©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Suso Musa împotriva Maltei - 42337/12
Hotărârea din 23.07.2013
Art. 5 § 1 lit. f) Împiedicarea intrării ilegale pe teritoriu
Detenţia pentru o perioadă nerezonabilă a unui solicitant de azil, având în vedere în special condiţiile de detenţie. încălcare
În fapt – Reclamantul a intrat ilegal în Malta, pe cale maritimă, în aprilie 2011. La sosire, acesta a fost arestat de poliţie şi plasat în detenţie. A depus o cerere de azil şi a contestat arestarea sa preventivă. În iulie 2012, Comisia de apel în materie de imigrare a declarat că, în cazul reclamantului, dacă examinarea cererii de azil ar mai fi fost în curs, acesta nu ar fi putut fi menţinut în arest preventiv decât în cazul în care ar fi fost pendinte o procedură de returnare sau exista riscul ca acesta să fugă. Comisia a subliniat totuşi că situaţia se schimbase, întrucât cererea de azil a fost respinsă printr-o decizie definitivă la 2 aprilie 2012.
În faţa Curţii Europene, reclamantul s-a plâns că detenţia sa nu intra sub incidenţa nici uneia din situaţiile prevăzute la art. 5 şi, în special, că scopul detenţiei nu a fost împiedicarea pătrunderii sale ilegale în Malta, având în vedere că acesta aştepta o decizie privind cererea sa de azil şi autorizaţia ulterioară de intrare sau de şedere în Malta.
În drept – Art. 5 § 1 lit. f): În cauza Saadi împotriva Regatului Unit [(MC), 13229/03, 29 ianuarie 2008], Marea Cameră s-a pronunţat pentru prima dată cu privire la semnificaţia primei părţi a art. 5 § 1 lit. f), şi anume: „pentru a împiedica [o persoană] să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu”. Aceasta a considerat că, atâta timp cât statul nu a „autorizat” intrarea pe teritoriul său, aceasta era „ilegală” şi detenţia unei persoane care dorea să intre în ţară, dar avea nevoie în acest scop de o autorizaţie de care nu dispunea încă, putea să vizeze – fără ca această formulare să fie denaturată – „[să împiedice persoana în cauză] să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu”. Aceasta a respins ideea conform căreia, în cazul în care un solicitant de azil se prezenta de bună voie la autorităţile de imigrare, însemna că acesta încerca să pătrundă „în mod legal” pe teritoriul ţării în cauză şi, în consecinţă, detenţia nu putea fi justificată în temeiul art. 5 § 1. Aceasta a considerat că interpretarea art. 5 § 1 lit. f) ca autorizând exclusiv detenţia unei persoane cu privire la care s-a stabilit că intenţionează să se sustragă de la restricţiile privind intrarea pe teritoriu, ar echivala cu o interpretare prea limitată a termenilor dispoziţiei în cauză, precum şi a puterii statului de a-şi exercita dreptul incontestabil de control. Totuşi, jurisprudenţa Curţii nu pare să ofere orientări specifice cu privire la problema de a stabili în ce moment detenţia unui străin încetează să intre sub incidenţa primei părţi a art. 5 § 1 lit. f) şi este reglementată de a doua parte a acestei dispoziţii. În opinia Curţii, argumentul reclamantului, conform căruia hotărârea Saadi nu trebuie să fie interpretată în sensul că toate statele membre pot să deţină în mod legal imigranţii care aşteaptă o decizie privind solicitarea lor de azil, fără a aduce atingere dreptului naţional, nu este lipsit de temei. Într-adevăr, în cazul în care un stat, care şi-a depăşit obligaţiile, creând drepturi suplimentare sau un regim mai favorabil, adoptă o lege care autorizează în mod expres intrarea şi şederea imigranţilor care aşteaptă examinarea cererii lor de azil, orice detenţie ulterioară care are ca scop împiedicarea unei persoane să pătrundă ilegal pe teritoriul său poate ridica o problemă privind legalitatea detenţiei din perspectiva art. 5 § 1 lit. f). În astfel de circumstanţe, într-adevăr, ar fi dificil să se considere că măsura în cauză este strâns legată de scopul detenţiei şi că situaţia este conformă cu dreptul intern. În fapt, interpretarea unor dispoziţii clare şi precise ale dreptului intern într-o manieră care contravine înţelesului lor ar fi arbitrară şi, prin urmare, contrară scopului art. 5 § 1 lit. f). În cauza Saadi, dreptul intern (deşi autoriza admiterea provizorie) nu prevedea acordarea reclamantului a unei autorizaţii oficiale de şedere sau de intrare pe teritoriu, motiv pentru care nu s-a pus această problemă. Aşadar, problema stabilirii în ce moment încetează să se aplice prima parte a art. 5, pe motiv că persoanei în cauză i s-a acordat o autorizaţie oficială de intrare sau de şedere, depinde în mare măsură de dreptul intern.
În ceea ce priveşte faptele speţei, Curtea observă că se confruntă cu interpretări contradictorii ale Avizului juridic nr. 243 din 2008 şi în special ale art. 12 alineatul (1) din acesta, care prevede că un solicitant trebuie să fie „autorizat să intre sau să rămână în Malta în aşteptarea pronunţării unei decizii definitive privind cererea sa”. Guvernul a susţinut că această dispoziţie nu îl obliga să îi acorde reclamantului o autorizaţie de şedere. Totuşi, atunci când s-a pronunţat cu privire la cauza reclamantului, Comisia de apel în materie de imigrare a admis argumentul conform căruia dispoziţia în cauză autoriza intrarea şi că, în consecinţă, circumstanţele cauzei reclamantului erau, în principiu, de aşa natură încât acesta nu putea fi deţinut. Curtea nu are obligaţia de a interpreta intenţia legiuitorului într-un sens sau în altul. Totuşi, este foarte posibil ca această dispoziţie să fi fost concepută pentru a reflecta standardele internaţionale conform cărora un solicitant de azil nu poate fi expulzat în perioada examinării cererii sale, fără să fie necesar să i se acorde o autorizaţie oficială de şedere sau de intrare pe teritoriu. Această interpretare se bazează pe faptul că prevederea în cauză stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un solicitant de azil, dar nu prevede nicio procedură de acordare a unei autorizaţii oficiale şi nici eliberarea documentelor relevante. În această situaţie, Curtea consideră că prima problemă care se ridică priveşte calitatea legii. Deşi este clar că art. 5, coroborat cu art. 14 din Legea privind imigrarea, autorizează detenţia imigranţilor ilegali, este incontestabil faptul că Avizul juridic nr. 243, care „se aplică fără a aduce atingere dispoziţiilor contrare ale altei legi”, constituie sursa confuziei privind sfera de aplicare a temeiului legal, în special în ceea ce priveşte problema stabilirii dacă o arestare preventivă în temeiul Legii privind imigrarea este legală (din punctul de vedere al dreptului intern) doar până la depunerea unei cereri de azil sau continuă să fie legală în aşteptarea pronunţării unei decizii privind cererea. Totuşi, deşi consideră că se impune o clarificare a cadrului juridic intern, Curtea este dispusă să admită că detenţia reclamantului avea un temei legal suficient de clar, în special art. 5, coroborat cu art. 14 din lege, şi că, având în vedere că nu s-a stabilit faptul că persoana în cauză obţinuse o autorizaţie oficială de şedere (în fapt, Curtea a subliniat că reclamantului nu i s-au eliberat documentele scrise relevante), detenţia acestuia intra sub incidenţa primei părţi a art. 5 § 1 lit. f) din Convenţie.
În ceea ce priveşte problema de a stabili dacă detenţia reclamantului era arbitrară, Curtea evidenţiază o serie de practici neobişnuite ale autorităţilor interne, de exemplu neluarea în considerare a procedurilor de plecare voluntară şi deciziile generalizate de arestare preventivă, care, conform Guvernului, nu impuneau o apreciere individuală. Ţinând seama de aceste practici, Curtea îşi exprimă rezervele cu privire la buna-credinţă a Guvernului, în ceea ce priveşte aplicarea politicii sale generalizate de arestare preventivă, durata maximă de detenţie fiind de optsprezece luni. În plus, aceasta consideră că locul şi condiţiile materiale de detenţie sunt îngrijorătoare. S-a pronunţat deja că o perioadă de detenţie de trei luni în aşteptarea pronunţării unei decizii privind o cerere de azil era excesiv de lungă, atunci când această lipsire de libertate era însoţită de condiţii necorespunzătoare. Prin urmare, nu poate considera ca fiind rezonabilă o detenţie de şase luni, în special ţinând seama de condiţiile de detenţie descrise de diverse entităţi independente. Rezultă că detenţia reclamantului până la data adoptării deciziei privind cererea de azil a acestuia nu era compatibilă cu art. 5 § 1 lit.f) din Convenţie şi că, prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy