deţinuţilor care prestează muncă la sistemul de asigurări pentru şomaj constituie primul pas pentru integrarea acestora în sistemul de asigurări sociale. Comisia juridică a subliniat că afilierea deţinuţilor care prestează muncă la sistemul de asigurări pentru şomaj constituie o etapă importantă pentru creşterea şanselor acestora de a se reintegra în societate şi pentru a limita perspectiva de recidivă (a se vedea Anexa 1253 la Minuta Consiliului Naţional (Beilagen zu den Stenographischen Protokollen des Nationalrates), XVIII.GP).

32. Drepturile prevăzute de Legea privind Asigurările de Şomaj includ accesul la cursuri de formare profesională, facilitarea căutării unui loc de muncă şi plata de ajutoare de şomaj (care sunt corelate într-o oarecare măsură cu salarul anterior) pentru o anumită perioadă. La expirarea perioadei pentru care se acordă ajutorul de şomaj, persoana asigurată are dreptul la plata unui ajutor suplimentar de urgenţă, menit să asigure un nivel minim de subzistenţă. Ajutorul de urgenţă se plăteşte şi după ce persoana respectivă a ajuns la vârsta de pensionare, dacă aceasta nu are dreptul de a primi pensie.

33. În timpul audierii publice, Guvernul a furnizat următoarele informaţii cu privire la procentul de deţinuţi care prestează muncă şi deţinuţii care primesc ajutoare de şomaj după eliberarea din închisoare:

- în 2009, existau 12.460 de persoane arestate, dintre care 8.903 (aproximativ 71%) lucrau, fiind astfel asiguraţi în sistemul de asigurări sociale pentru şomaj. Doar 2.490 dintre aceştia îşi plăteau efectiv contribuţiile, deoarece câştigau peste nivelul minim pe lună, ceilalţi nefiind obligaţi să-şi plătească cotizaţiile;

- între 1 ianuarie şi 30 iunie 2010, existau 9.477 de persoane deţinute, dintre care 6.791 (aproape 71%) lucrau, fiind astfel incluşi în sistemul de asigurări pentru şomaj. Doar 1.879 dintre aceştia îşi plăteau efectiv contribuţiile, deoarece câştigau peste nivelul minim pe lună, ceilalţi nefiind obligaţi să-şi plătească cotizaţiile;

- între 1 ianuarie 2009 şi 30 iunie 2010, 2.086 de persoane aveau dreptul de a primi ajutoare de şomaj pe baza faptului că au fost incluse în sistemul de asigurări de şomaj pe perioada detenţiei; dintre care 1.898 au făcut cereri de acordare a ajutorului de şomaj după eliberarea din închisoare, primind în medie 21,09 EUR pe zi (media generală fiind 26,90 EUR pe zi).

C. Asistenţa socială

34. Securitatea socială este suplimentată de asigurarea socială pe bază de venit. Cea din urmă formă de asigurare socială este menită să asigure persoanelor care nu au mijloacele necesare (mijloace personale sau drepturi de pensie sau ajutoare de şomaj) un venit minim pentru satisfacerea nevoilor de bază.

35. Pe data de 1 septembrie 2010, a intrat în vigoare un nou sistem şi anume, sistemul venitului minim garantat (bedarfsorientierte Mindestsicherung), sistem care înlocuieşte asistenţa socială. Acest nou sistem garantează un venit minim tuturor persoanelor care sunt doritoare şi apte de muncă sau care au peste 65 de ani şi nu au alte mijloace de subzistenţă. Cuantumul acestui venit este egal cu pensia minimă garantată.

D. Legea privind Executarea Pedepselor şi practica relevantă

36. În conformitate cu secţiunea 44(1) din Legea cu privire la Executarea Pedepselor (Strafvollzugsgesetz), orice deţinut apt de muncă este obligat să presteze activitatea care îi este atribuită.

37. Secţiunea 45(1) obligă autorităţile penitenciare să asigure fiecărui deţinut o activitate lucrativă utilă. Paragraful 2 menţionează diferitele feluri de activităţi care pot fi atribuite deţinuţilor. Acestea includ, printre altele, sarcini care trebuie îndeplinite în cadrul închisorii, muncă în folosul comunităţii, activităţi caritative şi muncă în mediul privat.

38. În conformitate cu secţiunea 46(3), autorităţile penitenciare pot încheia contracte cu întreprinderi private cu privire la munca deţinuţilor.

39. Potrivit secţiunii 51, Statul Federal (der Bund) este cel care colectează veniturile ce decurg din munca deţinuţilor.

40. Deţinuţii care îşi desfăşoară activitatea în mod satisfăcător au dreptul la salariu. Cuantumul acestuia– pe oră şi pe tip de activitate – este stabilit în secţiunea 52(1) şi la momentul de faţă este următorul:

- pentru muncă uşoară necalificatăEUR 5.00

- pentru muncă gea necalificată   EUR 5.63

- pentru muncă artizanalăEUR 6.26

- pentru muncă calificată   EUR 6.88

- pentru muncă efectuată de un muncitor calificatEUR 7.50

41. Autorităţile penitenciare trebuie să asigure subzistenţa deţinuţilor (secţiunea 31).

42. Potrivit secţiunii 32, toţi deţinuţii trebuie să contribuie la cheltuielile legate de executarea pedepsei lor, cu câteva excepţii. Dacă persoana deţinută lucrează, contribuţia acesteia se ridică la 75% din salariu şi este dedusă în mod automat din acesta.

43. Mai mult, partea de contribuţie în sarcina angajatului la sistemul de asigurare de şomaj este dedusă din salarul persoanei deţinute. Suma care rămâne din salar este folosită astfel: jumătate este înmânată persoanei deţinute ca “bani de buzunar” şi cealaltă jumătate este păstrată şi înmânată persoanei respective la eliberarea din penitenciar (secţiunea 54).

44. Îngrijirea medicală precum şi cea în caz de accident este asigurată de către autorităţile penitenciare potrivit secţiunilor 66 şi urm. şi 76 şi urm. din Legea cu privire la Executarea Pedepselor. În principiu, dreptul unui deţinut la îngrijire medicală și în caz de accident corespunde celui din Legea privind Asigurările Sociale.

45. Refuzul unui deţinut de a desfăşura activitatea care îi este atribuită constituie contravenție conform secţiunii 107(1)(7) din Legea cu privire la Executarea Pedepselor. Sancţiunile prevăzute în secţiunea 109 variază de la mustare, restrângerea sau înlăturarea unor drepturi (de exemplu, dreptul de a folosi “banii de buzunar”, de a privi la televizor, de a primi şi trimite scrisori sau telefoane), la amendă sau arest (izolare).

46. Potrivit informaţiilor primite din partea Guvernului, peste 70% dintre deţinuţii din Austria lucrează. Datorită exigenţelor de rutină carcerală, media unei zile de muncă este între şase ore şi șase ore şi 30 de minute. Totuşi, perioada în care o persoană se află sub tratament medical sau social este considerată muncă şi poate fi de până la cinci ore pe săptămână.

III. TEXTE INTERNAŢIONALE PERTINENTE

A. Documente ale Naţiunilor Unite

1. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii cu privire la Munca Forţată (Nr. 29)

47. Convenţia cu privire la Munca Forţată (Nr. 29) a fost adoptată la data de 28 iunie 1930 de către Conferinţa Generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) şi a intrat în vigoare la data de 1 mai 1932. Articolul 2, în partea sa pertinentă în cauza de faţă, prevede următoarele:

  “1.  În sensul prezentei convenţii, termenul „muncă forţată sau obligatorie” va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care persoana vizată nu s-a oferit de bunăvoie.

  2. Totuşi, termenul „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentei convenţii nu va cuprinde:... (c) orice muncă sau serviciu pretins unei persoane ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executate sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca persoana vizată să nu fie cedată sau pusă la dispoziţia unor particulari, societăţi comerciale sau alte persoane juridice private.”

Conferinţa Internaţională a Muncii (întâlnirea anuală a statelor membre ale OIM) a realizat la cea de-a 96 sesiune din 2007 o Evaluare Generală a Convenţiei cu privire la Munca Forţată (nr. 29) pe baza unui raport realizat de către Comitetul de Experţi în domeniul Aplicării Convenţiilor şi Recomandărilor (“Comitetul”).

Raportul privea, printre altele, problema muncii prestate de deţinuţi în întreprinderile private. Luând notă de faptul că munca prestată de deţinuţi pentru angajatorii privaţi este interzisă prin articolul 2 (2)(c) din Convenţia nr. 29, Comitetul a constatat că ar putea fi situaţii în care, în ciuda stării lor de arest, s-ar putea considera că deţinuţii şi-au oferit în mod voluntar şi nu sub ameninţarea vreunei sancţiuni serviciile unui angajator privat. Cu privire la acest aspect, în afară de un acord formal în scris din partea persoanei deţinute, circumstanţe care apropiau această relaţie de muncă de cea liber consimţită (cum ar fi, nivelul de salarizare, asigurarea socială, reguli de protecţie a muncii şi a sănătăţii) au fost considerate ca fiind indicatori esenţiali al caracterului voluntar al relaţiei de muncă respective. Dacă există asemenea împrejurări, munca prestată de deţinuţi în folosul întreprinderilor private se consideră că nu intră în definiţia muncii forţate din articolul 2 (1) şi, prin urmare, nu intră în sfera Convenţiei nr. 29
(§§ 59-60 şi §§ 114-116).

2. Convenţia Internaţională privind Drepturile Civile şi Politice (CIDCP)

48. Convenţia a fost adoptată pe data de 16 decembrie 1966 prin Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite 2200A (XXI) şi a intrat în vigoare la data de 23 martie 1976. Articolul 8, în partea sa pertinentă în cauza de faţă, prevede următoarele:

“3 (a) Nimeni nu va putea fi constrâns sa execute o muncă forţată sau obligatorie;

  (b) alin. a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat ca interzicând, în ţările în care anumite infracţiuni pot fi pedepsite cu detenţiunea însoţită de munca forţată, executarea unei pedepse de muncă forţată, pronunţată de un tribunal competent;

  (c) Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului paragraf:

i. orice muncă sau serviciu, neindicate în alin. b), cerute în mod normal unui individ deţinut în virtutea unei decizii judiciare legale sau eliberat condiţionat ; (...)”

B. Texte ale Consiliului Europei

1. Regulile europene privind închisorile

49. Regulile europene privind închisorile sunt recomandări ale Comitetului de Miniştri către Statele Membre ale Consiliului Europei cu privire la standardele minime aplicabile în închisori. Statele sunt încurajate să se orienteze după aceste reguli atunci când legiferează sau implementează legislaţia aferentă şi să asigure promovarea acestor reguli în rândul autorităţilor lor judiciare, personalului penitenciarelor, cât şi în rândul deţinuţilor.

(a) Regulamentul european privind închisorile din 1987

50. Regulamentul european privind închisorile din 1987 (Recomandarea Nr. R (87) 3 – “Regulamentul din 1987”) a fost adoptat de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la data de 12 februarie 1987.

51. Aceste Reguli conţin în Partea I o serie de principii de bază, inclusiv:

“1. Privarea de libertate trebuie să aibă loc în condiţii materiale şi morale care să respecte demnitatea umană şi să fie conforme acestor reguli.

...

3. Persoana deţinută trebuie să fie tratată de aşa natură încât să-i fie protejată sănătatea şi respectul de sine şi, în măsura în care durata detenţiei o permite, să i se asigure dezvoltarea simţului responsabilităţii şi să se încurajeze atitudinile şi talentele care o vor ajuta să se reintegreze în societate cu şanse mari de a duce o viaţă corectă și autonomă după eliberarea din închisoare. (...) ”

52. În partea IV, numită tratamente, obiective şi regimuri, regulamentul prevede:

“64. Plasarea în închisoare este o pedeapsă în sine prin efectul privării de libertate. Condiţiile plasării în închisoare şi regimurile de executare a acestei pedepse nu trebuie să agraveze suferinţa implicită, cu excepţia unor izolări incidentale sau justificate sau pentru menţinerea disciplinei.

65. Se vor depune toate eforturile necesare pentru a se asigura o organizare şi o conducere a centrelor de detenţie care să:

a. să se asigure că condiţiile de trai sunt compatibile cu demnitatea umană şi cu standardele acceptabile ale comunităţii;

b. diminueze efectele dăunătoare ale detenţiei şi diferenţele între viaţa în închisoare şi viaţa în libertate, care tind să afecteze respectul de sine sau sensul de responsabilitate personală al deţinuţilor; (...)”

53. De asemenea, în Partea IV, sub titlul “Munca”, regulamentul conţine următoarele reguli:

“71.1. Munca în închisoare ar trebui considerată un element pozitiv pentru tratamentul, formarea profesională şi conducerea instituţiei.

2. Deţinuţilor li se poate cere să presteze muncă, dacă starea lor fizică şi psihică, aşa cum a fost stabilită de un medic, o permite.

3. Prestarea unei munci sau a altor activităţi utile trebuie organizate astfel încât să menţină deţinuţii activi pe perioada unei zile normale de muncă.

4. În măsura posibilităţilor, munca prestată va fi de aşa natură încât să menţină sau să crească capacitatea deţinutului de a-şi câştiga existenţa după eliberarea din închisoare.

...

72. Organizarea muncii şi metodele de lucru din penitenciar trebuie să se asemene pe cât de mult posibil celor din comunitate, astfel încât să pregătească deţinuţii pentru condiţiile vieţii active normale. ...

...

74.1. Normele de protecţie a muncii pentru deţinuţi trebuie să fie similare cu cele aplicabile angajaţilor obişnuiţi.

2. Trebuie să se prevadă măsuri de indemnizare a deţinuţilor în caz de accident de muncă, boală profesională, în condiţii similare celor prevăzute de lege pentru angajaţii obişnuiţi.

...

76.1. Trebuie să se prevadă un sistem de salarizare echitabilă a deţinuţilor.”

(b) Regulamentul european privind închisorile din 2006

54. Pe data de 11 ianuarie 2006, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adoptat o nouă versiune a Regulamentului european privind închisorile, Recomandarea Rec(2006)2 (“Regulamentul din 2006”). Consiliul a notat că Regulamentul din 1987 “avea nevoie de o revizuire substanţială şi de actualizare, astfel încât să reflecte evoluţiile înregistrate în politica penală, în cea privitoare la condamnări şi la organizarea generală a închisorilor în Europa”.

55. Regulamentul din 2006 conţine în Partea I, printre altele, următoarele principii de bază:

“2. Persoanele lipsite de libertate îşi vor păstra drepturile asupra cărora nu s-a pronunţat instanţa de judecată în hotărârea de condamnare sau în ordonanţa de arestare.

3. Restricţiile aplicate persoanelor lipsite de libertate vor fi cele minim necesare şi proporţionale cu scopul legitim pentru care au fost impuse.

...

5. Viaţa în închisoare va fi cât mai aproape de aspectele pozitive ale vieţii în comunitate.

6. Detenţia va fi organizată în aşa fel încât să faciliteze reintegrarea persoanelor deţinute în societate.”

Comentariul la Regulamentul din 2006 (realizat de Comitetul European cu privire la Problemele legate de Criminalitate (CDPC)) a notat că articolul 2 din Regulament subliniază că pierderea libertăţii nu trebuie să conducă la presupunerea că deţinuţii îşi pierd în mod automat drepturile politice, civile, sociale, economice şi culturale, aşadar restricţiile trebuie să fie cât mai reduse. În acelaşi Comentariu se observă că articolul 5 din Regulament subliniază aspectul pozitiv al normalizării, recunoscând că în timp ce viaţa în închisoare nu poate fi acceaşi cu viaţa în libertate, trebuie să se ia măsuri pentru a face condiţiile din închisoare cât mai asemănătoare cu viaţa normală. În Comentariu de stipulează în continuare că articolul 6 “recunoaşte că deţinuţii, aflaţi în arest preventiv sau în executarea unei condamnări la pedeapsa închisorii, se vor întoarce la un moment dat în comunitate şi că viaţa în închisoare trebuie organizată având în vedere acest aspect”.

56. În Partea a II-a (“Condiţiile de detenţie”), articolul 26 din Regulamentul din 2006 priveşte diverse aspecte ale muncii prestate în închisoare. Prevederile pertinente cauzei de faţă stipulează:

“26.1 Munca prestată în închisoare trebuie să fie considerată ca fiind un element pozitiv al regimului de detenţie şi nu va putea fi folosită ca pedeapsă.

26.2 Autorităţile penitenciare se vor strădui să asigure suficiente locuri de muncă utilă.

26.3 În măsura posibilităţilor, munca prestată va fi de aşa natură încăt să menţină sau să crească capacitatea deţinuţilor de a-şi căştiga existenţa după eliberarea din închisoare.

...

26.7 Organizarea muncii şi metodele de lucru din închisori trebuie să se asemene cât mai mult posibil de cele din comunitate, pentru a pregăti deţinuţii pentru condiţiile de muncă din viaţa normală.

...

26.9 Locurile de muncă pentru deţinuţi vor fi asigurate de autorităţile penitenciare, fie pe cont propriu, fie în colaborare cu parteneri privaţi, în închisoare sau în afara acesteia.

26.10 În toate cazurile, deţinuţii trebuie să fie remuneraţi în mod echitabil pentru munca prestată.

...

26.13 Normele de protecţie a muncii vor proteja, în mod adecvat, deţinuţii şi nu vor fi mai puţin riguroase decât cele aplicabile în cazul celorlalte categorii de angajaţi.

26.14 Trebuie să se stabilească reguli de indemnizare a deţinuţilor în caz de accident de muncă şi boală profesională în condiţii similare cu cele acordate prin lege celorlalte categorii de angajaţi.

...

26.17 În măsura posibilităţilor, deţinuţii trebuie să fie incluşi în sistemele de asigurări sociale.”

Comentariul la articolul 26 subliniază principiul normalizării muncii prestate în închisoare, în sensul că prevederile privind sănătatea, siguranţa la locul de muncă, orele de program şi “chiar includerea în sistemul naţional de asigurări sociale” ar trebui să fi similare cu cele aplicabile în cazul celorlalte categorii de deţinuţi. Spre deosebire de acesta, Regulamentul din 1987, deşi conţinea noţiunea de normalizare a muncii prestate în închisoare, nu făcea nicio referire la includerea deţinuţilor în sistemul naţional de asigurări sociale.

57. Partea a VII-a din Regulamentul din 2006 (“Deţinuţii condamnaţi definitiv”) conţine prevederi referitoare la obiectivul regimului de detenţie în cazul deţinuţilor condamnaţi definitiv:

“102.1 În plus faţă de reguli aplicabile tuturor deţinuţilor, regimul de detenţie al deţinuţilor condamnaţi definitiv trebuie conceput astfel încât să le permită să ducă o viaţă cinstită şi responsabilă după eliberarea din închisoare.

102.2 Prin privarea de libertate, detenţia este o pedeapsă în sine şi, prin urmare, regimul de detenţie al persoanelor condamnate definitiv nu trebuie să agraveze suferinţa inerentă privării de libertate.”

58. În această parte a Regulamentului de face referire şi la faptul că munca este un aspect al regimului de detenţie al persoanelor condamnate definitiv. Articolul 105, în partea sa pertinentă cauzei de față, prevede:

“105.2 Persoanelor condamnate definitiv care nu au ajuns la vârsta legală de pensionare li se poate cere să presteze muncă, dacă sunt considerate apte fizic şi psihic după o evaluare medicală.

105.3 Dacă persoanelor condamnate definitiv li se cere să presteze muncă, condiţiile în care se desfăşoară munca vor fi conforme cu cele din comunitatea liberă.”

2. Carta Socială Europeană

59. Carta Socială Europeană, un tratat ale Consiliului Europei adoptat în 1961 şi revizuit în 1996, este de asemenea pertinentă în cauza de faţă. Articolul 1, care priveşte dreptul la muncă, prevede:

“ În vederea exercitării efective a dreptului la muncă, Părţile Contractante se angajează:

(1) să recunoască drept unul dintre principalele obiective şi responsabilităţi realizarea şi menţinerea nivelului cel mai ridicat şi stabil posibil al ratei de angajare în vederea realizării ratei de angajare de 100%;

(2) să protejeze de o manieră eficientă dreptul celui care prestează munca de a-şi câştiga existenţa prin muncă liber consimţită ; (...)”

Comitetul European pentru Drepturile Sociale, organul responsabil cu monitorizarea implementării Cartei Sociale Europene de către Statele Contractante, a interpretat articolul 1 § 2 ca însemnând că munca prestată în închisoare trebuie să fie strict reglementată în ceea ce priveşte salarizarea, orele de program şi asigurarea socială, în special dacă deţinuţii prestează munca în cadrul unor societăţi comerciale. Deţinuţii pot fi angajaţi de societăţi private doar cu consimţământul lor şi în condiţii cât mai asemănătoare cu cele din raporturile private de muncă (a se vedea Culegere de jurisprudenţă a Comitetului European pentru Drepturile Sociale, 1 septembrie 2008, p. 23).

C. Drept european comparat

60. Potrivit informaţiilor aflate la dispoziţia Curţii, inclusiv un raport de drept comparat cu privire la legislaţia aplicabilă în 40 din cele 47 de state memebre ale Consiliului Europei, reiese că:

- în 27 de state, deţinuţilor li se cere, cel puţin în anumite circumstanţe, să lucreze şi anume: Azerbaijan, Republica Cehă, Estonia, Finlanda, Georgia, Germania, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Norvegia, Polonia, Muntenegru, Rusia, Slovacia, Spania, Suedia, Elveţia, Turcia, Ucraina şi Marea Britanie;

- 22 de state memebre acordă deţinuţilor accesul la sistemul naţional de pensii şi anume: Albania, Andora, Azerbaijan, Croaţia, Ciprus, Republica Cehă, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Norvegia, Portugalia, Rusia, Slovacia, Slovenia, Elveţia, “Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”, Turcia, Ucraina şi Marea Britanie. În unele state, deţinuţii nu sunt incluşi în mod automat în sistemul de asigurări sociale (prin contribuţii obligatorii sau deduceri de impozit), ci doar au posibilitatea de a cotiza voluntar;

- în 12 state membre, deţinuţii nu sunt incluşi în sistemul naţional de pensii şi anume: Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Estonia, Georgia, Grecia, Ungaria, Malta, Muntenegru, Olanda, România şi Serbia;

- există şi o a treia categorie de state în care afilierea la sistemul naţional de asigurări sociale (inclusiv de pensii) depinde de tipul de muncă prestată, în special dacă este vorba despre muncă prestată pentru angajatori privaţi, remunerată sau nu. În această categorie intră Germania, Luxemburg, Polonia, Spania şi Suedia. În Danemarca, dreptul la pensie nu este corelat cu munca sau cu plata contribuţiilor. Toate persoanele care au ajuns la vârsta de pensionare, au dreptul la o pensie de bază;

- 37 de state membre, majoritatea absolută, asigură deţinuţilor sau unor categorii de deţinuţi un oarecare acces la protecţie socială, fie prin afilierea la sistemul naţional de asigurări sociale sau la părţi din acesta, fie prin asigurarea unui alt tip de protecţie.

ÎN DREPT

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE, COMBINAT CU ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1

61. Reclamantul de plânge că exceptarea de la afilierea la sistemul naţional de pensii a deţinuţilor care prestează muncă este discriminatorie. În substanţă, îşi întemeiază susţinerile pe articolul 14, combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1.

62. Articolul 14 prevede:

“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, naţionalitate sau origine socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice alt statut.”

63. Articolul 1 din Protocolul Nr. 1 prevede:

“ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, ori a amenzilor...”

A. Susţinerile părţilor

1. Reclamantul

64. Reclamantul face referire la principiul conform căruia privarea de libertate este o pedeapsă în sine şi că măsurile adoptate în privinţa unui deţinut nu ar trebui să-i agraveze suferinţa inevitabilă starii de deţinere. Susţine că excluderea deţinuţilor care prestează muncă de la afilierea la sistemul naţional de pensii este contrară acestui principiu deoarece produce efecte pe termen lung, termen ce depăşeşte însăşi starea de deţinere.

65. Mai mult, susţine că deţinuţii care prestează muncă sunt în aceeaşi situaţie ca şi ceilalţi angajaţi cu privire la nevoia de a primi pensie prin intermediul sistemului naţional de asigurări sociale. Interpretarea dată de instanţele naţionale secţiunii 4(2) a Legii Asigurărilor Sociale şi anume, că trebuie să se facă diferenţa între muncă voluntară pe baza unui angajament clasic de muncă şi munca prestată de deţinuţi în executarea obligaţiei lor legale de muncă, nu este un argument convingător pentru excluderea lor de la afilierea la sistemul naţional de pensii.

66. În opinia reclamantului, cele două situaţii nu diferă în mod fundamental. În realitate, marea majoritate a cetăţenilor liberi sunt obligaţi să presteze muncă, dacă nu prin lege, prin necesitatea de a-şi asigura suzistenţa. Munca, prestată în închisoare sau în afara ei, a servit dintotdeauna o serie de scopuri diverse dincolo de aspectul financiar al remuneraţiei. Tipurile de muncă prestată de către deţinuţi nu sunt fundamental diferite de cele prestate de celelalte persoane. Aşadar, excluderea deţinuţilor care prestează muncă de la afilierea la sistemul naţional de pensii nu se întemeiază pe o diferenţă factuală şi impune o justificare.

67. În opinia reclamantului, o asemenea justificare nu există. În primul rând, excluderea deţinuţilor care prestează muncă de la afilierea la sistemul naţional de pensii nu are un scop legitim. Deşi Guvernul a făcut referire la situaţia financiară dificilă a sistemului de asigurări sociale, simplele consideraţii financiare nu sunt suficiente pentru a exclude un grup vulnerabil de la protecţie socială.

68. În al doilea rând, reclamantul susţine că Guvernul nu a prezentat temeiuri obiective şi rezonabile pentru diferenţa de tratament aplicată. În special, reclamantul contestă susţinerile Guvernului potrivit cărora deţinuţii care prestează muncă nu pot face contribuţii substanţiale şi că luarea în considerare a perioadelor lucrate în închisoare pentru calcularea perioadelor de cotizare ar acorda deţinuţilor un beneficiu nejustificat în comparaţie cu anjagaţii în sensul clasic al cuvântului, care îşi plătesc contribuţiile la fondul naţional de asigurări sociale în întregime. Deoarece, secţiunea 51 din Legea privind Executarea pedepselor prevede că Statul colectează veniturile provenite din munca prestată de deţinuţi, este de aşteptat ca acesta să plătească contribuţiile la fondul de asigurări sociale. Argumentele subsecvente ale Guvernului cu privire la aspectul dacă perioadele de detenţie intră sau nu în categoria de perioade de substituţie nu sunt relevante.

69. În ceea ce priveşte posibilitatea pe care au au deţinuţii de a plăti în mod voluntar contribuţiile la sistemul de pensii în temeiul secţiunii 17 din Legea Asigurărilor Sociale, reclamantul a susţinut că o mare parte dintre deţinuţi nu îndeplinesc condiţia de a fi acumulat un număr suficient de luni de contribuţie în perioadele anterioare. Mai mult, costurile pe care le implică asigurarea voluntară exced, de obicei, resursele financiare limitate ale deţinuţilor, în măsura în care 75% din remuneraţia lor modestă se foloseşte ca şi contribuţie la costurile detenţiei, în temeiul secţiunii 32 din Legea executării pedepselor.

2. Guvernul

70. Guvernul susţine, în primul rând, că neafilierea deţinuţilor la sistemul de pensii nu are caracter discriminatoriu, în sensul articolului 14 din convenţie, deoarece deţinuţii nu se află într-o situaţie similară cu angajaţii obişnuiţi.

71. Guvernul a furnizat o descriere detaliată a modului de organizare a muncii în centrele de detenţie din Austria, subliniind că munca în închisoare are ca scop primordial reintegrarea şi resocializarea. Arată că standardele relevante emise de Consiliul Europei şi rapoartele recente ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi a Tratamentelor şi Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) cu privire la Austria, au recunoscut importanţa prestării muncii pentru a da deţinuţilor posibilitatea de a-şi păstra sau îmbunătăţi calităţile profesionale, oferindu-le posibilitatea realizării unei activităţi cu scop şi a structurii impuse de rutina zilnică, toate aceste elemente făcând ca perioada de detenţie să fie mai suportabilă şi ca deţinuţii să fie mai pregătiţi pentru piaţa muncii după eliberarea din închisoare.

72. Potrivit secţiunii 44(1) din Legea executării pedepselor, deţinuţii sunt obligaţi să presteze o activitate lucrativă şi autorităţile penitenciare sunt obligate să le ofere posibilitatea prestării unei activităţi potrivite, în temeiul secţiunii 45(1) din acelaşi act normativ. Avţnd în vedere condiţiile specifice ale sistemului de detenţie, deţinuţii lucrează, în medie, cinci, şase ore pe zi. Deşi acest lucru nu se stipulează expres în Convenţie, deţinuţii sunt remuneraţi pentru munca depusă. Suma pe care o primesc este stabilită prin lege şi variază între 5 EUR şi 7,5 EUR pe oră, în funcţie de tipul activităţii prestate. Perioadele în care deţinutul a urmat tratament terapeutic sau social sunt considerate ca perioade lucrate, până la maxim 5 cinci ore pe săptămână. Prestarea muncii este, în mod evident, o formă benefică de tratament prin accentuarea factorului de resocializare. Faptul că o parte din remuneraţia acordată deţinutului este folosită cu titlu de contribuţie la cheltuielile de întreţinere nu este în contradicţie cu Convenţia.

73. Aşadar, având în vedere tipul şi scopul său, munca prestată în închisoare diferă în mod substanţial de cea prestată în afara ei. Munca deţinuţilor este obligatorie, este orientată spre resocializare şi reintegrare, în timp ce munca din afara închisorii se bazează pe un contract de muncă şi are drept scop asigurarea subzistenţei persoanei respective şi evoluţia profesională. Prin urmare, tratamentul diferenţiat aplicat perioadelor de muncă în închisoare în ceea ce priveşte sistemul de asigurări de pensie nu este doar justificată, ci şi impusă de diferenţele factuale. Luarea în considerare a perioadelor pentru care nu s-au plătit contribuţii ca perioade asigurate ar acorda deţinuţilor un avantaj nejustificat faţă de angajaţii obişnuiţi.

74. Guvernul susţine că decizia legislativă de a nu lua în considerare perioadele în care un deţinut a prestat activitate lucrativă ca perioade de cotizare sau de substituţie se întemeiază pe motive obiective. În conformitate cu prevederile relevante din Legea privind Asigurările Sociale, perioadele de detenţie sunt tratate diferit, printre altele, ca perioade de cotizare dacă persoanei vizate i s-au acordat despăgubiri pentru detenţie, potrivit Legii de acordare de despăgubiri în procedurile penale. În această situaţie specială, Statul trebuie să plătească contribuţiile la fondul de asigurări sociale pentru a despăgubi persoana vizată pentru dezavantajele pe care le-a suferit în privinţa asigurărilor sociale ca urmare a detenţiei. A aplica acelaşi tratament persoanelor deţinute legal ar însemna aplicarea unui tratement egal în situaţii de fapt diferite. A considera perioadele petrecute în detenţie ca perioade de substituţie, fără a se plăti contribuţii, ar crea, de asemenea, un dezechilibru în cadrul sistemului de asigurări sociale. În general, legislativul a considerat că perioadele de substituţie sunt perioade în care persoana vizată a fost împiedicată să cotizeze, de exemplu, pe perioada şcolarizării, în timpul concediului de maternitate, a concediului medical, în perioadele de şomaj, de efectuare a serviciului militar sau alternativ.

75. Mai mult, deţinuţii au posibilitatea de a face contribuţii voluntare la sistemul de pensii, în conformitate cu secţiunea 17 din Legea Asigurărilor Sociale. Legea prevede şi posibilitatea de a reduce suma de plată. Guvernul arată în acelaşi timp că din cauza necesităţii protecţiei datelor cu caracter personal, nu poate furniza date statistice cu privire la numărul sau proporţia deţinuţilor care au folosit această posibilitate dată de lege.

76. În schimb, Guvernul susţine că, diferenţa de tratament este justificată, chiar şi în ipoteza în care se consideră că deţinuţii care prestează muncă se află într-o situaţie similară cu ceilalţi angajaţi. În practică, chiar dacă deţinuţii nu ar fi excluşi de la sistemul de pensii, aceştia nu ar putea
să-şi plătească contribuţiile, deoarece, adesea, remuneraţia pe care o primesc, după scăderea cheltuielilor legate de întreţinere, nu atinge pragul de 366,33 EUR a aşa-numitului câştiguri marginal, sub care angajaţii nu sunt acoperiţi de sistemul obligatoriu de asigurări sociale conform legii. Având în vedere situaţia financiară delicată a instituţiilor de asigurări sociale, doar persoanele care pot contribui de manieră semnificativă pot fi incluse în sistemul de pensii.

77. Mai mult, Statele Contractante au o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte organizarea sistemelor de asigurări sociale. Chiar şi Regulamentul European privind închisorile din 2006 recomanda ca “în măsura posibilităţilor, deţinuţii care lucrează să fie incluşi în sistemele de asigurări sociale”.

78. Guvernul arată că în urma modificării legislative din 1993 a Legii privind asigurarea de şomaj, deţinuţii care lucrează sunt afiliaţi la acest sistem de asigurări. Această modificare legislativă, parte a unei reforme mai ample a sistemului de executare a pedepselor, a fost precedată de mai mulţi ani de discuţii intense. Decizia de a include deţinuţii în sistemul de asigurări de şomaj, dar nu şi în sistemul de pensii a fost motivată de faptul că asigurarea de şomaj, care cuprinde nu doar beneficii financiare, ci şi accesul la programe de formare şi sprijin pentru căutarea unui loc de muncă, este instrumentul cel mai eficace pentru ca deţinuţii să se reintegreze după eliberare. Acest element a fost considerat ca fiind primul pas spre reintegrarea foştilor deţinuţi în sistemul general de asigurări sociale. Totuşi, având în vedere că asigurarea în sistemul general presupune asigurarea de boală şi de accident şi afilierea la sistemul naţional de pensii, iar îngrijirea medicală şi în caz de accident a deţinuţilor era asigurată de autorităţile penitenciare în temeiul Legii privind executarea pedepselor, afilierea lor la sistemul de pensii ar fi impus modificări legislative de mai mare amploare. Mai mult, potrivit studiilor efectuate la data respectivă, acesta era cel mai costisitor element.

79. În plus, Guvernul a subliniat că situaţiile precum cea de faţă, în care este vorba despre perioade atât de lungi de detenţie, sunt extrem de rare. Majoritatea deţinuţilor sunt în măsură să acumuleze un număr suficient de luni de cotizare pentru perioadele lucrate în afara închisorii. În cauza de faţă reclamantul a primit ajutor de şomaj şi la expirarea acestui drept, a continuat să primească ajutor de urgenţă-

80. În ultimul rând, decizia legislativului austriac de a nu afilia deţinuţii la sistemul public de pensii nu înseamnă că nu beneficiază de nicio formă de asigurare socială. Aşa cum s-a arătat mai sus, deţinuţii sunt acoperiţi de asigurarea pentru şomaj. Prin urmare, primesc ajutoare de şomaj şi, la expirarea acestui drept, ajutoare de urgenţă. În ultimă instanţă, sistemul de asistenţă socială asigură un venit minim pentru persoanele care nu-şi pot satisface nevoile minime prin alte mijloace. În concluzie, sistemul legal austriac prevede o soluţie diferenţiată şi echilibrată, care ia în considerare, pe de o parte, interesele societăţii în ansamblu şi, pe de altă parte, interesele persoanelor aflate în detenţie.

B. Aprecierea Curţii

1. Aplicabilitatea articolului 14, combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1

81. Curtea reaminteşte că articolul 14 completează celelalte prevederi substanţiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor sale. Nu are o existenţă autonomă, neavând efect decât în legătură cu “exercitarea drepturilor şi libertăţilor” garantate de aceste prevederi. Aplicarea articolului 14 nu presupune în mod necesar constatarea unei încălcări a unuia dintre drepturile garantate de convenţie. Este necesar, dar şi suficient, ca situaţia de fapt a cauzei să intre în “sfera de aplicare” a uneia sau a mai multora dintre prevederile respective. Interzicerea discriminării prevăzută de articolul 14 se extinde astfel dincolo de exercitarea în sine a drepturilor şi libertăţilor a căror garantare o impun Convenţia şi Protocoalele sale fiecărui stat. Se aplică şi acelor drepturi adiţionale, care întră în sfera scopului general al oricărui drept prevăzut de convenţie, pe care statele le garantează în mod voluntar (a se vedea Stec şi alţii împotriva Marii Britanii (decizie) [MC], nr. 65731/01 şi 65900/01, §§ 39-40, ECHR 2005‑X; Andrejeva împotriva Letoniei [MC], nr. 55707/00, § 74, ECHR 2009‑...; şi, mai recent, Carson şi alţii împotriva Marii Britanii [MC], nr. 42184/05, § 63, ECHR 2010‑...).

82. În conformitate cu jurisprudenţa binestabilită a Curţii, principiile general aplicabile în cauzele care privesc articolul 1 din Protocolul nr. 1 sunt relevante şi în ceea ce priveşte drepturile sociale. În special, acest articol nu creează un drept de a dobândi un drept de proprietate. Statele rămân libere să decidă dacă să aibă sau nu un sistem de asigurare socială şi să stabilească tipul sau cuantumul drepturilor financiare acordate beneficiarilor sistemelor de asigurări sociale. Dacă, totuşi, într-un Stat Contractant, este în vigoare o legislaţie care prevede acordarea unor drepturi sociale – condiţionate sau nu de plata anterioară a unor contribuţii – această legislaţie trebuie privită ca generatoare de interese patrimoniale care intră în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa persoanelor care îndeplinesc criteriile legale (a se vedea Stec şi alţii (decizie), citată supra, § 54; Andrejeva, citată supra, § 77 şi Carson, citată supra, § 64).

83. Mai mult, în cauze precum cea de faţă, care privesc o cerere întemeiată pe articolul 14 din convenţie, combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 în care reclamantului nu i s-au acordat parţial sau integral anumite drepturi sociale de manieră discriminatorie în sensul articolului 14, întrebarea fundamentală la care trebuie să se răspundă este dacă, în situaţia în care criteriul de care se plânge reclamantul n-ar fi existat, acesta ar fi avut un drept sancţionabil în justiţie de a primi drepturile sociale pretinse (a se vedea, Gaygusuz împotriva Austriei, 16 septembrie 1996, § 40, Rapoarte de Hotărţri şi Decizii 1996‑IV şi Willis împotriva Marii Britanii, nr. 36042/97, § 34, ECHR 2002‑IV). Deşi articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu include dreptul de a primi alocaţii sociale, dacă Statul decide să înfiinţeze un sistem de asigurări sociale, trebuie să o facă astfel încât acesta să fie compatibil cu articolul 14 (a se vedea, Stec şi alţii (decizie), citată supra, § 55 şi Andrejeva, citeată supra, § 79).

84. În cauza de faţă, reclamantul, ajuns la vârsta de pensionare, a pretins acordarea unei pensii, care se acordă cu condiţia acumulării unui număr minim de luni de cotizare. Curtea consideră că legislaţia privind securitatea socială care face obiectul prezentei cereri creează un interes patrimonial care intră în sfera articolului 1 din Protocolul nr. 1. Examinând dacă reclamantul ar fi avut un drept la pensie în absenţa criteriului de care se plânge, Curtea notează că, indiscutabil, reclamantul a lucrat aproape douăzeci de ani în închisoare, fără a fi afiliat la sistemul naţional de pensii. Cererea sa de acordare a unei pensii a fost refuzată pe motiv că nu acumulase numărul minim de luni de cotizare. Aşadar, dacă pe perioada detenţiei ar fi fost afiliat la sistemul de pensii, ar fi acumulat numărul necesar de luni de cotizare şi ar fi putut beneficia de pensie.

85. Guvernul nu contestă aplicabilitatea articolului 14 din convenţie, combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1. Totuşi, susţine că venitul obţinut de reclamant din munca prestată în închisoare, după scăderea cheltuielilor datorate pentru întreţinere, nu era suficient pentru ca acesta
să-şi plătească contribuţiile la sistemul public de pensii, deoarece remuneraţia nu depăşea pragul de venit marginal sub nivelul căruia angajaţii erau excluşi de la asigurarea obligatorie prevăzută de Legea privind asigurările Sociale. Curtea consideră că acest argument, indisolubil legat de calitatea reclamantului de personă aflată în detenţie, nu poate contrazice contrazice concluzia de mai sus.

86. În concluzie, Curtea consideră că cererea reclamantului intră în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi a dreptului la respectarea dreptului de proprietate pe care acest articol îl garantează, acest aspect fiind suficient pentru a atrage aplicarea articolului 14.

2. Cu privire la respectarea articolului 14 combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1

(a) Principii generale

87. Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa că doar diferenţele de tratament care se întemeiază pe caracteristici identificabile sau “statut”, pot fi discriminatorii în sensul articolului 14 (a se vedea Carson şi alţii, citată supra, § 61). Discriminare înseamnă aplicarea unui tratament diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, unor persoane care se află în situaţii similare. “Fără o justificare obiectivă şi rezonabilă” înseamnă că diferenţierea nu urmăreşte un “scop legitim” sau că nu există un “raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit” (ibid.; a se vedea şi Andrejeva, citată supra, § 81 şi Stec şi alţii împotriva Marii Britanii [MC], nr. 65731/01, § 51, ECHR 2006‑VI).

88. Statele Contractante au o largă marjă de apreciere pentru a evalua dacă aplicarea unui tratament diferenţiat pentru situaţii similare se justifică în funcţie de diferenţele factuale. Întinderea acestei marje de apreciere variază în funcţie de circumstanţe, domeniu şi context. Aşadar, spre exemplu, articolul 14 nu interzice unui stat membru de a trata diferit anumite grupuri pentru a corecta “inegalităţi factuale”; dimpotrivă, în anumite circumstanţe, chiar neînlăturarea unor inegalităţi prin aplicarea unui tratament diferit, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile, poate constitui o încălcare a articolului 14 (a se vedea Andrejeva, citată supra, § 82; Stec şi alţii, citată supra, § 51 şi Thlimmenos împotriva Greciei [MC], nr. 34369/97, § 44, ECHR 2000‑IV).

89. În mod asemănător, o largă marjă de apreciere este acordată statelor părţi la Convenţie, în ceea ce priveşte măsurile generale sau strategia economică şi socială. Având în vedere că autorităţile naţionale cunosc în mod direct societatea şi nevoile ei, acestea sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanţa internaţională pentru a stabili ce anume este de utilitate publică pe bază criteriilor economice şi sociale şi Curtea va respecta, în general, alegerea legislativului în materie, cu condiţia ca aceasta să nu “în mod vădit nefondată” (a se vedea, Andrejeva, citată supra, § 83 şi Stec şi alţii, citată supra, § 52; Carson şi alţii, citată supra, § 61; în ceea ce priveşte contextul specific al drepturilor persoanelor aflate în detenţie, a se vedea şi Dickson împotriva Marii Britanii [MC], nr. 44362/04, § 78, ECHR 2007‑XIII).

(b) Aplicarea acestor principii la cauza de faţă

90. Reclamantul se plânge de discriminare pe baza situaţiei sale de persoană deţinută. Deşi starea de detenţie nu este expres menţionată printre temeiurile enunţate în articolul 14, lista prevăzută în acest articol nu are caracter exhaustiv şi include “orice alt statut” (sau “orice altă situaţie” în textul în franceză) prin care persoanele sau gruprurile de persoane se disting între ele. În cauza de faţă, niciuna dintre părţi nu a contestat faptul că situaţia de persoană deţinută este un aspect al situaţiei personale, în sensul articolului 14.

(i) Asupra faptului dacă reclamantul, ca deţinut care a prestat muncă, se afla într-o situaţie similară cu angajaţii obişnuiţi

91. Curtea va examina, în primul rând, dacă în privinţa afilierii la sistemul naţional de pensii în temeiul Legii priving Asigurările Sociale, reclamantul, ca deţinut care a prestat muncă pe perioada detenţiei, se afla într-o situaţie similară cu angajaţii obişnuiţi.

92. Guvernul a pus accent cu preponderenţă pe diferenţele de scop şi de natură între munca prestată în închisoare şi munca obişnuită. A subliniat că munca prestată în închisoare are ca scop esenţial reabilitarea, de unde vine şi caracterul ei obligatoriu, susţinând că această trăsătură plasează reclamantul într-o poziţie net diferită de cea a angajaţilor obişnuiţi. Pe de altă parte, reclamantul susţine că natura obligatorie a muncii prestate în închisoare nu reprezintă un element decisiv în contextul cauzei de faţă şi că munca prestată de deţinuţi nu diferă în nici un fel de cea prestată de angajaţii obişnuiţi.

93. Curtea observă că munca prestată în închisoare diferă de munca obişnuită sub mai multe aspecte. Are ca scop principal reabilitarea şi resocializarea. Orele de program, salarul şi reţinerea unei părţi din salar cu titlu de contribuţie pentru întreţinere reflectă contextul special al muncii prestate în închisoare. Mai mult, în sistemul austriac, obligaţia deţinuţilor de a presta munca este corelată cu obligaţia autorităţilor penitenciare de a le furniza un loc de muncă adecvat. Aşadar, această situație este diferită de cea a unui angajat obişnuit, putându-se argumenta că reclamantul, în calitatea sa de deţinut, nu se afla într-o situaţie similară cu cea a angajaţilor obişnuiţi.

94. Totuşi, în opinia Curţii, nici scopul de reintegrare şi resocializare pe care îl are munca în penitenciar, nici caracterul obligatoriu al acesteia, nu sunt elemente decisive în cauza de faţă. Mai mult, Curtea consideră că nici faptul dacă munca este prestată în interesul autorităţilor penitenciare, ca în cazul de faţă, sau este prestată pentru un angajator privat, nu este esenţial, deşi în cel din urmă caz ar exista o mai mare asemănare cu o relaţie de muncă obişnuită.

95. Ceea ce este important în cauza de faţă este nu atât natura şi scopul muncii în penitenciar, cât nevoia de a avea un venit la bătrâneţe. Curtea constată că reclamantul, în calitate de deţinut, este într-o poziţie similară cu cea a angajaţilor obişnuiţi. Trebuie să examineze, aşadar, dacă este justificată diferenţa de tratament cu privire la afilierea la sistemul public de asigurări sociale. Cu privire la afilierea la sistemul de asigurări de sănătate şi de accident în temeiul legii generale privind asigurările obligatorii, totuşi, Curtea acceptă că reclamantul, în calitatea sa de deţinut care prestează muncă în închisoare, se află într-o situaţie diferită de cea a angajaţilor obişnuiţi, deoarece îngrijirea medicală şi în caz de accident a reclamantului este asigurată de stat, în temeiul legii privind executarea pedepselor. De asemenea, Curtea acceptă că situaţia unui deţinut care a atins vârsta pensionării în timpul detenţiei este diferită de cea a unui fost deţinut care a atins vârsta pensionăriii după eliberare, deoarece subzistenţa primului este asigurată de autorităţile penitenciare.

(ii) Dacă diferenţa de tratament urmăreşte un scop legitim

96. În ceea ce priveşte scopul diferenţei de tratament, Guvernul susţine că deţinuţii care prestează muncă nu au, de cele mai multe ori, mijloace financiare suficiente pentru a-şi plăti contribuţiile la fondul naţional de asigurări sociale. Luarea în considerare a perioadelor în care nu s-au plătit deloc contribuţii, sau s-au plătit contribuţii insuficiente, ca perioade de cotizare care să dea dreptul la pensie ar crea un dezechilibru între deţinuţii care lucrează şi persoanele aflate în libertate şi ar submina eficacitatea instituţiilor de securitate socială, care se confruntă deja cu o situaţie financiară delicată.

97. În plus, din opinia Guvernului reiese şi un alt scop, anume acela de a păstra consecvenţa sistemului de asigurări sociale. Guvernul susţine că perioadele lucrate în închisoare nu pot fi calificate ca perioade de cotizare sau de substituţie deoarece, potrivit principiilor legislaţiei austriece privind securitatea socială, asemenea perioade pot compensa doar perioade în care nu s-au plătit contribuţii pentru o serie limitată de activităţi şi situaţii social acceptate (de exemplu, perioadele de şcolarizare, maternitate, şomaj, boală, serviciu militar sau alternativ).

98. Curtea acceptă că motivele invocate de Guvern, anume, păstrarea eficienţei economice şi a consecvenţei sistemului general de pensii prin excluderea de la acest beneficiu a persoanelor care nu au plătit contribuţii suficiente, sunt legitime.

(iii) Dacă diferenţa de tratament este proporţională

99. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa binestabilită conform căreia deţinuţii, în general, continuă să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de convenţie, excepţie făcând dreptul la libertate, acolo unde detenţia este legală şi în conformitate cu articolul 5 din convenţie. Este de neconceput ca un deţinut să nu-şi poată exercita drepturile convenţionale doar pentru că este deţinut după o condamnare (a se vedea, Hirst împotriva Marii Britanii (nr. 2) [MC], nr. 74025/01, §§ 69-70, ECHR 2005‑IX, şi Dickson, citată supra, § 67). Aşadar, o persoană îşi păstrează drepturile convenţionale în timpul detenţiei, astfel că orice restrângere a acestor drepturi trebuie să fie justificată în fiecare caz în parte. Această jutificare poate decurge, printre altele, din consecinţele necesare şi inevitabile ale detenţiei sau din existenţa unei legături între restricţiile vizate şi circumstanţele specifice persoanei vizate (ibid., § 68).

100. În acest context, Curtea va examina dacă există un raport rezonabil de proproţionalitate între neafiliearea deţinuţilor care presetează muncă la sistemul naţional de pensii şi scopurile legitime enunţate mai sus. Elementul esenţial al susţinerilor reclamantului este acela că Guvernul nu a justificat diferenţa de tratament în cauză. A susţinut că principalul motiv pentru imposibilitatea deţinuţilor de a-şi plăti contribuţiile la fondul naţional de asigurări sociale este politica generală a statului însuşi de a reţine în mare parte remuneraţia deţinuţilor cu titlu de cheltuieli de întreţinere.

101. Curtea observă că problema afilierii deţinuţilor care prestează muncă în închisoare la sistemul naţional de pensii este strâns legată de chestiuni de politică generală în materie penală, cum ar fi interpretarea scopului general al detenţiei, sistemul de organizare a muncii, salarul şi priorităţile în utilizarea acestuia, dar şi de chestiuni de politică socială, reflectate în sistemul de asigurări sociale în ansamblu. Pe scurt, implică analiza unor probleme complexe şi alegeri de strategie socială, un domeniu în care marja de apreciere a statului este una largă şi în care Curtea intervine doar când consideră că alegerea de politică generală efectuată de legislativ este “în mod vădit nefondată” (a se vedea jurisprudenţa citată în paragraful 89 supra).

102. Având în vedere complexitatea acestei chestiuni, Curtea nu poate examina problema afilierii deţinuţilor la sistemul naţional de pensii în mod izolat, ci în contextul general al sistemului de muncă în închisoare şi de asigurări sociale ale deţinuţilor.

103. Aşa cum s-a notat mai sus, în sistemul austriac, deţinuţii au obligaţia de a presta muncă, în timp ce autorităţile penitenciare au obligaţia de a le acorda locuri de muncă adecvate. Curtea ia notă de un element pozitiv al acestui sistem şi anume că peste 70% din numărul total de deţinuţi lucrează. Orele de program sunt adaptate la contextul penitenciar, inclusiv prin existenţa unor măsuri favorabile, cum ar fi, luarea în considerare ca timp lucrat perioadele de tratament terapeutic sau social, până la cinci ore pe săptămână. Mai mult, deţinuţii primesc salariu pentru munca prestată, din care 75% este dedus cu titlu de contribuţie pentru întreţinere. Curtea notează, în primul rând, că această contribuţie nu este, în sine, în contradicţie cu Convenţia (a se vedea, Puzinas împotriva Lituaniei (decizie), nr. 63767/00, 13 decembrie 2005, privind o plângere în temeiul articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1, privind o reţinere de 25% din salarul unui deţinut). Deşi procentul în cauza de faţă este mai mare, nu poate fi privit ca fiind nerezonabil, având în vedere costurile generale ale întreţinerii închisorilor şi faptul că întreaga subzistenţa a deţinutului, înclusiv asigurarea medicală şi în caz de accident, este asigurată de stat.

104. Revenind la asigurarea socială a deţinuţilor, Curtea reiterează că atunci când se defineşte întinderea marjei de apreciere, un factor relevant poate fi existenţa sau inexistenţa unui consens la nivelul Statelor Contractante (a se vedea, Petrovic împotriva Austriei, 27 Mmartie 1998, § 38, Rapoarte 1998‑II).

105. Curtea observă că, deşi nu există un consens la nivel european în acest domeniu, există tendință în contra Regulamentului privind închisorile din 1987. Regulamentul din 2006 conţine principiul normalizării muncii prestate în închisoare, dar şi recomandă explicit în articolul 26.17 că “în măsura posibilităţilor, munca prestată în închisoare va fi inclusă în sistemul naţional de asigurări sociale” (a se vedea paragraful 56 supra). Totuşi, Curtea observă că terminologia folosită în articolul 26.17 din regulament este precaută (“în măsura posibilităţilor”) şi se referă la includerea în sistemele de securitate socială în termeni foarte generali. Mai mult, în timp ce majoritatea absolută a statelor membre ale Consiliului Europei asigură într-o oarecare măsură securitatea socială a deţinuţilor, doar o mică parte dintre acestea îi afiliază la sistemul de pensii, unele dintre state, precum Austria, dându-le doar posibilitatea de a face contribuţii voluntare. O mică parte dintre statele membre exclud expres deţinuţii din sistem (a se vedea paragraful 60 supra).

106. Aşadar, în mod gradual, societăţile se îndreaptă spre afilierea deţinuţilor la sistemele lor de securitate socială, în general şi la cel de pensii, în special. Legislaţia austriacă reflectă acest trend prin aceea că toţi deţinuţii beneficiază de asigurare medicală şi de accident. În plus, deţinuţii au fost afiliaţi la sistemul de asigurări de şomaj începând cu data de 1 ianuarie 1994, ca urmare a modificării Legii privind Asigurările de Şomaj din 1993, modificare legislativă care face parte dintr-un proces mai amplu de reformă a sistemului de executare a pedepselor. Aşa cum a explicat Guvernul, motivul acestei decizii a fost că legislativul a considerat că asigurările de şomaj sunt instrumentul cel mai eficace pentru a asista deţinuţii în procesul lor de reintegrare după eliberare, care, în plus faţă de plata unor ajutoare de şomaj, dă acces la o serie întreagă de facilităţi de formare şi de căutare a unui loc de muncă. În momentul reformei din 1993, afilierea la sistemul naţional de pensii a fost avut în vedere, dar nu a fost încă pus în aplicare din cauza situaţiei financiare dificile a instituţiilor de asigurări sociale.

107. Revenind la situaţia reclamantului, Curtea observă că a lucrat pe perioade lungi în închisoare (a se vedea paragraful 10 supra). Reiese din deciziile autorităţilor interne că perioadele în care reclamantul nu a fost asigurat au fost între 1960 şi 1990. Curtea acordă o mare pondere faptului că la momentul respectiv nu exista un acord de opinii cu privire la afilierea deţinuţilor care lucrează la sistemul naţional de asigurări sociale. Absenţa unei opinii comune se reflectă în Regulamentul European privind închisorile din 1987, care nu conţinea nicio prevedere în acest sens.

108. Guvernul susţine că asemenea perioade lungi de prestare a unei activităţi lucrative în închisoare sunt rare, prin urmare, majoritatea deţinuţilor au posibilitatea de a cumula un număr suficient de luni de cotizare pentru munca prestată în afara închisorii, nefiind astfel lipsiţi de pensie. Curtea nu consideră necesară examinarea acestui argument în detaliu, ci acordă, mai degrabă, importanţă faptului că reclamantul, deşi nu avea dreptul la pensie, nu era total lipsit de asigurare socială. După eliberarea sa din închisoare, a primit ajutor de şomaj şi ajutor de urgenţă, la care a avut dreptul în temeiul Legii privind Asigurările de Şomaj în calitatea sa de fost deţinut care a prestat muncă în închisoare. Potrivit susţinerilor sale, reclamantul încă primeşte ajutoare de urgenţă şi ajutor pentru locuinţă. Venitul său lunar este de aproximativ 720 EUR, ceea ce reprezintă aproape nivelul minim de pensie, care este în momentul de față de 780 EUR de persoană.

109. Pe baza situaţiei de fapt şi a tuturor informaţiilor aflate la dispoziţia sa, Curtea conchide că organizarea sistemului de muncă în timpul detenţiei şi a asigurării sociale aferente în anasamblu nu este “în mod vădit nerezonabilă”. În contextul modificărilor standardelor, nu i se poate reproşa unui Stat Constractant că acordă prioritate sistemului de asigurări de şomaj, care este considerat a fi cel mai relevant pentru reintegrarea deţinuţilor după eliberarea din închisoare.

110. Statului pârât i se cere să ţină sub supraveghere problema ridicată de această cauză, dar Curtea consideră că neafilierea deţinuţilor care prestează muncă la sistemul naţional de pensii până la momentul de faţă nu a depăşit marja de apreciere care îi este lăsată în acest domeniu.

111. Aşadar, nu a avut loc nicio încălcare a articolului 14, combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 4 DIN CONVENŢIE

112. Reclamantul susţine că prin neafilierea sa la sistemul naţional de pensii pentru perioadele lucrate în timpul detenţiei, munca sa nu poate fi inclusă în articolul 4 § 3 (a) şi a avut loc o încălcare a articolului 4 § 2 din convenţie.

Articolul 4, în partea sa relevantă pentru cauza de faţă, prevede după cum urmează:

“2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.

3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol :

(a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din [prezenta] Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate (...)”

A. Susţinerile părţilor

113. Reclamantul susţine că munca prestată în închisoare a reprezentat în mod evident “muncă forţată sau obligatorie” în sensul articolului 4 § 2 din convenţie. A făcut referire la Convenţia ILO nr. 29, potrivit căreia “munca forţată sau obligatorie” înseamnă “orice muncă sau serviciu prestate de către o persoană sub ameninţarea unei sancţiuni şi pentru care persoana respectivă nu s-a oferit voluntar”. În legătură cu acest aspect, a subliniat că deţinuţii în Austria sunt obligaţi că muncească, în temeiul secţiuni 44 din Legea Executării Pedepselor şi că refuzul de a lucra se pedepseşte, în temeiul secţiunilor 107(1) şi 109 ale respectivei legi.

114. Reclamantul acceptă că obligaţia impusă deţinuţilor de a presta munca poate fi justificată de articolul 4 § 3 (a), dar susţine că în conformitate cu standardele societăţii contemporane, prestarea muncii fără afilierea la sistemul naţional de pensii nu poate fi privită ca “muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei” în sensul respectivei prevederi. Prin urmare, faptul că a trebuit să presteze muncă fără a fi afiliat la sistemul naţional de pensii ar reprezenta o încălcare a articolului 4 din convenţie.

115. Guvernul susţine că munca prestată în timpul detenţiei nu intră în sfera de aplicare a articolului 4, deoarece este cuprinsă în excepţia la interzicerea muncii forţate sau obligatorii prevăzută de articolul 4 § 3 (a). Prin urmare, neafilierea deţinuţilor care prestează muncă în detenţie la sistemul naţional de pensii nu pune o problemă din prisma articolului 4 din convenţie.

B. Aprecierea Curţii

1. Principii generale

116. Curtea reaminteşte că articolul 4 consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Spre deosebire de cele mai multe dintre prevederile substanţiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi 4, articolul 4 § 1 nu prevede excepţii şi derogarea în temeiul articolului 15 § 2 nu este permisă nici chiar pentru cauză de urgenţă publică care ar pune în pericol naţiunea (a se vedea, Siliadin împotria Franţei, nr. 73316/01, § 112, ECHR 2005‑VII, şi Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei, nr. 25965/04, § 283, ECHR 2010‑... (fragmente)).

117. Articolul 4 § 2 din convenţie intezice “munca forţată sau obligatorie”. În interpretarea articolului 4, Curtea a luat în considerare în trecut Convenţiile relevante ale ILO, care sunt obligatorii pentru aproape toate statele Consiliului Europei, inclusiv Austria, şi, în special, Convenţia asupra Muncii Forţate din 1930 (a se vedea, Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 32, seria A nr. 70, şi Siliadin, citată supra, § 115).

118. În aceste cauze, Curtea a notat că există o asemănare evidentă şi deloc întâmplătoare între paragraful 3 din articolul 4 din convenţie şi paragraful 2 din articolul 2 din Convenţia ILO nr. 29. Paragraful 1 din articolul 2 din Convenţia ILO nr. 29 prevede că “în sensul aceste convenţii”, termenul “ muncă forţată sau obligatorie” înseamnă “orice muncă sau serviciu prestate de către o persoană sub ameninţarea unei sancţiuni şi pentru care persoana respectivă nu s-a oferit voluntar” (a se vedea, Siliadin, citată supra, § 116). Curtea a privit această definiţie ca pe un punct de plecare pentru interpretarea articolului 4 din convenţie, dar a notat că nu ar trebui pierdute din vedere particularităţile Convenţiei şi nici faptul că aceasta este un instrument viu, care trebuie interpretat “în lumina principiilor care prevalează în momentul de faţă în societăţile democratice” (a se vedea, Van der Mussele, citată supra, § 32).

119. Articolul 4 § 3 (a) indică faptul că termenul muncă “forţată sau obligatorie” nu include “orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei”.

120. Curtea a notat structura specifică a articolului 4. Paragraful 3 nu intenţionează să “limiteze” exercitarea dreptului garantat de paragraful 2, ci să “delimiteze” însuşi conţinutul acestui drept, deoarece formează un ansamblu cu paragraful 2 şi indică ce anume nu este inclus în noţiunea de “muncă forţată sau obligatorie” (“n’est pas consideré comme ‘travail forcé ou obligatoire’...”). Aşadar, paragraful 3 serveşte ca un ajutor la interpretarea paragrafului 2. Cele patru alineate ale paragrafului 3, în ciuda diversităţii lor, se întemeiază pe ideea de bază a interesului general, a solidarităţii sociale şi a normalităţii (a se vedea, Van der Mussele, citată supra, § 38; şi Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, 18 iulie 1994, § 22, seria A nr. 291‑B, Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, § 44, ECHR 2006‑VIII).

121. Jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte munca prestată în închisoare este săracă. Într-una din primele sale hotărâri, Curtea a fost chemată să examineze munca impusă unui deţinut recidivist, eliberarea lui fiind condiţionată de acumularea unui număr minim de ore lucrate. Deşi munca respectivă era obligatorie, Curtea nu a constatat o încălcare a articolului 4 din convenţie, deoarece erau îndeplinite cerinţele articolului
4 § 3 (a). În opinia Curţii, munca impusă “nu depăşea ceea ce era ‘normal’ în acest context, deoarece era menită să-l ajute pe reclamant să se reintegreze în societate şi avea o bază legală ce îşi găsea echivalent şi în alte state membre ale Consiliului Europei (a se vedea, Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, 24 iunie 1982, § 59, seria A nr. 50, cu referire la De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, §§ 89-90, seria A nr. 12).

122. Cu privire la remunerarea şi asigurarea socială a deţinuţilor, Curtea face referire la decizia Comisiei Europene a drepturilor omului din 6 aprilie 1968 în cauza Douăzeci şi unu de deţinuţi împotriva Germaniei (nr. 3134/67, 3172/67, 3188-3206/67, Colecţia 27, p. 97-116), în care reclamanţii, întemeindu-se pe articolul 4, s-au plâns că nu au fost pltiţi în mod corespunzător pentru munca pe care au fost obligaţi să o presteze în timpul detenţiei şi că nu li s-au plătit contribuţiile la sistemul de asigurări sociale de către autorităţile penitenciare. Comisia a declarat plângerea ca nefondată. A notat că articolul 4 nu conţine nicio prevedere cu privire la remunerarea deţinuţilor pentru munca depusă. Mai mult, a făcut referire la jurisprudenţa sa constantă în care s-au respins ca inadmisibile cererile deţinuţilor cu privire la nivelul remuneraţiei deţinuţilor sau la dreptul lor la asigurare socială.

123. Curtea a fost chemată să examineze o plângere similară dintr-o perspectivă uşor diferită în cauza Puzinas (citată supra). Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că legislaţia internă privind asigurările sociale nu era adecvată şi nu permitea deţinuţilor să primească pensie sau alte asigurări sociale pentru munca prestată în timpul detenţiei. Curtea a examinat cererea, în primul rând, prin prisma articolului 1 din Protocolul nr. 1, constatând că reclamantul nu avea, în mod evident, nici un drept la pensie sau la alte asigurări sociale conform legislaţiei interne. Având în vedere că reclamantul nu avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la eventuala sa pensie, Curtea a respins plângerea ca incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei.

2. Aplicarea principiilor enunţate la cauza de faţă

124. Curtea trebuie să examineze dacă reclamantul din cauza de faţă a trebuit să presteze “muncă forţată sau obligatorie” contrară articolului 4 din convenţie. Curtea notează că reclamantul avea obligaţia de a presta muncă în temeiul secţiunii 44(1) din Legea privind Executarea Pedepselor. Refuzul de a lucra reprezenta o contravenţie, în temeiul secţiunii 107 a Legii, sancţionabilă în temeiul secţiunii 109 cu pedepse variind între mustrare şi izolare.

125. Luând ca punct de plecare pentru interpretarea articolului 4 § 2 din convenţie definiţia muncii forţate sau obligatorii din articolul 2 § 1 din Convenţia ILO nr. 29 (a se vedea, Van der Mussele, citată supra, §§ 32-34), Curtea nu are nicio îndoială că reclamantul a prestat o muncă “pentru care nu s-a oferit voluntar şi sub ameninţarea unei pedepse”.

126. Acest aspect nu este disputat de părţi, dar versiunile acestora diferă în ceea ce priveşte aspectul dacă munca prestată intră în sfera de aplicare a articolului 4 § 3 (a) din convenţie, care exclude “munca cerută în timpul detenţiei impusă în conformitate cu articolul 5 din convenţie” din noţiunea de “muncă forţată sau obligatorie”. Guvernul a răspuns afirmativ la această întrebare, conchizând că munca prestată de către reclamant ca deţinut nu intră în sfera de aplicare a articolului 4. Reclamantul a susţinut însă că munca prestată în timpul detenţiei fără afiliere la sistemul naţional de pensii nu este acopertiă de prevederea respectivă. Aşadar, constituie “muncă forţată sau obligatorie” cu încălcarea articolului 4 § 2.

127. Curtea nu a avut până acum posibilitatea de a examina dacă articolul 4 impune Statelor Contractante să includă munca deţinuţilor în sistemul naţional de asigurări sociale. Notează că decizia susmenţionată pronunţată de către Comisie în Douăzeci şi unu de deţinuţi împotriva Germaniei (citată supra) prin care s-a răspuns negativ la această întrebare datează din 1968. Curtea va trebui, aşadar, să analizeze dacă poziţia adoptată în decizia respectivă este încă valabilă cu privire la munca prestată de reclamant în calitate de deţinut fără a fi afiliat la sistemul naţional de pensii.

128. Terminologia Convenţiei nu oferă nicio indicaţie cu privire la problema afilierii deţinuţilor la sistemul naţional de asigurări sociale. Totuşi, pentru a stabili ce anume este considerată “muncă impusă în mod normal în timpul detenţiei”, Curtea va trebui să aibă în vedere standardele care prevalează în statele membre (a se vedea, Van Droogenbroeck, citată supra, § 59).

129. Reclamantul se întemeiază, în principal, pe doctrina Curţii potrivit căreia Convenţia este un instrument viu care trebuie interpretat în lumina condiţiilor societăţii contemporane (a se vedea, de exemplu, Tyrer împotriva Marii Britanii, 25 aprilie 1978, § 31, seria A nr. 26; Christine Goodwin împotriva Marii Britanii [MC], nr. 28957/95, § 75, ECHR 2002‑VI; şi Van der Mussele, citată supra, § 32), inducând ideea că standardele europene
s-au schimbat în aşa fel încât munca deţinuţilor fără afilierea la sistemul naţional de pensii nu mai poate fi privită ca “muncă impusă în mod normal în timpul detenţiei”.

130. Curtea notează că reclamantul a lucrat pe perioade lungi în timpul detenţiei sale, începând din 1960. La momentul respectiv, Comisia, prin decizia sa pronunţată în cauza Douăzeci şi unu de deţinuţi împotriva Germaniei (citată supra) a statuat că articolul 4 din convenţie nu impune ca deţinuţii care prestează muncă să fie afiliaţi la sistemul naţional de asigurări sociale. Regulamentul European privind Închisorile din 1987 nu a atins problema afilierii deţinuţilor la sistemul naţional de asigurări sociale. Curtea admite că în ultima vreme s-au înregistrat evoluţii semnificative în domeniul reglementărilor de drept penal, reflectate în Regulamentul European privind Închisorile din 2006, care conţine ca principiu de bază normalizarea muncii prestate în timpul detenţiei. În contextul de faţă, Regula 26.17 din Regulamentul din 2006 prevede că “în măsura posibilităţilor, deţinuţii care prestează muncă vor fi incluşi în sistemele naţionale de asigurări sociale”.

131. Totuşi, având în vedere practica curentă a statelor membre, Curtea nu găseşte întemeiată interpretarea articolului 4 promovată de către reclamant. Pe baza informaţiilor aflate la dispoziţia Curţii, deşi o majoritate semnificativă a statelor membre afiliază deţinuţii într-o formă sau alta la sistemele naţionale de asigurări sociale sau le asigură diferite forme de protecţie socială, doar câteva afiliază deţinuţii la sistemul naţional de pensii. Legislaţia austriacă reflectă evoluţiile din dreptul european în ceea ce priveşte faptul că tuturor deţinuţilor li se asigură îngrijire medicală obişnuită şi în caz de accident și deţinuţii sunt afiliaţi la sistemul de asigurări de şomaj, dar nu la sistemul naţional de pensii.

132. În concluzie, rezultă că nu există un consens între statele membre cu privire la afilierea deţinuţilor la sistemul naţional de pensii. În timp ce Regula 26.17 din Regulamentul din 2006 reflectă o evoluţie, aceasta nu poate fi tradusă într-o obligaţie în temeiul articolului 4 din convenţie. Prin urmare, munca obligatorie prestată de către reclamant în calitate de deţinut, fără să fie afiliat la sistemul naţional de pensii, trebuie privită ca “muncă impusă în mod normal în cursul detenţiei” în sensul articolului 4 § 3 (a).

133. Concluzia Curții este că munca prestată de către reclamant este acoperită de articolul 4 § 3 (a) din convenţie şi nu constituie “muncă forţată sau obligatorie” în sensul articolului 4 § 2 din convenţie.

134. Prin urmare, nu a avut loc nicio încălcare a articolului 4 din convenţie.

III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE, COMBINAT CU ARTICOLUL 4

135. Curtea notează că reclamantul s-a întemeiat, în principal, pe articolul 4, dar a făcut referire şi la articolul 14, fără a prezenta însă argumente separate cu privire la articolul 14, combinat cu articolul 4.

136. Curtea consideră că examinarea articolului 4 acoperă toate aspectele criticate de către reclamant prin plângerea sa şi nu consideră necesară examinarea capătului de cerere întemeiat pe articolul 14, combinat cu articolul 4.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Decide, cu zece voturi pentru şi şapte împotrivă, că nu a avut loc nicio încălcare a articolului 14 din convenţie, combinat cu 1 din Protocolul adițional nr. 1;

2. Decide, cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă, că nu a avut loc nicio încălcare a articolului 4 din convenţie;

3. Decide, în unanimitate, că nu este necesară examinarea separată a capătului de cerere întemeiat pe articolul 14 din convenţie, combinat cu articolul 4 din convenţie.

Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în audiere publică în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, pe data de 7 iulie 2011.

Vincent BergerJean-Paul Costa
JuristconsultPreşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 şi convenţie şi 74 § 2 din Regulamentul Curţii, sunt anexate prezentei hotărâri următoarele opinii separate:

(a) Opinia concurentă a judecătorului De Gaetano;

(b) Opinia comună parţial dizidentă a judecătorilor Tulkens, Kovler, Gyulumyan, Spielmann, Popović, Malinverni şi Pardalos;

(c) Opinia parţial dizidentă a judecătoarei Tulkens.

Opiniile separate nu au fost traduse, dar se pot găsi în engleză și franceză, în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a Curții.

J.-P.C.
V.B

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

 Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

 Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

 

Full & Egal Universal Law Academy