© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
Nota de informare cu privire la jurisprudența Curții nr. 162
Aprilie 2013
Tarantino și alții împotriva Italiei - 25851/09, 29284/09 și 64090/09
Hotărârea din 2 aprilie 2013 [Secția a II-a]
Articolul 2 din Protocolul adițional (nr. 1)
Dreptul la instruire
Legislație ce prevede un concurs de admitere cu număr limitat de locuri (numerus clausus) pentru intrarea la studiile universitare de medicină și stomatologie din sectorul public și privat: neîncălcare
În fapt – În Italia, în cazul anumitor facultăți vocaționale, cum ar fi medicina și stomatologia, din cadrul universităților atât publice, cât și private, se aplică un numerus clausus (limitarea numărului de candidați ce pot fi admiși la o universitate). Toți reclamanții erau studenți care nu au reușit să obțină un loc în cadrul facultăților de medicină sau stomatologie la care au aplicat. Primii șapte reclamanți au fost declarați respinși la examenul de admitere. După ce fusese inițial admis la facultatea de medicină, cel de-al optulea reclamant a fost exmatriculat, fiind nevoit să susțină din nou examenul de admitere, după ce nu se prezentase în repetate rânduri la examene. Toți opt reclamanții s-au plâns în fața Curții Europene de o încălcare a dreptului lor la instruire, garantat de articolul 2 din Protocolul nr. 1.
În drept– Articolul 2 din Protocolul nr. 1
(a) Plângerea referitoare la toți reclamanții – Restricțiile impuse de concursul de admitere și aplicarea criteriului numerus clausus în baza legislației aplicabile au fost previzibile și conforme scopului legitim de a atinge standarde ridicate de profesionalism prin asigurarea unui nivel minim și adecvat de instruire în rândul universităților ce funcționează în condiții corespunzătoare. Acest scop servește interesului general. Prin urmare, în speță era vorba despre chestiunea proporționalității restricțiilor amintite.
În ceea ce privește cerința testului de admitere, identificarea celor mai meritorii studenți prin intermediul unor teste corespunzătoare era o măsură proporțională pentru asigurarea unui nivel minim și adecvat de instruire în cadrul universităților. Curtea nu era competentă pentru a se pronunța cu privire la conținutul sau pertinența testelor în cauză.
În ceea ce privește criteriul numerus clausus, era necesar să se realizeze un echilibru între interesul individual al reclamanților și interesele societății în general, inclusiv ale altor studenți ce urmează cursuri universitare. Cele două criterii pe care se baza numerus clausus – capacitatea și resursele potențiale ale universităților și nevoia societății pentru o anumită profesie – erau conforme cu jurisprudența Curții, care susținea că modalitatea de reglementare a dreptului la instruire putea să varieze în funcție de nevoile și de resursele comunității și ale fiecărei persoane. De asemenea, era necesar ca acestea să fie privite în contextul nivelului celui mai înalt (terțiar) de educație.
Referitor la primul dintre aceste criterii, considerațiile legate la resurse erau în mod clar pertinente și acceptabile fără niciun dubiu, întrucât dreptul la instruire era aplicabil numai în măsura disponibilității și a limitelor sale specifice. În timp ce acest lucru era în special valabil pentru universitățile de stat, reglementarea de către Stat și a accesului la instituțiile private nu era disproporționată sau arbitrară, nu numai pentru că sectorul privat din Italia se sprijinea parțial pe subvențiile de stat, ci și pentru că reglementarea accesului putea fi considerată ca o necesitate atât pentru a preveni admiterea sau respingerea arbitrară, cât și pentru a garanta un tratament egal. Prin urmare, Statul era îndreptățit la strictețe în ceea ce privește reglementarea acestui sector – în mod special în domenii în care un nivel minim și adecvat de instruire era de o importanță capitală – pentru a garanta că accesul la instituțiile particulare nu se realizează numai pe baza resurselor financiare ale candidaților, făcând abstracție de calificările și de înclinațiile lor profesionale. De asemenea, mai era adevărat și că aglomerarea sălilor de curs putea fi dăunătoare pentru eficiența sistemului de învățământ. Prin urmare, primul criteriu era atât legitim, cât și proporțional.
Referitor la cel de-al doilea criteriu – nevoia societății pentru o anumită profesie – în ciuda faptului că nu lua în considerare diverse nevoi specifice rezultate dintr-un context mai larg european sau particular și nici chiar nevoile locale ulterioare, Curtea a apreciat totuși că este echilibrat și proporțional. Pregătirea anumitor categorii de profesioniști reprezenta o investiție uriașă, Guvernul fiind îndreptățit să ia măsuri pentru a evita cheltuiala publică excesivă. Era rezonabil ca Statul să aspire la integrarea fiecărui candidat declarat reușit pe piața muncii, de vreme ce șomajul putea fi considerat ca o povară socială pentru întreaga societate. De asemenea, fiindcă era imposibil de evaluat câți absolvenți ar dori să iasă de pe piața locală a muncii și să se angajeze în străinătate, nu putea fi considerat drept nerezonabil ca Statul să își bazeze politica pe prezumția că un procentaj ridicat al acestora va rămâne în țară pentru a-și căuta de lucru.
În sfârșit, reclamaților nu le-a fost refuzat dreptul de a se înscrie la orice curs sau de a studia în străinătate și, atâta timp cât nu părea să existe o restricție cu privire la numărul de prezentări ale unui candidat pentru susținerea concursului de admitere, aceștia aveau încă posibilitatea de a susține din nou testul și, în caz de promovare, de a dobândi acces la cursuri. În concluzie, măsurile impuse nu erau disproporționate și Statul nu a depășit marja sa de apreciere.
Concluzie: neîncălcare (șase voturi contra unul).
(b) Plângerea referitoare numai la cel de-al optulea reclamant – Exmatricularea unui student și cerința ca acesta să susțină din nou concursul de admitere nu erau nerezonabile, atunci când acesta nu s-a prezentat la examene timp de opt ani consecutivi, mai ales având în vedere că numerus clausus era aplicabil în cazul respectivelor cursuri universitare. Această măsură, care a realizat un echilibru între interesele celui de-al optulea reclamant, pe de o parte, și interesele celorlalți candidați și ale comunității în general, pe de altă parte, era prin urmare proporțională.
Concluzie: neîncălcare (unanimitate).
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de către Grefă, acest rezumat nu obligă Curtea.
Apăsați aici pentru a accesa Notele de informare privind jurisprudenţa Curţii
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy