©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA TĂNĂSOAICA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 3490/03)
Hotărâre
Strasbourg
19 iunie 2012
Definitivă
19/09/2012
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Tănăsoaica împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 mai 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 3490/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Petre Tănăsoaica („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 ianuarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de O. Cernăianu, avocat în Râmnicu Vâlcea. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan (art. 28 din Regulamentul Curţii), judecător ales să reprezinte România, preşedintele camerei a desemnat-o pe Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
4. Reclamantul susţine că i-a fost încălcat în mod nejustificat dreptul la libertatea de exprimare ca urmare a condamnării sale pentru insultă.
5. La 8 februarie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1955 şi locuieşte în Călimăneşti.
A. Originea cauzei
7. La 3 noiembrie 2001, Direcţia Apelor Olt, instituţie din cadrul Companiei Naţionale a Apelor „Apele Române”, (instituţie publică de interes naţional) comunica ziarului local „Viaţa Vâlcii” un document privind calitatea apelor în judeţul Olt pentru luna octombrie („Buletin de informare asupra calităţii apelor în B.H. Olt”). După cum reiese din acest document, unsprezece societăţi comerciale figurau ca surse de poluare a apelor în judeţul Olt. Între aceste societăţi, figura SC A SA, cu o rată de poluare cu amoniu care depăşea de opt ori pragul admis. Partea relevantă din acest document se citeşte după cum urmează:
„[...] Principalele surse de poluare monitorizate în luna octombrie 2001 şi indicatorii regulamentari sunt după cum urmează:
Sursa de poluare
Q degajată I/S
Praguri depăşite
SC A SA
Rm. Vâlcea
802,0
Amoniu – 8,0 ori
Notă: ţinând seama de depăşirile pragurilor menţionate, au fost aplicate amenzi în cuantum total de 21 475 ROL.”
8. Reclamantul, jurnalist de profesie şi director al ziarului „Viaţa Vâlcii”, publica la 15 noiembrie 2001, în acelaşi ziar, un articol intitulat „SC A ne otrăveşte cu amoniu”. Acest articol era precedat de următorul şapou: „în loc să-şi facă treaba pentru care este plătit din bani publici, directorul B. S. are timp să dea în judecată ziarul «Viaţa Vâlcii»”. Textul era însoţit de o fotografie a directorului B.S. Acesta ţinea în mâna dreaptă un pahar. Textul articolului se traduce după cum urmează:
„În luna octombrie, Direcţia Apelor Olt a monitorizat unsprezece surse de poluare de pe raza judeţului Vâlcea. În urma analizelor, s-a constatat o depăşire a pragurilor admise. [...] Societatea comercială A. a depăşit, de asemenea, de opt ori pragul de amoniu legal admis şi SPGCL B a înregistrat cea mai mare depăşire a pragului de amoniu, respectiv de unsprezece ori. Pentru cele menţionate, autorităţile au aplicat sancţiuni în cuantum total de 21 475 000 lei.”
B. Condamnarea reclamantului pentru insultă
9. La o dată neprecizată, B.S., director al societăţii A, a depus o plângere penală pentru insultă şi calomnie împotriva reclamantului. În faţa Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, B.S. a afirmat că articolul în cauză conţinea acuzaţii grave în ceea ce îl priveşte, care ar fi putut, dacă s-ar fi dovedit a fi exacte, să-l expună unei condamnări pentru genocid. De asemenea, B.S. afirma că publicarea fotografiei sale, modificată, reprezentându-l zâmbind cu un pahar de vin în mână, i-a adus atingere onoarei şi reputaţiei. Acesta s-a constituit parte civilă şi a solicitat o despăgubire de 9 miliarde lei (ROL).
10. Prin hotărârea din 16 aprilie 2002, instanţa l-a achitat pe reclamant pentru acuzaţia de calomnie (art. 206 C. pen.), în ceea ce priveşte afirmaţiile conţinute în articol, care constituiau, potrivit motivării din hotărâre, informaţii generale, fără referire la persoana lui B.S., şi l-a condamnat la plata unei amenzi penale de 2 000 000 ROL (aproximativ 64 EUR) pentru insultă, ca urmare a afirmaţiei din conţinutul şapoului şi titlul articolului. Instanţa a respins acţiunea civilă. Partea relevantă a motivării se citeşte după cum urmează:
„[...] În şapoul articolului, se afirmă că în loc să-şi facă treaba pentru care este plătit din bani publici, directorul B. S. are timp să dea în judecată ziarul Viaţa Vâlcii. Trebuie reţinut că titlul şi şapoul articolului au fost redactate de inculpatul Tănăsoaica Petre – directorul ziarului. În ceea ce priveşte fotografia părţii vătămate, trebuie constatat faptul că a fost publicată fără consimţământul acesteia, în scopul unei asocieri între societatea A. şi conducerea sa, ca modalitate tehnică de ilustrare a articolului [...]. În ceea ce priveşte afirmaţiile inculpatului Tănăsoaica Petre, instanţa pronunţă achitarea sa [...] pentru infracţiunea de calomnie în absenţa elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, dat fiind că nu este vorba despre un fapt determinat, ci despre o afirmaţie cu caracter general. În ceea ce priveşte afirmaţiile făcute de inculpat în şapou şi în titlul articolului, au fost reunite elementele constitutive ale infracţiunii de insultă, motiv pentru care, în conformitate cu art. 205 C. pen., inculpatul este condamnat la plata unei amenzi penale de 2 000 000 ROL [...]”.
11. În urma recursului lui B.S. şi al reclamantului, prin hotărârea din 8 iulie 2002, Tribunalul Vâlcea a admis recursul lui B.S., a casat decizia şi l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi de 5 000 000 ROL (adică aproximativ 160 EUR) pentru insultă (art. 205 C. pen.) şi la plata, în solidar cu ziarul, a unei despăgubiri de 10 000 000 ROL (adică aproximativ 320 EUR), în favoarea lui B.S. Tribunalul a dispus suspendarea executării pedepsei. Partea relevantă a motivării instanţei se citeşte după cum urmează:
„[...] Prin articolul publicat de inculpatul Tănăsoaica Petre în ziarul «Viaţa Vâlcii» din data de 15 noiembrie 2001, intitulat «SC A. ne otrăveşte cu amoniu», prin afirmaţiile făcute în acest articol şi prin publicarea fotografiei părţii vătămate, inculpatul a adus atingere onoarei şi demnităţii de care se bucură partea vătămată în cadrul societăţii A., precum şi în exteriorul acesteia, comiţând astfel infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen., astfel cum s-a stabilit de către prima instanţă.”
II. Dreptul intern şi internaţional relevante
12. Dispoziţiile relevante ale Codului penal în vigoare la momentul faptelor se citesc după cum urmează:
A. Legislaţia naţională
Art. 205. Insulta
„Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.”
În urma adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002, insulta se pedepseşte doar cu amendă. Ordonanţa a fost publicată la 27 mai 2002 în Monitorul Oficial.
Art. 206. Calomnia
„Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la trei luni la trei ani sau cu amendă.”
13. Prin decizia nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională legea de abrogare a art. 205–207 C. pen. care incriminau insulta şi calomnia, pe motiv că reputaţia persoanelor, astfel cum este garantată de Constituţie, trebuia protejată în mod imperativ prin sancţiuni de drept penal.
B. Textele Consiliului Europei
14. 2. Rezoluţia nr. 1577 (2007) a Adunării Parlamentare, intitulată „Spre o depenalizare a calomniei”, prevede următoarele:
„[...]
11. „[Adunarea] constată cu deosebită îngrijorare că numeroase state membre prevăd pedepse cu închisoarea pentru calomnie şi că unele state persistă să recurgă la acestea în practică, de exemplu, Azerbaidjan şi Turcia.[...]
13. Prin urmare, Adunarea consideră că pedepsele cu închisoarea pentru calomnie trebuie abrogate fără întârziere. Acesta solicită, în special statelor ale căror legislaţii prevăd încă pedepse cu închisoarea – deşi nu sunt impuse în practică – să le abroge fără întârziere, pentru a oferi nicio scuză, fie şi nejustificată, anumitor state care continuă să recurgă la acestea, antrenând astfel o degradare a libertăţilor publice. [...]
17. În consecinţă, Adunarea invită statele membre:
17.1. să abolească fără întârziere pedepsele cu închisoarea pentru calomnie;
17.2. să garanteze că nu există nici un recurs abuziv la procedurile penale [...];
17.3. să definească mult mai precis în legislaţia lor conceptul de calomnie, pentru a evita o aplicare arbitrară a legii, şi pentru a garanta că dreptul civil oferă o protecţie eficientă a demnităţii persoanei afectate de calomnie;
[...]
17.6. să elimine din legislaţia referitoare la calomnie orice protecţie sporită a personalităţilor publice, conform jurisprudenţei Curţii [...]”.
15. 2. Pasajele relevante din Rezoluţia nr. 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieţii private, rezoluţie adoptată de Adunarea Parlamentară la 26 iunie 1998, sunt descrise în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei [(MC), nr. 39954/08, pct. 51, 7 februarie 2012)]
16. Recomandarea nr. 1885(2009) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind elaborarea unui protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un mediu sănătos se citeşte după cum urmează în partea sa relevantă:
„[...]
9. Având în vedere faptul că societatea în ansamblul său şi fiecare individ, în special, trebuie să transmită generaţiilor viitoare un mediu sănătos şi durabil, potrivit principiului solidarităţii dintre generaţii, Adunarea invită guvernele statelor membre:
9.1. să asigure o protecţie adecvată a vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice şi bunurilor persoanei, astfel cum sunt garantate de art. 2, art. 3 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
9.2. să creeze sisteme de informaţii privind mediul şi să favorizeze, ori de câte ori este posibil, participarea publicului în procesul decizional [...]”.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie
17. Reclamantul susţine că hotărârea din 8 iulie 2002 a Tribunalului Vâlcea constituie o atingere adusă dreptului său la libertatea de exprimare în temeiul art. 10 din convenţie, redactat astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să impună societăţilor de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, care implică datorii şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
18. Guvernul contestă acest argument.
Observaţie preliminară
19. Fără a ridica o excepţie preliminară, Guvernul îşi exprimă îndoielile cu privire la respectarea de către reclamant a termenului de şase luni prevăzut de art. 35 § 1 din convenţie.
20. Curtea aminteşte că cererea a fost depusă la 8 ianuarie 2003, după cum atestă ştampila poştei aplicată pe plicul primei scrisori a reclamantului, primită de Curte la 15 ianuarie 2003, în timp ce ultima hotărâre definitivă internă datează din 8 iulie 2002. În consecinţă, reclamantul a sesizat Curtea în termenul de şase luni prevăzut la art. 35 § 1 din convenţie.
A. Cu privire la admisibilitate
21. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 (a) din convenţie. Pe de altă parte, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
22. Reclamantul susţine, în primul rând, că articolul îşi are originea într-un raport redactat de Direcţia Apelor din judeţul Olt care indică o depăşire a nivelului de amoniu în apele deversate de SC A. SA. Potrivit reclamantului, articolul incriminat se dorea a fi un semnal de alarmă cu privire la pericolul pentru sănătatea publică generat de poluarea produsă de societatea A., condusă de directorul B.S.
23. Reclamantul afirmă că condamnarea sa nu a fost nici proporţională cu scopul legitim urmărit, nici „necesară într-o societate democratică”. Potrivit acestuia, mesajul transmis de articolul în litigiu viza o problemă de interes public, respectiv poluarea apelor şi consecinţele sale asupra sănătăţii populaţiei şi asupra mediului (Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I). Articol critica activitatea unei persoane juridice ce avea ca obiectiv asigurarea unui serviciu de interes public, plătită de către autorităţile locale. Potrivit reclamantului, sursa informaţiilor pornind de la care redactase articolul era una oficială şi publică. Acesta adaugă că publicarea articolului în cauză nu viza în nicio măsură viaţa privată a directorului B.S., ci modul în care acesta administra societatea A., care era sursa de poluare a apei în judeţul Olt. În fine, reclamantul consideră că fotografia care însoţeşte articolul în litigiu nu era de natură să aducă atingere reputaţiei lui B.S.
b) Guvernul
24. Curtea reaminteşte că art. 10 din convenţie nu garantează libertatea de exprimare fără nicio restricţie, chiar şi în cazul comunicării, prin intermediul presei, al unor informaţii de interes general. Potrivit Guvernului, aceasta implică anumite îndatoriri şi responsabilităţi, pentru a nu aduce atingere dreptului la respectarea reputaţiei. Totuşi, instanţele interne sunt cele care trebuie să păstreze un echilibru just între protecţia libertăţii de exprimare şi dreptul la reputaţie al persoanelor aflate în cauză (Pfeiffer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007, şi Petrina împotriva României, nr. 78060/01, pct. 36, 14 octombrie 2008). Guvernul adaugă că plata amenzii penale pentru insultă impusă reclamantului a fost suspendată de Tribunalul Vâlcea.
25. Potrivit Guvernului, condamnarea reclamantului poate fi analizată ca o ingerinţă în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, prevăzută de lege, şi care urmărea un scop legitim, şi anume protejarea reputaţiei sau drepturilor altora. Afirmaţiile cu privire la otrăvirea cu amoniu şi utilizarea abuzivă a banilor publici erau extrem de grave şi îl puteau expune pe B.S., dacă se dovedeau a fi adevărate, unei condamnări pentru genocid şi deturnare de fonduri publice. Reclamantul a utilizat un stil virulent pentru a-şi transmite mesajul către cititori („a otrăvi”, „în loc să-şi facă treaba”, „cheltuirea banilor publici”), cu imputări de fapt precise în ceea ce îl priveşte pe B.S.
26. La cele de mai sus se adaugă utilizarea fotografiei lui B.S., fără acordul prealabil al acestuia, care îl reprezintă zâmbind, cu un pahar de alcool în mână, fotografie care fusese realizată în cursul unei ceremonii de căsătorie la care cel din urmă participa. Guvernul consideră că această fotografie a fost utilizată de către reclamant cu scopul de a induce cititorilor ideea că B.S. era o persoană dependentă de alcool, aducând astfel atingere reputaţiei acestuia (Gurgenidze împotriva Georgiei, nr. 71678/01, pct. 55, 17 octombrie 2006).
27. În fine, Guvernul subliniază sursa de informaţii a reclamantului – buletinul de informare al Direcţiei Apelor Olt – care era o sursă de ordin tehnic, necesitând explicaţii din partea unui expert. Potrivit Guvernului, eventuala poluare se referea la apele reziduale deversate de societatea A., nu la apa potabilă. În acest context, potrivit Guvernului, reclamantul ar fi trebuit să solicite informaţii suplimentare înainte de publicarea articolului incriminat (a se vedea, a contrario, Colombani şi alţii împotriva Franţei, nr. 51279/99, pct. 65, 25 iunie 2002).
2. Motivarea Curţii
28. Părţile sunt de acord cu faptul că condamnarea reclamantului constituie „o ingerinţă a autorităţilor publice” în dreptul său la libertatea de exprimare.
29. O astfel de ingerinţă reprezintă o încălcare a convenţiei dacă nu îndeplineşte cerinţele art. 10 § 2. Prin urmare, trebuie să se verifice dacă era „prevăzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime cu privire la respectivul punct şi era „necesară într-o societate democratică”.
a) Prevăzută prin lege
30. Curtea constată că temeiul legal al condamnării reclamantului este art. 205 C. pen., astfel cum era în vigoare la vremea respectivă, care pedepsea calomnia. Ingerinţa în litigiu era aşadar „prevăzută prin lege” în sensul art. 10 § 2 din convenţie.
b) Scop legitim
31. Nu se contestă faptul că aceasta avea un scop legitim, şi anume protejarea reputaţiei sau a drepturilor altora, în sensul art. 10 § 2 din convenţie, ceea ce poate îngloba, potrivit jurisprudenţei Curţii (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004‑VI, şi Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007), dreptul la respectarea vieţii private, în sensul art. 8 din convenţie. În schimb, părţile nu sunt de acord în privinţa problemei de a stabili dacă ingerinţa era „necesară, într-o societate democratică”.
c) Necesară într-o societate democratică
i) Principii generale
32. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi garanţiile acordate presei au o deosebită importanţă [a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, CEDO 1999-I, pct. 45, şi Dupuis împotriva Franţei, nr. 1914/02, pct. 33, 7 iunie 2007].
33. Presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică; în cazul în care nu poate depăşi anumite limite, mai ales din domeniul protecţiei reputaţiei a drepturilor terţilor, aceasta este obligată totuşi să comunice respectând îndatoririle şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei privind toate chestiunile de interes general (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, hotărâre din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, pct. 37; Fressoz şi Roire, citată anterior, pct. 45). În cadrul acestei funcţii a presei, libertatea jurnalistică implică şi posibilitatea de a recurge la anumită doză de exagerare, sau chiar de provocare (Gawęda împotriva Poloniei, nr. 26229/95, pct. 34, CEDO 2002–II).
34. Curtea reaminteşte că limitele criticii admisibile în privinţa unui om politic, vizat în această calitate, sunt mai mari decât în privinţa unei simple persoane particulare: spre deosebire de al doilea, primul se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor, cât şi din partea majorităţii cetăţenilor; în consecinţă, trebuie să arate mai multă toleranţă (Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, pct. 42, serie A nr. 103). Acest principiu nu se aplică numai în cazul oamenilor politici, ci se extinde la orice persoană care poate fi calificată drept persoană publică, şi anume că, prin actele sale (Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 34315/96, pct. 37, 26 februarie 2002; News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 54, CEDO 2000‑I) sau chiar prin poziţia sa [Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 10520/02, pct. 36, 14 decembrie 2006], intră în sfera arenei publice.
35. Art. 10 § 2 din convenţie subliniază că exercitarea libertăţii de exprimare cuprinde „îndatoriri şi responsabilităţi” care sunt valabile şi pentru public, chiar şi atunci când este vorba despre probleme de mare interes general. Aceste îndatoriri şi responsabilităţi pot avea o importanţă deosebită în cazul în care există riscul de a se aduce atingere reputaţiei unei persoane menţionate nominal şi de a fi încălcate „drepturile altora”. Astfel, trebuie să existe motive specifice pentru a putea scuti publicul de obligaţia care îi revine de obicei de a verifica declaraţiile de fapt calomniatoare. În această privinţă, intră în special în joc natura şi gradul acuzaţiei în cauză, precum şi măsura în care publicul poate considera în mod rezonabil sursele sale ca fiind credibile în ceea ce priveşte susţinerile respective [(Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 78, CEDO 2004–XI, şi Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom împotriva Norvegiei, nr. 510/04, pct. 89, CEDO 2007‑III)].
36. Atunci când examinează necesitatea unei ingerinţe într-o societate democratică în vederea „protejării reputaţiei sau a drepturilor altora”, Curtea poate verifica dacă autorităţile naţionale au păstrat un echilibru just între protejarea a două valori garantate de convenţie şi care pot fi în conflict în anumite cauze: şi anume, pe de o parte, libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, astfel cum este garantat de art. 8 (Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei, nr. 71111/01, pct. 43, 14 iunie 2007, şi MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 142, 18 ianuarie 2011).
37. De altfel, dreptul la protejarea reputaţiei, fiind un element al vieţii private, este un drept care intră în cadrul art. 8 din convenţie (Chauvy şi alţii, citată anterior, pct. 70; Pfeifer, citată anterior, pct. 35; şi Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010). Totuşi, pentru ca art. 8 să fie luat în considerare, atacul asupra reputaţiei personale trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fi fost realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la respectarea vieţii private (A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 64, 9 aprilie 2009).
38. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 10 din convenţie, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a examina necesitatea şi amploarea unei ingerinţe în libertatea de exprimare protejată de această dispoziţie (Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 60, CEDO 2001‑I, şi Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 68).
39. În cauze precum prezenta speţă, Curtea consideră că, în principiu, soluţionarea cererii nu poate fi alta, fie că cererea a fost introdusă în faţa sa în temeiul art. 10 din convenţie de către jurnalistul care a publicat articolul în litigiu, fie în temeiul art. 8, de către persoana care face obiectul respectivului articol. Astfel, aceste drepturi merită a priori un respect egal [Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS) împotriva Franţei, nr. 12268/03, pct. 41, 23 iulie 2009; Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03, pct. 144, 12 octombrie 2010; şi Mosley împotriva Regatului Unit, nr. 48009/08, pct. 111, 10 mai 2011; a se vedea şi pct. 11 din Rezoluţia Adunării Parlamentare – supra, pct. 15]. Prin urmare, marja de apreciere ar trebui în principiu să fie aceeaşi în ambele cazuri.
40. În cazul în care punerea în balanţă a acestor două drepturi de către autorităţile naţionale a fost realizată respectându-se criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, trebuie să existe motive serioase pentru ca opinia Curţii să se substituie celei emise de instanţele interne [MGN Limited, citată anterior, pct. 150 şi 155, şi Palomo Sánchez şi alţii împotriva Spaniei (MC), nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 şi 28964/06, pct. 57, 12 septembrie 2011].
41. Curtea reaminteşte că a stabilit deja şase criterii ce trebuie analizate în cazul punerii în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private: contribuţia la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate şi subiectul articolului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, metoda de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, conţinutul, forma şi repercusiunile publicării şi gravitatea sancţiunii impuse (a se vedea în acest sens, Axel Springer AG, citată anterior, pct. 90–95).
ii) Aplicarea principiilor sus-menţionate
42. Curtea notează că, în speţă, reclamantului i-a fost aplicată o amendă penală pentru insultă după ce a publicat, în ziarul local „Viaţa Vâlcii”, articolul de presă intitulat „SC A. ne otrăveşte cu amoniu”, însoţit de o fotografie a lui B.S.
43. Curtea observă că articolul incriminat a fost publicat în urma comunicării la redacţia ziarului de către Direcţia Apelor Olt a unui buletin de informare asupra calităţii apelor în judeţul menţionat (a se vedea supra, pct. 7 şi 8). Deşi mai multe societăţi figurau ca surse de poluare a apelor în judeţul Olt, reclamantul şi-a axat articolul pe societatea „A”, cu o rată de poluare cu amoniu care depăşea de peste opt ori pragul admis. Nici instanţele interne, nici Guvernul nu contestă caracterul de interes public al informaţiilor cu privire la nivelul de poluare a apelor în judeţul Olt. În acest sens, Curtea ţine să amintească faptul că funcţiei presei de diseminare a informaţiilor şi ideilor privind toate problemele de interes general i se adaugă dreptul publicului de a le primi (a se vedea supra, pct. 33).
44. În plus, în domeniul mediului, vizat de articolul incriminat, Curtea reaminteşte importanţa accesului publicului la concluziile studiilor preliminare privind mediul, precum şi la informaţiile care permit evaluarea pericolului la care acesta este expus, care face parte din obligaţiile pozitive în temeiul art. 8 din convenţie (a se vedea în acest sens Tătar împotriva României, nr. 67021/01, pct. 88, 27 ianuarie 2009, şi supra, pct. 16).
45. În ceea ce priveşte notorietatea lui B.S., Curtea reaminteşte că este necesar să se facă distincţie între persoanele particulare şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Pe acest subiect, Curtea consideră că, în principiu, aprecierea gradului de notorietate a unei persoane revine în primul rând instanţelor interne. Or, în speţă, Curtea constată că instanţele interne nu au analizat acest criteriu, înainte de a concluziona cu privire la încălcarea dreptului la respectarea vieţii private a lui B.S. (a se vedea supra, pct. 11).
46. Curtea relevă că B.S. era, la momentul faptelor, director general al unei societăţi care asigura un serviciu public şi funcţiona graţie subvenţiilor de stat. Din acest punct de vedere, Curtea consideră că, deşi nu s-a dovedit că acesta nu se bucura de o largă notorietate la nivel naţional, poate fi totuşi asimilat unei persoane publice, limitele criticii admisibile fiind, în acest caz, mai mari (Petrenco împotriva Republicii Moldova, nr. 20928/05, pct. 55, 30 martie 2010).
47. În ceea ce priveşte subiectul articolului, Curtea observă că analiza articolului în litigiu făcută de instanţele interne se axează pe afirmaţii considerate calomnioase, fără ca acestea să fie totuşi repuse, în cadrul raţionamentului, în contextul lor. În absenţa unei analize critice şi circumstanţiale a articolului în litigiu, o astfel de metodă nu permite identificarea cu suficientă certitudine a motivelor care au condus la sancţiunea penală (a se vedea, a contrario, MGN Limited, citată anterior, pct. 150 şi 155).
48. După cum reiese dintr-o lectură simplă a articolului în cauză, reclamantul dorea să tragă un semnal de alarmă şi să informeze populaţia din judeţul Dolj cu privire la poluarea apelor de către societatea A. În opinia Curţii, acest episod privind poluarea răspundea unui interes public, important în speţă.
49. Chiar dacă şapoul articolului poate sugera un litigiu subiacent între B. S. şi ziarul „Viaţa Vâlcii” (a se vedea supra, pct. 8), Curtea nu are niciun element care să confirme această teză şi nu i se poate reproşa lui B.S. că s-a făcut remarcat.
50. În ceea ce priveşte întrebarea dacă reclamantul a acţionat cu bună-credinţă şi a respectat obligaţia obişnuită care revine jurnaliştilor de a verifica acuzaţiile de fapt, Curtea notează că afirmaţiile incriminate cu privire la B.S. decurgeau dintr-un buletin de informare provenind de la un organism oficial, care nu a fost contestat şi care putea fi în mod legitim considerat credibil în ceea ce priveşte afirmaţiile în litigiu. Pentru Curte, atunci când presa contribuie la dezbaterea publică asupra problemelor care suscită o preocupare legitimă, aceasta ar trebui în principiu să se poată baza pe rapoarte oficiale fără a fi nevoie să întreprindă cercetări independente. În caz contrar, presa ar putea cel puţin să-şi joace rolul său vital de „câine de pază”. Curtea consideră că reclamantul putea să se bazeze în mod rezonabil pe raportul Direcţiei Apelor Olt fără a fi nevoie să mai verifice el însuşi exactitatea faptelor care fuseseră consemnate (a se vedea, mutatis mutandis, Colombani şi alţii, citată anterior, pct. 65).
51. În plus, contrar afirmaţiilor Guvernului privind caracterul tehnic al informaţiilor conţinute în acest document, Curtea este de părere că, chiar dacă datele privind nivelul concentraţiei de amoniu ar putea fi caracterizate ca tehnice, informaţiile referitoare la depăşirea unui prag admis par a fi informaţii care nu necesită un aviz clar în această privinţă din partea unui expert în domeniu (a se vedea pct. 7, in fine). În aceste condiţii şi ţinând seama de interesul public, Curtea nu vede niciun motiv să se îndoiască de faptul că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă în această privinţă.
52. Examinând expresiile utilizate de reclamant, Curtea admite că limbajul utilizat de reclamant ar putea fi considerat provocator. Totuşi, este adevărat că orice persoană care se angajează în dezbatere publică de interes general, precum reclamantul din speţă, nu trebuie să depăşească anumite limite atunci când, în special, respectând reputaţia şi drepturile altora, îi este permis să recurgă la un anumit grad de exagerare, chiar de provocare (a se vedea supra, pct. 33, in fine).
53. În ceea ce priveşte termenii utilizaţi de reclamant, chiar dacă tribunalul nu a efectuat analiza detaliată a acestora, Curtea poate admite că expresii ca „în loc să-şi facă treaba pentru care este plătit din bani publici”şi „societatea A ne otrăveşte cu amoniu” ar putea fi considerate provocatoare. Astfel, afirmaţiile reclamantului sunt considerate imputări de fapte sau judecăţi de valoare, nefiind lipsite de un temei de fapt. De altfel, afirmaţiile incriminate nu conţineau nicio insultă personală şi se înscriau în contextul unei dezbateri de interes pentru populaţia judeţului Olt. În plus, ele au făcut obiectul publicării într-un ziar cu tiraj local.
54. Faptul că au fost folosite anumite expresii cu scopul cel mai probabil să capteze atenţia publicului nu poate în sine să ridice o problemă în temeiul jurisprudenţei Curţii [Flinkkilä şi alţii, citată anterior, pct. 74, şi Pipi împotriva Turciei (dec.), nr. 4020/03, 15 mai 2009].
55. În ceea ce priveşte publicarea fotografiei lui B.S., care însoţeşte articolul în litigiu, Curtea constată că instanţele interne nu au discutat niciodată problema impactului publicării acestei fotografii în momentul punerii în balanţă a drepturilor care decurg din art. 8 şi art. 10 din convenţie (a se vedea, a contrario, MGN Limited, citată anterior, pct. 155). În consecinţă, Curtea nu poate fi de acord cu interpretarea dată de Guvern în ceea ce priveşte publicarea fotografiei lui B.S.
56. În fine, Curtea aminteşte că natura şi severitatea sancţiunii aplicate sunt de asemenea elemente care se iau în considerare atunci când se impune aprecierea proporţionalităţii ingerinţei [Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC), nr. 33348/96, pct. 111, CEDO 2004–XI]. Or, în speţă, cu toate că sancţiunea aplicată reclamantului fusese suspendată, aceasta ar fi putut avea un efect descurajator asupra reclamantului în ceea ce priveşte exercitarea libertăţii de exprimare (ibidem, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, pct. 114).
57. Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
58. Potrivit art. 41 din convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
59. Reclamantul solicită 360 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material care rezultă din amenda aplicată de instanţele interne. Cu titlu de prejudiciu moral, el solicită 10 000 EUR ca urmare a atingerii aduse reputaţiei sale profesionale şi private.
60. Guvernul se opune plăţii cu titlu de prejudiciu material invocat de reclamant, întrucât amenda a fost plătită în solidar cu ziarul şi, în orice caz, nu există nicio dovadă care să ateste plata acesteia. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, potrivit Guvernului, o despăgubire în cuantum de 1 000 EUR ar fi suficientă. În orice caz, Guvernul consideră că simpla constatare a unei încălcări a art. 10 din convenţie poate constitui în sine o reparaţie suficientă.
61. Curtea observă că reclamantul nu a dovedit în nici un fel că a plătit suma pe care o pretinde cu titlu de prejudiciu material. Prin urmare, este necesar să se respingă această cerere. Curtea consideră totuşi că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca urmare a condamnării sale. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă reclamantului, ca reparaţie pentru prejudiciul moral, suma de 7 500 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
62. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
63. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din convenţie;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât să-i plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 7 500 EUR (şapte mii cinci sute de euro), pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 iunie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy