©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a cincea
Cauza Suda împotriva Republicii Cehe
(Cererea nr. 1643/06)
Hotărâre
Strasbourg
28 octombrie 10
Definitivă
28/01/2011
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Suda împotriva Republicii Cehe,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, preşedinte, Renate Jaeger, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Zdravka Kalaydjieva, judecători, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 octombrie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 1643/06 îndreptată împotriva Republicii Cehe prin care un resortisant al acestui stat, Pavel Suda („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 ianuarie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de P. Zima, avocat în Baroul ceh. Guvernul ceh („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, V.A. Schorm.
3. Reclamantul pretinde că, din cauza unei clauze de arbitraj formulată de către terţi, nu putea obţine examinarea cauzei sale de o instanţă care să prezinte garanţiile necesare.
4. La 5 februarie 2009, preşedintele secţiei a cincea a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1968 şi are domiciliul în Pardubice.
6. Reclamantul era acţionar minoritar la societatea pe acţiuni C. Prin decizia adunării generale luată cu majoritate (fără votul reclamantului, care a votat împotrivă), la 19 noiembrie 2003, s-a decis dizolvarea societăţii C. fără lichidare şi repunerea bunurilor sale în posesia acţionarului său principal, societatea E.
Contractul privind repunerea în posesie a bunurilor încheiat între C şi E. a determinat, în baza unui raport de expertiză realizat de un institut specializat numit de instanţă, valoarea în numerar a acţiunilor deţinute de acţionarii minoritari, printre care şi reclamantul. Conform art. 220p alin. (4) C. com., contractul dă acţionarilor dreptul de reexaminare a cuantumului sumei respective în termen de două luni de la data la care înscrierea în registrul comerţului a transferului bunurilor devine opozabilă terţilor. Conform unei clauze de arbitraj incluse în contract, această reexaminare nu este de competenţa instanţelor ordinare; trebuia efectuată de către arbitri înscrişi pe lista unei societăţi cu răspundere limitată (fiecare parte alegând câte un arbitru şi aceşti arbitri alegând un preşedinte) şi conform regulilor de procedură arbitrală stabilite de respectiva societate, în vigoare la data încheierii contractului.
7. La 9 februarie 2004, reclamantul a sesizat instanţa regională (Krajský soud) din Brno cu o cerere de reexaminare şi anulare a sumei acordată conform contractului menţionat.
8. La 27 aprilie 2004, instanţa regională a respins cererea, subscriind la obiecţia pârâtului conform căreia competenţa în materie era rezervată arbitrilor. A estimat că nu erau îndeplinite condiţiile din a doua teză a art. 106 alin. (1) C. proc. civ., care permit instanţei în anumite cazuri să decidă în cauză.
9. La 18 octombrie 2004, această hotărâre a fost confirmată de instanţa superioară (Vrchní soud) din Olomouc. Admiţând că, în temeiul Legii nr. 216/1994 privind procedura de arbitraj, competenţa unei instanţe arbitrale sau a arbitrilor nu se putea baza decât pe un acord între părţile litigiului, instanţa a considerat că această competenţă putea decurge şi din alt act normativ, în speţă art. 220k alin. (1) şi art. 220p alin. (4) C. com., care permit ca acest tip de litigii să fie soluţionate printr-o procedură de arbitraj. A respins, prin urmare, cererea reclamantului şi a concluzionat că, în speţă, clauza de arbitraj a fost formulată în mod valabil.
10. La 15 februarie 2005, reclamantul a formulat un recurs constituţional în care se plângea de încălcarea dreptului său la un proces echitabil. A susţinut că o clauză de arbitraj, echivalând cu renunţarea la un drept constituţional, trebuia să emane din voinţa personală a părţilor litigiului, care nu putea fi înlocuită de acţiunea unor terţi, în acest caz societăţile C. şi E., încheind contractul cu privire la repunerea în posesia bunurilor.
11. Prin decizia din 23 iunie 2005, notificată avocatului reclamantului la 11 iulie 2005, Curtea Constituţională (Ústavní soud) a respins recursul ca fiind în mod vădit nefondat. Aceasta a arătat că stingerea procedurii nu a limitat dreptul reclamantului la o protecţie judiciară contrară Constituţiei deoarece acesta a dispus de o altă modalitate de protecţie a drepturilor sale patrimoniale; într-adevăr, dacă intenţiona să conteste conţinutul contractului cu privire la repunerea în posesia bunurilor, persoana în cauză ar fi putut introduce (în termenul de trei luni de la data desfăşurării adunării generale) o procedură de constatare a nulităţii acestui contract. Curtea a observat apoi că adunarea generală a unei societăţi putea decide cu majoritate în materie şi că deţinerea acţiunilor implica întotdeauna riscul unei ingerinţe în acest drept de proprietate.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Codul comercial (Legea nr. 513/1991, versiunea în vigoare la momentul comiterii faptelor)
12. Pentru modul de redactare a art. 131 pct. 3 c), art. 220h pct. 4 şi art. 220l, a se vedea Kohlhofer şi Minarik împotriva Republicii Cehe (nr. 2921/03, 28464/04 şi 5344/05, pct. 45, 51, 53-57, 15 octombrie 2009).
13. Art. 220p reglementa dizolvarea unei societăţi pe acţiuni prin repunerea bunurilor în posesia acţionarului principal.
Potrivit art. 220p alin. (1), adunarea generală poate decide cu privire la dizolvarea societăţii fără lichidare şi repunerea în posesia bunurilor a unui acţionar ce deţine acţiuni a căror valoare nominală depăşeşte 90% din capital (denumit în continuare „acţionar principal”).
Alin. (2) obligă acţionarul principal să furnizeze celorlalţi acţionari o soluţionare pecuniară adecvată, sumă care trebuie stabilită printr-un raport de expertiză.
În temeiul art. 220p alin. (4), contractul cu privire la repunerea bunurilor în posesia acţionarului principal dintre societate şi acesta trebuie să determine suma şi termenul plăţii. Acest termen nu poate depăşi două luni de la înscrierea transferului bunurilor în registrul comerţului. În acest context, art. 220k alin. (1), (5) şi (7) (cu privire la despăgubirea acţionarilor la fuziune) trebuie să se aplice în mod corespunzător. Contractul cu privire la repunerea în posesia bunurilor trebuie să încunoştinţeze acţionarii minoritari despre dreptul lor la despăgubire, precum şi despre dreptul de reexaminare a sumei în termen de două luni de la data la care înscrierea transferului bunurilor în registrul comerţului devine opozabilă terţilor.
14. Art. 220k alin. (1) prevedea că, în cazul în care rata de schimb a acţiunilor indicată în contractul cu privire la fuziune nu era adecvată, fiecare acţionar al societăţii fuzionate avea dreptul să ceară o despăgubire societăţii dobânditoare. Contractul de fuziune putea stabili ca reexaminarea ratei de schimb a acţiunilor şi stabilirea sumei despăgubirii să facă obiectul unei proceduri de arbitraj. În temeiul art. 220k alin. (5), hotărârea judecătorească care acorda unui acţionar dreptul la a fi despăgubit de societatea dobânditoare, în baza dreptului recunoscut, de asemenea, faţă de ceilalţi acţionari.
15. Art. 220h – 200p au fost abrogate, la 1 iulie 2008, prin Legea nr. 125/2008 cu privire la transformările societăţilor comerciale şi a cooperativelor. Această lege nu mai prevede posibilitatea de contractare a unei clauze de arbitraj. Expunerea de motive a Guvernului indică faptul că, deşi Curtea Constituţională nu a calificat ca fiind anticonstituţională posibilitatea de reexaminare a sumei de plată prin intermediul unei proceduri de arbitraj, se referea totuşi la o reglementare discutabilă deoarece permitea impunerea chiar de către arbitri a reexaminării acţionarilor care nu au consimţit, ceea ce era contrar cel puţin principiilor morale.
B. Legea nr. 216/1994 privind procedura de arbitraj
16. În temeiul art. 8, persoana care ar trebui să arbitreze trebuie să anunţe imediat părţile sau instanţa despre toate circumstanţele care pot ridica îndoieli justificate cu privire la imparţialitate, care ar duce la recuzarea sa.
17. Art. 12 obligă arbitrul să renunţe la funcţie dacă, în cursul procedurii, apar circumstanţe ce pot ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea sa; dacă nu o face, părţile pot conveni modul în care poate fi recuzat sau pot propune instanţei să hotărască asupra recuzării sale.
18. Art. 15 îi autorizează pe arbitri să-şi examineze competenţa; aceştia pot decide că nu sunt competenţi să hotărască asupra convenţiei de arbitraj ce le-a fost prezentată.
19. În temeiul art. 18, părţile la o procedură de arbitraj sunt în poziţie egală şi trebuie să li se ofere ocazia de a-şi valorifica drepturile.
20. Conform art. 30, prevederile Codului de procedură civilă se aplică în mod corespunzător procedurii în faţa arbitrilor, dacă nu se prevede altceva.
În temeiul art. 13, instanţa sesizată de una din părţi anulează hotărârea arbitrală dacă
a) a fost pronunţată într-o cauză care nu poate face obiectul unei convenţii de arbitraj valabile;
b) convenţia de arbitraj este lovită de nulitate din alte motive, a fost anulată sau nu are legătură cauza respectivă;
c) cauza implică un arbitru care nu a fost chemat să arbitreze sau nu avea capacitatea de a arbitra;
d) hotărârea arbitrală nu a fost pronunţată cu majoritate;
e) arbitrii nu au examinat argumentele unei părţi în cauză;
f) hotărârea arbitrală impune uneia din părţi o obligaţie pe care petentul nu a cerut-o sau care nu este autorizată prin dreptul intern;
g) există motive care permit, într-o procedură judiciară civilă, să se solicite redeschiderea procedurii.
21. Art. 34 alin. (1) prevede, în cazul în care instanţa anulează o hotărâre arbitrală pentru motivele indicate la art. 31 a) sau b), să continue, la cererea uneia dintre părţi, să examineze cauza pe fond şi să se pronunţe.
Conform art. 34 alin. (2), dacă instanţa anulează o hotărâre arbitrală pentru un alt motiv decât cel prevăzut la alin. (1), convenţia de arbitraj rămâne valabilă. Arbitrii care au examinat hotărârea arbitrală anulată sunt excluşi din noua examinare a cauzei.
C. Codul de procedură civilă (Legea nr. 99/1963)
22. Art. 106 alin. (1) prevede că, în cazul în care instanţa stabileşte, în urma cererii reclamantului formulată cel târziu în primul act efectuat în cauză, examinarea cauzei într-o procedură de arbitraj, conform convenţiei de arbitraj încheiată între părţi, pronunţă stingerea procedurii; instanţa va examina totuşi cauza dacă părţile declară că nu mai vor să aplice convenţia. Mai mult, instanţa va examina cauza dacă stabileşte că, în temeiul dreptului ceh, nu poate face obiectul unei convenţii de arbitraj sau că convenţia de arbitraj este lovită de nulitate ori nu există, precum şi în cazul în care instanţa arbitrală şi-a declinat competenţa.
23. În temeiul art. 106 alin. (2), în cazul în care instanţa a pronunţat stingerea procedurii în temeiul alin. (1) şi dacă a fost formulată o cerere introductivă de instanţă în faţa arbitrilor, efectele juridice ale cererii iniţiale sunt păstrate cu condiţia ca cererea introductivă de instanţă în faţa arbitrilor să fi fost formulată în cele treizeci de zile de la notificarea deciziei privind stingerea procedurii judiciare.
24. În temeiul art. 106 alin. (3), dacă procedura de arbitraj a fost angajată înaintea procedurii judiciare, instanţa suspendă procedura cu privire la inexistenţa sau nulitatea convenţiei de arbitraj până în momentul în care este pronunţată o hotărâre în procedura de arbitraj cu privire la competenţa sau la fondul cauzei.
D. Jurisprudenţa instanţelor supreme
25. Curtea Supremă şi Curtea Constituţională au confirmat, în mai multe decizii, avizul instanţelor inferioare conform căruia competenţa arbitrilor de a judeca litigiile dintre acţionarul principal şi acţionarul minoritar cu privire la soluţionarea pecuniară se poate întemeia pe art. 220k alin. (1) C. com. şi, astfel, pe o convenţie de arbitraj încheiată între acţionarul principal şi societate.
26. În hotărârea nr. 32 Odo 1528/2005 din 25 aprilie 2007, Curtea Supremă a reiterat necesitatea aplicării în procedura de arbitraj a principiilor Codului de procedură civilă (printre care şi principiul egalităţii părţilor), aplicare ce face obiectul reexaminării judiciare în temeiul art. 31 din Legea privind procedurile de arbitraj.
27. În hotărârea nr. 32 Cdo 1201/2007 din 11 iunie 2008, Curtea Supremă a declarat în mod explicit obligaţia de respectare în procedura de arbitraj a principiilor fundamentale de echitate a procedurii, sub sancţiunea anulării hotărârii arbitrale.
E. Hotărârea Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera Economică şi Camera Agrară a Republicii Cehe
28. Prin hotărârea nr. 637/05 pronunţată la 11 octombrie 2006, Curtea de Arbitraj şi-a declinat competenţa pentru a judeca acelaşi tip de litigiu ca cel din speţă şi a pronunţat stingerea procedurii de arbitraj. Ea a estimat că clauza de arbitraj încheiată între societatea dizolvată şi acţionarul său principal nu era obligatorie pentru terţi (printre care şi acţionarii minoritari). Într-adevăr, în temeiul legii privind procedura de arbitraj, competenţa arbitrilor nu se poate întemeia decât pe un contract încheiat de către părţile litigiului; Codul comercial nu putea aşadar impune ex lege o procedură de arbitraj obligatorie indiferent de problema de a afla dacă condiţiile legii privind procedura de arbitraj erau îndeplinite.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie
29. Reclamantul pretinde că, ca urmare a unei clauze de arbitraj contractată de către terţi, nu putea obţine examinarea cauzei sale de o instanţă care să prezinte garanţiile necesare. El subliniază că procedura de arbitraj nu ar fi publică, că hotărârea arbitrală nu ar putea fi reexaminată pe fond de către o instanţă şi că el ar fi trebuit să suporte cheltuielile de procedură. Reclamantul invocă în această privinţă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public [...] a cauzei sale de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
30. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
31. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, referindu-se, între altele, la cauza Kozlov împotriva Rusiei [(dec.), nr. 55129/00, 18 aprilie 2002]. În opinia lui, reclamantul ar fi trebuit în primul rând să iniţieze procedura în faţa arbitrilor, astfel cum prevede clauza respectivă, care nu ar fi ţinuţi de hotărârea Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera Economică şi Camera Agrară din 11 octombrie 2006; prin urmare, nu este posibil să se deducă din aceasta că, în speţă, arbitrii s-ar fi declarat necompetenţi pentru a soluţiona cauza şi că această cale ar fi fost a priori în zadar. Guvernul subliniază, de asemenea, că, dacă arbitrii şi-ar fi declinat cu adevărat competenţa, reclamantul ar fi putut apoi sesiza instanţa care ar fi fost obligată, în temeiul celei de-a doua teze a art. 106 alin. (1) C. proc. civ., să examineze cauza pe fond.
32. Guvernul observă, în plus, că reclamantul nu a profitat de posibilitatea de a iniţia procedura care încearcă să constate nulitatea deciziei adunării generale şi a contractului privind repunerea în posesia bunurilor, ceea ce i-ar fi permis să atace actul pe care se bazează competenţa arbitrilor; de asemenea, ar fi putut să formuleze o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de nerespectarea obligaţiilor de către organele societăţii sau de experţii lor, în temeiul art. 220h şi 220l C. com. Aceste două proceduri ar fi fost desfăşurate în contradictoriu în faţa unei instanţe ordinare.
33. Opunându-se excepţiei menţionate, reclamantul notează, în primul rând, că nu este relevantă în speţă cauza Kozlov (decizia citată anterior) deoarece instanţele de arbitraj menţionate sunt instanţe federale specializate în litigii comerciale care fac parte din sistemul judiciar standard. De asemenea, reclamantul consideră că trebuie distinsă cauza sa de cele în care era vorba de un arbitraj voluntar.
34. Persoana în cauză subliniază apoi că dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reţinut în speţă de către Guvern, are un caracter condiţional, ceea ce constituie un obstacol inacceptabil pentru dreptul de acces la instanţă. Într-adevăr, dreptul său de sesizare a instanţelor ordinare ar depinde fie de alegerea societăţii respective şi a acţionarului său principal de a contracta sau nu o clauză de arbitraj, fie de decizia imprevizibilă a arbitrilor cu privire la propria lor competenţă. De altfel, dacă sesiza arbitrii după ce instanţele au refuzat examinarea cauzei sale pe fond, aceasta ar putea fi considerată ca o renunţare la dreptul său la un proces echitabil, iar arbitrii nu i-ar putea soluţiona capetele de cereri întemeiate pe echitatea şi publicitatea procedurii.
35. În ceea ce priveşte acţiunea în nulitatea deciziei adunării generale, reclamantul notează că, în temeiul art. 220h C. com., o astfel de acţiune nu poate fi examinată pe fond după înscrierea deciziei privind transferul bunurilor în registrul comerţului.
36. Curtea consideră că problema de a şti dacă reclamantul a epuizat căile de atac interne este strâns legată de fondul cererii sale. Astfel Curtea va examina excepţia de inadmisibilitate a Guvernului în cadrul motivării capătului de cerere formulat în temeiul art. 6 § 1.
37. De altfel, Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 a) din convenţie şi că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, cererea trebuie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
38. Reclamantul evidenţiază asemănările prezentei cauze cu cauza Bramelid şi Malmström împotriva Suediei (nr. 8588/79 şi 8589/79, decizia Comisiei din 12 octombrie 1989, Culegere de hotărâri şi decizii nr. 29), subliniind că speţa nu se referea la un arbitraj voluntar deoarece nici nu a consimţit şi nici nu a încheiat contractul ce include clauza de arbitraj. El consideră, de asemenea, că dreptul de acces la instanţă nu poate depinde de voinţa părţilor la contractul privind repunerea în posesia bunurilor sau de decizia, imprevizibilă, a arbitrilor cu privire la competenţa proprie.
39. Persoana în cauză insistă apoi asupra faptului că, spre deosebire de cauza Osmo Suovaniemi şi alţii împotriva Finlandei [(dec.), nr. 31737/96, 23 februarie 1999], citată de Guvern, în speţă nu renunţat deloc la dreptul de examinare a cauzei în şedinţă publică de către o instanţă ordinară. Admiţând că adunarea generală a unei societăţi pe acţiuni decide probleme importante cu privire la societatea respectivă, reclamantul consideră că decizia acestui organ nu-i poate înlocui propria voinţă în ceea ce priveşte renunţarea la un drept fundamental. Într-adevăr, partea de acţiuni deţinută de acţionarul majoritar nu acordă acestuia dreptul de a decide cu privire la renunţarea de către acţionarii minoritari a drepturilor lor fundamentale.
La acest punct, reclamantul se opune argumentului Guvernului care califică ca general sau speculativ capătul de cerere întemeiat pe absenţa de publicitate a procedurii de arbitraj. El afirmă că art. 220k alin. (5) C. com. acordă tuturor acţionarilor minoritari dreptul de a profita de o hotărâre judecătorească favorabilă unuia dintre ei, dând astfel acestei decizii un efect erga omnes. Or, dacă suma de plată face obiectul unei proceduri de arbitraj, nepublică şi confidenţială, ceilalţi acţionari nu-i pot afla rezultatul şi nici o eventuală posibilitate de a angaja o procedură de plată împotriva acţionarului majoritar.
40. Reclamantul observă, în plus, că în toate celelalte state în care o adunare generală a unei societăţi poate decide transferul de bunuri sau de squeeze-out, litigiile dintre acţionari sunt întotdeauna examinate de instanţele ordinare. El citează, în această privinţă, legislaţiile germană şi austriacă care au creat un standard european pe care Republica Cehă nu l-a respectat. De asemenea, persoana în cauză notează că posibilitatea de a supune acest tip de litigii unui arbitraj a fost recent suprimată de dreptul ceh (prin Legea nr. 125/2008).
41. Reclamantul notează, în sfârşit, că reexaminarea de către o instanţă în urma procedurii arbitrale, prevăzută de art. 31 din Legea nr. 216/1994 privind procedura de arbitraj, este limitată la unele deficienţe de procedură şi nu priveşte fondul cauzei; astfel, hotărârile Curţii Supreme citate de Guvern, pronunţate în cauzele de arbitraj voluntar, nu au legătură decât cu problema egalităţii părţilor. În virtutea art. 34 § 1 din Legea nr. 216/1994, instanţa nu poate decide pe fondul cauzei decât dacă arbitrajul este exclus per se sau dacă clauza de arbitraj este lovită de nulitate. În alte cazuri, legislaţia cehă nu permite, în ceea ce priveşte hotărârile arbitrale, o reexaminare judiciară integrală a problemelor de fapt şi de drept.
42. Guvernul subliniază că reclamantul nu a iniţiat procedura de arbitraj şi nu este posibil să se prevadă modul în care şi-ar fi decis competenţa arbitrii înscrişi pe lista societăţii desemnate în clauza de arbitraj. Cu toate acestea, indiferent de decizia lor în această privinţă, cauza ar fi fost examinată pe fond, fie de către arbitri (dacă îşi acceptau competenţa), fie de către o instanţă ordinară în temeiul tezei a doua a alin. (1) al art. 106 C. proc. civ. (dacă arbitrii îşi declinau competenţa). Guvernul consideră că argumentul reclamantul ce se opune la natura „condiţionată” a unui asemenea acces la instanţă se bazează pe o falsă presupunere conform căreia procesul echitabil nu ar fi garantat decât dacă cauza este examinată de o instanţă ordinară sau dacă decizia arbitrilor este supusă unui control integral al instanţelor. Ori, Curtea nu ar impune niciodată cerinţe atât de stricte în ceea ce priveşte procedura de arbitraj.
43. În opinia Guvernului, chiar dacă arbitrii au decis să examineze cauza pe fond, garanţiile prevăzute de art. 6 § 1 din convenţie ar fi fost respectate, astfel cum impune jurisprudenţa, dacă nu este vorba de un arbitraj voluntar (Bramelid şi Malmström împotriva Suediei, decizia Comisiei citată anterior). Guvernul consideră totuşi că, spre deosebire de cauza Bramelid şi Malmström, nu putem vorbi în speţă de un arbitraj forţat, impus indiferent de voinţa părţilor. Într-adevăr, în prezenta cauză, art. 220k alin. (1) şi art. 220p alin. (4) C. com. nu făceau decât să prevadă posibilitatea de a contracta o clauză de arbitraj de care părţile puteau sau nu profita. Faptul că un acţionar minoritar nu dispune decât de mijloace limitate pentru a influenţa această alegere decurge, în opinia Guvernului, din natura unei societăţi pe acţiuni şi din modul în care aceasta ia deciziile, de care orice acţionar raţional trebuie să fie conştient. Decizia unei adunări generale de a aprova încheierea unui contract care stabileşte competenţa arbitrilor nu poate fi calificată, prin urmare, ca arbitraj forţat deoarece este vorba de un arbitraj contractual ce reflectă modul în care o persoană juridică îşi manifestă voinţa.
44. Guvernul afirmă, de asemenea, că, deşi o procedură de arbitraj nu prezintă întotdeauna garanţiile tipice pentru o procedură judiciară, nu înseamnă că este lipsită de orice garanţie sau că este în sine contrară principiilor echităţii în sensul art. 6 § 1. Dimpotrivă, arbitrajul este în general acceptat în special în materie de litigii comerciale ce necesită competenţe speciale (care le pot lipsi judecătorilor). Prin urmare, cauza reclamantului, în speţă, în care trebuia stabilită, cu ajutorul unor metode economic adecvate, valoarea unei societăţi, era prin natura sa aptă să fie examinată de către arbitri. De altfel, Guvernul consideră că faptul că celelalte state legiferează în mod diferit în materie sau că legislaţia cehă a fost de curând modificată nu înseamnă că reglementarea anterioară era contrară principiilor art. 6 § 1.
45. Guvernul notează apoi că, în general, Curtea nu are obligaţia să examineze natura şi reglementarea procedurii de arbitraj în dreptul ceh şi că ar trebui să se limiteze la a judeca, în lumina convenţiei, incidenţa acestor elemente cu privire la situaţia concretă a reclamantului. Or, este de o importanţă crucială în speţă faptul că reclamantul a ales de bunăvoie să nu iniţieze procedura de arbitraj; toate capetele sale de cerere cu privire la pretinsa incompatibilitate a unei asemenea proceduri cu convenţia sunt, prin urmare, speculaţii. Mai mult, dincolo de o obiecţie generală de lipsă de publicitate, persoana în cauză nu a prezentat Curţii niciun element care să demonstreze că o eventuală procedură de arbitraj nu ar putea îndeplini în speţă criteriile prevăzute de art. 6 § 1. În lipsa unor argumente concrete şi având în vedere principiul prezumtivei imparţialităţi a arbitrilor (a se vedea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, pct. 58, seria A nr. 43), la posibilitatea de a renunţa la publicitatea unei proceduri de arbitraj (a se vedea Osmo Suovaniemi şi alţii împotriva Finlandei, decizia citată anterior) şi la caracterul specific al obiectului litigiului, Guvernul consideră că nimic nu demonstrează că o eventuală procedură de arbitraj ar fi încălcat în speţă cerinţele prevăzute de art. 6 § 1. Reclamantul nu se mai află în poziţia în care să fie obligat printr-o decizie cu privire la alt acţionar minoritar în sensul art. 220k alin. (5) C. com.
46. Guvernul adaugă că, deşi arbitrii au decis în speţă pe fondul cauzei, decizia lor este supusă unui control al instanţelor ordinare. Legea cehă privind procedurile de arbitraj prevede într-adevăr nenumărate garanţii privind derularea unei astfel de proceduri, imparţialitatea şi independenţa arbitrilor şi egalitatea părţilor. În cazul nerespectării de către arbitri a acestor principii ale echităţii, părţile se pot adresa unei instanţe şi pot obţine, în urma unei proceduri publice şi contradictorii, recuzarea unui arbitru sau anularea hotărârii arbitrale. Datorită acestui cadru legislativ, completat de jurisprudenţa Curţii Supreme care impune ca procedura de arbitraj să respecte principiile fundamentale ale echităţii, reexaminarea judiciară este un instrument important care permite asigurarea ca cerinţele art. 6 § 1 să fie îndeplinite chiar dacă o cauză este examinată de arbitri.
Astfel, argumentul reclamantului conform căruia reexaminarea judiciară a hotărârilor arbitrale este foarte restrânsă deoarece este limitată la viciile de procedură nu se raportează decât la cauzele decise de către arbitri pe fond. În schimb, dacă arbitrii îşi declină competenţa, a doua teză a art. 106 alin. (1) C. proc. civ. obligă instanţele să hotărască pe fond asupra tuturor aspectelor cauzei (fără să ia în considerare problema validităţii clauzei de arbitraj).
Dat fiind că, în speţă, reclamantul nu a permis arbitrilor să se pronunţe cu privire la competenţa lor, nu este posibil să se afle care ar fi fost amploarea examinării judiciare. În orice caz, persoana în cauză nu a susţinut nici un fapt care să demonstreze că procedura de arbitraj ar fi în speţă afectată de o nerespectare a art. 6 § 1 care să impună o redresare printr-o reexaminare judiciară.
47. În opinia Guvernului, faptul că cauza de faţă nu a fost examinată pe fond nu este imputabil nici unei insuficienţe a legislaţiei interne, nici unei acţiuni a autorităţilor naţionale sau a arbitrilor, ci conduitei alese de către reclamant. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a dreptului de acces la instanţă.
2. Motivarea Curţii
48. Curtea reaminteşte că dreptul de acces la instanţă – garanţie ce decurge din art. 6 § 1 din convenţie – nu implică, în materie civilă, obligaţia de a sesiza o instanţă de tip clasic, integrată în structurile judiciare ordinare ale ţării respective; astfel, un organ însărcinat cu soluţionarea unui număr restrâns de litigii determinate poate fi analizat în instanţă cu condiţia să ofere garanţiile dorite (Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1986, pct. 201, seria A nr. 102). Art. 6 nu se opune, aşadar, înfiinţării de instanţe arbitrale pentru soluţionarea anumitor litigii de natură patrimonială între persoane particulare. Nimic nu îi împiedică pe justiţiabili să renunţe la dreptul lor la instanţă în favoarea unui arbitraj, cu condiţia ca această renunţare să fie liberă, licită şi fără echivoc [R. împotriva Elveţiei, nr. 10881/84, decizia Comisiei din 4 martie 1987, Culegere de hotărâri şi decizii (DR) nr. 51; Osmo Suovaniemi şi alţii împotriva Finlandei (dec.), nr. 31737/96, 23 februarie 1999; Transado – Transportes Fluviais do Sado, S.A. împotriva Portugaliei (dec.), nr. 35943/02, 16 decembrie 2003]. Dreptul de acces la instanţă este mult prea important într-o societate democratică pentru ca o persoană să piardă beneficiul prin simplul fapt că a acceptat un aranjament extrajudiciar. Într-un domeniu care aparţine ordinii publice a statelor membre, o măsură sau o soluţie denunţată ca fiind contrară art. 6 impune un control deosebit de atent. Printre aceste condiţii ce trebuie îndeplinite se află în orice caz şi absenţa constrângerii; astfel doreşte un instrument internaţional ce se bazează pe ideile de stat de drept şi libertate (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, pct. 49, seria A nr. 35).
49. Prin urmare, se cuvine să se facă diferenţa între arbitrajul voluntar şi arbitrajul forţat. În principiu, nu se pune deloc problema în cadrul art. 6 când se face referire la un arbitraj voluntar liber consimţit. În schimb, dacă se referă la un arbitraj forţat, în sensul că arbitrajul este impus de lege, părţile nu au nicio posibilitate de a a-şi sustrage litigiul de la decizia unei instanţe arbitrale. Acesta trebuie să ofere garanţiile prevăzute le art. 6 § 1 din convenţie (Bramelid şi Malmström împotriva Suediei, nr. 8588/79 şi 8589/79, decizia Comisiei din 12 octombrie 1989, DR nr. 29).
50. În prezenta cauză, se cuvine să notăm că reclamantul nu a renunţat la posibilitatea de a supune litigiul unei instanţe ordinare şi nici la exercitarea garanţiilor prevăzute de art. 6 § 1 din convenţie. Părţile sunt de acord, totuşi, că nu se face referire la un arbitraj forţat, impus de lege, ci de un arbitraj contractat de către terţi, adică societatea al cărui acţionar minoritar era reclamantul, în temeiul art. 220k alin. (1) C. com. Reamintind că un asemenea aranjament a fost aprobat de Curtea Constituţională, Guvernul susţine că reclamantul că nu a sesizat arbitrii desemnaţi de clauza relevantă. Aceştia fie ar fi putut decide pe fondul cauzei, într-o procedură ce respectă cerinţele art. 6 şi care poate face obiectul unui control al instanţelor clasice, fie şi-ar fi putut declina competenţa către instanţe. Reclamantul consideră că dacă ar fi sesizat arbitrii ar fi însemnat o renunţare la dreptul său la un proces public şi echitabil pe care arbitrii nu i-l puteau oferi.
51. În speţă, Curtea nu este chemată să se confrunte, în temeiul cerinţelor art. 6 § 1, cu sistemul general de arbitraj din dreptul ceh, ci cu o situaţie determinată care obliga reclamantul să recurgă la arbitraj în temeiul unei clauze pe care nu o contractase.
52. Curtea observă în primul rând că, sesizând apoi instanţele ordinare, reclamantul le-a permis să se pronunţe asupra validităţii clauzei de arbitraj, în temeiul celei de-a doua teze a alin. (1) al art. 106 C. proc. civ. Concluzionând că acea clauză fusese în mod valabil contractată, instanţele au pronunţat stingerea procedurii fără să decidă pe fondul cauzei. Singura posibilitate ce rămânea deschisă reclamantului era aşadar să se adreseze arbitrilor desemnaţi de clauza respectivă şi să aştepte ca aceştia să se pronunţe cu privire la competenţa lor de a soluţiona cauza. Curtea notează totuşi că, dacă reclamantul ar fi procedat astfel, s-ar fi expus riscului ca arbitrii, înscrişi pe lista unei societăţi private şi ghidaţi de regulamentul acestei societăţi pe care persoana în cauză nu a ales-o, decid nu numai cu privire la competenţa lor, ci şi, în caz de acceptare a competenţei, cu privire la fondul cauzei. Astfel, arbitrii impuşi reclamantului ar fi decis în mod indirect amploarea competenţei instanţelor ordinare deoarece, dacă ar fi pronunţat o hotărâre arbitrală cu privire la fondul cauzei, un eventual recurs al reclamantului prevăzut de art. 31 din Legea nr. 216/1994 ar fi fost limitat la aspecte de procedură şi nu ar avea nicio legătură cu chestiunile de fapt şi de drept examinate de arbitri. Aceasta doar dacă arbitrii considerau că clauza de arbitraj în litigiu nu se putea baza pe competenţa lor, iar instanţa ordinară ar fi putut decide cu privire la fondul cauzei, în temeiul celei de-a doua teze a alin. (1) al art. 106 C. proc. civ. Într-adevăr, se pare că în speţă nu au fost îndeplinite condiţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 216/1994 (care oferă instanţei o altă posibilitate de a se pronunţa în cauză).
53. Curtea reţine apoi că este evident, fără ca reclamantul să fi sesizat arbitrii, că procedura de arbitraj nu ar îndeplini în speţă două din cerinţele fundamentale ale art. 6 § 1, şi anume „instituirea prin lege” şi publicitatea dezbaterilor. Într-adevăr, clauza de arbitraj în litigiu oferea puterea de soluţiona arbitrilor înscrişi în lista unei societăţi cu răspundere limitată; prin urmare, nu era vorba de o instanţă arbitrală „instituită prin lege” (a se vedea, a contrario, Lithgow şi alţii, hotărâre citată anterior, pct. 200-201). Părţile nu mai contestă faptul că procedura de arbitraj nu a fi fost publică, în vreme ce reclamantul nu a renunţat deloc la acest drept. În aceste circumstanţe, Curtea nu consideră necesar să examineze problema de a şti dacă cauza reclamantului intră în categoria cauzelor foarte tehnice care poate fi preferabil să fie tratate în cadrul unei proceduri scrise.
54. De altfel, Guvernul a citat alte două mijloace considerate că ar permite reclamantului să obţină o reexaminare judiciară a cauzei sale, şi anume procedura ce încearcă să constate nulitatea deciziei adunării generale şi a contractului privind repunerea în posesia bunurilor, în sensul art. 131 alin. (3) c) sau art. 220h alin. (4) C. com., sau acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de nerespectarea obligaţiilor de către organele societăţii sau experţi, prevăzută de art. 220l C. com. Curtea reţine totuşi că prima din aceste proceduri nu putea continua dincolo de înscrierea transferului bunurilor în registrul comerţului (a se vedea, de asemenea, Kohlhofer şi Minarik împotriva Republicii Cehe, nr. 2921/03, 28464/04 şi 5344/05, 15 octombrie 2009), în vreme ce reclamantul nu-şi putea susţine dreptul său la soluţionare pecuniară decât după acea înscriere [a se vedea art. 220p alin. (4) citat supra, pct. 13). În ceea ce priveşte acţiunea în despăgubiri, Curtea consideră că avea un alt scop şi privea un lucru diferit, şi anume respectarea obligaţiilor de către organele societăţii sau experţi la operaţiunea de repunere în posesia bunurilor.
55. Curtea notează, în cele din urmă, că reglementările naţionale cu privire la societăţi, ce reglementează rapoartele dintre acţionari, sunt indispensabile în cadrul unui regim de piaţă [Kind împotriva Germaniei (dec.), nr. 44324/98, 30 martie 2000]. De aici decurge uneori obligaţia acţionarilor minoritari de a-şi vinde acţiunile acţionarului majoritar. Pentru a evita un dezechilibru care ar duce la pierderi în mod arbitrar şi nedrept ale unei persoane în favoarea alteia, Curtea consideră că se cuvine să se ofere acţionarilor minoritari mijloace de apărare adecvate. Or, obligarea reclamantului în speţă să-şi prezinte contestaţia de natură patrimonială în faţa arbitrilor fără să îndeplinească garanţiile fundamentale prevăzute de art. 6 § 1, la care acesta nu a renunţat, duce în opinia Curţii la încălcarea dreptului său de acces la instanţă.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
1. În temeiul art. 41 din convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
57. Reclamantul solicită 1 178 201 coroane cehe (CZK), şi anume 46 495 euro (EUR), pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit din cauză că a fost privat de dreptul său de a-şi susţine cererea într-o procedură civilă. Acesta face referire la suma pe care în mod normal i-ar fi fost acordată în procedura internă, considerată că ar corespunde cu diferenţa dintre valoarea contabilă a acţiunilor sale şi preţul de răscumpărare furnizat de acţionarul principal.
58. Guvernul subliniază că cererea priveşte o pretinsă încălcare a art. 6 § 1 din convenţie şi că ar fi imposibil să se prezică rezultatul procedurii care s-ar fi desfăşurat în absenţa unei asemenea încălcări. Prin urmare, existenţa prejudiciului şi a cuantumului său, precum şi o legătură de cauzalitate cu o eventuală încălcare a convenţiei nu pot fi stabilite în mod rezonabil. Guvernul observă, de asemenea, că calculul făcut de reclamant este pur speculativ, cu atât mai mult cu cât persoana în cauză nu explică alegerea metodei sale de calcul, şi că autorităţile naţionale sunt mai bine plasate decât Curtea pentru a evalua suma de plată.
59. Părţile sunt de acord să afirme că o constatare a încălcării ar constitui o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral.
60. Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată în speţă şi prejudiciul material pretins de reclamant, a cărui existenţă nu a fost suficient demonstrată. În sfârşit, nu se poate specula asupra rezultatului unei proceduri interne ce ar fi respectat cerinţele art. 6 § 1 din convenţie. Circumstanţele cauzei nu permit Curţii să afirme că persoana în cauză a suferit o reală pierdere de şanse. Este necesar, prin urmare, să se respingă pretenţiile reclamantului pe motiv că au legătură cu prejudiciul material.
61. Curtea consideră, împreună cu părţile, că constatarea încălcării constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit eventual de reclamant.
B. Cheltuieli de judecată
62. Reclamantul solicită 2 000 CZK (79 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa instanţelor naţionale, precum şi 104 000 CZK (4 104 EUR), plus TVA de 19%, 19 760 CZK (780 EUR), sumă alocată, conform facturii, pentru reprezentarea sa în faţa Curţii.
63. Guvernul consideră că Curtea ar trebui să acorde reclamantului o sumă rezonabilă care să corespundă criteriilor degajate de jurisprudenţa sa.
64. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă şi ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 4 000 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
65. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;
3. Hotărăşte că, în speţă, constatarea unei încălcări prezintă o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, pentru prejudiciul moral, suma de 4 000 EUR (patru mii euro), care trebuie convertită în coroane cehe la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată reclamantului cu titlu de impozit, pentru cheltuieli;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 28 octombrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Claudia WesterdiekPeer Lorenzen
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy