©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba engleză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 10 iunie 2008
în Cauza TASE împotriva României
(Cererea nr. 29761/02)
Strasbourg
Devenită definitivă la 10.09.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Tase împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 20 mai 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 29761/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean român, dl. Cristian Tase (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 30 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul Corneliu Teodor Bucur, avocat in Ploieşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agent guvernamental al Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 25 octombrie 2006 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea în conformitate cu Articolul 5 alineatele 1 (c), 3 şi 5 din Convenţie. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Petentul s-a născut în 1957 şi locuieşte în Ploieşti.
1. Poliţia din Ploieşti a început o investigaţie în ceea ce priveşte pretinderile conform cărora petentul ar fi furat produse petroliere de la angajatorul sau, o companie petrolieră.
2. La 6 iunie 2002, reclamantul a fost arestat de către Poliţie.
La 7 iunie 2002 procurorul de pe lângă Tribunalul judeţean Prahova a emis un mandat de arestare de treizeci de zile împotriva reclamantului, până la data de 6 iulie 2002. Ordonanţa procurorului argumenta arestarea reclamantului prin următoarele motive :
“infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea cu mai mult de doi ani, iar lăsarea în libertate a reclamantului reprezintă o ameninţare pentru ordinea publică.”
3. La data de 4 iulie 2002 reclamantul a fost adus înaintea Tribunalului Judeţean pentru verificarea legalităţii măsurii arestării preventive. Avocatul reclamantului a solicitat ca ordonanţa privind arestarea preventivă să fie anulată iar reclamantul eliberat, motivând, în special, că mandatul de arest era nelegal, iar măsura de a-l aresta înainte de proces a fost luată în mod automat şi cu prea mare uşurinţă, întrucât nu exista nici o dovadă care să-l incrimineze cu privire la săvârşirea infracţiunii respective. .
4. La 4 iulie 2002 Tribunalul Judeţean Prahova, considerând că motivele care justificau măsura iniţială rămâneau neschimbate, a dispus arestarea reclamantului pentru încă treizeci de zile, şi anume până la data de 5 august 2002. Aceasta a luat la cunoştinţă de faptul că hotărârea putea fi atacată cu apel odată cu hotărârea privind fondul cauzei.
5. Alte patru audieri au mai avut loc înaintea Tribunalului Judeţean. De fiecare dată, arestarea preventivă era prelungită din motive similare cu cele din data de 4 iulie 2002, până când hotărârea asupra fondului a fost pronunţată. Nici un alt temei nu a fost reţinut de către Tribunalul Judeţean.
6. La data de 9 octombrie 2002 Tribunalul Judeţean Prahova l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de furt agravat si a pronunţat o sentinţa de condamnare de un an de zile cu suspendare
7. Reclamantul a fost eliberat din arest la data de 10 octombrie 2002.
8. Curtea Supremă de Justiţie a respins un apel promovat de către reclamant şi a susţinut hotărârea Tribunalului Judeţean printr-o decizie finală din 7 iulie 2003.
9. Între timp, la data de 8 august 2002, reclamantul a fost concediat de la locul de muncă prin aplicarea Codului Muncii, întrucât arestul său a durat mai mult de şaizeci de zile. Acesta şi-a găsit un nou loc de muncă la data de 12 decembrie 2004.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
10. Procedura pentru depunerea plângerilor împotriva măsurilor preventive, inclusiv arestul înainte de proces, este descrisă în articolul 1401 din Codul de procedură penală (vezi Anghelescu împotriva României (dec.), nr. 46430/99, 2 decembrie 2003).
11. În conformitate cu articolul 141 din Codul de procedură penală, se poate depune apel doar împotriva încheierii prin care instanţa dispune, anulează, înlocuieşte sau dispune încetarea unei măsuri preventive, în mod independent de sentinţa privind fondul cauzei, iar acest lucru trebuie să fie realizat în termen de trei zile de la data sentinţei intermediare.
12. Persoanele care au fost reţinute în mod nelegal, se pot folosi de două acţiuni pentru daune descrise în Codul de procedură penală şi respectiv în Codul civil.
13. Articolul relevant din Codul de procedură penală prevede:
Articolul 504
“Orice persoană care a fost condamnată prin intermediul unei decizii finale are dreptul la despăgubiri din partea Statului pentru orice pierdere sau daună suportată atunci când, după o rejudecare, este reţinută într-o sentinţă împotriva căreia nu mai este posibil recurs că nu a comis infracţiunea în chestiune sau că nicio infracţiune nu a fost comisă.
Orice persoană împotriva căreia a fost luată o măsură de prevenţie, şi în favoarea căreia o decizie de a nu mai continua procedurile sau de achitare a fost dată din motivele listate în paragraful precedent, beneficiază de asemenea de dreptul la despăgubire pentru daunele suportate...”
14. Într-o decizie din 10 martie 1998, publicată la data de 18 mai 1998 în Monitorul Oficial, Curtea Constituţională, căreia i-a fost înaintată o excepţie pretinzând că primul alineat din articolul 504 din Codul de procedură penală era neconstituţional, prevedea următoarele:
“În conformitate cu Articolul 48 din Constituţie, Statul este responsabil pentru daunele cauzate de erorile judiciare comise în procedurile penale. Rezultă că principiul responsabilităţii Statului faţă de victimele unei erori judiciare într-o acţiune penală trebuie să fie aplicat tuturor victimelor unei astfel de erori.. ... Curtea constată că legislatura nu a adus prevederile Articolului 504 din Codul de Procedură Penală în conformitate cu cele din 48 alineatul 3 din Constituţie. ... În consecinţă, reţinând faptul că Articolul 504 din Codul de Procedură Penală pune la dispoziţie doar două cazuri în care responsabilitatea Statului pentru erori judiciare poate fi angajată, rezultă că această restricţie este neconstituţională, de vreme ce Articolul 48 alineatul 3 din Constituţie nu permite nici o astfel de limitare.”
Articolul 504 a fost modificat de Legea nr. 281/2003. Versiunea sa nouă reflectă decizia de mai sus a Curţii Constituţionale.
15. Articolele relevante din Codul civil prevăd următoarele :
Articolul 998
“Orice faptă comisă de către o persoană care provoacă daune unei alte persoane va face ca persoana prin vina căreia a fost cauzată dauna să fie responsabilă pentru repararea consecinţelor acesteia. ”
Articolul 999
“Orice persoană va fi responsabilă pentru daunele cauzate nu doar prin propria faptă ci şi prin lipsa de a acţiona sau prin neglijenţa sa.”
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 DIN CONVENŢIE
16. Reclamantul susţinea că a fost arestat şi reţinut în mod nelegal în absenţa unor motive solide şi că nu a putut obţine compensaţie pentru detenţia sa de dinaintea procesului în măsura în care rezultatul procedurilor penale fusese nefavorabil pentru acesta. Reclamantul a invocat Articolul 5 alineatele 4 şi 5 din Convenţie. Curtea consideră că plângerea intră în sfera Articolului 5 alineatele 1 (c), 3 şi 5 din Convenţie care prevăd după cum urmează:
“1. Toţi indivizii au dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei. Nimeni nu va fi lipsit de libertatea s exceptând cazurile următoare în conformitate cu o procedură prescrisă de lege:
...
(c) arestul sau detenţia legală a unei persoane efectuată în scopul aducerii acesteia înaintea autorităţii legale competente pentru suspiciunea rezonabilă de a fi comis o infracţiune sau atunci când acest lucru este considerat în mod rezonabil necesar pentru a împiedica persoana să comită o infracţiune sau să fugă după comiterea acesteia;
...
3. Toţi indivizii arestaţi sau reţinuţi în conformitate cu prevederile din paragraful 1 (c) din acest Articol vor fi aduşi în mod prompt înaintea unui judecător sau a unui alt ofiţer autorizat de lege pentru exercitarea puterii judiciare şi va avea dreptul la un proces într-un termen rezonabil de timp sau la eliberarea de un proces pendinte. Eliberarea poate fi condiţionată prin garanţii de prezentare la proces.
...
5. Orice individ care a fost victimă a arestării sau detenţiei cu încălcarea prevederilor acestui articol va avea un drept executoriu la compensaţie.”
A. Legitimitatea arestării reclamantului
17. Curtea va examina în conformitate cu Articolul 5 §1 (c) pretinderile reclamantului conform cărora acesta a fost arestat în mod nelegal în absenţa unor motive solide.
1. Admisibilitate
18. Guvernul a prezentat o excepţie de neepuizare a căilor de atac interne în ceea ce priveşte această plângere. În opinia acestuia, reclamantul ar fi trebuit să înainteze plângere împotriva ordonanţei procurorului din 7 iunie 2002 în baza Articolului 1401 din Codul de procedură penală. Acesta susţinea că un astfel de remediu era accesibil, adecvat şi suficient şi prin urmare trebuia să fie epuizat..
19. Reclamantul susţinea că plângerea nu ar fi fost eficient în cazul său.
20. Curtea reiterează că un control judiciar al unei astfel de detenţii trebuie să fie automat şi nu poate depinde de o cerere anterioară a părţii deţinute. (vezi, mutatis mutantis, Aquilina împotriva Maltei [GC], nr. 25642/94, alineatul 49, ECHR 1999‑III).
21. În consecinţă, în pofida implicaţiilor pe care eficacitatea plângerii în conformitate cu articolul 1401, le-ar putea avea în scopul articolului 5 §4 din Convenţie, Curtea consideră că faptul că reclamantul nu a reuşit să-l folosească nu face ca cererea sa în conformitate cu articolul 5 alineatul § 1 (c) să fie inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne.
Prin urmare anulează excepţia Guvernului.
226. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul articolului 35 §3 din Convenţie. Constată în continuare ca nu este inadmisibilă în baza nici unui alt temei. Prin urmare, este declarată admisibilă.
B. Fond
23. Guvernul a afirmat că ordonanţa procurorului din 7 iunie 2002 era conform cu legislaţia naţională în măsura în care declara faptele, legea aplicabilă şi motivele concrete pentru luarea măsurii (articolul 137 din Codul de procedură penală). Aceştia au constatat că un procuror putea dispune detenţia pentru un proces pendinte dacă anticipa că sentinţa pentru infracţiune depăşea doi ani şi dacă libertatea continuă a persoanei acuzate constituia o ameninţare pentru ordinea publică. (articolul 148 (h) din Codul de procedură penală).
24. Reclamantul pretindea că, nici la momentul arestării sale, nici în timpul procedurilor, nu a existat o bănuială întemeiată conform căreia ar fi comis acea infracţiune.
25. Curtea a constatat deja că, contrar cerinţelor legii naţionale, făcea parte din practica standard a procurorilor români să nu ofere motive concrete pentru o arestare, în special în măsura în care era implicat pretinsul pericol pentru ordinea publică. Curtea a concluzionat anterior că exista o încălcare a articolului 5 §1 (c) pentru acel motiv (vezi, mutatis mutandis, Pantea împotriva României, nr. 33343/96, alineatele 222-223, ECHR 2003‑VI (extrase), şi Rupa împotriva României (dec.), nr. 58478/00, alineatul 94, 14 decembrie 2004).
26. Curtea constată că în cauza respectivă procurorul nu a oferit nici motive concrete pentru arestul reclamantului.
Prin urmare, nu se va pleca de la dreptul anterior al cauzei în speţă. Aceasta consideră că nerespectarea “procedurii prescrise de lege” la momentul arestării reclamantului atrăgea după sine o încălcare a articolului 5 § 1 (c) din Convenţie.
B. Prelungirea detenţiei reclamantului înainte de proces
27. Curtea va examina în baza articolului 5 §3 legitimitatea ordonanţelor care prelungeau în mod repetat detenţia reclamantului înainte de proces.
1. Admisibilitate
28. Guvernul a susţinut că plângerea cu privire la prelungirea arestării preventive a reclamantului trebuia de asemenea să fie declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu promova recurs împotriva fiecăreia din încheierile care prelungeau procesul său pendinte de detenţie. Acesta susţinea că o astfel de cale de atac era accesibilă, adecvată şi suficientă şi prin urmare trebuia să fie folosită de către reclamant. În legătură cu acestea, Guvernul a furnizat Curţii o serie de decizii pronunţate de mai multe tribunale judeţene şi curţi de apel din întreaga ţară (dar nu de Curtea de Apel Ploieşti) în care au fost admise astfel de recursuri .
29. Făcând referire la indicaţiile oferite de tribunalele de drept intern prin încheierile de şedinţă, reclamantul afirma că putea depune un singur apel în acelaşi timp cu apelul împotriva fondului cauze penale.
30. Tribunalul reiterează faptul că singurele remedii pe care un reclamant trebuie să le epuizeze sunt cele care au legătură cu pretinsele încălcări şi care sunt în acelaşi timp disponibile si suficiente. Existenţa unor astfel de căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu doar teoretic ci şi practic, în caz contrar neexistând accesibilitatea si eficienţa necesare; îi revine statului pârât să stabilească precum aceste condiţii diferite sunt satisfăcute (vezi, printre alte autorităţi, Navarra împotriva Franţei, sentinţa din 23 noiembrie 1993, Seria A nr. 273-B, p. 27, alineatul 24, şi Aquilina, menţionată mai sus, alineatul 39).
31. Acesta constată că, în conformitate cu legea aplicabilă şi cu interpretarea acesteia oferită de tribunalele în cauza în speţă, reclamantul putea să înaintez apel doar împotriva încheierilor de şedinţă în acelaşi timp cu un apel împotriva fondului cauzei. Cu toate acestea, reclamantul a fost eliberat din arest în ziua ulterioară adoptării sentinţei privind fondul, care reda un astfel de apel ineficient în circumstanţele cauzei.
32. Curtea ia în considerare temeiul de drept al cauzei prezentat de către Guvern pentru a justifica eficacitatea acestui apel. Cu toate acestea, acesta observă că nici una dintre hotărârile citate nu a fost pronunţată de Tribunalul Judeţean Ploieşti sau de Curtea de Apel, aceasta in urmă fiind instanţa competentă să soluţioneze un astfel de recurs al reclamantului. În plus, nici una din hotărâri nu a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Curtea, prin urmare, consideră că, dat fiind faptul că legea este rezervată asupra acestei probleme şi nu au fost emise dispoziţii de Înalta Curte în speţă, practica unor curţi de drept intern nu este suficientă pentru a face dintr-un astfel de apel o cale de atac care ar fi trebuit să fie epuizată în cazul special al reclamantului.
Pentru aceste motive, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului.
33. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul Articolului 35 §l 3 din Convenţie. Constată în continuare ca nu este inadmisibilă în baza nici unui alt temei. Prin urmare, este declarată admisibilă.
2. Fond
34. Guvernul a susţinut că indiciile în baza cărora procurorul îşi argumentase iniţial opinia că reclamantul trebuia reţinut în arest, persistaseră pe parcursul arestării preventive anterioare investirii instanţei prin rechizitoriu , care fusese destul de scurt - doar patru luni şi trei zile. În timp ce admitea că încheierile de şedinţă ale Tribunalului Judeţean ar putea părea repetitive, Guvernul susţinea că acestea ar trebui să fie citite în lumina tuturor materialelor din dosar aflat pe rolul instanţei respective.
35. Reclamantul nu a fost de acord cu susţinerile Guvernului şi a susţinut că încheierile de şedinţă nu ofereau nici un argument concret pentru prelungirea arestării sale preventive.
36. Curtea reiterează că o persoană acuzată de o infracţiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica detenţia continuă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi (vezi Sarban împotriva Moldovei, nr. 3456/05, alineatele 95 şi 97, 4 octombrie 2005, şi Castravet împotriva Moldovei, nr. 23393/05, alineatele 32-33, 13 martie 2007). Prelungirea aproape automată a detenţiei contravine garanţiilor stabilite în articolul 5 §3 (vezi Mansur împotriva Turciei, hotărârea din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319‑B, p. 50, alineatul 55, şi Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, alineatele 116‑118, ECHR 2002‑VI).
37. În cauza de faţă, Curtea constată că Tribunalul Judeţean Ploieşti a prelungit detenţia reclamantului de cinci ori prin folosirea aceleiaşi formule şi fără a oferi detalii cu privire la motivele deciziilor sale. Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul care susţine că lipsa argumentării în cadrul sentinţelor Tribunalului Judeţean era completată de dovezile din dosar. Aceasta reiterează că doar prin furnizarea unei decizii argumentate poate exista o cercetare atentă publică a administrării actului de justiţie (vezi Suominen împotriva Finlandei, nr. 37801/97, alineatul 37, 1 iulie 2003).
38. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curţii să conchidă că, dată fiind lipsa argumentelor concrete din hotărârile tribunalelor de drept intern, prelungirea repetată a detenţiei reclamantului a încălcat Articolul 5 alineatul 3 din Convenţie.
C. Accesul la despăgubire
1. Admisibilitate
39. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns că nu i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru arestarea sa din procesul pendinte.
40. Guvernul a susţinut că articolul 5 § 5 era inaplicabil în cauză întrucât reclamantul nu a solicitat instanţelor de drept intern să stabilească pretinsa ilegalitate a detenţiei sale.
41. Curtea reiterează faptul că articolul 5 §5 este respectat acolo unde este posibilă aplicarea unei compensaţii în ceea ce priveşte o privare de libertate efectuată în condiţii contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4. Dreptul la compensaţie stabilit în §5 presupune prin urmare că o încălcare a unuia dintre alineatele precedente ale articolului 5 a fost stabilită , fie de o autoritate de drept intern sau de către Curte (vezi Stoichkov împotriva Bulgariei, nr. 9808/02, alineatul 72, 24 martie 2005).
42. Curtea reiterează că în prezenta cauză a constatat că detenţia reclamantului înainte de proces a fost făcută cu încălcarea articolului 5 §1 şi 3 din Convenţie. A concluzionat de asemenea că reclamantul nu avea nicio cale de atac eficientă prin care să conteste ilegalitatea menţinerii sale în arest.
Prin urmare, Curtea consideră că articolul 5 §5 este aplicabil în această cauză.
43. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul articolului 35 §3 din Convenţie. Constată în continuare ca nu este inadmisibilă în baza nici unui alt temei. Prin urmare, este declarată admisibilă.
2. Fond
44. Părţile nu au prezentat alte comentarii cu privire la fondul plângerii.
45. Curtea constată că reclamantul nu putea pretinde compensaţie întrucât detenţia sa nu a fost niciodată declarată nelegală de către instanţele de drept intern. În consecinţă, acesta nu putea să se folosească de procedura prevăzută în articolul 504 din Codul de procedură penală iar o acţiune în baza dreptului comun care reglementează repararea prejudiciului nu avea o perspectivă rezonabilă de succes.
46. În vederea celor de mai sus, Curtea conchide că legea română nu permite reclamantului un drept executoriu la compensaţie după cum este necesar prin articolul 5 §5 din Convenţie.
Prin urmare a existat o încălcare a articolului 5 §5 din Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
51. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
47. Reclamantul a solicitat următoarele sume cu titlul de despăgubiri:
– 13.000 euro (EUR) pentru cele 130 de zile petrecute în detenţie;
– 1.500 euro reprezentând salariul pe care nu l-a primit cât timp nu a fost angajat;
– 1.500 euro pentru două operaţii şi pentru spitalizarea sa din perioada
10 octombrie 2002 - 6 decembrie 2002.
Acesta a solicitat de asemenea 50.000 euro cu titlul de daune morale.
48. Reclamantul a prezentat o copie a cărţii sale de muncă care indica faptul că salariul său înainte de concedierea din 8 august 2002 era de 5.528.494 lei vechi (ROL) şi că salariul său nou după decembrie 2004 era comparabil cu acesta. .
49. Guvernul a afirmat că solicitările reclamantului erau nefondate şi excesive.
50. Curtea constata că în luna august 2002 reclamantul a fost concediat din cauza detenţiei care s-a dovedit a fi nelegală. Prin urmare, pierderea venitului din 8 august până la 10 octombrie 2002 a fost cauzată de detenţia sa nelegală. Cu toate acestea, nicio legătură cauzală între încălcarea constatată şi celelalte revendicări cu privire la daunele pecuniare nu poate fi constatată.
În plus, Curtea consideră că reclamantul a suferit daune morale.
51. Prin urmare, calculând pe o bază echitabilă, Curtea acordă reclamantului 500 de euro cu titlul de daune materiale si 5.000 euro cu titlul de daune morale.
B. Costuri şi cheltuieli
52. Reclamantul a solicitat de asemenea 1.000 euro pentru onorariile avocaţilor si 200 euro pentru taxele plătite Statului român. Acesta a transmis facturi de 15.000.000 ROL reprezentând onorariile avocaţilor achitate în 2002 , 2.200.000 ROL reprezentând taxele judecătoreşti achitate la 15 septembrie 2003, 1.000.000 ROL pentru un raport de expertiză întocmit în timpul procedurilor de drept intern şi 510 RON pentru traducerile plătite în 2007.
53. Guvernul a contestat revendicările.
54. Curtea constată că costurile suportate în tribunalele de drept intern nu au nicio legătură de cauzalitate cu încălcarea constatată. Cu toate acestea, consideră rezonabil faptul că reclamantul a suportat costuri pentru traduceri pentru Curte; acestea au fost cel puţin parţial acoperite de suma de 850 euro primită de către reclamant pentru ajutorul social.
Nici o altă justificare pentru costurile şi cheltuielile pretinse nemaifiind înaintată de către reclamant, Curtea respinge revendicările efectuate cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
60. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:Respinge obiecţiile preliminare ale Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de atac interne;declară cererea admisibilă;hotărăşte că s-a încălcat art. 5 alineatele 1, 3 şi 5 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie:
(i) suma de 500 euro (cinci sute euro) cu titlul de daune pecuniare şi
(ii) suma de 5.000 euro (cinci mii euro) plus orice sumă putând fi datorată cu titlul de daune nepecuniare, sume ce vor fi convertite în moneda statului pârât, la cursul aplicabil la data achitării;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru restul.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 10 iunie 2008, în aplicarea art. 77 alineatele 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy