©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A PATRA
Hotărârea
din 21 iunie 2016
În cauza Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos şi Figueiredo împotriva Portugaliei
(Cererile nr. 9023/13 şi 78077/13)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Tato Marinho dos Santos Costa Alves dos Santos şi Figueiredo împotriva Portugaliei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, preşedinte, Vincent A. De Gaetano, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Egidijus Kûris, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 mai 2016,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererile nr. 9023/13 şi 78077/13, îndreptate împotriva Republicii Portugheze, prin care două resortisante ale acestui stat, doamnele Sofia Tato Marinho dos Santos Costa Alves dos Santos şi Maria da Luz Figueiredo („reclamantele”), au sesizat Curtea la 9 ianuarie 2013 şi, respectiv, la 5 decembrie 2013 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantele au fost reprezentate de R. S. Alves şi A. G. Pereira, avocaţi în Lisabona. Guvernul portughez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna F. da Graça Carvalho, procuror general adjunct.
3. Reclamantele denunţă lipsa de echitate a procedurilor disciplinare îndreptate împotriva lor. Prima reclamantă se plânge că durata examinării cauzei de către Curtea Supremă de Justiţie a fost insuficientă, în special din cauza faptului că nu a fost posibilă modificarea, prin intermediul unei căi de atac, a modului de stabilire a faptelor de către Consiliul Superior al Magistraturii. A doua reclamantă se plânge de lipsa de independenţă şi de imparţialitate a completului Curţii Supreme de Justiţie, având în vedere că judecătorii care îl compuneau aveau, de asemenea, atribuţii în materie disciplinară în cadrul CSM.
4. La 16 februarie 2015, plângerile privind lipsa accesului la o instanţă (cererea nr. 9023/13) şi lipsa de imparţialitate a Secţiei Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie (cererea nr. 78077/13) au fost comunicate Guvernului, iar cererea nr. 78077/13 a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere, în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curţii.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele speţei
5. Prima reclamantă s-a născut în 1975 şi are domiciliul în Loures.
6. A doua reclamantă s-a născut în 1963 şi are domiciliul în Lisabona.
A. Cererea nr. 9023/13
7. La 6 iulie 2010, Consiliul Superior al Magistraturii (Conselho Superior da Magistratura), denumit în continuare „CSM”, a decis începerea unei proceduri disciplinare faţă de prima reclamantă, la momentul respectiv judecător în cadrul Tribunalului pentru Litigii de Muncă din Lisabona.
8. La 8 noiembrie 2010, judecătorul din cadrul curţii de apel însărcinat cu instrumentarea cauzei a formulat acuzaţiile faţă de reclamantă, căreia i se imputa neîndeplinirea îndatoririlor sale de a acţiona în scopul interesului general şi lipsa de zel, acţiune care putea conduce la o sancţiune care mergea de la avertisment până la revocare.
9. La 13 decembrie 2010, aceasta a prezentat memoriul său în apărare.
10. La 20 septembrie 2011, plenul CSM a aplicat reclamantei o sancţiune disciplinară de 25 de zile-amendă, corespunzătoare unui număr de 25 de zile de salariu, pentru neîndeplinirea atribuţiilor de urmărire a interesului general şi de zel.
11. Prin decizia din 20 septembrie 2011, plenul CSM a considerat că reclamanta nu şi-a îndeplinit atribuţia de a stabili termene de judecată cât mai scurte pentru dosarele repartizate şi că îi lipsea productivitatea.
12. La 31 octombrie 2011, reclamanta a formulat recurs în faţa Secţiei Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie (Secçăo do Contencioso do Supremo Tribunal de Justiça), contestând sancţiunea disciplinară aplicată. În memoriul de recurs, reclamanta a invocat competenţa deplină a Curţii Supreme de Justiţie, solicitând reexaminarea faptelor care fuseseră considerate stabilite. În memoriu, reclamanta a arătat că CSM nu a apreciat în mod corespunzător toate împrejurările şi documentele depuse de aceasta, subliniind în special:
‒ că numărul şedinţelor, pretins ţinute de reclamantă, reţinut de CSM în decizia de sancţionare era în mod vădit eronat, aceasta prezidând un număr superior de şedinţe;
‒ că numărul hotărârilor redactate de reclamantă, reţinut de CSM, era, de asemenea, inferior productivităţii reale a reclamantei.
13. Prin hotărârea din 5 iulie 2012, Curtea Supremă de Justiţie a respins în unanimitate recursul reclamantei. S-a reţinut că reexaminarea faptelor nu era de competenţa sa, misiunea instanţei supreme limitându-se la a cerceta dacă decizia CSM era viciată de o motivare contradictorie sau arbitrară. Analizând motivul întemeiat pe neexaminarea documentelor transmise de reclamantă, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat că acest motiv nu punea în discuţie caracterul suficient al probelor, ci faptul că reclamanta a contestat doar aprecierea şi stabilirea probelor de către CSM. La o dată neprecizată, autorităţile au procedat la executarea sancţiunii disciplinare faţă de prima reclamantă.
14. În părţile sale relevante, hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 5 iulie 2012 este formulată după cum urmează:
„Mai întâi, trebuie să se constate că respectiva competenţă de apreciere a stabilirii faptelor care aparţine acestei instanţe se limitează la examinarea viciilor cu privire la fapte. Aceasta nu poate reexamina probele pentru a pronunţa un nou verdict asupra faptelor.
Mai exact: este de competenţa Curţii Supreme nu formularea unei noi hotărâri privind aprecierea probelor, ci doar aprecierea validităţii şi a legalităţii probelor, pe de o parte, şi a caracterului rezonabil şi a coerenţei faptelor stabilite, pe de altă parte. În acest domeniu, îi revine aşadar sarcina de a examina contradicţiile, insuficienţa probelor, erorile vădite în examinarea acesteia. Curtea Supremă se poate pronunţa doar asupra erorilor de fapt. Ea nu poate, reiterăm acest lucru, să reexamineze o probă obţinută pentru a fundamenta o hotărâre autonomă în această privinţă.
În acest caz, este vorba de teza adoptată constant de această secţie.
[...]
Din faptele prezentate de reclamantă reiese că aceasta se opune aprecierii probelor [de către CSM], or această apreciere nu intră în sfera controlului realizat de Curtea Supremă. Aceasta nu invocă aspectele contradictorii sau incoerenţele în stabilirea faptelor. Se constată pur şi simplu dezacordul reclamantei în privinţa stabilirii faptelor reale. Dar şi dezacordul împotriva neaprecierii altor fapte care, în opinia acesteia, necesitau examinarea de către CSM, în special cele invocate de apărare.
În concluzie, ceea ce contestă reclamanta în realitate este aprecierea faptelor [de către CSM]. Cu toate acestea, reiterăm că această apreciere nu este supusă controlului [Curţii Supreme de Justiţie].
[...]
Curtea Supremă are competenţele pentru a aprecia respectarea principiului proporţionalităţii [de către CSM], care este încălcat atunci când sancţiunea se dovedeşte inadecvată sau excesivă în raport cu faptele stabilite.
[...]”
B. Cererea nr. 78077/13
15. Prin hotărârea din 7 iunie 2011, plenul Consiliului Superior al Magistraturii a aplicat celei de a doua reclamante, la momentul respectiv judecător în cadrul Tribunalului pentru Litigii de Muncă din Lisabona, o sancţiune disciplinară de 50 de zile-amendă, pentru neîndeplinirea îndatoririlor de urmărire a interesului general, de zel, de loialitate şi de informare.
16. La o dată neprecizată, a doua reclamantă a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în faţa Secţiei Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, contestând faptele considerate a fi stabilite. Aceasta a contestat, în special, stabilirea faptelor de către CSM privind rata sa de productivitate. Prin intermediul documentelor statistice, a doua reclamantă a subliniat că această instanţă disciplinară nu a luat în considerare faptul că anumite secţii ale Tribunalului pentru Litigii de Muncă din Lisabona fuseseră închise prin lege şi, în consecinţă, reclamanta şi alţi judecători din cadrul acestei instanţe erau surmenaţi, fiindu-le astfel afectată rata de productivitate. În plus, a invocat neconstituţionalitatea art. 168 alin. (1) din Legea nr. 21/85 din 30 iulie 1985 privind statutul magistraţilor judiciari pe motiv că art. 212 alin. (3) din Constituţie impune atribuirea instanţelor administrative competenţa de a se pronunţa asupra raporturilor administrative. A doua reclamantă a susţinut, în special, că atribuirea către Curtea Supremă de Justiţie a competenţei de a soluţiona contestaţiile împotriva deciziilor CSM punea în discuţie dreptul său de acces la o instanţă imparţială, având în vedere că judecătorii din cadrul Curţii Supreme de Justiţie erau ei înşişi supuşi jurisdicţiei disciplinare a CSM.
17. La 15 decembrie 2011, Secţia Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie a confirmat decizia din 7 iunie 2011. S-a reţinut că numirea judecătorilor care compuneau Secţia Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie respecta criteriile obiective stabilite de lege. S-a apreciat că art. 212 alin. (3) din Constituţie nu impune sesizarea instanţelor administrative pentru orice litigiu având ca obiect un raport administrativ [de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 168 alin. (1) din Legea privind statutul magistraţilor judiciari]. În cele din urmă, a considerat că Secţia Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie nu putea reexamina faptele stabilite în primă instanţă.
18. În ceea ce priveşte reexaminarea faptelor cauzei stabilite de CSM, hotărârea din 15 decembrie 2011 este formulată după cum urmează:
„[...] [N]u este de competenţa Secţiei Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie să examineze criteriile cantitative şi calitative referitoare la hotărâri tehnice discreţionare, legate de modul special de organizare, de funcţionare şi de gestionare intern al [CSM], precum caracterul adecvat, volumul de muncă, productivitatea sau cerinţele concrete de performanţă cantitativă ale [reclamantei] [...].”
[...]
„În ceea ce priveşte refuzul depunerii la dosarul privind datele statistice ale Direcţiei Generale de Administrare a Justiţiei [...], faptele descrise în acuzaţiile formulate [...], privind productivitatea [reclamantei] [...], au avut loc între 1 septembrie 2006 şi 31 decembrie 2009, iar nu 12 aprilie 2010 [...].
Or, [reclamanta] dorea să pună în discuţie datele statistice oficiale, care decurgeau pe de altă parte din prelucrarea informatică [datele justiţiei] [...]
Prin urmare, refuzul de a solicita Direcţiei Generale de Administrare a Justiţiei să depună elementele solicitate de [reclamantă] nu a reprezentat o omisiune a unui act important pentru apărare, de natură a lipsi de validitate prezenta procedură disciplinară.”
19. La o dată neprecizată, în faţa Tribunalului Constituţional, reclamanta a invocat neconstituţionalitatea art. 168 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/85 din 30 iulie 1985 privind statutul magistraţilor judiciari.
20. La 12 iunie 2013, Tribunalul Constituţional a respins excepţia ridicată. Instanţa constituţională a arătat că legiuitorul putea, în anumite condiţii, să supună soluţionării litigii având ca obiect raporturi administrative unor instanţe care nu erau administrative. S-a apreciat că faptul că judecătorii care compuneau Secţia Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie sunt supuşi autorităţii disciplinare a CSM nu punea în discuţie imparţialitatea acestora. Pe de o parte, aceşti judecători nu trebuie să urmeze sfaturile CSM, pe de altă parte, numirea lor se face de către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie (şi al CSM) având în vedere vechimea lor în cadrul secţiilor Curţii Supreme de Justiţie. La o dată neprecizată, autorităţile au procedat la executarea sancţiunii disciplinare faţă de reclamantă.
Partea relevantă a hotărârii din 12 iunie 2013, făcând trimitere la hotărârea nr. 277/11 a Tribunalului Constituţional, este formulată după cum urmează:
„[...]
Faptul că judecătorii care compun Secţia Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, la soluţionarea recursurilor formulate împotriva deciziilor Consiliului Superior al Magistraturii, în special sub aspect disciplinar, sunt supuşi coordonării şi regulilor acestui organ nu poate fi considerat a fi, din punct de vedere obiectiv, un factor de natură a influenţa deciziile lor în acest tip de cauze.
Raporturile dintre acest organ şi judecători nu sunt raporturi de subordonare, judecătorii bucurându-se nu doar de independenţă în raport cu alte puteri ale statului, ci şi de «independenţă internă», coordonarea şi regulile în materie de disciplină fiind atribuite CSM în temeiul dispoziţiilor abstracte stabilite în prealabil.
Prin urmare, circumstanţa că decizia atacată este pronunţată de CSM nu poate oferi garanţii asupra posibilităţii că judecătorii respectivi soluţionează cauzele disciplinare în afara oricărei influenţe străine legii şi justiţiei.
Faptul că aceşti judecători, cu excepţia vicepreşedintelui Secţiei Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, sunt desemnaţi de preşedinte nu pune în discuţie imparţialitatea lor, deoarece desemnarea se face de către preşedinte în temeiul unui criteriu obiectiv şi obligatoriu prin lege: trebuie să fie desemnat un judecător din fiecare dintre cele patru secţii [ale Curţii Supreme de Justiţie] în funcţie de vechimea acestora. Judecătorii desemnaţi sunt judecătorii cu cea mai mare vechime în fiecare dintre aceste secţii.
Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi, în consecinţă, al Consiliului Superior al Magistraturii, nu realizează o selecţie, după placul său, a judecătorilor care compun această secţie, condiţiile care reglementează desemnarea acestora fiind stabilite în lege fără nicio marjă de apreciere. De asemenea, imparţialitatea acestor judecători faţă de Consiliul Superior al Magistraturii şi de preşedintele acestuia nu ar trebui să ridice nicio îndoială.
Având în vedere consideraţiile precedente, conferirea de atribuţii unei secţii a Curţii Supreme de Justiţie pentru a soluţiona recursurile formulate împotriva deciziilor CSM, în special în materie de disciplină, nu încalcă principiile constituţionale invocate de [reclamantă], în special dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale [...] de către o instanţă imparţială.”
21. Tribunalul Constituţional a considerat, de asemenea, că principiul prezumţiei de nevinovăţie era valabil în general în domeniul disciplinar, dar că garanţiile maxime ale apărării nu erau aplicabile în procedurile disciplinare.
II. Dreptul şi practica interne relevante
22. Constituţia stabileşte compunerea Consiliului Superior al Magistraturii, din care fac parte douăzeci şi şapte de membri, după cum urmează:
Art. 218
„1. Consiliul Superior al Magistraturii, aflat sub preşedinţia Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, este compus din membrii următori:
a) doi numiţi de Preşedintele Republicii;
b) şapte aleşi de Adunarea Republicii;
c) şapte aleşi de judecătorii [...]”
Regulamentul (Regimento) Adunării Republicii nr. 1/2007 din 20 august 2007 este formulat după cum urmează în partea sa relevantă:
Art. 257
„Adunarea Republicii audiază candidaţii pentru următoarele posturi [...] a căror numire intră în competenţa sa:
[...]
e) şapte membri ai Consiliului Superior al Magistraturii”.
Regulamentul Consiliului Superior al Magistraturii, publicat la 27 aprilie 1993 în Jurnalul Oficial (Diário da República), este formulat după cum urmează în partea sa relevantă:
Art. 12
„1. Deliberările au loc cu majoritatea voturilor, în prezenţa majorităţii numărului legal de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, preşedintele dispunând de un vot decisiv.
[...]”
23. Dispoziţiile relevante ale Legii nr. 21/85 din 30 iulie 1985 privind statutul magistraţilor judiciari (Estatuto dos Magistrados Judiciais) sunt formulate după cum urmează:
Art. 85
„(1) Magistraţilor le pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare:
(a) avertismentul;
(b) amenda;
(c) mutarea disciplinară;
(d) suspendarea din funcţie;
(e) inactivitatea;
(f) pensionarea anticipată;
(g) revocarea.”
Art. 87
„Amenda este stabilită în raport cu un număr de zile, între 5 şi 90 de zile.”
Art. 92
„Pedeapsa amenzii se aplică în cazul situaţiilor de neglijenţă sau de dezinteres pentru îndeplinirea îndatoririlor inerente funcţiei.”
Art. 102
„Amenda aplicată prin reţinerea din salariul magistratului a sumei corespunzătoare numărului de zile aplicate.”
Art. 110
„[...]
2. [...] [P]rocedura disciplinară este scrisă şi nu depinde de nicio formalitate, cu excepţia şedinţei în care persoana cercetată disciplinar are posibilitatea să se apere.”
Art. 111
„Declanşarea procedurii disciplinare faţă de judecători intră în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii.”
Art. 113
„1. Procedura disciplinară este confidenţială până la pronunţarea deciziei definitive [...].
2. La cererea motivată a persoanei cercetate disciplinar, [CSM] îi poate pune la dispoziţie copii ale înscrisurilor din dosar cu condiţia ca acestea să fie utile apărării intereselor legitime.”
Art. 115
„[...]
(2) [Judecătorul] de instrucţie poate respinge o cerere de audiere a martorilor [...] dacă apreciază că probele prezentate sunt suficiente.”
Art. 120
„Pe durata termenului acordat pentru prezentarea apărării, persoana cercetată disciplinar şi apărătorul său numit din oficiu sau ales pot consulta dosarul la sediul [CSM].”
Art. 131
„Sunt aplicabile, cu titlu subsidiar, normele care reglementează statutul funcţionarilor [...], precum şi Codul penal, Codul de procedură penală [...].”
Art. 137
„1. Consiliul Superior al Magistraturii este prezidat de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi este compus din membrii următori:
a) doi desemnaţi de Preşedintele Republicii;
b) şapte aleşi de Parlament;
c) şapte aleşi dintre şi de către magistraţi.
2. Postul de membru al Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi refuzat de judecători.”
Art. 138
„1. Vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este judecătorul menţionat la alin. (2) al art. 141 şi îşi exercită funcţiile cu normă întreagă.
[...]”
Art. 141
„1. Alegerea membrilor menţionaţi la art. 137 alin. (2) lit. (c) se realizează pornind de la listele întocmite pentru minim 20 de votanţi.
Listele includ un supleant în raport cu fiecare candidat efectiv, fiind obligatoriu ca fiecare listă să includă un judecător din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, doi judecători din cadrul curţii de apel şi un judecător din fiecare district judiciar.
[...]”
Art. 153
„1. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele sarcini:
a) reprezintă Consiliul;
b) exercită funcţiile delegate de Consiliu, cu posibilitatea sub-delegării către preşedintele adjunct;
c) primeşte jurământul din partea preşedintelui adjunct, al inspectorilor judiciari şi ai secretarului;
d) conduce şi coordonează serviciile de inspecţie;
e) elaborează, la propunerea secretarului, circulare;
f) exercită alte funcţii atribuite prin lege.
2. Preşedintele poate delega vicepreşedintelui competenţa de a primi jurământul inspectorilor judiciari şi al secretarului, precum şi competenţele prevăzute la lit. d) şi e).”
Art. 168
„1. Împotriva deciziilor Consiliului Superior al Magistraturii se poate exercita recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
2. Pentru examinarea recursului menţionat la alineatul precedent, Curtea Supremă de Justiţie se întruneşte într-un complet compus din cei mai vechi vicepreşedinţi ai săi, care dispun de un vot decisiv, şi dintr-un judecător din fiecare dintre secţiile sale, fiecare numit anual şi succesiv având în vedere vechimea sa.
[...]
5. Motivele de recurs sunt cele prevăzute de lege pentru a contesta actele Guvernului.”
Art. 178
„Normele care reglementează acţiunile în contencios formulate în faţa Curţii Administrative Supreme sunt aplicabile în subsidiar.”
24. Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 58/2008 din 9 septembrie 2008 de reglementare a disciplinei funcţionarilor prevede:
„[...]
2. Îndatoririle generale ale funcţionarilor sunt:
a) urmărirea interesului general;
[...]
d) informarea;
e) demonstrarea sârguinţei;
[...]
g) loialitatea;
[...]”
25. Recursul prin care se contestă decizia Consiliului Superior al Magistraturii în faţa Secţiei Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie are ca obiect anularea deciziei CSM. În hotărârea din 15 decembrie 2011, Secţia Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie a considerat că această cale de atac reprezintă o „acţiune administrativă specială” (açăo administrativa especial) prin care persoana interesată a solicitat anularea, declararea nulităţii sau a inexistenţei juridice a actului administrativ atacat. Completul s-a pronunţat după cum urmează:
„[...]
Garanţiile judiciare ale drepturilor cetăţenilor în temeiul art. 268 alin. (4) din Constituţie care implică anularea actului administrativ ce le cauzează un prejudiciu, indiferent de forma acestuia, trebuie să fie conform art. 3 din Codul de procedură în faţa instanţelor administrative şi fiscale, potrivit căruia «în vederea respectării principiului separării puterilor, instanţele administrative controlează compatibilitatea acţiunii administraţiei cu dispoziţiile şi principiile juridice care sunt obligatorii pentru aceasta, iar nu în funcţie de o apreciere a oportunităţii».
Pe de altă parte, această nouă dispoziţie reprezintă o extindere a competenţelor instanţelor administrative în raport cu legislaţia precedentă, dar, pe de altă parte, deplina jurisdicţie nou conferită nu trebuie să ne facă să uităm de limitările inerente apărării puterilor discreţionare ale administraţiei. Or, atribuţiile CSM nu intră în sfera controlului instanţei atunci când [organul disciplinar] se pronunţă asupra unei conduite pretins incompatibile cu obligaţia de diligenţă a unui magistrat.
Dintr-o altă perspectivă, care conduce totuşi la acelaşi rezultat, instanţa de recurs trebuie, în temeiul unei legalităţi în sens larg, să controleze respectarea art. 266 alin. (2) din Constituţie, în temeiul căruia administraţia trebuie să îşi exercite atribuţiile cu respectarea, printre altele, a principiului proporţionalităţii, care constituie în termeni simpli o interdicţie privind excesul (proibiçăo do excesso).”
Prin hotărârea din 21 martie 2013, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat după cum urmează asupra naturii controlului exercitat asupra deciziilor CSM în materie disciplinară:
„Caracterul suficient al probelor şi stabilirea faptelor care motivează o decizie de sancţionare în cadrul unei proceduri disciplinare poate face obiectul unei acţiuni în contencios [...].
Cu toate acestea, controlul caracterului suficient al probelor nu constituie, în cadrul unei acţiuni în contencios, o reexaminare a acestora, ci o apreciere a caracterului [eventual] rezonabil şi a coerenţei raportului dintre, pe de o parte, faptele pe care entitatea administrativă le-a stabilit şi, pe de altă parte, probele la baza hotărârii pronunţate [...].
Curtea Supremă de Justiţie nu procedează la verificarea examinării sau a aprecierii probelor. Aceasta se limitează, în cadrul unui demers de legalitate, la aprecierea regularităţii indicării, a modului de coroborare şi de strângere a probelor. [...]
Îi revine exclusiv sarcina, având în vedere probele reţinute la dosar, să aprecieze caracterul rezonabil al hotărârii pronunţate şi de a verifica dacă entitatea administrativă a examinat faptele prezentate de acuzare şi faptele susţinute de apărare, motivând corespunzător această hotărâre.
[...]”
III. Documentele internaţionale relevante
26. Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii, adoptate la al Şaptelea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea infracţiunilor şi tratamentul infractorilor care a avut loc la Milano între 26 august şi 6 septembrie 1985, confirmate de Adunarea Generală prin rezoluţiile 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985 sunt formulate astfel în părţile relevante:
„[...]
Măsurile disciplinare, suspendarea şi destituirea
17. Orice acuzaţie sau plângere îndreptată împotriva unui judecător aflat în exercitarea funcţiilor sale judiciare şi profesionale trebuie soluţionată cu celeritate şi în mod echitabil, în cadrul unei proceduri corespunzătoare. Judecătorul are dreptul de a răspunde, cauza sa trebuie să fie soluţionată echitabil. Faza iniţială a cauzei trebuie să fie confidenţială, cu excepţia cazului în care judecătorul solicită contrariul.
[...]
19. În cadrul oricărei proceduri disciplinare, de suspendare sau de destituire, deciziile sunt luate în funcţie de normele stabilite în materia conduitei magistraţilor.
20. Dispoziţii corespunzătoare trebuie să fie adoptate pentru ca un organ independent să aibă competenţa de a verifica deciziile pronunţate în materie disciplinară, de suspendare sau de destituire. Acest principiu poate să nu fie aplicat în cazul deciziilor pronunţate de o instanţă supremă sau de o putere legislativă în cadrul unei proceduri cvasi-judiciare.”
27. Carta Europeană privind statutul judecătorului [Direcţia Afaceri Juridice a Consiliului Europei, 8-10 iulie 1998, DAJ/DOC (98)23], în cuprinsul fragmentelor relevante, capitolul 5 intitulat „Responsabilitatea”, este formulată după cum urmează:
„5.1. Neîndeplinirea de către un judecător a uneia dintre îndatoririle expres definite de statut nu poate fi sancţionată decât în baza deciziei, ca urmare a propunerii, a recomandării sau cu acordul unei jurisdicţii sau al unei instanţe compuse din cel puţin jumătate din judecătorii aleşi, în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu la care judecătorul cercetat disciplinar poate beneficia de asistenţa unui apărător. Categoriile de sancţiuni care pot fi aplicate sunt prevăzute în statut, iar aplicarea acestora este supusă principiului proporţionalităţii. Decizia unei autorităţi executive, a unei jurisdicţii sau a unei instanţe la care se face referire mai sus, prin care se pronunţă o sancţiune este susceptibilă de atac în faţa unei instanţe superioare cu caracter jurisdicţional.”
28. Comisia de la Veneţia, în Raportul privind independenţa sistemului judiciar – Partea I: Independenţa judecătorilor, 12-13 martie 2010 [CDL-AD (2010) 004] a adoptat următoarea concluzie:
„[...]
6. Consiliile magistraturii sau jurisdicţiile disciplinare ar trebui să joace un rol determinant în procedurile disciplinare. Ar trebui să fie posibilă declararea apelului împotriva deciziilor instanţelor disciplinare.
[...]”
29. Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile (adoptată de Comitetul Miniştrilor în 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor), este formulată după cum urmează în părţile sale relevante:
Capitolul IV – Consiliul judiciar
26. Consiliile judiciare sunt organisme independente, stabilite prin lege sau prin Constituţie, care să garanteze independenţa puterii judecătoreşti şi a judecătorilor individual şi care să promoveze astfel funcţionarea eficientă a sistemului judiciar.
28. Consiliile judiciare trebuie să demonstreze cel mai înalt grad de transparenţă faţă de judecători şi societate, prin dezvoltarea unor proceduri prestabilite şi prin decizii motivate.
Capitolul VII – Îndatoriri şi responsabilităţi
[...]
Responsabilitate şi proceduri disciplinare
[...]
69. Procedurile disciplinare pot fi demarate în cazul în care judecătorii nu reuşesc să îşi îndeplinească obligaţiile într-o manieră eficientă şi adecvată. Aceste proceduri ar trebui să fie efectuate de către o autoritate independentă sau o instanţă judecătorească, cu toate garanţiile unui proces echitabil şi care să îi asigure judecătorului dreptul de a contesta decizia şi sancţiunea. Sancţiunile disciplinare trebuie să fie proporţionale cu abaterea comisă.
[...]”
ÎN DREPT
I. Cu privire la conexarea cererilor
30. Având în vedere similaritatea de fapt şi de drept a cererilor, Curtea decide să le conexeze în temeiul art. 42 § 1 din Regulament.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
31. Reclamantele pretind că instanţele interne le-au încălcat dreptul la reexaminarea faptelor stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii şi, respectiv, dreptul la pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă independentă şi imparţială, astfel cum prevede art. 6 § 1 din Convenţie, formulat astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public [...] a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
32. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenţie atât pe latură civilă, cât şi penală.
33. În ceea ce priveşte aplicabilitatea laturii civile a acestei dispoziţii, subliniază că obiectul speţei constituie o sancţiune disciplinară reprezentată de o amendă corespunzătoare cu 25 de zile fără plată în privinţa primei reclamante şi de 50 de zile fără plată în privinţa celei de a doua reclamante, pentru încălcarea îndatoririlor prevăzute de Statutul judecătorilor. În speţă, nu a fost niciodată periclitată posibilitatea reclamantelor de a continua exercitarea activităţii lor profesionale întrucât jurisdicţiile nu au avut în vedere niciodată sancţiunea revocării reclamantelor. Sancţiunea aplicată reclamantelor este a doua cea mai puţin severă, fiind aplicabilă în cazuri de neglijenţă sau de lipsă de interes pentru îndeplinirea îndatoririlor specifice funcţiei. Din punctul de vedere al Guvernului, reiese că miza cauzei nu o constituie un drept cu caracter civil.
34. În ceea ce priveşte aplicabilitatea laturii penale a art. 6 § 1, Guvernul evidenţiază că, în speţă, sancţiunea aplicată fiecăreia dintre reclamante era o sancţiune disciplinară clasică în raport cu încălcarea de către judecători a îndatoririlor referitoare la diligenţa profesională a acestora. Guvernul concluzionează că art. 6 § 1 din Convenţie nu se poate aplica în speţă.
35. Mai întâi, prima reclamantă susţine că aplicarea unei amenzi în speţă pentru pretinsa neglijenţă sau lipsă de interes pentru îndeplinirea îndatoririlor specifice funcţiei pune în discuţie reputaţia şi demnitatea profesionale ale unui judecător, ceea ce reprezintă un drept cu caracter civil. Apoi, subliniază că existenţa unei sancţiuni disciplinare a amenzii în istoricul său poate constitui o piedică în calea avansării sale în carieră.
36. A doua reclamantă consideră că aplicarea unei amenzi ca urmare a pretinsei încălcări a îndatoririlor sale profesionale în calitate de judecător reprezintă o sancţiune gravă care pune în discuţie demnitatea sa profesională.
37. Astfel, reclamantele concluzionează că art. 6 § 1 din Convenţie este aplicabil în speţă pe latura sa civilă.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la aplicarea laturii civile a art. 6 § 1
38. Mai întâi, în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 6 în cazul prezentei proceduri judiciare, Curtea reaminteşte că această dispoziţie se aplică pe latură civilă „contestaţiilor” referitoare la „drepturi” cu „caracter civil” care pot fi invocate, cel puţin în mod întemeiat, care sunt recunoscute în dreptul intern, indiferent dacă sunt sau nu protejate suplimentar prin Convenţie. Trebuie să fie vorba despre o „contestaţie” reală şi întemeiată, care poate privi atât existenţa dreptului însuşi, cât şi domeniul de aplicare sau modalităţile de exercitare. În plus, rezultatul procedurii trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul în cauză, o legătură foarte slabă ori consecinţe îndepărtate nefiind suficiente pentru ca art. 6 § 1 să fie aplicabil [Micallef împotriva Maltei (MC), nr. 17056/06, pct. 74, 15 octombrie 2009, şi Boulois împotriva Luxemburgului (MC), nr. 37575/04, pct. 90, CEDO 2012].
39. În speţă, procedura în litigiu privea contestarea de către reclamante a unei decizii a CSM prin care le erau aplicate sancţiuni în urma unei proceduri disciplinare. În ceea ce priveşte, mai întâi, existenţa unui „drept”, Curtea acceptă că procedurile în litigiu erau decisive pentru drepturile reclamantelor în măsura în care acestea ar fi putut conduce, dacă jurisdicţiile interne le-ar fi admis căile de atac, la anularea sancţiunilor disciplinare aplicate de către CSM.
40. În ceea ce priveşte caracterul „civil” al unui astfel de drept în sensul art. 6, Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, litigiile care opun statul funcţionarilor săi intră, în principiu, în sfera domeniului de aplicare a art. 6 cu condiţia îndeplinirii a două condiţii cumulative. În primul rând, dreptul intern al statului respectiv trebuie să fi exclus în mod expres dreptul de acces la o instanţă pentru postul sau categoria de salariaţi în cauză. În al doilea rând, această derogare trebuie să aibă la bază motive obiective legate de interesul statului [Vilho Eskelinen şi alţii Finlandei (MC), nr. 63235/00, pct. 62, CEDO 2007-IV].
41. În speţă, trebuie să se constate că prima dintre aceste condiţii nu este îndeplinită. Dreptul intern prevede astfel posibilitatea ca persoanele care au un interes de a acţiona să introducă recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie pentru a contesta legalitatea deciziei CSM de a sancţiona disciplinar un judecător (supra, pct. 23). Această posibilitate era aplicabilă în cazul reclamantelor, care au introdus efectiv o astfel de cale de atac în temeiul art. 168 din Legea nr. 21/85 din 30 iulie 1985. Prima condiţie a testului Vilho Eskelinen nu este, prin urmare, îndeplinită şi, în consecinţă, art. 6 îşi găseşte aplicarea pe latura sa civilă (Olujić împotriva Croaţiei, nr. 22330/05, pct. 31-45, 5 februarie 2009, şi Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, nr. 21722/11, pct. 91, CEDO 2013).
42. Această dispoziţie impune, în consecinţă, ca reclamantele să aibă acces la o instanţă care se pronunţă asupra contestaţiei privind drepturile şi obligaţiile lor cu caracter civil cu respectarea garanţiilor art. 6 § 1. Curtea reaminteşte, cu toate acestea, că a concluziona în sensul aplicabilităţii art. 6 nu aduce atingere răspunsului la întrebarea cum anume garanţiile diferite conexe acestui articol, în special cu privire la întinderea controlului instanţelor naţionale, trebuie să se aplice unui litigiu care, precum în speţă, priveşte funcţionarii (Vilho Eskelinen şi alţii, citată anterior, pct. 64).
b) Cu privire la aplicarea laturii penale a art. 6 § 1
43. Având în vedere aplicabilitatea laturii civile a art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea nu consideră necesară examinarea aplicării în speţă a laturii penale a acestei dispoziţii. Prin urmare, decide să nu examineze capetele de cerere întemeiate pe latura penală respectivă.
3. Concluzie
44. Curtea constată că acele capete de cerere întemeiate pe întinderea controlului exercitat de Curtea Supremă de Justiţie, pe independenţa şi imparţialitatea jurisdicţiilor nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă, pe de altă parte, nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea le declară admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele reclamantelor
45. Prima reclamantă susţine că a dorit să demonstreze în faţa Secţiei Contencios din Cadrul Curţii Supreme de Justiţie că aceasta condusese un număr mai mare de şedinţe pe care CSM nu le reţinuse şi că nu prelungise aşteptarea în privinţa şedinţelor care urmau a avea loc. Aceasta consideră că instanţa supremă, pe baza principiului neamestecului în puterile discreţionare ale administraţiei, a refuzat să reexamineze faptele stabilite de CSM în această privinţă. Prima reclamantă a susţinut, în plus, că nimic din prezenta cauză nu reprezenta o reexaminare a deciziilor prin care administraţiei i se acorda o marjă largă de apreciere.
46. A doua reclamantă a subliniat că circumstanţa potrivit căreia judecătorii Secţiei Contencios a Curţii Supreme de Justiţie intrau sub incidenţa puterilor în materie disciplinară ale CSM reprezenta o încălcare a dreptului la procedură echitabilă în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Aceasta consideră că atribuirea de competenţe unei secţii ad hoc din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, pentru soluţionarea recursului formulat de un judecător care contestă o sancţiune disciplinară cu caracter administrativ, încalcă principiul imparţialităţii obiective în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
2. Versiunea Guvernului
47. Guvernul susţine, în ceea ce priveşte întinderea puterilor Secţiei Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, că nu este de datoria instanţei supreme să aducă atingere puterilor discreţionare ale administraţiei. Astfel cum Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în hotărârea din 15 decembrie 2011, în domeniul de activitate a CSM, instanţa nu poate să controleze puterea discreţionară a acestui organ disciplinar. În plus, Curtea Supremă de Justiţie nu reexaminează probele: aceasta se limitează să controleze caracterul lor suficient pentru a justifica concluziile la care a ajuns Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv, caracterul rezonabil al hotărârii pronunţate cu privire la stabilirea faptelor (hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 21 martie 2013).
3. Motivarea Curţii
a) Cu privire la cererea nr. 9023/13
48. Având în vedere capătul de cerere formulat de prima reclamantă, dreptul intern prevede în speţă posibilitatea de a obţine, pe calea acţiunii în anulare, controlul judecătoresc al legalităţii unei decizii a CSM prin care se aplică o sancţiune disciplinară unui judecător. Curtea trebuie aşadar să verifice dacă procedura la care prima reclamantă a avut acces respectă cerinţele art. 6 din Convenţie.
49. Mai întâi, Curtea reaminteşte că nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne. Le revine, în primul rând, autorităţilor naţionale, în special instanţelor, sarcina de a interpreta legislaţia internă [a se vedea, printre altele, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 13279/05, pct. 49, 20 octombrie 2011]. Curtea nu este o instanţă de apel pentru instanţele naţionale şi nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de aceste instanţe, cu excepţia cazului în care acestea ar putea aduce atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie [a se vedea, printre multe altele, García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I]. De asemenea, în această privinţă, Curtea nu are, în principiu, obligaţia de a compara diversele hotărâri pronunţate, chiar şi în litigiile care la prima vedere par similare sau conexe, de către instanţe a căror independenţă trebuie să o respecte (Nejdet Şahin şi Perihan Şahin, citată anterior, pct. 50). Prin urmare, în prezenta speţă, nu este de competenţa Curţii, în contextul art. 6, să cerceteze dacă decizia CSM de a sancţiona prima reclamantă era legală în dreptul intern. Sarcina Curţii va consta în a verifica dacă reclamanta a avut acces la o instanţă care îndeplineşte cerinţele art. 6 şi, mai exact, dacă un control jurisdicţional de o întindere corespunzătoare a fost realizat de Curtea Supremă de Justiţie.
50. Pentru îndeplinirea cerinţelor art. 6 § 1, „instanţa” prevăzută de această dispoziţie trebuie să aibă competenţa de a examina toate problemele de fapt şi de drept relevante pentru litigiul cu care este sesizată (Terra Woningen B.V. împotriva Ţărilor de Jos, 17 decembrie 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-VI, Chevrol împotriva Franţei, nr. 49636/99, pct. 77, CEDO 2003‑III, şi I.D. împotriva Bulgariei, nr. 43578/98, pct. 45, 28 aprilie 2005). Art. 6 impune, pe de altă parte, ca instanţele interne să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază. Fără a impune formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantei, această obligaţie presupune ca partea vătămată să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit la motivele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (a se vedea, printre altele, Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 29-30, seria A nr. 303-A).
51. În prezenta speţă, Curtea Supremă de Justiţie are competenţa de a controla legalitatea deciziei în litigiu prin care CSM a aplicat o amendă primei reclamante. În cadrul controlului legalităţii, aceasta putea controla validitatea probelor, caracterul suficient şi coerenţa stabilirii faptelor, precum şi caracterul rezonabil şi proporţional al deciziei de sancţionare. Instanţa supremă putea astfel să anuleze decizia pentru mai multe motive de nelegalitate legate de cerinţele de procedură sau de fond prevăzute de lege şi să trimită dosarul CSM pentru a se pronunţa din nou în conformitate cu directivele pe care Curtea Supremă de Justiţie ar fi putut să le formuleze în privinţa neregularităţilor eventual contestate. În dreptul portughez, Curtea Supremă de Justiţie nu are competenţa de a realiza o reexaminare a stabilirii faptelor de către CSM. În special, Curtea Supremă de Justiţie nu putea nici să revadă sancţiunea aplicată, ci doar să decidă dacă aceasta era adecvată în raport cu încălcarea respectivă şi dacă aceasta era disproporţionată în ceea ce o priveşte (supra, pct. 13, 17 şi 25).
52. Aşadar, trebuie ca prezentei cauze să îi fie găsite conexiuni cu situaţii în care instanţele naţionale nu erau în măsură sau refuzaseră să examineze o problemă fundamentală a litigiului întrucât s-au considerat obligate de constatările de fapt sau de drept ale autorităţilor administrative şi nu au putut realiza o examinare independentă a acestor chestiuni [Terra Woningen B.V., citată anterior, pct. 46 şi 50-55, Obermeier împotriva Austriei, 28 iunie 1990, pct. 66-70, seria A nr. 179, Tsfayo împotriva Regatului Unit, nr. 60860/00, pct. 48, 14 noiembrie 2006, Chevrol, citată anterior, pct. 78, I.D. împotriva Bulgariei, citată anterior, pct. 50-55, Capital Bank AD împotriva Bulgariei, nr. 49429/99, pct. 99-108, CEDO 2005-XII (extrase), şi Fazliyski împotriva Bulgariei, nr. 40908/05, pct. 59, 16 aprilie 2013].
53. În speţă, se ridică întrebarea dacă un control de o întindere corespunzătoare în privinţa puterii în materie disciplinară a CSM a fost realizat de Curtea Supremă de Justiţie. Prima reclamantă contestă faptele astfel cum au fost stabilite de CSM. Aceasta afirmă că a avut o productivitate superioară celei reţinute de organul disciplinar (supra, pct. 12). Este vorba despre o chestiune de fapt esenţială pentru finalizarea procedurii disciplinare îndreptate împotriva sa. Având în vedere jurisprudenţa uniformă a Secţiei Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie (supra, pct. 13), prima reclamantă nu a avut niciodată posibilitatea ca instanţa supremă să reexamineze acest fapt decisiv (Tsfayo, citată anterior, pct. 48). Din acest motiv, Curtea observă că Curtea Supremă de Justiţie s-a limitat la un simplu control al legalităţii din perspectiva stabilirii faptelor (a se vedea, a contrario, A. Menarini Diagnostics S.r.l. împotriva Italiei, nr. 43509/08, pct. 64, 27 septembrie 2011). Având în vedere modul în care Curtea Supremă de Justiţie şi-a fundamentat decizia în cauza primei reclamante, precum şi obiectul litigiului, rezultă că aceasta nu a examinat în mod corespunzător un argument important prezentat de persoana în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Oleksandr Volkov, citată anterior, pct. 127).
54. În ceea ce priveşte controlul în materie de drept, Curtea observă că, în opinia Curţii Supreme de Justiţie, atribuţiile CSM nu intră în sfera controlului instanţei atunci când [organul disciplinar] se pronunţă asupra unei conduite pretins incompatibile cu îndatorirea de diligenţă a unui magistrat. Aceasta observă că instanţa de recurs controlează, pe baza unei legalităţi în sens larg, respectarea art. 266 alin. (2) din Constituţie, conform căruia administraţia trebuie să îşi exercite atribuţiile cu respectarea, printre altele, a principiului interdicţiei privind excesul (supra, pct. 25). Curtea concluzionează că Curtea Supremă de Justiţie are o concepţie restrictivă asupra întinderii propriilor puteri de control în privinţa activităţii disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii.
55. Practica judiciară existentă în acest domeniu este revelatoare şi, pe de altă parte, comună celor două reclamante (supra, pct. 13, 17 şi 25). Considerentele precedente demonstrează aşadar că sunt limitate consecinţele juridice care decurg din controlul realizat de Curtea Supremă de Justiţie în privinţa acestor chestiuni şi că nu fac altceva decât să consolideze îndoielile Curţii în privinţa capacităţii acesteia de a soluţiona problema într-o manieră eficientă şi de a realiza un control corespunzător al cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, Oleksandr Volkov, citată anterior, pct. 126).
56. Prin urmare, Curtea consideră că controlul realizat de Curtea Supremă de Justiţie în cauza primei reclamante nu a fost suficient. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenţie ca urmare a unui control cu o întindere insuficientă realizat de Curtea Supremă de Justiţie.
b) Cu privire la cererea nr. 78077/13
57. În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de a doua reclamantă şi întemeiat pe lipsa de independenţă şi de imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie, Curtea consideră că trebuie să fie examinat din perspectiva mai generală a întinderii controlului realizat de această instanţă în privinţa atribuţiilor în materie disciplinară a CSM. Curtea a hotărât deja că acel control realizat de Curtea Supremă de Justiţie era insuficient în cazul primei reclamante (supra, pct. 48-56). O astfel de concluzie se impune, de asemenea, în speţă. Astfel, Curtea observă că practica constând în a considera că atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii nu intră în competenţa instanţei judecătoreşti cu competenţe de control atunci când organul administrativ disciplinar se pronunţă asupra conduitei pretins incompatibile cu îndatorirea de diligenţă a unui magistrat este solid ancorată în jurisprudenţa instanţei supreme (supra, pct. 25). Din acest motiv şi în absenţa altor elemente care puteau conduce la o concluzie diferită, Curtea apreciază că acel control realizat de Curtea Supremă de Justiţie în cauza celei de a doua reclamante nu a fost suficient.
58. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a unui control cu o întindere insuficientă realizat de Curtea Supremă de Justiţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
59. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
60. Prima reclamantă pretinde 10 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. Aceasta pretinde 2 618 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material suferit ca urmare a amenzii care i-a fost aplicată.
61. A doua reclamantă pretinde o sumă nedeterminată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. Aceasta pretinde o sumă nedeterminată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material suferit ca urmare a amenzii care i-a fost aplicată.
62. Guvernul contestă aceste pretenţii. În opinia sa, suma pretinsă de prima reclamantă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral este exagerată şi, în ceea ce priveşte prejudiciul material care ar fi fost suferit de reclamante, subliniază că nu există nicio legătură între eventuala nerespectare a regulilor unui proces echitabil şi sancţionarea acestora prin obligarea la plata unei amenzi civile.
63. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi prejudiciul material pretins de reclamante şi respinge cererile acestora. În schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde fiecăreia dintre reclamante suma de 7 800 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
64. De asemenea, prima reclamantă solicită 255 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi o sumă nedeterminată pentru cele efectuate în faţa Curţii. A doua reclamantă solicită suma de 6 407 EUR reprezentând onorariul avocatului său şi suma de 3 876 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi a Tribunalului Constituţional.
65. Guvernul contestă cererea celei de a doua reclamante. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată şi onorariile, nu identifică nici un temei pentru cererea de despăgubire, subliniind că a doua reclamantă confundă obiectul procedurii interne cu cel al cererii în faţa Curţii.
66. Curtea reaminteşte că, pentru a avea dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 41 din Convenţie, partea vătămată trebuie să fi dovedit caracterul real şi necesar al acestora. În special, art. 60 § 2 din Regulament prevede că orice pretenţie prezentată în temeiul art. 41 din Convenţie trebuie să fie exprimată în cifre, divizată pe rubrici şi însoţită de documentele justificative necesare, în caz contrar Curtea poate respinge cererea, în tot sau în parte. De altfel, cheltuielile de judecată nu sunt recuperabile decât în măsura în care acestea se raportează la încălcarea constatată [Vistiņš şi Perepjolkins împotriva Letoniei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 71243/01, pct. 50, CEDO 2014].
67. În ceea ce priveşte cererea având ca obiect cheltuielile primei reclamante, dat fiind că nu s-a stabilit caracterul real al acestora, Curtea consideră că nu trebuie să fie rambursate.
68. Pe de altă parte, având în vedere elementele de care dispune şi criteriile sus-menţionate, Curtea decide să acorde celei de a doua reclamante 5 876 EUR pentru toate cheltuielile de procedură, cuantum care va fi completat cu orice sumă datorată eventual cu titlu de impozit.
C. Dobânzi moratorii
69. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA:
1. Hotărăşte, în unanimitate, să conexeze cererile;
2. Declară, în unanimitate, cererile admisibile;
3. Declară, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a insuficienţei controlului realizat de Secţia Contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie în procedurile disciplinare îndreptate împotriva reclamantelor;
4. Hotărăşte, în unanimitate,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantelor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
i) 7 800 EUR (şapte mii opt sute de euro) fiecăreia dintre reclamante, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 5 876 EUR (cinci mii opt sute şaptezeci şi şase de euro) celei de a doua reclamante, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de procedură;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge, cu şase voturi la unu, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 iunie 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
András Sajó Marialena Tsirli
Preşedinte, Grefier
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulament, este anexat la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Kûris.
A.S.
M.T.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI KURIS
(Traducere)
Am votat împotriva punctului 5 din dispozitiv. Motivele pentru care am adoptat o poziţie în dezacord cu cea a majorităţii sunt, mutatis mutandis, similare celor pe care le-am expus în opinia mea parţial separată anexată hotărârii pronunţate în cauza Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei, nr. 55391/13, 57728/13 şi 74041/13, 21 iunie 2016.
Full & Egal Universal Law Academy