© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECŢIA A DOUA
CAUZA TARANTINO ŞI ALŢII împotriva ITALIEI
(Cererile nr. 25851/09, 29284/09 şi 64090/09)
HOTĂRÂRE
[Extrase]
STRASBOURG
2 aprilie 2013
Prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie. Documentul poate suferi modificări de formă.
În cauza Tarantino şi alţii împotriva Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din:
Danutė Jočienė, preşedinte,
Guido Raimondi,
Peer Lorenzen,
Dragoljub Popović,
Işıl Karakaş,
Nebojša Vučinić,
Paulo Pinto de Albuquerque, judecători,
şi Françoise Elens-Passos, grefier adjunct de secţie,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la data de 5 martie 2013,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea prezentei cauze se află trei cereri (nr. 25851/09, 29284/09 şi 64090/09) îndreptate împotriva Republicii Italiene şi prin care Curtea a fost sesizată în temeiul articolului 34 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”) de către doamna Claudia Tarantino, domnul Giuseppe Reitano, doamna Laura Aziz, domnul Maurizio Brancadori, domnul Massimo Crosia, domnul Massimo Filetti, domnul Pasqualino La Mela şi domnul Carmelo Marcuzzo („reclamanţii”) la datele de 18 mai, 2 şi 16 noiembrie 2009.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către domnul G. Lipari, avocat practicant în Misilmeri. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de către co-Agentul său, doamna P. Accardo.
3. Reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor la instruire, prevăzut de articolul 2 din Protocolul adiţional (nr. 1) la Convenţie. În special, ei au invocat faptul că scopurile urmărite de Legea nr. 127/1997 ce reglementa numerus clausus nu erau legitime şi că măsura adoptată nu fusese proporţională.
4. La data de 21 iunie 2011, cererile au fost reunite şi comunicate Guvernului. A mai fost decis ca admisibilitatea şi fondul cererilor să fie examinate împreună (articolul 29 § 1 din Convenţie).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Toţi reclamanţii sunt cetăţeni italieni. Informaţiile cu privire la aceştia se regăsesc în tabelul anexat prezentei hotărâri.
A. Istoricul cazurilor
1. Prima reclamantă, doamna Tarantino
6. La data de 4 septembrie 2007, doamna Tarantino a fost respinsă la examenul de admitere al Facultăţii de Medicină din Palermo. În anul 2007, două mii de studenţi au susţinut acest examen, fiind scoase la concurs două sute zece locuri. Ea a fost din nou declarată respinsă în 2008 şi în 2009.
7. La data de 14 decembrie 2007, prima reclamantă a depus, alături de alţi studenţi, o plângere la Preşedintele Republicii, invocând faptul că Legea nr. 264/1999, mai exact cele două criterii obligatorii utilizate de minister pentru a stabili numărul de locuri scoase la concurs la facultatea corespunzătoare din cadrul fiecărei universităţi (a se vedea paragraful 17 de mai jos), era incompatibilă cu articolul 3(2)(c) şi (g) din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, cu Directiva nr. 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale, cu articolul 15 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („UE”), cu articolul 6 § 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la principiul egalităţii şi cu articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Ea a mai contestat atât decizia Statului de a impune aceleaşi restricţii şi universităţilor particulare, cât şi caracterul adecvat al examenului de admitere. De asemenea, prima reclamantă a mai solicitat să fie admisă provizoriu la universitate în temeiul unei clauze condiţionale.
8. Printr-un decret din 2 iulie 2008, Curtea Supremă Administrativă (Consiglio di Stato) a respins cererea pentru adoptarea unei măsuri provizorii.
9. La data de 23 septembrie 2008, prima reclamantă a introdus alte plângeri şi şi-a reiterat cererea ca instanţele să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie („CEJ”) în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare în legătură cu problema respectivă. Solicitările sale au fost transmise Curţii Supreme Administrative în luna octombrie 2008.
10. Printr-un decret din 28 aprilie 2009, adoptat în baza opiniei consultative a Curţii Supreme Administrative, emisă la data de 12 noiembrie 2008 (nr. 2256) şi comunicată primei reclamante pe 14 mai 2009, Preşedintele Republicii a respins plângerile. Decretul stipula că, ţinând cont de resursele umane şi materiale de care dispun universităţile, restricţiile contestate cu privire la admitere, ce permiteau intrarea la facultate numai a studenţilor cu rezultate meritorii, erau rezonabile şi prin urmare compatibile cu prevederile UE invocate. Mai mult, pe fundalul nevoii sporite a societăţii pentru doctori calificaţi, admiterile la facultăţile de medicină au crescut cu 10-20% în perioada 2008-09. Decretul lua act de faptul că testarea profesională, ulterior obţinerii unei diplome, nu era un titlu academic în sine, ci un concurs de stat similar celor susţinute în majoritatea Statelor. În sfârşit, a respins afirmaţia conform căreia conținutul testului de admitere ar fi fost necorespunzător.
2. Ceilalţi şapte reclamanţi
11. Ceilalţi şapte reclamanţi au lucrat sau continuă să lucreze ca tehnicieni sau igienişti dentari de un anumit număr de ani.
12. La data de 4 septembrie 2009, în ciuda experienţei lor profesionale în domeniu, cei şapte reclamanţi au fost respinşi la examenul de admitere al Facutăţii de Stomatologie. Orice alte încercări, precedente sau ulterioare, au fost de asemenea lipsite de succes.
13. Cu toate acestea, domnul Marcuzzo (de aici înainte „al optulea reclamant”) a fost declarat admis la concursul de admitere din anul universitar 1999/2000. Totuşi, ca urmare a neprezentării sale la examene timp de opt ani consecutivi pe motivul unor probleme serioase de familie (conform cu prevederile Regulamentului Universităţii, în baza articolului 149 al Decretului Regal nr. 1592/1933), acesta şi-a pierdut statutul de student în luna iulie 2009.
14. Aceşti reclamanţi au recunoscut că nu au apelat la remediile interne aflate la dispoziţia lor, întrucât, în opinia lor, acestea ar fi fost lipsite de eficacitate. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme Administrative, accesul limitat la universităţi este compatibil cu Constituţia şi cu prevederile UE (a se vedea, printre altele, opinia consultativă din data de 12 noiembrie 2008). Al optulea reclamant a susţinut că Curtea Supremă Administrativă a afirmat în mod constant că motive subiective, ca de exemplu problemele de familie (cum era cazul său), nu puteau fi văzute drept excepţii de la regula ce favoriza continuitatea studiilor. Prin urmare, acţiunea sa fondată pe o astfel de pretenţie ar fi fost lipsită de succes.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
A. Legea nr. 127/1997
15. Legea nr. 127/1997, ce modifică secţiunea 9(4) din Legea nr. 341/1990, a introdus, pentru prima dată, numerus clausus (numărul limitat de locuri) atât în cadrul universităţilor publice, cât şi al celor private italiene. Secţiunea 17(116) din cuprinsul acelei legi prevedea că Ministerului Universităţilor şi al Cercetării Ştiinţifice şi Tehnologice îi revenea sarcina de a stabili acele limite. Totuşi, legea nu prevedea sau fixa criteriile pentru determinarea facultăţilor supuse acestor restricţii, a numărului de locuri disponibile sau a procedurii de selecţie.
16. La data de 27 noiembrie 1998 (hotărârea nr. 383/1998), fiind sesizată cu examinarea constituţionalităţii secţiunii 17(116) din Legea nr. 127/1997, Curtea Constituţională a pronunţat o hotărâre prin care a susţinut constituţionalitea acelei legi. Aceasta a apreciat că dreptul discreţionar conferit Ministerului Universităţilor şi al Cercetării nu era nestăvilit, întrucât acesta trebuia să acţioneze în conformitate cu un cadru legal determinat. În această privinţă, în condiţiile absenţei unei legislaţii naţionale în materie, Curtea Constituţională a făcut trimitere la directivele pertinente ale UE ce urmăreau asigurarea unui standard corespunzător de instruire. Curtea a mai luat act de faptul că Parlamentul era cel ce trebuia să se pronunţe asupra acestui subiect.
17. Ca urmare a hotărârii Curţii Constituţionale, a fost promulgată Legea nr. 264/1999, care stipula că Ministerul Universităţilor şi al Cercetării urma să stabilească cifra de admitere la Facultăţile de Medicină, Medicină Veterinară, Stomatologie, Arhitectură şi Asistenţă Medicală pe baza a două criterii obligatorii: capacitatea și resursele potențiale ale universităților şi nevoia societăţii pentru o anumită profesie (fabbisogno di professionalità del sistema sociale e produttivo). În temeiul acestei evaluări, ministerul urma să stabilească numărul de studenţi ce putea fi admis la facultatea în cauză din cadrul fiecărei universităţi.
18. La data de 21 aprilie 2009, Autoritatea Antitrust („AA”) a emis o recomandare cu privire la criteriile de admitere pentru Facultatea de Stomatologie. AA a subliniat că: a) în practică, cele două criterii stabilite de lege erau aplicabile în baza observaţiilor Ministerului Universităţilor şi al Cercetării şi al Ministerului Sănătăţii şi b) orice informaţie obţinută urma să fie pusă în discuţia unui grup de lucru de experţi (expert task force) din care făceau parte, printre alţii, şi reprezentanţi ai Federaţiei Naţionale a Medicilor şi ai Camerei Medicilor şi Stomatologilor.
19. În opinia AA, Guvernul Italian acţiona cu încălcarea hotărârii Curţii Constituţionale (nr. 383/1998, menţionată mai sus) şi a dreptului UE, în măsura în care legea lua în considerare nu numai standardele educaţionale, ci şi informaţiile privitoare la cererea de forţă de muncă. Constatând că evaluările erau efectuate prin raportare la cererea de forţă de muncă din sectorul naţional de sănătate, AA a conchis că prin limitarea admiterii la Facultatea de Stomatologie se realizează o restricţie nejustificată asupra concurenţei în domeniul serviciilor profesionale. Într-adevăr, prin luarea în considerare numai a cererii din domeniul public, cu excluderea oricărei cereri din domeniul privat, numărul stomatologilor era redus de o manieră artificială şi costurile stomatologice erau mărite în mod nejustificat. Mai mult, AA nu a fost de acord cu prezenţa asociaţiilor profesionale în comitetul de experţi susmenţionat, întrucât decizia acestora ar putea fi influenţată, într-o mare măsură, de interesele proprii.
20. Pentru a fi admişi, candidaţii trebuiau să promoveze un test cu variante multiple de răspuns, ce consta în optzeci de întrebări de cultură generală (inclusiv din geografia şi istoria internaţionale), precum şi din biologie, chimie, matematică şi fizică. Testul, bazat pe programa şcolară din liceu, urmărea să verifice aptitudinile candidaţilor în domeniul relevant pentru facultatea aleasă de aceştia.
B. Jurisprudenţa
21. Instanţele interne competente au stabilit în mod repetat că numărul limitat de locuri (numerus clausus) şi modul în care acest criteriu era aplicat în cadrul legislativ italian erau în concordanţă atât cu Constituţia, cât şi cu legislaţia Uniunii Europene. Printre hotărârile ce cuprind aceste concluzii se numără, printre altele: hotărârile nr. 1931 din 29 aprilie 2008, nr. 5418 din 24 iunie 2008 şi nr. 5542 din 6 iunie 2008 pronunţate de Curtea Supremă Administrativă; hotărârea nr. 197 a Tribunalului Administrativ Toscan din Florenţa din 12 februarie 2007; hotărârea nr. 4559 a Tribunalului Administrativ din Napoli din 2008; hotărârea nr. 1931 a Tribunalului Administrativ Toscan din Florenţa din 17 aprilie 2008; hotărârea nr. 145 a Tribunalului Administrativ din Trento din 11 iunie 2008 şi hotărârea nr. 1631 a Curţii Supreme Administrative din 15 aprilie 2010.
În special, în ceea ce priveşte pretenţia reclamanţilor conform căreia criteriul legat de nevoia societăţii pentru o anumită profesie nu ar trebui limitat la teritoriul naţional – cu excluderea astfel a nevoilor prezente şi viitoare inevitabile ale întregii Comunităţi Europene – Curtea Supremă Administrativă a statuat, în hotărârea nr. 1931 din 29 aprilie 2008, că era evident faptul că criteriul cu incidenţă majoră era cel bazat pe capacitatea și resursele potențiale ale universităţilor, ceea ce permitea realizarea unei pregătiri ştiinţifice adecvate, conformă cu cerinţele legislaţiei UE. Aşa cum fusese susţinut anterior de către Curtea Constituţională (hotărârea nr. 393 din 1998), dreptul la nivelurile superioare de instruire, chiar şi pentru studenţii cei mai merituoşi, depindea de disponibilitate mijloacelor tehnice şi a resurselor umane, mai ales în domeniul studiului ştiinţelor, care era atât teroretic, cât şi practic. Într-adevăr, legislaţia UE nu interzicea condiția numerelor de acces limitate (numeri clausi). Directivele europene prevedeau ca recunoaşterea titlurilor şi a diplomelor să se efectueze în baza unui nivel minim de studii şi a unor garanţii de existenţă reală a cunoştinţelor necesare pentru exercitarea unei profesii. Totuşi, ele lăsau la discreţia Statelor stabilirea individuală a instrumentelor, mijloacelor şi a metodelor pentru îndeplinirea obligaţiilor stipulate de respectivele directive. Criteriul legat de nevoia societăţii pentru o anumită profesie cântărea mai puţin decât cel legat de posibilităţi şi resurse, fiind într-adevăr de natură secundară. Acesta ar fi aplicat în situaţia puţin probabilă în care ar exista o disponibilitate atât de mare, încât ar fi necesar să se limiteze accesul la profesie pentru a evita saturarea pieţei. Făcând trimitere la o recomandare a Ministerului Sănătăţii referitoare la limitarea numărului de studenţi înmatriculaţi (care constituia baza pentru decizia referitoare la numărul de locuri disponibile pentru anii 2006-07), instanţa a apreciat că acest criteriu trebuie văzut ca o restricţie cantitativă raportată nu la nevoile societăţii, ci la nevoia de a garanta că studiile specializate sunt la nivelul standardelor europene. Având în vedere că incidenţa acestui criteriu asupra deciziei referitoare la numărul de candidaţi înscrişi anual nu fusese dovedită şi întrucât legile UE nu prevedeau un acces nelimitat şi necondiţionat la educaţie, nu era necesar ca CEJ să fie sesizată cu această chestiune.
22. În conformitate cu hotărârea Curţii Supreme Administrative nr. 1855 din 2005, termenul limită de 8 ani prevăzut în Decretul nr. 1592 din 1933 nu este un termen de prescripţie susceptibil de a fi întrerupt, ci perioada de timp maximă până la stingerea dreptului (de a se prezenta la cursuri).
C. Legislaţia relevantă a Uniunii Europene
23. Articolul 39 (fostul articol 48) din Titlul III se referă la libera circulaţie a persoanelor, seviciilor şi capitalurilor, în cadrul Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. Acesta stipulează după cum urmează:
„1. Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cuprinsul Uniunii.
2. Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.
3. Sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
(a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
(b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
(c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.
4. Dispoziţiile acestui articol nu se aplică încadrării în administraţia publică.”
24. Alte texte relevante ale Uniunii Europene includ: Directiva Consiliului nr. 86/457/EEC din 15 septembrie 1986 privind formarea profesională specifică în medicina generală; Directiva Consiliului nr. 93/16/EEC din 5 aprilie 1993 privind facilitarea liberei circulaţii a medicilor şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificare şi Directiva Consiliului nr. 2005/36/EC din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale.
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL ADIŢIONAL (NR. 1) LA CONVENŢIE
25. Reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor la instruire, prevăzut de articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care stipulează:
„Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filosofice.”
26. Guvernul s-a opus acestei susţineri.
[...]
B. În fond
1. Observaţiile părţilor
a) Reclamanţii
35. Reclamanţii au susţinut că restricţia aplicabilă admiterii la cursurile alese de aceştia, bazată pe condiția numărului limitat de locuri (numerus clausus), era contrară Constituţiei şi legislaţiei UE.
36. Ei au mai pretins faptul că scopurile urmărite de lege nu erau legitime sau proporţionale. În special, aceştia au contestat cele două criterii introduse de Legea nr. 264/1999 şi aplicabile universităţilor atât publice, cât şi private, recunoscând în acelaşi timp nevoia de a garanta un nivel adecvat de calificare pentru viitorii profesionişti. În plus, ei au apreciat că nevoile comunităţii nu pot fi evaluate doar prin raportare la sectorul public, mai ales având în vedere faptul că cei mai mulţi profesionişti, în special cei din domeniul stomatologic, lucrau în sectorul privat. Mai mult, evaluarea era exclusiv locală şi nu lua în calcul posibilitatea ca persoanele ce studiau în Italia să dorească să profeseze în altă ţară.
37. Reclamanţii au explicat faptul că numărul de locuri pentru fiecare universitate în parte era stabilit de către Minsiterul Universităţilor pe o bază regională, în conformitate cu nevoile acelei zone. Cu toate acestea, instituţiile italiene au realizat recent faptul că accesul limitat a generat o lipsă de profesionişti în aşa măsură încât anumite regiuni anunţaseră că, în curând, spitalele lor vor fi lipsite de medici şi dentişti. Drept exemplu (aşa cum a fost relatat în presă), aceştia au amintit de regiunea Lombardia, care estimase că până în 2015 va fi pierdut 40% din forţa de muncă actuală (medici şi stomatologi) pe motivul atingerii vârstei de pensionare. Regiunea respectivă a solicitat Guvernului să elimine prezentul sistem de acces limitat, dar Ministerul italian al Sănătăţii a apreciat că în Italia exista deja un număr mai mare de medici decât era necesar. Reclamanţii au considerat că gradul de saturare al unui sector nu constituia un motiv legal pentru a împiedica accesul operatorilor pe piaţă. Ei au fost de părere că motivul real al restricţiilor era acela de a proteja interesele medicilor şi ale stomatologilor prin restrângerea concurenţei în acel sector, scop ce contravine dreptului UE. În special, ei au contestat aplicarea acelor măsuri restrictive în cazul universităţilor private, care de altfel puteau creşte numărul de locuri de admitere fără a impune o povară financiară suplimentară asupra Statului. Prin urmare, sistemul actual le refuza reclamanţilor accesul la educaţia aleasă de ei, chiar contra unei taxe achitate la o universitate privată sau, dacă era cazul, la una de stat. Aceasta reprezenta o restricţie a dreptului la instruire fără o justificare valabilă. În acest sens, reclamanţii au subliniat că în Afacerea lingvistică belgiană, Curtea a constatat că măsura atacată era proporţională, ţinând seama de faptul că nu îi împiedica pe reclamanţi să se înscrie (pe cheltuiala lor) în şcolile private de limbă franceză din respectiva regiune.
38. Reclamanţii au notat faptul că sarcina Curţii era de a stabili compatibilitatea măsurii în cauză cu Convenţia şi nu faptele speţei, examinate de către instanţele naţionale. Ei au apreciat că măsura, şi anume combinarea testului de admitere cu restricţia bazată pe „nevoia societăţii pentru o anumită profesie” (şi nu numerus clausus în sine), nu era proporţională, având în vedere scopurile urmărite.
39. Ei au mai susţinut că existenţa unei examinări profesionale introdusă pentru a evalua gradul adecvat de pregătire a medicilor şi a dentiştilor în urma studiilor universitare (terţiare) făcea ca restricţionarea prealabilă a accesului la învăţământul universitar să fie inutilă. Mai mult, testul de admitere consta într-un chestionar cu variante multiple de răspuns, fiind prin urmare adecvat numai pentru evaluarea unor noţiuni superficiale şi nu a dispoziției firești a unei persoane. Reclamanţii au afirmat că examinarea era aleatorie, necorespunzătoare şi afectată de numeroase episoade de corupţie şi de erori în formularea întrebărilor. Ei au susţinut că cei mai mulţi dintre reclamanţi fuseseră distinși în cadrul celorlalte studii urmate şi că eşecul legat de promovarea examenului de admitere nu se datora lipsei lor de pregătire, ci nivelului redus al cifrei de școlarizare. Drept exemplu, ei au menţionat admiterea la stomatologie din 2010 când au fost înscrişi douăzeci şi şase de candidaţi pe fiecare loc disponibil.
b) Guvernul
40. Guvernul a susţinut că limitarea locurilor de admitere pentru studiile universitare nu era în principiu incompatibilă cu Articolul 2 din Protocolul nr. 1, dacă se ţine cont de resursele disponibile şi de ţelul atingerii unor niveluri înalte de profesionalism, în special în profesii importante cum sunt cele din domeniul medical. De aceea, aplicarea criteriului numerus clausus nu putea încălca prevederea menţionată, atâta timp cât era rezonabilă şi făcută în interesul general al societăţii. Problema intra în sfera marjei largi de apreciere a Statului.
41. În speţă, Statul a optat pentru un proces de selecţie bazat pe un test de aptitudini, reprezentând o evaluare obiectivă ce permitea ca cei mai buni candidaţi să beneficieze de numărul limitat de locuri disponibile. Guvernul a mai considerat că recomandarea AA nu atingea aspectele generale care justificau măsura. Mai mult, Guvernul a susţinut că sarcina Curţii nu era aceea de a examina faptele care au determinat instanţele interne să ia o anumită decizie în detrimentul alteia.
42. Guvernul a mai afirmat că situaţia celui de-al optulea reclamant era conformă cu reglementările prestabilite.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii generale
43. Curtea reiterează faptul că garanţiile prevăzute de articolul 2 din Protocolul nr. 1 se aplică instituţiilor de învăţământ superior din cadrul Statelor membre ale Consiliului Europei şi că accesul la orice instituţie de învăţământ superior, existentă la un moment dat, este o componentă inerentă a dreptului stipulat în prima frază a articolului 2 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Leyla Şahin împotriva Turciei [MC], nr. 44774/98, §§ 134-42, ECHR 2005-XI şi Mürsel Eren împotriva Turciei, nr. 60856/00, § 41, ECHR 2006‑II).
44. În ciuda importanţei sale, aceste drept nu este, totuşi, unul absolut, putând fi supus unor restricţii; această posibilitate rezultă pe cale de deducţie, de vreme ce dreptul de acces „prin natura sa, necesită a fi reglementat de către Stat” (a se vedea „Afacerea privind anumite aspecte ale legislaţiei referitoare la utilizarea limbilor în cadrul educaţiei în Belgia” împotriva Belgiei ((Fond), 23 iulie 1968, Seria A, nr. 6)). Indiscutabil, reglementarea instituţiilor educaţionale poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de, printre altele, nevoile şi resursele comunităţii şi trăsăturile distincte ale diferitelor niveluri de educaţie. În consecinţă, Statele membre beneficiază de o anumită marjă de apreciere în acest domeniu, deşi decizia finală referitoare la respectarea cerinţelor Convenţiei rămâne atributul Curţii (a se vedea Leyla Şahin, [MC], citată mai sus, § 154 şi Ali împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, nr. 40385/06, § 53, 11 ianuarie 2011).
45. Pentru a se asigura că restricţiile impuse nu afectează dreptul respectiv până la punctul în care îi alterează esenţa şi îl lipsesc de orice efectivitate, Curtea trebuie să se convingă că restricţiile sunt previzibile pentru cei interesaţi şi că urmăresc un scop legitim. Cu toate acestea, contrar abordării adoptate în cazul articolelor 8 până la 11 din Convenţie, Curtea nu este ținută de o listă exhaustivă de „scopuri legitime” conform articolului 2 din Protocolul nr. 1. Mai mult, o restricţie ar fi compatibilă cu articolul 2 din Protocolul nr. 1 numai dacă există o legătură rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul ce se urmăreşte a fi atins (a se vedea Leyla Şahin, [MC], citată mai sus, § 154).
46. Curtea ia act de faptul că, în orice caz, articolul 2 din Protocolul nr. 1 permite limitarea admiterii la universităţi doar pentru cei ce s-au înscris pentru admitere şi au promovat examenul corespunzător (a se vedea Lukach împotriva Rusiei (dec.), nr. 48041/99, 16 noiembrie 1999).
b) Aplicarea principiilor în prezenta cauză cu privire la toţi reclamanţii
47. În prezenta cauză, Curtea acceptă faptul că restricţiile la care a recurs Statul italian, şi anume testul de admitere şi condiția numerus clausus în sine, erau previzibile, în temeiul Legii nr. 127/1997 şi al Legii nr. 264/1999, promulgată ulterior, care a detaliat modalitatea de aplicare a criteriului numerus clausus.
48. Mai departe, Curtea apreciază că aceste restricţii sunt conforme scopului legitim de a atinge niveluri ridicate de profesionalism, prin asigurarea unui nivel minim şi adecvat de instruire în universităţi, în condiţii corespunzătoare, ceea ce serveşte interesului general.
49. În ceea ce priveşte proporţionalitatea restricţiilor, mai întâi, în legătură cu testul de admitere, Curtea notează că evaluarea candidaţilor pe calea unor teste relevante pentru a identifica studenţii cei mai merituoşi este o măsură proporţională, destinată să asigure un nivel minim şi adecvat de instruire la nivelul universităţilor. În ceea ce priveşte conţinutul testelor, deşi într-un context diferit, Curtea a susţinut în cauza Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei (7 decembrie 1976, § 53, Seria A nr. 23) că stabilirea şi planificarea curicculum-ului intră în competenţa Statelor Contractante, ea nefiind chemată să se pronunţe asupra unor astfel de chestiuni. În mod similar, Curtea nu este competentă să decidă asupra conţinutului sau a relevanţei testelor în cauză.
50. Referitor la numerus clausus, Curtea ia act de faptul că reclamanţii s-au plâns în special de temeiul folosit pentru aplicarea acestei restricţii, şi anume cele două criterii referitoare la a) capacitatea și resursele potențiale ale universităților şi b) nevoia societăţii pentru o anumită profesie. Curtea apreciază că trebuie să se realizeze un echilibru între interesul particular al reclamaţilor şi interesele societăţii în general, inclusiv ale altor studenţi ce urmează cursurile universitare. Curtea ia act de faptul că cele două criterii sunt conforme cu jurisprudenţa sa, care afirmă că reglementarea dreptului la instruire poate varia în funcţie de nevoile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor (a se vedea Afacerea lingvistică belgiană, citată mai sus). Ea mai noteză că, în speţă, este necesar ca astfel de restricţii să fie privite în contextul celui mai înalt nivel de instruire, şi anume educaţia universitară (terţiară).
51. În legătură cu primul criteriu, consideraţiile referitoare la resurse sunt în mod clar pertinente şi acceptabile fără niciun dubiu – o idee ce decurge logic din interpretarea conferită prevederii din Convenţie, şi anume că dreptul la instruire presupune accesul la orice instituţie de învăţământ superior „existentă” la un moment dat (ibid.). Curtea reiterează faptul că prevederile Convenţiei nu stipulează nicio obligaţie specială cu privire la întinderea mijloacelor de instruire şi la modalitatea în care acestea sunt organizate sau subvenţionate (a se vedea X împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, nr. 8844/80, Decizia Comisiei din data de 9 decembrie 1980, DR 23, p. 228 şi Georgiou împotriva Greciei (dec.), nr. 45138/98, 13 ianuarie 2000). Aceasta presupune un drept de acces la instruire numai în măsura disponibilităţii şi a limitelor sale corespunzătoare. Curtea ia act de faptul că acest tip de limite depinde în mod frecvent de activele necesare pentru funcţionarea unor astfel de instituţii, incluzând, printre altele, resursele umane, materiale şi financiare, cu consideraţiile de rigoare, cum ar fi calitatea acestor resurse. Acest fapt este pertinent în special în cazul universităţilor de stat.
52. În măsura în care reclamanţii s-au plâns de faptul că aceleaşi restricţii erau aplicabile şi universităţilor particulare şi prin urmare unei forme de instruire pentru care erau gata să plătească, este de necontestat că resursele pentru educaţia teoretică şi practică depind într-o mare măsură de capitalul uman, material şi financiar al universităţilor particulare şi de aceea, pe acest temei, ar fi posibil să se asigure o cifră se şcolarizare mai mare, fără a impune o povară suplimentară asupra Statului şi a structurilor sale. Totuşi, nu este lipsit de relevanță faptul că sectorul privat din Italia se sprijină parţial pe subvenţii de stat. Mai important, în circumstanţele de faţă, Curtea nu poate considera reglementarea de către Stat şi a instituţiilor private ca fiind disproporţionată sau arbitrară, în măsura în care un astfel de mod de a acţiona este necesar pentru a preveni admiterea sau excluderea arbitrară şi pentru a garanta tratamentul egal al persoanelor. Curtea reiterează că dreptul fundamental la instruire al oricărei persoane este un drept garantat în egală măsură elevilor din şcolile de stat şi din şcolile independente, fără nicio deosebire (a se vedea Leyla Șahin, [MC], citată mai sus, § 153). În consecinţă, Statului îi revine obligaţia de a le reglementa de aşa manieră încât să asigure respectarea Convenţiei. În special, Curtea apreciază că Statul este îndreptăţit la strictețe în procesul de reglementare a acestui sector – mai ales în domeniile de studiu în cauză, unde un nivel minim şi adecvat de educaţie este de o importanţă capitală – pentru a garanta că accesul la instituţiile private nu se realizează exclusiv pe baza resurselor financiare ale candidaţilor, făcând abstracţie de calificările şi înclinaţiile lor profesionale.
53. Mai mult decât atât, Curtea recunoaşte că aglomerarea sălilor de curs poate fi dăunătoare pentru eficienţa sistemului de învăţământ într-o manieră care împiedică pregătirea specifică în domeniu.
54. Astfel, ţinând cont de interesele concurente, Curtea consideră că primul criteriu impus este atât legitim, cât şi proporţional.
55. În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu, şi anume nevoia societăţii pentru o anumită profesie, Curtea apreciază că interpretarea sa este într-adevăr restrictivă. Aceasta se pretează unei viziuni naţionale care, pe deasupra, ţine de sectorul public şi, prin urmare, nu ia în considerare nevoile rezultate dintr-un context mai larg european sau privat. Mai mult, această interpretare poate fi apreciată mărginită în măsura în care nu reiese că nevoile locale viitoare ar fi luate în considerare în mod serios.
56. Cu toate acestea, în opinia Curţii, o astfel de măsură este totuşi echilibrată atâta timp cât Guvernul are dreptul de a acţiona în vederea evitării cheltuielilor publice excesive. Curtea observă că pregătirea anumitor categorii profesionale reprezintă o investiţie majoră. De aceea, este rezonabil ca Statul să aspire la asimilarea fiecărui candidat declarat reuşit pe piaţa muncii. Într-adevăr, lipsa de locuri de muncă pentru astfel de categorii datorată saturării pieţei constitutie o cheltuială suplimentară, întrucât şomajul este, fără îndoială, o povară socială pentru societate în general. Având în vedere că este imposibil ca Statul să determine câţi candidaţi ar dori să părăsească piaţa locală a muncii şi să caute locuri de muncă în străinătate, Curtea nu poate considera drept nerezonabil ca Statul să dea dovadă de prudenţă şi prin urmare să îşi bazeze politica pe prezumţia că un procent ridicat al acestora va rămâne şi va căuta un loc de muncă în ţară. Prin urmare, în opinia Curţii, al doilea criteriu este de asemenea proporţional.
57. În sfârşit, Curtea ia act de faptul că reclamanţilor nu le-a fost refuzat dreptul de se înscrie la orice alt curs pentru care şi-ar fi exprimat interesul (a se vedea, mutatis mutandis, Lukach, (dec.) citată mai sus) şi ar fi avut calificările necesare. De asemenea, nu au fost privaţi nici de oportunitatea de a urma studii în străinătate, în conformitate cu eventuala lor dorinţă de a-şi dezvolta o carieră în afara graniţelor. Având în vedere că nu reiese că ar exista o restricţie asupra numărului de prezentări ale unui candidat pentru susţinerea concursului de admitere, reclamanţii continuă să aibă posibilitatea de a-l promova şi de a fi admişi la cursurile pentru care au optat iniţial.
58. În concluzie, Curtea consideră că măsurile impuse nu erau disproporţionate şi că, prin modalitatea de aplicare a acestor măsuri, Statul nu a depăşit marja sa de apreciere.
59. Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
c) Aplicarea principiilor în prezenta cauză cu privire la domnul Marcuzzo, al optulea reclamant
60. În măsura în care s-ar putea afirma că pretenţia invocată de al optulea reclamant merge mai departe decât cea discutată mai sus, în sensul că acesta a fost nevoit să susţină din nou concursul de admitere după ce fusese exclus ca urmare a absenţei sale de opt ani de zile, Curtea notează că eventuala lipsă de previzibilitate a măsurii nu a fost pusă în discuţie. Mai departe, ea consideră că excluderea de la cursuri a unui student care nu a susţinut niciun examen timp de opt ani consecutivi nu este nerezonabilă, mai ales în considerarea faptului că criteriul numerus clausus se aplică acelui curs universitar. Prin urmare, Curtea consideră că măsura a urmărit un scop legitim şi că, în lumina dreptului Statului de a reglementa dreptul la instruire, a fost proporţională. De fapt, aceasta a realizat un echilibru între interesele reclamantului, pe de o parte, şi interesele celorlalte persoane care doresc să se înscrie la cursuri şi nevoile societăţii în general, pe de altă parte.
61. În consecinţă, nu a existat o încălcare în ceea ce priveşte acest aspect al plângerii referitor la cel de-al optulea reclamant.
[...]
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
[...]
2. Hotărăşte, cu şase voturi contra unul, că nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte pretenţia suplimentară invocată de al optulea reclamant.
Redactată în engleză şi comunicată în scris la data de 2 aprilie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Françoise Elens-PassosDanutė Jočienė
Grefier adjunctPreşedinte
În conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre este anexată opinia parţial discordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque.
D.J.
F.E.P.
Opinia separată nu a fost tradusă, dar poate fi găsită în limbile engleză şi franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy