©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 3466/2003 prezentată de Petre TĂNĂSOAICA împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 13 decembrie 2011 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 7 ianuarie 2003,
având în vedere decizia preşedintelui Camerei de a-l desemna pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii, în urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii),
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, Petre Tănăsoaica, este resortisant român, s-a născut în 1955 şi locuieşte în Călimăneşti. El este reprezentat în faţa Curţii de O. Cernăianu, avocat la Râmnicu Vâlcea. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele speţei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:
1. Istoricul cauzei
3. Reclamantul, jurnalist de profesie, a publicat într-un ziar local patru articole intitulate „Iţe şi fiţe la H.” în care a prezentat situaţia generată de un incident dintre D.O., noul preşedinte-director general al uzinei H., şi S.G., fostul director general al aceleiaşi întreprinderi. Cele patru articole au urmat unui articol scris de acelaşi ziarist ce critica privatizarea unor societăţi de stat din judeţul Vâlcea.
2. Articolele incriminate
4. Într-un prim articol publicat la 22 ianuarie 2002, reclamantul a răspuns unei critici făcute de D.O., după publicarea articolului privind privatizarea uzinelor de stat,
„[...] şi cum nu există pădure fără uscături, trebuia să existe şi o reacţie negativă, singura de altfel, cea a directorului societăţii H., un anume M. D.O., pe care nu am avut ocazia să îl cunoaştem, dar despre care am auzit multe. De rău, desigur, căci nu a făcut nimic bun. Astfel, dl. D.O. poartă răspunderea morală a plecării dlui S.G. care era directorul societăţii H., precum şi a personalului tehnic, cel care l-a ajutat să redreseze uzina, care s-a îndreptat timp de doisprezece ani spre faliment. [...]”
5. La 23 ianuarie 2002, reclamantul a publicat un al doilea articol în care a criticat conducerea societăţii H.:
„Interesul nu este să se ştie cum îşi foloseşte dl. L.P. (patronul) banii, ci faptul că, dacă uzina pe care a cumpărat-o dă faliment, mulţi angajaţi vor rămâne fără loc de muncă. Ne putem aştepta la aşa ceva dacă, pe lângă intrigile al căror obiect a fost inginerul S.G., această uzină este condusă de un director mai rău decât şi-ar fi imaginat vreodată patronul său. Şi ofer doar un exemplu care are ca protagonist tot pe dl. D.O. [...]. Acesta a abuzat de o societate germană, care l-a angajat în calitate de reprezentant în România. I s-a cumpărat o maşină de serviciu şi a avut toată libertatea pentru a se ocupa de afacere. Câteva luni mai târziu, societatea era pe punctul de a da faliment, dl. D.O. fiind concediat.”
6. Într-un al treilea articol apărut la 24 ianuarie 2002, reclamantul a spus:
„La 7 ianuarie, anul trecut, directorul societăţii H., D.O., a organizat o şedinţă „turbată” la care i-a informat pe participanţi că avea puterea de a concedia angajaţii cât timp S.G. era director. Mai mult, el a afirmat că vrea să închidă uzina, să concedieze toţi angajaţii şi să angajeze noi muncitori, oameni care să-i fie loiali. De parcă muncitorilor – căci despre ei este vorba – nu le place să aibă un loc de muncă şi să câştige un salariu. În articolul de ieri am menţionat că salariile muncitorilor au scăzut cu 10% în lunile noiembrie şi decembrie, imediat ce S.G. a demisionat. Acest lucru ar fi trebuit să constituie un semnal de alarmă pentru patron, pentru că se petrecea ceva în contabilitatea societăţii. Şi documentele, dacă vor fi verificate cândva, atestă faptul că, în lunile menţionate, au existat pierderi. Nu foarte importante, este adevărat, numai de un miliard de lei în fiecare lună! Situaţia ar putea scăpa de sub control şi, dacă trebuie să continue cu D.O., uzina ar putea ajunge rapid în situaţia în care se afla acum doi ani, cu pierderi catastrofale; muncitorii vor pierde astfel orice speranţă şi oraşul Râmnicu Vâlcea va trebui să şteargă de pe harta economică o societate care a avut o reputaţie, apoi a pierdut-o, dar a recâştigat-o cu ajutorul inteligenţei manageriale a inginerului S.G. [...].”
7. La 25 ianuarie 2002, reclamantul a publicat un ultim articol pe acest subiect. A concluzionat astfel:
„[...] unsprezece luni uzina a funcţionat bine, iar după plecarea lui S.G., marele maestru aflat la guvernare – nu [mai] spunem «conducere» căci nu ştim ce înseamnă –, inginerul D.O. a instaurat un climat de teroare în uzină. Nimeni nu avea dreptul să vorbească, nici să-şi susţină punctul de vedere. Am scris aceste articole pentru nu ştim ce intenţie are patronul L.P. pentru viitorul uzinei pe care a cumpărat-o cu ajutorul, din nou, al lui S.G. [...] Cei care cunosc ce caracter are D.O. au încercat să evite orice confruntare. Este şi cazul unui inginer, C.P., mai bine înzestrat de soartă, care a prevăzut, chiar din prima zi, problemele pe care le va avea cu noul director general. [...]”
3. Plângerea penală cu constituirea de parte civilă formulată împotriva reclamantului
8. La 29 ianuarie 2002, D.O. a formulat o plângere penală pentru insultă şi calomnie împotriva reclamantului. A solicitat, de asemenea, 8 miliarde lei („ROL”) ca despăgubiri. În faţa Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, a pretins că cele patru articole publicate de reclamant au adus atingere onoarei şi reputaţiei sale în calitate de director general al societăţii H.
9. Prin hotărârea din 16 aprilie 2002, Judecătoria Râmnicu Vâlcea l-a condamnat pe reclamant cu suspendarea executării pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii de insultă şi l-a obligat la plata unei amenzi penale de 7 milioane ROL, respectiv 224 EUR. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa l-a achitat pe reclamant pentru calomnie. În cele din urmă, reclamantul a fost obligat, solidar cu redacţia ziarului local, la plata a 10 milioane lei, respectiv 320 EUR, cu titlu de prejudiciu moral, şi 6 milioane lei, respectiv 190 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.
10. Instanţa a considerat, după examinarea documentelor şi audierea martorilor, că reclamantul a reuşit să facă proba unei părţi din aceste afirmaţii. Astfel, au fost confirmate abuzurile comise în detrimentul societăţii germane, climatul tensionat instaurat după venirea la conducere a lui D.O., diminuările salariale, ameninţările, interdicţiile pentru unii angajaţi de a-l contacta pe S.G., imposibilitatea pentru unii angajaţi să pătrundă în uzină, concedierile.
11. Cu toate acestea, în opinia instanţei de fond, afirmaţiile privind capacitatea lui D.O. de a conduce uzina, implicarea sa în plecarea inginerului S.G. de la conducerea uzinei şi răzbunarea acestuia din urmă au adus atingere onoarei şi reputaţiei lui D.O. Prima instanţă a estimat că, în cazul în care conţinutul articolelor încerca să tragă un semnal de alarmă cu privire la unele fapte determinate, imputate directorului D.O. şi cu privire la situaţia actuală şi viitoare a uzinei H., pentru a-l avertiza pe patron, s-a dovedit a fi de bună-credinţă în această privinţă, acesta nu a fost şi cazul afirmaţiilor care aduceau atingere la demnitatea lui D.O.
12. În cele din urmă, instanţa a considerat că reclamantul nu s-a limitat să prezinte situaţia de fapt ca o informaţie, ci s-a angajat în aprecieri directe cu privire la persoana lui D.O.
13. La 8 iulie 2002, Tribunalul Vâlcea, în urma recursului reclamantului, a confirmat hotărârea, reţinând motivarea instanţei de fond.
4. Recursul în anulare
14. Conform informaţiilor furnizate de guvernul pârât în observaţiile sale, Procurorul general din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a depus, la o dată neprecizată, o cerere de recurs în anulare împotriva celor două hotărâri judecătoreşti pronunţate în speţă. În faţa Curţii supreme, Procurorul general a solicitat achitarea reclamantului pentru insultă.
15. Prin hotărârea din 12 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis parţial cererea formulată de Procurorul general şi a modificat, în parte, hotărârea judecătoriei din 16 aprilie 2002, de achitare a reclamantului pentru insultă. Cu toate acestea, Curtea supremă a decis să menţină restul prevederilor hotărârii, inclusiv obligaţia reclamantului de a plăti în solidar cu redacţia ziarului 10 milioane lei, respectiv 320 EUR prejudiciu moral. Partea relevantă a motivării acestei hotărâri se citeşte astfel:
„ [...] Conform art. 205 C. pen., atingerea onoarei şi reputaţiei unei persoane, prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură constituie infracţiunea de insultă. Pentru existenţa unei asemenea infracţiuni trebuie avut în vedere atât elementul obiectiv, adică atingerea onoarei şi reputaţiei unei persoane, cât şi elementul subiectiv, care presupune faptul că autorul afirmaţiilor a vrut să jignească persoana vizată. Cât priveşte primul element (obiectiv), condiţiile pentru comiterea infracţiunii de insultă sunt îndeplinite; în ceea ce priveşte elementul subiectiv, nu s-a dovedit că inculpatul a acţionat cu rea-credinţă. Având în vedere probele aflate la dosar, în special cele patru articole publicate de inculpat, nu reiese că afirmaţiile ar fi fost de natură să lezeze onoarea şi reputaţia părţii civile, comentariile priveau mai degrabă activitatea acesteia în calitate de director general al societăţii comerciale şi nu viaţa sa privată.
De altfel, conţinutul articolelor publicate este rezultatul informaţiilor primite de reclamant de la diverse persoane angajate de acea societate, celelalte afirmaţii privind o a treia persoană (inginerul C.P.) şi nu partea vătămată.
Rezultă din contextul articolelor publicate de reclamant că acesta a vrut numai să informeze opinia publică cu privire la anumite deficienţe în activitatea părţii vătămate, fără rea-credinţă şi fără intenţia de a aduce atingere onoarei sau reputaţiei părţii vătămate.
[...]
Având în vedere aceste motive, rezultă că elementele constitutive ale infracţiunii de insultă nu sunt îndeplinite în speţă, motiv pentru care trebuie să se admită recursul în anulare şi să fie casate deciziile numai în ceea ce priveşte condamnarea inculpatului pentru insultă. Potrivit art. 11 alin. (2) lit. a) şi al art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul este achitat de săvârşirea infracţiunii prevăzută la art. 205 C. pen., păstrându-se dispoziţiile cu privire la obligaţia de a plăti, în solidar cu partea responsabilă civilmente, daune morale părţii civile D.O.”.
B. Dreptul şi practica interne relevante
16. Dispoziţiile relevante din Codul penal român în materie de calomnie, astfel cum erau în vigoare la vremea faptelor, precum şi modificările legislative ulterioare sunt descrise în hotărârea Boldea împotriva României [nr. 19997/02, pct. 16-19, CEDO 2007-... (extrase)].
17. Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1 pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 C. pen., sunt neconstituţionale, pe motiv că reputaţia persoanelor, astfel cum este garantată de Constituţie, trebuie protejată în mod necesar prin sancţiuni de drept penal.
18. Articolele relevante din Codul civil român, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:
Art. 998
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.”
Art. 999
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.”
Capete de cerere
19. Invocând art. 10 din convenţie, reclamantul pretinde că, în speţă, condamnarea sa pentru insultă ca urmare a publicării celor patru articole de presă reprezintă o ingerinţă disproporţionată în libertatea sa de exprimare şi care nu este necesară într-o societate democratică.
În drept
20. Reclamantul se plânge de atingerea adusă dreptului său la libertatea de exprimare în temeiul art. 10 din convenţie. Dispoziţiile relevante ale acestui articol se citesc după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. [...]
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...]”
A. Argumentele părţilor
21. Guvernul consideră că cererea are un caracter abuziv, având în vedere nerespectarea, de către reclamant, a obligaţiei de a informa Curtea cu privire la un element esenţial pentru examinarea cererii, şi anume hotărârea din 12 septembrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, care l-a achitat pentru infracţiunea de insultă. În opina Guvernului, comportamentul reclamantului ar putea justifica respingerea cererii ca fiind abuzivă. El invocă cauza Predescu împotriva României (nr. 21447/03, pct. 24-27, 2 decembrie 2008).
22. Pe fondul cauzei, Guvernul consideră că hotărârea din 12 septembrie 2003 nu constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare deoarece acesta nu fusese condamnat definitiv. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că obligarea reclamantului la plata sumei de 320 EUR cu titlu de prejudiciu moral nu reprezintă decât o acţiune civilă. El consideră că această cauză nu ridică nicio problemă de accesibilitate şi previzibilitate a dreptului intern şi că scopul legitim al măsurii consta în protecţia reputaţiei părţii vătămate. În ceea ce priveşte necesitatea ingerinţei, Guvernul consideră că marja de apreciere a autorităţilor naţionale cu privire la existenţa unei nevoi sociale imperioase nu a fost depăşită, reclamantul trecând de limitele criticii admisibile (Stângu şi Scutelnicu împotriva României, nr. 53899/00, pct. 58, 31 ianuarie 2006).
23. În opinia Guvernului, suma pe care reclamantul trebuia s-o plătească, în solidar cu ziarul, era relativ moderată, iar Curtea ar trebui să ţină seama de asta la analiza aprecierii naturii şi gravităţii pedepsei pronunţate. Acesta invocă, în acest sens, cauzele Stângu şi Scutelnicu citată anterior (pct. 56) şi Mihaiu împotriva României (nr. 42512/02, pct. 71, 4 noiembrie 2008). În cele din urmă, Guvernul adaugă că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă care să ateste plata sumei respective.
24. Reclamantul contestă teza Guvernului şi afirmă că nu a luat cunoştinţă de hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din cauza necomunicării unei cópii a acestei hotărâri. Respinge, de asemenea, teza cu privire la caracterul abuziv al cererii sale şi afirmă că a sesizat Curtea înainte de pronunţarea hotărârii instanţei supreme, având grijă să respecte termenul de şase luni prevăzut de art. 35 din convenţie.
25. Pe fondul cauzei, reclamantul pretinde că a suferit o ingerinţă nejustificată în dreptul său la libertatea de exprimare. În opinia acestuia, hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nu a avut nicio influenţă asupra rezultatului cererii sale deoarece obligaţia de plată a daunelor morale a fost menţinută. El consideră că, în speţă, caracterul relativ moderat al pedepsei aplicate nu ar trebui să influenţeze concluziile Curţii cu privire la încălcarea art. 10 din convenţie.
B. Motivarea Curţii
26. Curtea reaminteşte că, potrivit art. 47 § 6 din regulament, reclamantul trebuie „să informeze Curtea cu privire la orice modificare a adresei şi a oricărui fapt relevant pentru examinarea cererii sale”. O informaţie incompletă şi aşadar înşelătoare poate fi, de asemenea, calificată ca un abuz al dreptului de recurs individual, în special atunci când priveşte nucleul cauzei şi când reclamantul nu explică suficient nefurnizarea informaţiilor relevante [Poznanski şi alţii împotriva Germaniei (dec.), nr. 25101/05, 3 iulie 2007]. În speţă, trebuie observat că reclamantul nu a informat Curtea despre existenţa recursului în anulare. Curtea reţine, de asemenea, că argumentele părţilor cu privire la momentul în care reclamantul a luat cunoştinţă de această procedură extraordinară sunt divergente. În orice caz, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze acest argument, cererea fiind inadmisibilă pentru următoarele motive.
27. Dacă presa nu trebuie să treacă de anumite limite, în special de protecţie a reputaţiei şi a drepturilor unei persoane, îi revine totuşi obligaţia să comunice, în respectarea obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei privind problemele politice, precum şi celelalte teme de interes general (a se vedea, printre multe altele, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, hotărâre din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, pp. 233-234, pct. 37, Thoma împotriva Luxemburgului, nr. 38432/97, pct. 45, CEDO 2001-III, şi Colombani şi alţii împotriva Franţei, nr. 51279/99, pct. 55, CEDO 2002‑V).
28. În această privinţă, trebuie amintită jurisprudenţa constantă a Curţii, conform căreia, pentru a aprecia existenţa unei „nevoi sociale imperioase” capabile să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă o distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea faptelor se poate dovedi, judecăţile de valoare nu se pretează unei demonstraţii a corectitudinii lor [a se vedea, printre altele, hotărârea De Haes şi Gijsels, citată anterior, pct. 235, pct. 42; şi Harlanova împotriva Letoniei (dec.), nr. 57313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, dacă este vorba despre susţineri privind comportamentul unui terţ, uneori poate fi dificil să se facă distincţia între acuzaţiile de fapt şi judecăţile de valoare. Cu toate acestea, chiar o judecată de valoare se poate adeveri excesivă dacă este total lipsită de temei faptic (Ierusalim împotriva Austriei, nr. 26958/95, pct. 43, CEDO 2001-II).
29. În această privinţă, Curtea a subliniat de altfel că, în cazul unei acuzaţii de fapt privind direct o anumită persoană, indicându-i numele şi funcţia, autorul trebuie să prezinte o bază faptică suficientă în cadrul procedurii deschise împotriva sa (Lešník, citată anterior, pct. 57 in fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, pct. 44, 27 mai 2004).
«
30. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că protecţia oferită ziariştilor de art. 10 din convenţie este condiţionată de faptul că părţile în cauză trebuie să acţioneze cu bună-credinţă astfel încât să ofere informaţii demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53984/00, pct. 37, Culegere 2004-II). Mai mult, dacă este vorba de informaţii atribuite unor terţi, se impune o şi mai mare rigoare şi prudenţă deosebită înainte de publicare [a se vedea, Stângu împotriva României (dec.), nr. 57551/00, 9 noiembrie 2004].
31. Atunci când îşi exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s‑a folosit de această putere cu bună-credinţă, cu diligenţă şi în mod rezonabil: ingerinţa litigioasă trebuie apreciată în cadrul întregii cauze pentru a stabili dacă aceasta era „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente”. Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10 din convenţie, bazându-se mai ales pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante [Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, pct. 51, Culegere 1997-VII, şi Kyprianou împotriva Ciprului (MC), nr. 73797/01, pct. 171, 15 decembrie 2005]. Natura şi dificultatea pedepselor pronunţate sunt elemente de luat în considerare atunci când este vorba de măsurarea proporţionalităţii unei atingeri a dreptului la libertatea de exprimare garantat de art. 10 citat anterior [Ceylan împotriva Turciei (MC), nr. 23556/9, pct. 37, CEDO 1999-IV; Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 69, CEDO 2001-I; Skałka împotriva Poloniei, nr. 43425/98, pct. 41-42, hotărârea din 27 mai 2003; Lešník, citată anterior, pct. 63-64, CEDO 2003-IV].
32. În prezenta cauză, obligarea reclamantului de către Curtea Supremă de Justiţie pentru a plăti daune morale părţii civile constituie o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în „dreptul său la libertatea de exprimare”. Problema este dacă o asemenea ingerinţă poate fi justificată în raport cu art. 10 § 2.
33. Curtea apreciază, lucru care nu a fost contestat în faţa sa, că ingerinţa era „prevăzută de lege”, iar obligarea sa la plată s-a bazat pe art. 998 şi art. 999 C. civ., în vigoare la momentul faptelor, referitoare la răspunderea civilă delictuală şi că aceasta urmărea un scop legitim, şi anume „protecţia drepturilor altora”, în special reputaţia lui D.O.
34. Curtea trebuie totuşi să verifice dacă această ingerinţă a fost justificată şi „necesară într-o societate democratică”.
35. Curtea observă că, în cauză, deşi Curtea Supremă de Justiţie l-a achitat pe reclamant de infracţiunea de insultă, aceasta a menţinut obligarea sa la plata de daune morale în favoarea lui D.O. Chiar dacă motivarea acţiunii civile nu a fost detaliată în motivarea hotărârii Curţii Supreme de Justiţie, Curtea deduce că D.O. a suferit un prejudiciu moral prin articolele litigioase. Trebuie mai întâi să se examineze. ţinându-se cont de principiile menţionate anterior, dacă existenţa prejudiciului moral menţionat poate constitui un motiv relevant şi suficient pentru justificarea acţiunii civile împotriva reclamantului.
36. Curtea notează, pentru început, că, dacă articolele incriminate se înscriau într-o serie de articole cu privire la o dezbatere de interes general despre privatizarea unor uzine de stat, subiect deosebit de relevant pentru societatea română la momentul faptelor, nu e mai puţin adevărat că mesajul principal degajat în scrierile litigioase viza conflictul de muncă dintre fostul şi noul director general al uzinei H. şi modul în care acesta din urmă conducea societatea.
37. În acest caz, examinând articolele incriminate în ansamblu, Curtea constată că acestea cuprind acuzaţii privindu-l pe D.O. Astfel cum reiese din motivarea hotărârii din 16 aprilie 2002 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, deşi o parte din afirmaţiile reclamantului au arătat bună-credinţă (supra, pct. 10), nu este şi cazul celorlalte afirmaţii (supra, pct. 11). Mai mult, chiar dacă Curtea Supremă de Justiţie a apreciat că nu s-a dovedit că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, o parte din afirmaţiile sale nu era coroborată cu alte elemente de probă (a se vedea, mutatis mutandis, Stângu şi Scutelnicu citată anterior, pct. 53). Conform principiului enunţat supra, la pct. 30, in fine, reluând informaţii atribuite unor terţi, reclamantul ar fi trebuit face dovada unei mai mari rigori şi a unei prudenţe deosebite înainte de a le publica. Mai mult, în temeiul principiului enunţat supra, la pct. 29, reclamantul ar fi trebuit să prezinte o bază faptică suficientă în cadrul procedurii deschisă împotriva sa.
38. În consecinţă, în absenţa acestei baze faptice şi prin faptul că articolul în litigiu s-a înscris mai degrabă în contextul unui conflict de muncă între doi conducători ai unei societăţi comerciale şi între competenţele lor manageriale, Curtea nu consideră că putem găsi în afirmaţiile reclamantului expresia unei „doze de exagerare” sau „provocare”, expresii permise în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice [a se vedea, mutatis mutandis, Dalban împotriva României, (MC) nr. 28114/95 pct. 49, Culegere 1999-VI]. În consecinţă, Curtea consideră ca fiind „relevante şi suficiente” motivele reţinute de Curtea Supremă de Justiţie pentru a concluziona că reclamantul a adus atingere onoarei lui D.O. şi pentru a-l obliga la plată prin acţiunea civilă.
39. În cele din urmă, în ceea ce priveşte proporţionalitatea atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea notează că, în speţă, reclamantul a fost obligat la plata, în solidar cu ziarul săptămânal, a unei sume relativ, şi anume a unei despăgubiri de aproximativ 320 EUR cu titlu de prejudiciu moral. În plus, Curtea observă că, având în vedere informaţiile furnizate de Guvern, nici reclamantul nici ziarul săptămânal nu i-au plătit daune-interese lui D.O. (a se vedea, în acelaşi sens, Stângu şi Scutelnicu citată anterior, pct. 55).
40. Ţinând seama de marja de apreciere de care dispun statele contractante într-o asemenea situaţie, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele cauzei, că respectiva obligare la plată în urma acţiunii civile împotriva reclamantului nu era disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit şi că ingerinţa în litigiu poate, prin urmare, să fie considerată „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, cererea este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy