CASE OF TAXQUET v. BELGIUM - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

MAREA CAMERĂ

CAUZA TAXQUET v. BELGIA

(Cererea nr. 926/05)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

16 noiembrie 2010

Această hotărâre este definitivă, însă poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cauza Taxquet v. Belgia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în cadrul Marii Camere compuse din:

Jean-Paul Costa, Preşedinte,
Christos Rozakis,
Nicolas Bratza,
Peer Lorenzen,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Boštjan M. Zupančič,
Nina Vajić,
Anatoly Kovler,
Elisabet Fura,
Sverre Erik Jebens,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Päivi Hirvelä,
Luis López Guerra,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Nona Tsotsoria,
Zdravka Kalaydjieva, judecători,
şi Michael O’Boyle, Grefier adjunct,

Deliberând la 21 octombrie 2009 şi la 26 mai şi 6 octombrie 2010, în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 926/05) depusă împotriva Regatului Belgiei la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Belgiei, dl Richard Taxquet („reclamantul”), la 14 decembrie 2004.

2.  Reclamantul a fost reprezentat de către dl L. Misson şi dl J. Pierre, avocaţi din Liège. Guvernul Belgiei („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agenţii săi, dl M. Tysebaert, Consilier Superior de la Departamentul Federal al Justiţiei, şi dl A. Hoefmans.

3.  Reclamantul s-a plâns, în special, de violarea articolului 6 §§ 1 şi 3 (d) al Convenţiei ca urmare a nemotivării hotărârii juraţilor în cauza sa şi a imposibilităţii de a examina un martor anonim.

4.  Cererea a fost repartizată Secţiunii a Doua a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii), compuse din următorii judecători: Ireneu Cabral Barreto, Françoise Tulkens, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó şi Işıl Karakaş, şi Sally Dollé, Grefier al Secţiunii. La 13 ianuarie 2009, Camera a pronunţat o hotărâre prin care, în unanimitate, a hotărât că pretenţiile formulate în temeiul articolului 6 §§ 1 şi 3 (d) erau admisibile şi că a avut loc o violare a ambelor norme.

5.  La 5 iunie 2009, la cererea Guvernului din 8 aprilie 2009, completul Marii Camere a decis să transmită cauza spre examinarea Marii Camere în temeiul articolului 43 al Convenţiei.

6.  Componenţa Marii Camere a fost stabilită potrivit prevederilor articolului 27 §§ 2 şi 3 al Convenţiei şi articolului 24 al Regulamentului Curţii.

7.  Reclamantul şi Guvernul au prezentat observaţiile lor scrise. Suplimentar, Marea Cameră a primit comentarii de la terţele părţi, Guvernele Regatului Unit, Irlandei şi Franţei, cărora Preşedintele le-a permis să intervină în cadrul procedurii scrise (articolul 36 § 2 al Convenţiei şi articolul 44 § 2 al Regulamentului Curţii).

8.  La 21 octombrie 2009, în Clădirea Drepturilor Omului de la Strasbourg, au avut loc audieri publice (articolul 59 § 3 al Regulamentului Curţii).

În faţa Curţii au compărut:

 (a)  pentru Guvern
DlA. Hoefmans, Agent,
DlK. Lemmens,Consilier;

(b)  pentru reclamant
DlL. Misson,
DlJ. Pierre, Avocaţi,
DlR. Taxquet, reclamant.

Curtea a audiat adresările dlui Misson, dlui Pierre şi dlui Lemmens şi răspunsurile lor la întrebările adresate de membrii acesteia.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

9.  Reclamantul s-a născut în anul 1957 şi locuieşte în Angleur.

10.  La 17 octombrie 2003, reclamantul a compărut în faţa Curţii cu juraţi de la Liège, împreună cu şapte co-inculpaţi, fiind acuzat de asasinarea unui ministru de onoare (ministre d’Etat), A.C., şi de tentativa de asasinare a partenerului celui din urmă, M.-H.J. Potrivit textului rechizitoriului, ei au fost acuzaţi de următoarele crime, comise la Liège, la 18 iulie 1991:

„fiind responsabili individual sau în participaţie,

fie prin comiterea infracţiunilor fie prin cooperarea directă la comiterea acestora,

fie prin acordarea unei asistenţe la comiterea acestora, prin orice acţiune posibilă, fără de care infracţiunile nu ar fi fost comise,

fie prin oferirea de cadouri, promisiuni, ameninţări, abuz putere, fie prin uneltire sau viclenie, au instigat direct o altă persoană să comită aceste infracţiuni,

fie prin intermediul discursurilor în locuri publice sau întrunirilor, fie prin materiale scrise sau imprimate, imagini sau embleme afişate, distribuite sau vândute, oferite spre vânzare sau expuse într-un loc în care acestea ar putea fi văzute de către public, au instigat direct o altă persoană să comită aceste infracţiuni,

1.  prin asasinarea în mod conştient şi cu intenţie a lui [A.C.], cu premeditate, ceea ce reprezintă potrivit legii omor premeditat (assassinat);

2.  prin tentativa conştientă, intenţionată şi premeditată, de a omorî pe [M.‑H.J.], în prezenţa faptului că intenţia de a comite infracţiunea a fost manifestată prin comportamentul care în mod obiectiv a reprezentat un prim pas spre comiterea infracţiunii şi care a eşuat sau nu a atins scopul urmărit doar ca rezultat al circumstanţelor care nu depind de infractori, ceea ce reprezintă potrivit legii tentativă de omor premeditat.”

11.  Doar unul din co-inculpaţii au depus o declaraţie de apărare. Reclamantul a pretins că a fost în imposibilitate să depună o asemenea declaraţie, deoarece el nu cunoştea probele aduse împotriva lui.

12.  În rechizitoriul din 12 august 2003 se menţiona, inter alia, că în iunie 1996, o persoană pe care reclamantul a descris-o drept un martor anonim a transmis anumite informaţii ofiţerilor de urmărire penală. Potrivit unui proces-verbal din 3 septembrie 1996, informatorul a solicitat să rămână anonim, deoarece se temea pentru siguranţa sa „având în vedere importanţa informaţiilor oferite de către acesta şi a atenţiei mijloacelor de informare în masă faţă de cauza C.”. Această persoană nu a fost niciodată intervievată de către judecătorul de instrucţie. El a oferit ofiţerilor de urmărire penală informaţii pe care le-a obţinut la rândul său de la o altă persoană, identitatea căreia el a refuzat să o divulge. În cadrul examinării cauzei de către curtea cu juraţi, inculpaţii au adresat întrebări ofiţerilor de urmărire penală în privinţa identităţii informatorului. Ofiţerii de urmărire penală au declarat că informatorul lor nu era din rândul inculpaţilor şi el personal nu a fost martor la comiterea infracţiunilor pretinse. Potrivit informaţiilor oferite, care au fost descrise în cincisprezece puncte, asasinarea lui A.C. a fost planificată de către şase persoane, inclusiv de către reclamant şi un alt politician de vază. În partea din rechizitoriul ce ţine de incriminarea reclamantului se menţiona următoarele:

„Se afirmă că V. der B. şi Taxquet erau foarte insistenţi în privinţa necesităţii de a-l omorî pe C. înainte de vacanţa din ‘91, deoarece el a promis să facă careva dezvăluiri importante după vacanţa de vară.”

13.  Ca urmare a numeroaselor cereri formulate în timpul procesului, curtea cu juraţi a pronunţat treisprezece încheieri interlocutorii:

(1)  încheierea din 17 octombrie 2003 prin care s-a constatat absenţa unor inculpaţi şi s-a decis judecarea lor in absentia;

(2)  încheierea din 20 octombrie 2003 prin care a fost respinsă cererea de a declara nulă confruntarea dintre martori;

(3)  încheierea din 27 octombrie 2003 privind audierea martorilor în absenţa unuia din co-inculpaţi;

(4)  încheierea din 3 noiembrie 2003 privind audierea unui martor în şedinţă închisă;

(5)  încheierea din 6 noiembrie 2003 prin care a fost revocată încheierea privind judecarea unui co-inculpat in absentia;

(6)  încheierea din 13 noiembrie 2003 prin care a fost respinsă cererea procuraturii privind examinarea cauzei în şedinţă închisă;

(7)  încheierea din 19 noiembrie 2003 privind audierea unor martori în şedinţă închisă;

(8)  încheierea din 18 decembrie 2003 cu privire la cererea unui co-inculpat privind audierea unor martori;

(9)  încheierea din 18 decembrie 2003 privind înregistrarea confruntării dintre martori;

(10)  încheierea din 18 decembrie 2003 cu privire la cererea părţilor civile referitoare la audierea martorilor care nu s-au prezentat anterior şi re-audierea altor martori;

(11)  încheierea din 18 decembrie 2003 cu privire la cererea unui co-inculpat privind audierea sau re-audierea martorului anonim;

(12)  încheierea din 18 decembrie 2003 cu privire la declaraţiile reclamantului referitor la audierea martorilor care nu s-au prezentat anterior şi re-audierea altor martori;

(13)  încheierea din 18 decembrie 2003 cu privire la cererea reclamantului referitoare la audierea sau re-audierea martorului anonim.

14.  În ultima încheiere referitoare la cererea judecătorului de instrucţie de a audia sau re-audia probele prezentate de către o persoană care a oferit informaţii în mod anonim, înregistrată de către doi sub-ofiţeri ai jandarmeriei, curtea cu juraţi a constatat:

„Această informaţie, obţinută anonim de către forţele de poliţie, nu are în sine nici o valoare probantă. Prin urmare, în această cauză, informaţia respectivă a reprezentat doar o informaţie capabilă să impulsioneze sau să ofere o direcţie nouă investigaţiei în desfăşurare care să permită acumularea independentă a unor probe legitime.

Atunci când au fost audiaţi în calitate de martori în proces, [cei doi sub-ofiţeri ai jandarmeriei] au declarat că informatorul lor nu era unul dintre inculpaţi şi nu a fost martor personal la acţiunile pe care le-a descris; el pur şi simplu a transmis informaţia pe care el pretinde că a primit-o cu titlu confidenţial de la o persoană identitatea căreia el a refuzat să o dezvăluie.

De asemenea, ei au observat că unele informaţii oferite de către informatorul lor, referitoare mai cu seamă la alţi politicieni menţionaţi în declaraţiile avocatului lui Richard Taxquet ..., nu pot fi coroborate cu alte probe, în ciuda cercetărilor efectuate de ei.

...

În opinia ofiţerilor de urmărire penală, procesul de întocmire a unui proces-verbal privind informaţiile obţinute de la un informator anonim nu a reprezentat în sine o încălcare a drepturilor la apărare ale persoanelor menţionate de către informator. Acest pas a reprezentat doar o dezvăluire, care urma a fi analizată şi verificată, a unor informaţii care ar putea reprezenta un interes pentru procesul de investigaţie şi ar putea ajuta la clarificarea faptelor. Privită în mod izolat de alte informaţii obiective care ar putea să o confirme ulterior, această informaţie nu a reprezentat o dovadă a acţiunilor care se pretinde că au fost întreprinse de către persoanele identitatea cărora a fost menţionată de către informator.

...

În final ... nu este posibil de a vorbi despre o re-audiere, având în vedere că din dosar sau din audierile orale nu rezultă faptul că [persoana descrisă drept un martor anonim] a oferit judecătorului de instrucţie declaraţii sub jurământ.

Referitor la cererea cu privire la audierea acestei persoane, în primul rând, instanţa nu cunoaşte identitatea lui şi, în al doilea rând, indiferent de argumentele la care fac referinţă organele de urmărire penală în această privinţă, o asemenea audiere nu pare să fie de folos pentru stabilirea adevărului şi ar tergiversa procesul în mod inutil fără a oferi motiv de speranţă pentru rezultate mai sigure.”

15.  Juraţilor li s-a cerut să răspundă la treizeci şi două de întrebări formulate de către Preşedintele curţii cu juraţi. Patru dintre ele se refereau la reclamant şi erau formulate în felul următor:

„Întrebarea 25 – PRINCIPALUL CAPĂT DE ACUZARE

Este acuzatul Richard Taxquet, care este prezent în şedinţa de judecată, vinovat,

fiind responsabil individual sau în participaţie,

-          fie prin comiterea infracţiunii fie prin cooperarea directă la comiterea acesteia,

- fie prin acordarea unei asistenţe la comiterea acesteia, prin orice acţiune posibilă, fără de care infracţiunea nu ar fi fost comisă,

- fie prin oferirea de cadouri, promisiuni, ameninţări, abuz de putere, fie prin uneltire sau viclenie, a instigat direct o altă persoană să comită această infracţiune,

- fie prin intermediul discursurilor în locuri publice sau întrunirilor, fie prin materiale scrise sau imprimate, imagini sau embleme afişate, distribuite sau vândute, oferite spre vânzare sau expuse într-un loc în care acestea ar putea fi văzute de către public, a instigat direct o altă persoană să comită această infracţiune,

de asasinarea conştientă şi cu intenţie a lui [A.C.] la Liège la 18 iulie 1991?

Întrebarea 26 – CIRCUMSTANŢA AGRAVANTĂ

A fost oare omorul cu intenţie menţionat în întrebarea precedentă comis în mod premeditat?

Întrebarea 27 – PRINCIPALUL CAPĂT DE ACUZARE

Este acuzatul Richard Taxquet, care este prezent în şedinţa de judecată, vinovat,

fiind responsabil individual sau în participaţie,

-          fie prin comiterea infracţiunii fie prin cooperarea directă la comiterea acesteia,

- fie prin acordarea unei asistenţe la comiterea acesteia, prin orice acţiune posibilă, fără de care infracţiunea nu ar fi fost comisă,

- fie prin oferirea de cadouri, promisiuni, ameninţări, abuz de putere, fie prin uneltire sau viclenie, a instigat direct o altă persoană să comită această infracţiune,

- fie prin intermediul discursurilor în locuri publice sau întrunirilor, fie prin materiale scrise sau imprimate, imagini sau embleme afişate, distribuite sau vândute, oferite spre vânzare sau expuse într-un loc în care acestea ar putea fi văzute de către public, a instigat direct o altă persoană să comită această infracţiune,

de tentativa conştientă şi intenţionată de asasinare a lui [M.-H.J.] la Liège la 18 iulie 1991, în prezenţa faptului că intenţia de a comite infracţiunea a fost manifestată prin comportamentul care în mod obiectiv a reprezentat un prim pas spre comiterea infracţiunii şi care a eşuat sau nu a atins scopul urmărit doar ca rezultat al circumstanţelor care nu depind de făptuitor?

Întrebarea 28 – CIRCUMSTANŢA AGRAVANTĂ

A fost oare tentativa de omor cu intenţie menţionată în întrebarea precedentă comisă în mod premeditat?”

16.  Juraţii au răspuns „da” la toate cele patru întrebări.

17.  La 7 ianuarie 2004, curtea cu juraţi l-a condamnat pe reclamant la douăzeci de ani de închisoare.

18.  Reclamantul a contestat sentinţa din 7 ianuarie 2004 pronunţate de către curtea cu juraţi şi împotriva tuturor încheierilor adoptate de această instanţă.

19.  În hotărârea din 16 iunie 2004, Curtea de Casaţie a respins recursul. Aceasta a constatat, în special, că:

– apariţia cu întârziere a co-inculpatului nu putea să încalce drepturile la apărare ale reclamanţilor, deoarece ei au avut posibilitatea să conteste în mod liber atât declaraţiile inculpatului oferite în timpul investigaţiei preliminare şi reproduse în şedinţa de judecată de către persoanele cărora ele au fost oferite, cât şi declaraţiile oferite direct de către inculpat în faţa juraţilor;

– Curtea cu juraţi a dispus în mod corect audierea celor doi martori într-o şedinţă închisă, din cauza temerii că aceştia nu vor fi în stare să se exprime liber în cadrul unei şedinţe publice, fapt care ar împiedica administrarea corespunzătoare a justiţiei;

– refuzând să difuzeze înregistrarea confruntării dintre câţiva inculpaţi şi câţiva cetăţeni tunisieni împotriva cărora au fost înaintate acuzaţiile, pe motiv că un asemenea pas ar putea tergiversa în mod inutil procesul, curtea cu juraţi nu a încălcat drepturile apărării sau principiul potrivit căruia şedinţele de judecată trebuie să fie desfăşurate în formă orală, deoarece refuzul s-a bazat pe faptul că cei care au luat parte la confruntare, şi care s-au prezentat în şedinţa de judecată, au fost confruntaţi în mod direct cu inculpaţii;

– dispunând continuarea examinării cauze, pe motiv că audierea unor martori care nu s-au prezentat în instanţă (dar care au fost citaţi în mod corespunzător) nu era necesară pentru stabilirea adevărului, şi luând în consideraţie faptul că înfăţişarea unor alţi martori „ar putea duce la prelungirea inutilă a procesului fără a oferi motiv de speranţă pentru alte rezultate mai sigure”, curtea cu juraţi nu a violat articolul 6 al Convenţiei şi principiul conform căruia şedinţele trebuie desfăşurate în formă orală;

– deoarece prezumţia nevinovăţiei se referă în primul rând la atitudinea judecătorilor care hotărăsc asupra acuzaţiei penale, comentariile unui ofiţer de urmărire penală şi rapoartele din presă, chiar dacă sunt incorecte, răuvoitoare sau reprezintă o infracţiune, nu pot în sine duce la violarea de către instanţa de judecată a articolului 6 §§ 1 şi 2 al Convenţiei;

– nu se poate deduce din pretinsa inexperienţă a juraţilor, din viteza cu care ei au luat hotărârea sau din nemotivarea verdictului lor, că ei erau incapabili să judece în mod imparţial o cauză care a atras o atenţie considerabilă a mijloacelor de informare în masă;

– procedura de numire a juraţilor şi faptul că ei au decis asupra vinovăţiei reclamantului fără a discuta această chestiune cu instanţa de judecată nu înseamnă că curtea cu juraţi nu era o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei sau că prezumţia de nevinovăţie a acuzatului nu putea fi respinsă în mod legal de către această instanţă;

– nici articolul 6 şi nici articolul 13 al Convenţiei nu garantează dreptul la apel;

– nici articolul 6 §§ 1 şi 3 (b) al Convenţiei, nici articolul 14 § 3 (b) al Pactului Internaţional pentru Drepturile Civile şi Politice, şi nici articolul 149 al Constituţiei, chiar şi atunci când sunt examinate împreună cu prevederile tratatului de mai sus, nu impun vreo obligaţie asupra juraţilor de a-şi motiva răspunsurile;

– temeiul apelului care se referă la articolul 6 § 3 (b) al Convenţiei (imposibilitatea de a discuta în mod liber cu avocatul său din cauza aflării sale în detenţie cu o zi înainte de începerea procesului) era inadmisibil, deoarece din probele din dosar nu rezultă faptul că reclamantul a pretins în faţa Curţii Penală încălcarea dreptului său de a beneficia de condiţii adecvate pentru pregătirea apărării sale;

– articolele 10 şi 11 ale Constituţiei, articolul 14 al Pactului Internaţional pentru Drepturile Civile şi Politice şi articolul 6 § 1 al Convenţiei nu prevăd obligaţia de a motiva sentinţa de vinovăţie, nu prevăd dreptul la apel sau dreptul de a se prezenta în faţa instanţelor de judecată formate din judecătorii profesionişti; discreţia juraţilor, care a fost limitată şi de articolele 351, 352, 364 şi 364 bis ale Codului de procedură penală, nu a dus la o diferenţă arbitrară de tratament, în sensul articolului 14 al Convenţiei, dintre cei judecaţi de curţile penale şi cei judecaţi de alte instanţe penale.

20.  În ceea ce priveşte temeiul apelului, potrivit căruia condamnarea apelantului a fost bazată în mod hotărâtor sau indirect pe declaraţiile unui informator anonim, Curtea de Casaţie a notat:

„În ceea ce priveşte contestarea de către aceştia a aspectului că curtea cu juraţi nu cunoştea identitatea persoanei audierea căreia era solicitată şi prin urmare, nu putea dispune aceasta, aceste temeiuri de apel vizează obiter dictum şi sunt neesenţiale.

Prin urmare, acestea sunt inadmisibile.

În privinţa argumentelor rămase, prezenţa în dosarul penal a unei înregistrări care conţine informaţii dintr-o sursă neidentificată nu cere instanţei de judecată, drept condiţie pentru validarea sau admisibilitatea acuzării, să asigure identificarea şi audierea informatorului în conformitate cu procedura stabilită în articolele 189 bis şi 315 bis ale Codului de procedură penală. Aceste prevederi permit instanţei de judecată să numească un judecător de instrucţie în acest sens dacă se consideră că un asemenea pas este util pentru stabilirea adevărului.

Potrivit încheierilor contestate, adoptate în baza evaluării circumstanţelor de fapt pe care această instanţă nu este în putere să le reexamineze, audierea solicitată ar fi tergiversat procesul în mod inutil, fără a oferi speranţa pentru rezultate mai sigure.

De asemenea, potrivit încheierilor, informaţia împotriva acuzaţilor obţinută în mod anonim nu reprezenta probe obţinute în mod legal şi independent.

Din răspunsul Curţii Penale la declaraţiile apelanţilor, nu rezultă că instanţa de judecată a contestat dreptul lor de a contesta probele acumulate în timpul procesului.

Din aceste motive, aceste temeiuri pentru apel nu pot fi admise.

În privinţa ultimului argument, articolul 6 § 3 (d) al Convenţiei ... nu este violat prin simplul fapt că instanţa de judecată a considerat că este inutil sau este imposibil de a dispune confruntarea în contradictoriu a informatorului anonim a cărui dezvăluiri au oferit o îndrumare utilă procesului de investigaţie.

Prin urmare, aceste motive ale apelului nu au un temei juridic.”

21.  În cadrul emisiunii Questions à la Une difuzate de Radio-Télévision Belge Francophone (radiodifuzor de stat pentru partea vorbitoare de limbă franceză a Belgiei) la începutul anului 2006, unul din co-inculpaţii acuzaţi împreună cu reclamantul, S.N., a declarat că el a fost informatorul anonim şi că a acţionat în calitate de „intermediar” din partea unui alt co-inculpat, D.C., declaraţiile căruia el le-a comunicat. În cadrul aceleaşi emisiuni, identitatea martorului anonim a fost confirmată de către Ministrul Justiţiei la momentul evenimentelor. S.N. a declarat că el a primit suma de 3,000,000 franci belgieni (BEF – 74,368.06 euro (EUR)) din partea statului belgian în calitate de „intermediar”. D.C. pretinde că a primit BEF 5,000,000 (EUR 123,946.76).

II.  DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ

A.  Instituţia juraţilor şi curtea cu juraţi

22.  Ca urmare a Revoluţiei franceze din 1789, instituţia juraţilor a fost introdusă în Constituţia franceză din 1791 şi Codul de procedură penală din 1808. La acel moment, Belgia era o parte a teritoriului francez. Atunci când Belgia a fost separată de Franţa şi anexată la Olanda, juraţii au fost desfiinţaţi, însă curţile penale au continuat să existe. Când Belgia şi-a câştigat independenţa, instituţia juraţilor a fost introdusă în Constituţia din 7 februarie 1831, articolul 98 al căreia prevedea: „Juriul urmează a fi constituit pentru toate infracţiunile grave şi pentru infracţiunile politice şi legate de mass-media.” Această instituţie a fost prevăzută de către autorii Constituţiei drept un semn al autenticităţii oricărei cereri democratice. Juraţii au fost priviţi în primul rând drept o afirmare politică a libertăţii câştigate de către oamenii, simbolul suveranităţii oamenilor. Acesta a fost instituit prin Decretul din 19 iulie 1831; la început calitatea jurat se baza pe funcţii (jury capacitaire) iar ulterior, începând cu 1869, pe proprietate (jury censitaire). Prin Legea din 21 decembrie 1930, ca urmare a unei noi reforme, componenţa juriului a devenit mai democratică şi reprezentativă a tuturor claselor sociale, şi, în rezultat, a fost format un juriu format din doisprezece membri care există şi astăzi.

B.  Constituţia

23.  Articolul 150 al Constituţiei consolidate din 17 februarie 1994 prevede următoarele: „Juriul urmează a fi constituit pentru toate infracţiunile grave şi pentru infracţiunile politice şi legate de mass-media, cu excepţia infracţiunilor legate de mass-media motivate de rasism sau xenofobie” (textul modificat la 7 mai 1999).

24. Mai mult, articolul 149 prevede următoarele: „Toate hotărârile trebuie să fie motivate; acestea trebuie să fie pronunţate în public.”

C.  Procedura curţii cu juraţi

1.  Garanţiile oferite de Codul de procedură penală (în vigoare la momentul evenimentelor)

25.  Procedurile la curţile penale din Belgia oferă un şir de garanţii, în special în privinţa drepturilor de apărare ale acuzaţilor.

26.  Articolul 241 al Codului de procedură penală (CPP) cere Procurorului Public Principal să emită un rechizitoriu în care să indice caracterul infracţiunii care formează baza acuzaţiei, şi orice circumstanţe care ar putea determina mărirea sau reducerea pedepsei. Potrivit articolului 313 al CPP, Procurorul Public Principal trebuie să citească rechizitoriul şi inculpatul sau avocatul acestuia trebuie să citească declaraţia de apărare. Articolul 337 prevede că întrebările adresate juraţilor trebuie să rezulte din rechizitoriu (care trebuie la rândul său să corespundă cu decizia privind trimiterea persoanei acuzate în instanţă – articolul 271 al CPP) şi trebuie să corespundă anumitor cerinţe formale; spre exemplu, întrebările complexe sau întrebările care se referă la chestiuni de drept sunt interzise.

27.  La sfârşitul susţinerilor orale, sunt adresate întrebări juraţilor pentru a determina circumstanţele de fapt ale cauzei şi orice factori specifici care ar putea duce la stabilirea exactă a faptului dacă persoana acuzată este sau nu este vinovată de acuzaţiile aduse. Preşedintele Curţii Penale este în drept să adreseze întrebări juraţilor asupra oricăror circumstanţe care ar putea avea o influenţă asupra faptelor care au servit drept temei pentru rechizitoriu, cu condiţia că aceste circumstanţe au fost discutate în cadrul şedinţelor. Întrebarea principală se referă la elementele constitutive ale infracţiunii, însă trebuie să fie formulate întrebări separate în privinţa fiecărui capăt de acuzare. De asemenea, pot fi formulate întrebări separate cu privire la alte fapte, cum ar fi circumstanţele agravante sau existenţa unor anumite justificări sau circumstanţe atenuante. Procurorul şi acuzatul pot contesta întrebările şi au posibilitatea să ceară preşedintelui să adreseze juraţilor una sau mai multe întrebări suplimentare. În situaţia unei dispute privind întrebările adresate, curtea cu juraţi trebuie să decidă asupra acestora în baza unei hotărâri motivate.

28.  Articolul 341 prevede că, după formularea întrebărilor, preşedintele le înmânează juraţilor; şi în acelaşi timp, el înmânează rechizitoriul, rapoartele care confirmă comiterea infracţiunii şi documentele din dosar altele decât declaraţiile scrise ale martorului.

29.  Potrivit articolului 342, odată ce întrebările au fost formulate şi înmânate juraţilor, ei se retrag pentru a delibera în şedinţă închisă. Principalul jurat este fie primul membru al juriului care a căzut la sorţ fie este numit de juriu cu consimţământul său. Înainte să înceapă deliberarea, principalul jurat citeşte următoarea instrucţiune, care este afişată în cel mai vizibil loc din camera de deliberare: „Legea nu cere juraţilor să declare cum ei au ajuns la convingerea lor; legea nu prevede că ei trebuie să se bazeze pe anumite reguli pentru a asigura deplinătatea şi suficienţa probelor; legea le cere să-şi pună întrebări, în linişte şi contemplare, şi să decidă, sincer şi în baza conştiinţei lor, ce impresie au avut probele împotriva inculpatului şi declaraţiile apărării asupra raţiunii lor. Legea nu le spune: „Trebuie să luaţi în consideraţie toate faptele dezvăluite de un număr de martori ca fiind adevărate”; şi legea nu le spune nici faptul că: „Nu trebuie să priviţi ca fiind suficient de bine întemeiate probele care nu rezultă din acest raport, din aceste probe materiale, din acest număr de martori sau din aceste indicii”; legea doar le adresează următoarea întrebare, care cuprinde întregul spectru al sarcinilor lor: „sunteţi convinşi personal?””

30.  Articolul 343 permite juraţilor să iasă din camera de deliberare doar după ce ei au luat o decizie.

31.  În final, articolul 352 prevede că, dacă judecătorii sunt convinşi în unanimitate că, în timp ce au respectat cerinţele procedurale, juraţii au comis o greşeală esenţială, instanţa trebuie să înceteze procedurile şi să amâne examinarea cauzei până la următoarea şedinţă în componenţa unui nou juriu, care nu trebuie să includă nici unul din membrii componenţei anterioare. Cu toate acestea, potrivit informaţiei oferite de Guvern, această opţiune a fost utilizată doar de trei ori.

2.  Jurisprudenţa Curţii de Casaţie

32.  Hotărârea Camerei din 13 ianuarie 2009 a avut consecinţe asupra jurisprudenţei instanţelor belgiene.

33.  În hotărârea nr. 2505 (P.09.0547.F) din 10 iunie 2009, Curtea de Casaţie a constatat:

„În ceea ce priveşte temeiul apelului, invocat proprio motu, prin care s-a pretins violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale:

Potrivit hotărârii din 13 ianuarie 2009 a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza R.T. v. Regatul Belgiei, care vizează curtea cu juraţi, dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei presupune că hotărârea privind acuzaţiile penale trebuie să pună în evidenţă argumentele care au convins juriul despre vinovăţia sau nevinovăţia acuzatului şi trebuie să indice motivele exacte de ce la fiecare din întrebările formulate s-a răspuns în mod afirmativ sau negativ.

Având în vedere efectul obligatoriu al interpretării acestei hotărâri şi prioritatea normelor legale internaţionale care derivă dintr-un tratat ratificat de Belgia faţă de legislaţia naţională, instanţa de judecată este obligată să nu aplice articolele 342 şi 348 ale Codului de procedură penală, în partea în care acestea formulează regula care este acum criticată de către Curtea Europeană, potrivit căreia verdictul juraţilor nu conţine motive

Din documentele la care instanţa face referinţă, în special rechizitoriul, se pare că în cadrul investigaţiei preliminare, apelantul, care a fost acuzat pentru omor, fiind responsabil individual sau prin participaţie, a oferit explicaţii în privinţa faptelor de care el a fost acuzat, care au fost contestate de către un martor al cărui identitate a fost ţinută în secret în conformitate cu articolele 86 bis şi 86 ter ale Codului de procedură penală.

În declaraţiile înaintate la curtea cu juraţi la şedinţa din 18 februarie 2009, apelantul a cerut ca verdictul să fie motivat, astfel încât, în cazul condamnării sale, el să poată înţelege motivele care au convins juriul de vinovăţia lui, şi Curtea de Casaţie să poată să revizuiască legalitatea deciziei.

În privinţa acuzaţiei de omor înaintate împotriva apelantului, juriul a fost rugat să răspundă la o întrebare esenţială despre implicarea lui în comiterea omorului cu intenţie, la o întrebare suplimentară despre provocare şi două întrebări alternative, privind infracţiunea prevăzută de articolul 401 al Codului penal. Juriul a răspuns la prima întrebare afirmativ şi la a doua întrebare negativ, şi a lăsat celelalte întrebări fără răspuns.

Prin hotărârea contestată apelantul a fost condamnat la optsprezece ani de închisoare pentru omor, în baza verdictului exprimat doar prin răspunsuri afirmative sau negative la întrebările formulate în conformitate cu legea. Potrivit hotărârii, nu este necesar de a oferi motive suplimentare pentru concluzia privind vinovăţia, deoarece precizia întrebărilor compensează în mod adecvat exprimarea concisă a deciziei.

Cu toate acestea, o simplă declaraţie că apelantul este vinovat de omor şi că nu există circumstanţe atenuante în această cauză nu dezvăluie motivele exacte de ce s-a constatat că capătul de acuzare, pe care apelantul l-a negat, a fost demonstrat, şi nu permite instanţei să examineze faptul, inter alia, dacă condamnarea s-a bazat în mare parte pe declaraţiile unui martor anonim care a incriminat persoana acuzată sau dacă condamnarea s-a bazat de asemenea pe alte probe coroborate în conformitate cu articolul 341 alineatul 3 al Codului de procedură penală.

Deşi este în concordanţă cu legislaţia belgiană, care nu cere juraţilor să explice cum ei au ajuns la convingerea lor personală, această hotărâre este contrară articolului 6 al Convenţiei, deoarece această prevedere poate fi interpretată în sensul că dreptul la un proces echitabil presupune existenţa unei declaraţii motivate privind verdictul dat.”

34.  Ulterior au fost pronunţate alte hotărâri cu efect similar.

3.  Reforma legislativă

35.  În Belgia, chiar înainte de hotărârea pronunţată de Cameră în cauza Taxquet, Senatul a examinat o lege din 25 septembrie 2008, potrivit căreia preşedintelui Curţii Penale i se permitea, printre altele, să fie prezent la deliberările juraţilor, pentru a asista membrii acestuia. Potrivit versiunii propuse a articolului 350 al CPP, curtea cu juraţi trebuie să-şi motiveze deciziile sale cu privire la vinovăţie, însă aceasta nu este obligată să răspundă la argumentele părţilor.

36.  Legea privind reforma Curţii Penale, din 21 decembrie 2009, care a fost publicată în Moniteur belge la 11 ianuarie 2010 şi care a intrat în vigoare la 21 ianuarie 2010, a introdus o cerinţă pentru curtea cu juraţi de a expune motivele principale ale deciziei sale. Prevederile relevante ale CPP prevăd acum următoarele:

Articolul 327

„Odată ce întrebările au fost formulate şi înmânate juraţilor, ei se retrag în camera de deliberare. Principalul jurat este fie primul membru al juriului care a căzut la sorţ fie este numit jurat, cu consimţământul său.

Înainte să înceapă deliberarea, principalul jurat citeşte următoarea instrucţiune, care este de asemenea afişată în cel mai vizibil loc din camera de deliberare: ‘Legea prevede că acuzatul poate fi condamnat doar dacă din probele admise este evident faptul că el este vinovat de comiterea infracţiunii de care el este acuzat dincolo de orice dubiu rezonabil.’”

Articolul 328

„Juraţii pot ieşi din camera de deliberare doar după ce ei au luat verdictul lor.

Nimeni nu poate intra în camera de deliberare în timpul deliberării, indiferent de motiv, fără permisiunea scrisă a preşedintelui. Preşedintele poate intra în camera de deliberare doar dacă este chemat de către principalul jurat, în special pentru a răspunde la întrebări de drept, şi dacă este însoţit de alţi judecători membri ai completului, acuzat şi avocatul său, partea civilă şi avocatul său, partea acuzării şi grefier. În dosarul cauzei se va face o menţiune cu privire în acest sens.

...”

Articolul 334

„Ulterior, instanţa şi juraţii trebuie imediat să se retragă în camera de deliberare.

Fără a fi necesar de a răspunde la toate argumentele invocate, ei trebuie să formuleze motivele principale ale deciziei lor.

Hotărârea trebuie semnată de către preşedinte, principalul jurat şi grefier.”

D.  Prevederile Codului Penal

37.  Articolele relevante ale Codului penal prevăd următoarele:

Articolul 51

„O tentativă de crimă este demonstrată atunci când intenţia de a comite o infracţiune gravă (crime) sau alte delicte majore (délit) este manifestată printr-un comportament care în mod obiectiv reprezintă primul pas spre comiterea infracţiunii în cauză şi care a eşuat sau nu a atins scopul urmărit doar ca rezultat al unor circumstanţe care nu depind de făptuitor.”

Articolul 66

„Următoarele persoane trebuie să fie pedepsite în calitate de făptuitor pentru comiterea unor infracţiuni grave sau a altor delicte majore:

Cei care au comis infracţiuni sau au cooperat direct la comiterea acestora,

Cei care au acordat asistenţă la comiterea acestora, prin orice acţiune posibilă, fără de care infracţiunea nu ar fi fost comisă,

Cei care, prin oferirea de cadouri, promisiuni, ameninţări, abuz de putere, fie prin uneltire sau viclenie, au instigat direct o altă persoană să comită această infracţiune,

Cei care prin intermediul discursurilor în locuri publice sau întrunirilor, fie prin materiale scrise sau imprimate, imagini sau embleme afişate, distribuite sau vândute, oferite spre vânzare sau expuse într-un loc în care acestea ar putea fi văzute de către public, au instigat direct o altă persoană să comită această infracţiune, fără a împiedica aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege faţă de cei care îi instigă pe alţii la comiterea infracţiunilor, chiar dacă o asemenea instigare nu are nici un efect.”

Articolul 67

„Urmează a fi pedepsiţi în calitate de complice la o infracţiune gravă sau alte delicte majore următoarele persoane:

Cei care au oferit instrucţiuni pentru comiterea acesteia;

Cei care au procurat arme, instrumente sau orice alte mijloace utilizate pentru comiterea infracţiunii, şi dacă se cunoaşte că acestea au fost menite pentru acest scop;

Cei care, cu excepţia cazului prevăzut de alineatul 3 al articolului 66, în mod conştient au ajutat sau au instigat conducătorul sau conducătorii în acţiunile care aveau drept scop să pregătească sau să faciliteze comiterea infracţiunii sau terminarea acesteia.”

Articolul 393

„Omuciderea comisă cu intenţia de a ucide trebuie calificată drept omor (meurtre). Aceasta trebuie pedepsită (de la douăzeci la treizeci de ani de închisoare).”

Articolul 394

„Omorul comis cu premeditate trebuie calificat drept omor premeditat (assassinat). Acesta urmează a fi pedepsit (cu închisoare pe viaţă).”

E.  Legea din 1 aprilie 2007 privind modificarea Codului de procedură penală pentru a permite redeschiderea procesului penal

38.  Legea din 1 aprilie 2007 (care a fost publicată în Moniteur belge la 9 mai 2007 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2007) permite persoanelor condamnate să solicite redeschiderea cauzelor lor ca urmare a constatării unei violări a Convenţiei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

39.  Articolul 442 bis al CPP prevede următoarele:

„În cazul în care printr-o hotărâre definitivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că a avut loc o violare a Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sau ale Protocoalelor sale (în continuare ‘Convenţia Europeană’), se poate solicita redeschiderea – doar sub aspect penal – a procesului care a dus la condamnarea reclamantului în cauza examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau la condamnarea oricărei alte persoane pentru aceeaşi infracţiune în baza aceloraşi probe.”

40.  Articolul 442 ter al Codului prevede următoarele:

„Următoarele persoane au dreptul să solicite redeschiderea procesului:

(1)  persoana condamnată;

(2)  în cazul în care persoana condamnată a decedat, a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu sau a fost declarată dispărută fără veste, soţul/soţia acesteia, concubinul legal, descendenţii, fraţii şi surorile;

(3)  Procurorul Public Principal de la Curtea de Casaţie, din proprie iniţiativă sau la îndemnul Ministrului Justiţiei.”

41.  Articolul 442 quinquies al CPP prevede următoarele:

„Dacă din examinarea cererii rezultă că hotărârea contestată încalcă Convenţia Europeană în privinţa fondului, fie că încălcarea constatată este rezultatul unor erori procedurale sau deficienţe de o asemenea gravitate încât să pună la îndoială rezultatul procesului în cauză, Curtea de Casaţie trebuie să dispună redeschiderea procesului, în situaţia în care persoana condamnată sau persoanele enumerate în articolul 442 ter, punctul (2), continuă să sufere consecinţe negative deosebit de grave care nu pot fi redresate decât prin redeschiderea procesului.”

42.  Ca urmare a hotărârii Curţii în cauza Da Luz Domingues Ferreira v. Belgia (nr. 50049/99, 24 mai 2007), Curtea de Casaţie, printr-o hotărâre din 9 aprilie 2008, a dispus redeschiderea procesului şi a casat hotărârea pe care a pronunţat-o la 6 ianuarie 1999 (Journal des tribunaux, 2008, p. 403).

III.  DREPTUL COMPARAT

43.  Este evident că există diferite modele de judecare a cauzelor de către neprofesionişti în statele membre ale Consiliului Europei. Există variaţii care reflectă particularităţi culturale şi istorice chiar în rândul ţărilor care au optat pentru modele de judecată „tradiţională” prin juraţi, caracteristica particulară a cărora este faptul că judecătorii profesionişti nu au dreptul să ia parte la deliberările juraţilor în privinţa verdictului.

44.  Statele membre pot fi divizate în trei categorii: cei în care nu există proces cu juraţi sau judecători neprofesionişti în chestiuni penale; cei care folosesc un model de judecată mixt compus din judecători neprofesionişti care examinează cauza şi deliberează împreună cu judecătorii profesionişti în cauze penale; şi cei care au optat pentru un model „tradiţional” de juraţi în cauzele penale.

45.  Printre modelele examinate, paisprezece state membre ale Consiliului Europei nu au avut niciodată un sistem de juraţi sau orice altă formă de judecată neprofesionistă a cauzelor penale sau care le-au desfiinţat: Albania, Andora, Armenia, Azerbaidjan, Bosnia şi Herţegovina, Cipru, Letonia, Lituania, Luxemburg, Moldova, Olanda, România, San Marino şi Turcia. În aceste ţări, instanţele judecătoreşti care examinează cauze penale sunt compuse în mod exclusiv din judecătorii profesionişti.

46.  Statele membre cu sisteme mixte sunt Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Italia, Liechtenstein, Monaco, Montenegro, Norvegia (în majoritatea cauzelor), Polonia, Portugalia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Suedia, „fosta Republica Iugoslavă Macedonia” şi Ucraina. Sistemul mixt, care poate funcţiona de asemenea împreună cu modelul tradiţional de juraţi, este caracterizat prin faptul că judecătorii profesionişti formulează toate întrebările de drept şi de fapt, şi decid asupra chestiunii vinovăţiei şi sentinţei împreună cu juraţii.

47.  Zece state membre ale Consiliului Europei care au optat pentru un sistem tradiţional de juraţi sunt Austria, Belgia, Georgia, Irlanda, Malta, Norvegia (doar în cauzele grave în apel), Federaţia Rusă, Spania, Elveţia (Cantonul Geneva), până la 1 ianuarie 2011, şi Marea Britanie (Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord).

48.  În forma sa tradiţională, procesul cu juraţi implică o combinaţie a mai multor juraţi care judecă împreună cu unul sau câţiva judecători profesionişti. Numărul de juraţi variază în funcţie de ţară şi obiectul procesului. Numărul judecătorilor profesionişti de asemenea variază de la ţară la ţară. În Irlanda, Malta, Rusia, Spania, Elveţia şi Marea Britanie, instanţa de judecată şi juriul sunt prezidate de către un singur judecător. În Austria, Belgia şi Norvegia, instanţa este compusă din trei judecători profesionişti şi juraţi. Judecătorii profesionişti nu pot participa la deliberările juraţilor asupra chestiunilor ce ţin de vinovăţie, deoarece acestea reprezintă competenţa exclusivă a juraţilor.

49.  În mai multe ţări, înainte ca ei să se retragă pentru deliberare, juraţilor li se prezintă o listă de întrebări specifice cu privire la faptele cauzei. Şapte state – Austria, Belgia, Irlanda, Norvegia, Rusia, Spania şi Elveţia – urmează această practică.

50.  În Irlanda, Anglia şi Ţara Galilor, după examinarea probelor, judecătorul prezintă juraţilor un rezumat al cauzei. El le reaminteşte probele pe care le-au auzit. În acest sens, judecătorul le poate oferi îndrumări cu privire la abordarea proprie care poate fi luată în privinţa unor probe. De asemenea, el oferă juraţilor informaţii şi explicaţii despre regulile legale aplicabile. În acest context, judecătorul clarifică elementele infracţiunii şi stabileşte logica argumentării care trebuie urmată pentru a ajunge la un verdict în baza constatărilor juraţilor cu privire la fapte.

51.  În Norvegia, judecătorul îndrumă juraţii asupra fiecărei chestiuni legale abordate şi explică regulile pe care ei ar trebui să le urmeze atunci când se retrag pentru a delibera asupra verdictului. La sfârşitul procesului, el, de asemenea, face pentru juraţi un rezumat al probelor sau atrage atenţia lor acestuia asupra unor probe importante.

52.  În Austria, juraţii ajung la un verdict în baza unui chestionar detaliat care stabileşte principalele elemente ale diferitor capete de acuzare şi conţine întrebări care cer răspunsuri în formă de „da” sau „nu”.

53.  În principiu, juraţii deliberează cu uşile închise, fără prezenţa judecătorului (judecătorilor) care prezidează şedinţa. Într-adevăr, secretul deliberărilor juraţilor este un principiu ferm stabilit în multe ţări.

54.  În Belgia, un judecător profesionist poate fi invitat în camera de deliberare pentru a oferi juraţilor explicaţii asupra unor întrebări specifice, fără însă a putea exprima o opinie sau vota asupra vinovăţiei. În Norvegia, juriul poate cita judecătorul care prezidează şedinţa, însă dacă juriul consideră că are nevoie de mai multe clarificări în privinţa întrebărilor la care urmează să răspundă, în privinţa principiilor legale aplicabile sau procedurii care trebuie urmată, sau dacă întrebările trebuie modificate sau noi întrebări trebuie formulate, acesta trebuie să se întoarcă în sala de şedinţă, astfel încât aceste chestiuni să fie abordate în prezenţa părţilor.

55.  În Cantonul Geneva, judecătorul care prezidează şedinţa de judecată participă la deliberările juraţilor pentru a oferi ajutor, însă nu poate exprima opinia sa asupra chestiunii ce ţine de vinovăţie. Un grefier este de asemenea prezent pentru a înregistra deciziile adoptate şi motivele oferite.

56.  Potrivit unei reguli generale, juriul tradiţional nu îşi motivează deciziile sale. Aceasta este situaţia în toate ţările vizate, cu excepţia Spaniei şi Elveţiei (Cantonul Geneva).

57. În Spania, verdictul juraţilor este compus din cinci părţi distincte. Prima parte enumeră faptele care se consideră că au fost stabilite, a doua parte enumeră faptele care se consideră că nu au fost stabilite, a treia parte conţine declaraţia juraţilor în privinţa vinovăţiei persoanei acuzate, şi a patra parte prevede o descriere succintă a motivelor verdictului, cu indicarea probelor pe care acesta se bazează şi a motivelor din care anumite fapte se consideră că au fost stabilite şi altele nu au fost. A cincea parte conţine o descriere a tuturor evenimentelor care au avut loc în timpul discuţiilor, evitând orice referinţă care ar putea încălca secretul deliberării.

58.  Până în anul 1991, autorităţile Cantonului Geneva considerau că juriul îndeplinea cerinţa adoptării unei hotărâri motivate prin simplul fapt că răspundeau cu „da” sau „nu” la întrebările exacte adresate lor. Cu toate acestea, printr-o decizie din 17 decembrie 1991, Curtea Federală a constatat că aceste răspunsuri sunt insuficiente şi a cerut juraţilor din canton să-şi motiveze deciziile lor. În anul 1992, articolele 298 şi 308 ale Codului de procedură penală al Genevei au fost modificate şi juraţilor li s-a cerut să-şi motiveze deciziile lor, în cazul în care ei considerau că motivarea era necesară pentru o înţelegere a soluţiei sau a deciziei lor. Articolul 327 al Codului de procedură penală cere juraţilor să descrie „motivele pentru luarea în consideraţie sau desconsiderarea principalelor probe şi motivele legale ale soluţiei juraţilor şi a deciziei comune a instanţei şi juraţilor în privinţa sentinţei sau impunerii oricărei măsuri”.

59.  Din statele care au optat pentru un sistem tradiţional de juraţi, posibilitatea de a contesta verdictului juraţilor există în Georgia, Irlanda, Malta, Spania, Suedia şi Marea Britanie, în timp ce contestarea nu este posibilă în Austria, Belgia, Norvegia, Rusia şi Elveţia (Cantonul Genevei). În Austria, persoanele condamnate pot depune apel la Curtea de Apel doar împotriva sentinţei; ele pot depune şi o cerere de nulitate la Curtea Supremă.

60.   După evenimentele care au avut loc în această cauză în Belgia, prin Legea din 21 decembrie 2009, care a intrat în vigoare la 21 ianuarie 2010 (a se vedea paragraful 36 de mai sus), a fost modificată procedura în cadrul Curţii Penale, şi anume Curţii Penale i s-a cerut să descrie motivele principale ale verdictului la care a ajuns juriul, pentru a clarifica sensul acestuia.

ÎN DREPT

I.  OBIECTUL CAUZEI ÎN FAŢA MARII CAMERE

61.  În observaţiile sale prezentate Marii Camere, reclamantul a reiterat toate pretenţiile pe care le-a formulat în cererea sa adresată Curţii. În hotărârea sa din 13 ianuarie 2009, Camera a declarat pretenţiile reclamantului privind nemotivarea hotărârii Curţii Penale (articolul 6 § 1 al Convenţiei) şi neaudierea martorului anonim (articolul 6 § 3 (d) al Convenţiei) admisibile şi restul pretenţiilor inadmisibile. Prin urmare, Marea Cameră va examina doar pretenţiile declarate admisibile de către Camera, deoarece „cauza” care i-a fost remisă este cererea, în măsura în care a fost declarată admisibilă de către Cameră (a se vedea, printre altele, K. şi T. v. Finlanda [MC], nr. 25702/94, §§ 140‑41, CEDO 2001-VII).

II.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

62.  Reclamantul a pretins că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat ca urmare a faptului că condamnarea sa de către curtea cu juraţi s-a bazat pe o sentinţă nemotivată, împotriva căreia el nu putea depune apel la un organ cu jurisdicţie deplină. El a pretins violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei, partea relevantă a căruia prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală ... .”

A.  Hotărârea Camerei

63.  În hotărârea sa din 13 ianuarie 2009, Camera a constatat că a avut loc o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei. Aceasta a constatat că întrebările către juriul au fost formulate astfel încât era imposibil de a constata de ce la fiecare din ele s-a răspuns în mod afirmativ, având în vedere că reclamantul a negat orice implicare personală în infracţiunile pretinse. Camera consideră că asemenea răspunsuri laconice la întrebări vagi şi generale ar putea lăsa reclamantul cu impresia că justiţia este arbitrară şi netransparentă. Deoarece reclamantul nu a primit un rezumat al motivelor principale în baza cărora curtea cu juraţi a ajuns la concluzia privind vinovăţia lui, el nu a putut înţelege – şi astfel accepta – hotărârea instanţei. Camera a constatat că, în general, având în vedere că juriul nu a ajuns la verdictul său în baza materialelor dosarului, dar în baza probelor pe care le-a audiat în şedinţă, în scopul explicării verdictului pentru partea acuzată şi publicul larg, era important de a evidenţia argumentele care au convins juriul de vinovăţia sau nevinovăţia acuzatului şi de a indica motivele exacte de ce la fiecare din întrebări s-a răspuns în mod afirmativ sau negativ.

B.   Argumentele părţilor

1.  Reclamantul

64.  Reclamantul a declarat că condamnarea sa s-a bazat pe un verdict de vinovăţie care nu a fost motivat şi nu putea fi atacat cu apel. Deoarece această cauză a fost extrem de complexă atât în fapt cât şi în drept, a fost dificil pentru doisprezece juraţi fără o calificare juridică corespunzătoare să dea o apreciere absolut legală a fondului acuzaţiilor aduse împotriva lui. Lipsa de motivare în verdictul de vinovăţie a exclus orice posibilitate de revizuire judiciară corespunzătoare a motivelor pe care s-a bazat constatarea juraţilor. Simplul fapt că articolul 364 bis al CPP prevedea că orice sentinţă de condamnare a unui acuzat trebuie să includă motivele care au stat la baza sentinţei nu era suficient pentru a satisface cerinţa privind motivare impusă de articolul 6 al Convenţiei.

65.  Referindu-ne la Ruiz Torija v. Spania (9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A) şi Papon v. Franţa ((dec.), nr. 54210/00, CEDO 2001-XII), reclamantul a subliniat că Curtea a formulat în jurisprudenţa sa obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti, cu toate că Curtea a calificat această obligaţie în mai multe moduri. Cu toate acestea, el a declarat că această cauză nu se putea compara cu cea a lui Maurice Papon, în care era posibil de a discerne o listă clară de motive din cele 768 de răspunsuri oferite de către juriu. Din aceste răspunsuri era clar din ce motive curtea cu juraţi franceză a decis asupra vinovăţiei reclamantului şi l-a condamnat. În această cauză, însă, întrebările adresate în cadrul procesului nu s-au referit în nici un fel asupra esenţei cauzei; foarte puţine din ele – doar patru întrebări din treizeci şi două s–au referit la reclamant – şi aceste patru întrebări s-au referit doar la vinovăţia lui pentru omor sau tentativa de omor, la care au fost oferite doar răspunsuri simple „da”, fără alte explicaţii.

66.  Potrivit reclamantului, trei argumente bazate pe logica juridică pledau pentru obligarea instanţelor penale să-şi motiveze hotărârile. Primele două se bazau pe articolul 6 § 1 al Convenţiei. În primul rând, prin intermediul jurisprudenţei a fost recunoscut faptul că hotărârile judecătoreşti motivate făceau parte din garanţiile unui proces echitabil. Ar fi ilogic ca standardul cerut în acest domeniu să fie mai inferior pentru procedurile care rezultă în cele mai serioase sancţiuni penale. În al doilea rând, articolul 6 § 1 al Convenţiei a subliniat în mod clar caracterul public al justiţiei. Al treilea argument s-a bazat pe articolul 6 § 3 (a) al Convenţiei, care a recunoscut că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni avea dreptul să fie informată în mod detaliat despre natura şi cauza acuzaţiilor aduse împotriva sa. Reclamantul a afirmat că acest drept trebuie de asemenea să se extindă asupra motivelor condamnării sale. Problema erorilor justiţiei de asemenea susţine opinia că este necesar de a oferi motivele. Faptul că instanţa trebuie să-şi motiveze hotărârea înseamnă că aceasta trebuie să descrie o motivaţie coerentă şi raţională, fără argumente emoţionale şi subiective. În final, motivarea deciziei permite verificarea acesteia de către instanţele de apel şi de recurs; o asemenea verificare nu va avea aceeaşi întindere în cazul în care nu vor fi indicate motivele sentinţei de condamnare.

2.  Guvernul

67.  Guvernul a observat, în primul rând, că sistemele de drepr europene sunt marcate de o diversitate considerabilă: unele nu au, sau nu mai au, un sistem de justiţie cu judecători neprofesionişti, în timp ce altele au asemenea sisteme, însă funcţionarea acestora, în special rolul încredinţat juraţilor şi modul de funcţionare a acestuia, diferă de la un stat la altul. Mai mult, Curtea nu este o instanţă de nivelul trei sau patru. Sarcina ei nu este să decidă sau să asigure standardizarea diferitor sisteme legale în mod teoretic, ci să decidă dacă procedurile existente satisfac cerinţele articolului 6 al Convenţiei.

68.  În Belgia, legitimitatea curţilor penale a fost asigurată prin introducerea juraţilor. Juraţii reprezentau oamenii, din rândul cărora au venit şi ei, şi astfel ei se bucurau de o legitimitate instituţională. Componenţa juriului era garanţia principală împotriva justiţiei arbitrare.

69.  Absenţa motivelor explicite nu însemna că la verdictul de vinovăţie nu s-a ajuns ca urmare a unui proces de motivare, pe care persoanele implicate îl puteau înţelege şi reconstrui. Mai mult, Curtea nu a constatat vreodată că nemotivarea deciziilor juraţilor ridica o problemă generală în temeiul articolului 6 al Convenţiei. Cu toate că Curtea a constatat în Göktepe v. Belgia (nr. 50372/99, 2 iunie 2005) că era necesar de a formula întrebări distincte în privinţa fiecărui inculpat privind existenţei circumstanţelor agravante, aceasta nu a obiectat faţă de funcţionarea curţilor cu juraţi sau nemotivarea deciziilor adoptate de către juraţi în cadrul acestor instanţe judecătoreşti în temeiul legislaţiei belgiene.

70.  Modul de desfăşurare a procesului în instanţele penale belgiene a asigurat faptul ca fiecare acuzat să poată obţine o hotărâre motivată privind legalitatea şi valabilitatea probelor şi deţine informaţii suficiente despre probele care au fost decisive şi, unde este necesar, despre argumentele apărării pe care juriul le-a luat în consideraţie la luarea deciziei în privinţa vinovăţiei. În această cauză, întrebările formulate la sfârşitul audierilor de către Preşedintele Curţii Penale de la Liège în privinţa vinovăţiei reclamantului au fost suficient de precise pentru a servi drept fundament adecvat pentru hotărârea instanţei. Elementele constitutive ale infracţiunilor şi acţiunile care au servit drept temei de acuzare, precum şi circumstanţele agravante, au fost indicate în mod clar. Reclamantul a avut acces la rechizitoriul şi a avut posibilitatea să participe la audieri îndelungate în cadrul cărora au fost discutate probele. Prin urmare, pretenţia reclamantului precum că el nu cunoştea motivele condamnării sale nu era valabilă. Simplul fapt că juraţii au ajuns la un verdict în baza convingerii lor personale nu reprezintă o violare a Convenţiei.

3.  Terţii intervenienţi

(a)  Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii

71.  Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii a declarat că era evident din jurisprudenţa Curţii, în special hotărârea Saric v. Danemarca ((dec.), nr. 31913/96, 2 februarie 1999), că procesul cu juraţi nu putea fi considerat contrar Convenţiei. Nu exista o obligaţie absolută pentru o instanţă de judecată de a-şi motiva fiecare decizie, şi abordarea Curţii era suficient de flexibilă pentru a se acomoda particularităţilor sistemului de juraţi.

72.  În timp ce dreptul persoanei acuzate la un proces echitabil nu trebuie să fie încălcat în nicio circumstanţă, acesta poate fi asigurat în diferite moduri în sistemele justiţiei penale din statele contractante. Statelor li se oferă o anumită marjă de apreciere în organizarea proceselor judiciare prin care trebuie asigurat dreptul la un proces echitabil. Întrebările şi răspunsurile juraţilor nu trebuie examinate izolat, ci în contextul procesului în întregime, luând în consideraţie garanţiile procedurale şi posibilităţile de apel.

73.  Întrebarea importantă era dacă, din perspectiva întregului proces, persoana condamnată cunoştea învinuirile care îi erau aduse, elementele prevăzute de lege ale infracţiunii de care el/ea era acuzat şi fundamentul care a servit pentru condamnarea sa.

74.  Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii a susţinut că în sistemul britanic al procesului cu juraţi, după examinarea probelor, judecătorul prezenta juraţilor un rezumat al cauzei. El le reamintea despre probele pe care le-au auzit. În acelaşi timp, el putea oferi anumite îndrumări despre abordarea proprie, sau chiar avertizări, pentru a fi adoptate în privinţa unor anumite probe. De asemenea, el oferea informaţii şi explicaţii juraţilor despre regulile de drept aplicabile. În această privinţă, el clarifică elementele componente ale infracţiunii şi determina lanţul de motivare care urma să fie luat în consideraţie pentru a ajunge la un verdict bazat pe aprecierea faptelor de către juraţi. Atât acuzarea, cât şi apărarea, puteau aduce argumente în favoarea concluziei, la care, în opinia lor, trebuia să ajungă juraţii.

75.  Juriul delibera cu uşile închise. Dacă juriul avea nevoie de explicaţii sau îndrumări suplimentare pe anumite domenii, acesta putea înainta o notă judecătorului şi formula orice întrebări pe care dorea să le adreseze. Judecătorul prezenta nota respectivă părţii acuzării şi apărării în absenţa juraţilor şi îi invita să-şi prezinte argumentele pentru un răspuns adecvat, după care el era liber să decidă să ofere sau nu juraţilor, în cadrul unei şedinţe deschise, îndrumări suplimentare solicitate.

(b)  Guvernul irlandez

76.  Potrivit poziţiei Guvernului irlandez, procesul cu juraţi din Irlanda se desfăşura doar la alegerea unanimă a persoanelor acuzate şi ale avocaţilor pentru drepturile omului şi era privit drept un punct forte al sistemului de drept penal al ţării. Nu au existat niciodată plângeri în privinţa lipsei de transparenţă a acestui sistem sau limitarea sau încălcarea drepturilor persoanelor acuzate. Sistemul inspira încredere în rândul populaţiei irlandeze, care era foarte mult ataşată de acest sistem din motive istorice şi din alte motive.

77.  Guvernul irlandez a notat că în dreptul irlandez îndrumările oferite juraţilor de către judecător reprezentau un cadru pentru verdictul acestuia. Judecătorul oferea îndrumare juraţilor pe fiecare chestiune de drept ridicată şi explica regulile pe care ei trebuiau să le urmeze în timpul deliberării pentru a ajunge la un verdict. La sfârşitul procesului, el mai făcea o totalizare a probelor pentru juraţi şi atrăgea atenţia lor asupra celor mai importante probe. El îi informa despre condiţia ca dovezile să ofere suficiente indicii ale vinovăţiei acuzatului, ca dovezile specifice să fie detaliate sau directe şi ca verdictul să fie motivat. Avocatul acuzatului putea să ceară judecătorului să clarifice îndrumările oferite juraţilor dacă acestea erau considerate a fi inadecvate, insuficiente sau neclare într-un fel sau altul. Dacă juriul avea nevoie de explicaţii sau îndrumări suplimentare cu privire la o chestiune concretă, acesta putea apela la judecător în acest sens.

78.  Guvernul irlandez se întreba cum un sistem de justiţie care operează de secole şi precede cu mult timp Convenţia putea acum fi considerat ca fiind contrar articolului 6 § 1 al Convenţiei. Hotărârea Camerei nu a luat în consideraţie în mod suficient întreaga procedură aplicată în curţile cu juraţi şi garanţiile existente în Belgia şi în alte state. Curtea ar fi trebuit să examineze dacă o modificare a reglementărilor procedurale sau a reglementărilor cu privire la probaţiune ar putea să ajute la înţelegerea deciziei. În hotărârea Gregory v. Regatul Unit al Marii Britanii (25 februarie 1997, Rapoarte ale Hotărârilor şi Deciziilor 1997–I), Curtea a recunoscut că secretul deliberării juraţilor era o caracteristică crucială şi legitimă a sistemului de justiţie englez, care avea drept scop consolidarea rolului juraţilor în calitate de arbitru final al faptelor şi să garanteze deliberări deschise şi sincere în rândul juraţilor asupra probelor pe care le-au auzit.

79.  Guvernul irlandez a declarat că secretul deliberărilor juraţilor era intercorelat cu absenţa motivării. A cere juraţilor să-şi motiveze deciziile lor ar schimba caracterul şi chiar esenţa sistemului de juraţi existent în Irlanda.

(c)  Guvernul francez

80.  Potrivit poziţiei guvernului francez, dreptul pozitiv nu cerea motivarea hotărârilor instanţelor de drept penal compuse din juraţi, iar de la introducerea unor asemenea instanţe motivarea nu a fost efectuată niciodată. Caracteristicile esenţiale ale procedurii instanţelor penale constau în trei principii fundamentale: caracterul oral şi neîntrerupt al audierilor în proces şi regula convingerii personale. Aceste caracteristici, care derivă direct din participarea cetăţenilor în actul justiţiei, au pledat întotdeauna în dreptul francez împotriva motivării hotărârilor pronunţate de către juraţi. Principiul că hotărârile nu trebuie să fie motivate a fost introdus în mod clar în articolul 353 al Codului de procedură penală, şi acesta era corelat cu principiul convingerii personale, care a fost formulat în mod explicit: decizia juraţilor nu era dictată de standardele sau reglementările legale, dar de examinarea, prin intermediul „conştiinţei” proprii şi ale „abilităţilor raţionale”, probelor audiate în cadrul unui proces contradictoriu la care ei au participat. Curtea de Casaţie a Franţei a declarat că unica „motivare” admisibilă din punct de vedere legal din hotărârea juraţilor o reprezentau răspunsurile în forma singurelor cuvinte „da” sau „nu” la întrebările adresate juraţilor. Au existat propuneri de a simplifica principiul neindicării motivelor, însă Parlamentul francez nu a adoptat niciodată aceste propuneri.

81.  Cu toate că unul sau câteva state membre ale Consiliului Europei au introdus un sistem de motivare a deciziilor adoptate de către juraţi, acest fapt nu poate să justifice abaterea de la jurisprudenţa Curţii şi să reprezinte un temei pentru constatarea violării Convenţiei. Diversitatea extremă dintre sistemele juridice în privinţa rolului juraţilor la judecarea unor categorii de infracţiuni face imposibilă oferirea unei aprecieri generale a chestiunii privind includerea motivelor în hotărârile acestora. Simplul fapt că o reformă a fost adoptată într-o ţară anumită nu înseamnă că aceasta avea o susţinere unanimă în ţara respectivă. Mai mult, o abordare adoptată într-un sistem nu poate fi în mod necesar transpusă în alt sistem.

82.  În continuare, Guvernul francez a susţinut că Curtea nu trebuie să-şi extindă competenţa în vederea armonizării legislaţiei naţionale a statelor părţi; în caz contrar, aceasta va perturba sistemele juridice şi va submina atât autoritatea hotărârilor sale proprii, cât şi procesul democratic obişnuit din statele membre. A existat un mare risc că abaterile de la jurisprudenţa consolidată ar putea discredita nu doar hotărârile Curţii, dar chiar şi conceptul drepturilor omului. Este sarcina Curţii de a asigura că reformele din legislaţia naţională sunt în concordanţă cu prevederile Convenţiei, însă Curtea trebuie să fie foarte precaută şi reţinută în preluarea procesului democratic şi schimbarea sistemelor legale care au fost înrădăcinate în istoria şi cultura anumitor statelor, în special în cazul constatării anterioare a faptului că aceste sisteme corespund Convenţiei. Devierea de la precedent de către cea de-a Doua Secţiune a Curţii a perturbat funcţionarea normală a instanţelor de judecată nu doar în Belgia, dar şi în Franţa. Riscul că procesele de judecată de la curţile penale care se desfăşoară în prezent ar putea fi eventual redeschise, cu posibile consecinţe de ordin organizaţional şi, mai ales, uman, nu poate fi exclus.

C.  Aprecierea Curţii

1.  Principii generale

83.  Curtea notează că mai multe state membre ale Consiliului Europei dispun de un sistem de juraţi aleşi, ghidat de dorinţa legitimă de a implica cetăţenii în procesul de administrare a justiţie, în special în privinţa celor mai importante infracţiuni. Curtea cu juraţi există în diferite forme în diferite state şi reflectă istoria, tradiţiile şi cultura juridică a fiecărui stat; variaţiile se pot referi la numărul de juraţi, calificările de care trebuie să dispună, modul în care ei sunt numiţi şi dacă există vreo formă de apel împotriva deciziilor lor (a se vedea paragrafele 43-60 de mai sus). Acesta este doar un exemplu din mai multe al varietăţii sistemelor de drept existente în Europa, şi nu este sarcina Curţii de a le uniformiza. Alegerea statului în privinţa unui anumit sistem de justiţie penală, în principiu, nu cade în competenţa de supraveghere efectuată de Curte la nivel european, cu condiţia că sistemul ales nu contravine principiilor stabilite prin Convenţie (a se vedea Achour v. Franţa [MC], nr. 67335/01, § 51, CEDO 2006-IV). Mai mult, în cauzele care derivă din cererile individuale, sarcina Curţii nu este de a revizui legislaţia relevantă în mod abstract. Aceasta trebuie să se limiteze, în măsura posibilităţilor, la examinarea chestiunilor abordate în cauza examinată (a se vedea, printre multe altele, N.C. v. Italia [MC], nr. 24952/94, § 56, CEDO 2002‑X).

84.  Prin urmare, în acest context, instituţia curţilor cu juraţi nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Statele contractante se bucură de o libertate considerabilă în alegerea mijloacelor menite să asigure corespunderea sistemelor lor judiciare cu cerinţele articolului 6 al Convenţiei. Sarcina Curţii este de a examina dacă metoda adoptată în acest sens a dus la rezultate compatibile cu Convenţia într-o cauză anumită, şi dacă au fost luate în consideraţie circumstanţele specifice, natura şi complexitatea cauzei. Pe scurt, Curtea trebuie să examineze dacă procedurile în întregime au fost echitabile (a se vedea Edwards v. Regatul Unit al Marii Britanii, 16 decembrie 1992, § 34, Seria A nr. 247‑B, şi Stanford v. Regatul Unit al Marii Britanii, 23 februarie 1994, § 24, Seria A nr. 282‑A).

85.  Curtea notează că a avut deja ocazia să examineze cererile privind procedura în curţile cu juraţi. Astfel, în cauza R. v. Belgia (nr. 15957/90, decizia Comisiei din 30 martie 1992, Decizii şi Rapoarte (DR) 72), Comisia Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, deşi concluzia juraţilor privind constatarea vinovăţiei nu a fost motivată, preşedintele Curţii Penale cel puţin a adresat în prealabil întrebări juraţilor în privinţa faptelor cauzei şi acuzatul a avut ocazia să conteste întrebările. Comisia a constatat că acele întrebări precise, unele dintre care puteau fi formulate la cererea acuzării sau apărării, au creat un cadru pentru adoptarea unei decizii în cauza respectivă şi au compensat în mod suficient exprimarea concisă a răspunsurilor juraţilor. Comisia a respins cererea ca fiind vădit nefondată. O abordare similară a fost urmată în cauzele Zarouali v. Belgia (nr. 20664/92, decizia Comisiei din 29 iunie 1994, DR 78) şi Planka v. Austria (nr. 25852/94, decizia Comisiei din 15 mai 1996).

86.  În decizia Papon v. Franţa (citată mai sus), Curtea a notat că acuzării şi apărării li s-a oferit posibilitatea să conteste întrebările formulate şi să ceară preşedintelui să adreseze juraţilor una sau mai multe întrebări suplimentare. Având în vedere că juriul a răspuns la 768 de întrebări formulate de Preşedintele Curţii Penale, Curtea consideră că întrebările au format un cadru pe care s-a bazat decizia şi că precizia lor a compensat în mod suficient faptul că juraţii nu au adus motive pentru răspunsurile lor. Curtea a respins pretenţia privind nemotivarea hotărârii Curţii Penale ca fiind vădit nefondată.

87.  În hotărârea Bellerín Lagares v. Spania ((dec.), nr. 31548/02, 4 noiembrie 2003), Curtea a observat că hotărârea contestată – la care a fost anexată procesul-verbal al deliberării juraţilor – conţine o listă de fapte pe care juriul le-a constatat la luarea deciziei privind vinovăţia reclamantului, o analiză juridică a acestor fapte şi, pentru condamnare, a fost făcută o referinţă la circumstanţele care s-a constatat că au avut o influenţă asupra gradului de responsabilitate a reclamantului în cauza respectivă. Prin urmare, Curtea a constatat că hotărârea în cauză conţine suficiente motive, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei.

88.  În hotărârea Göktepe v. Belgia (citată mai sus, § 28), Curtea a constatat violarea articolului 6 al Convenţiei ca urmare a refuzului Curţii Penale de a formula întrebări distincte în privinţa fiecărui inculpat în ceea ce priveşte existenţa circumstanţelor agravante, privând astfel juraţii de posibilitatea de a individualiza răspunderea penală a reclamantului. În opinia Curţii, faptul că instanţa nu a luat în consideraţie argumentele asupra unei chestiuni vitale, care a avut consecinţe atât de serioase, trebuie considerat incompatibil cu principiul contradictorialităţii, care se află la baza conceptului de proces echitabil. Această concluzie este deosebit de importantă în această cauză, deoarece juraţilor nu li s-a permis să-şi motiveze verdictul (ibid., § 29).

89.  În decizia Saric v. Danemarca (citată mai sus), Curtea a constatat că nemotivarea unei hotărâri, din cauza că vinovăţia reclamantului a fost stabilită de către juraţi, nu era în sine contrară Convenţiei.

90.  Din jurisprudenţa citată mai sus, rezultă că Convenţia nu cere juraţilor să-şi motiveze deciziile lor şi că articolul 6 al Convenţiei nu împiedică inculpatul să fie judecat de către juraţi, chiar dacă verdictul acestuia nu este motivat. Cu toate acestea, pentru ca cerinţele unui proces echitabil să fie satisfăcute, acuzatul, şi chiar publicul, trebuie să poată înţelege verdictul pronunţat; aceasta este o garanţie vitală împotriva arbitrariului. După cum Curtea a constatat în mod frecvent, supremaţia legii şi evitarea arbitrariului sunt principii care stau la baza Convenţiei (a se vedea, printre multe altele, mutatis mutandis, Roche v. Regatul Unit al Marii Britanii [MC], nr. 32555/96, § 116, CEDO 2005-X). În domeniul judiciar, aceste principii au drept scop să sporească încrederea publicului într-un sistem al justiţiei obiectiv şi transparent, care reprezintă unul din fundamentele unei societăţi democratice (a se vedea Suominen v. Finlanda, nr. 37801/97, § 37, 1 iulie 2003, şi Tatishvili v. Rusia, nr. 1509/02, § 58, CEDO 2007-III).

91.  În cadrul proceselor desfăşurate în faţa judecătorilor profesionişti, înţelegerea acuzatului cu privire la condamnarea sa provine, în primul rând, din motivele oferite în hotărârile judecătoreşti. În asemenea cazuri, instanţele naţionale trebuie să indice cu o claritate suficientă motivele pe care acestea şi-au întemeiat hotărârile (a se vedea Hadjianastassiou v. Grecia, nr. 12945/87, 16 decembrie 1992, § 33, Seria A nr. 252). De asemenea, hotărârile motivate urmăresc scopului de a demonstra părţilor că acestea au fost auzite, şi, astfel, să contribuie la o acceptare mai uşoară de către aceştia a deciziei. Suplimentar, acestea obligă judecătorii să-şi bazeze hotărârile pe argumente obiective şi să protejeze drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligaţiei de a motiva hotărârea variază în dependenţă de caracterul deciziei şi trebuie determinată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea Ruiz Torija, citată mai sus, § 29). În timp ce instanţele de judecată nu sunt obligate să ofere răspunsuri detaliate la toate argumentele înaintate (a se vedea Van de Hurk v. Olanda, 19 aprilie 1994, § 61, Seria A nr. 288), din hotărâre trebuie să reiese clar că elementele esenţiale ale cauzei au fost examinate (a se vedea Boldea v. România, nr. 19997/02, § 30, CEDO 2007-II).

92.   În cazul curţilor cu juraţi, trebuie ajustate orice caracteristici procedurale speciale, având în vedere că, de obicei, juraţilor nu li se cere – sau nu li se permite – să-şi motiveze convingerile lor personale (a se vedea paragrafele 85-89 de mai sus). De asemenea, în aceste circumstanţe, articolul 6 al Convenţiei cere evaluarea faptului dacă au existat suficiente garanţii pentru a evita riscul unui caracter arbitrar al procesului şi pentru a permite acuzatului să înţeleagă motivele condamnării sale (a se vedea paragraful 90 de mai sus). Asemenea garanţii procedurale pot include, spre exemplu, instrucţiuni sau îndrumări oferite juraţilor de către judecătorul care prezidează şedinţa cu privire la chestiunile de drept apărute sau cu privire la probele aduse (a se vedea paragrafele 43 et seq.), şi precizări, întrebări univoce adresate juraţilor de către judecător, care creează un cadru pe care se bazează verdictul sau compensează în mod suficient faptul că răspunsurile juraţilor nu sunt motivate (a se vedea Papon, citată mai sus). În final, trebuie de luată în consideraţie orice posibilitate de apel disponibilă acuzatului.

2.  Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză

93.  În această cauză, trebuie de notat că în declaraţiile sale în faţa Curţii, reclamantul s-a plâns de faptul că verdictul despre vinovăţia lui nu a fost motivat şi că, astfel, nu a fost posibil de depus un apel împotriva deciziei juraţilor. După cum a fost deja reiterat (a se vedea paragraful 87 de mai sus), lipsa unui verdict motivat din partea juraţilor nu reprezintă în sine o încălcare a dreptului acuzatului la un proces echitabil. Având în vedere că respectarea cerinţelor unui proces echitabil trebuie apreciată în baza procesului în întregime şi în contextul specific al sistemului în cauză, sarcina Curţii în examinarea lipsei unui verdict motivat este de a determina dacă, în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, procesul a oferit suficiente garanţii împotriva arbitrariului şi a permis acuzatului să înţeleagă din ce cauză el a fost găsit vinovat. Făcând asta, ea trebuie să ia în consideraţie faptul că, în societăţile democratice, riscul celor mai dure sancţiuni cere ca respectarea dreptului la un proces echitabil la cel mai înalt nivel (a se vedea Salduz v. Turcia [MC], nr. 36391/02, § 54, CEDO 2008-...).

94.  În această cauză, reclamantul a fost acuzat de omorul unui ministru de onoare şi de tentativa de omor a partenerului celui din urmă. Cu toate acestea, nici rechizitoriul şi nici întrebările adresate juraţilor nu conţineau informaţii suficiente în privinţa implicării reclamantului în comiterea infracţiunilor de care el era acuzat.

95.  În primul rând, cu referinţă la rechizitoriul emis de Procurorul Public Principal, Codul de procedură penală prevede că în rechizitoriu trebuia să fie indicat caracterul infracţiunii care reprezintă temeiul acuzării şi orice circumstanţe care ar putea contribui la creşterea sau reducerea sentinţei, şi că acesta trebuie citit la începutul procesului (a se vedea paragraful 26 de mai sus). În mod evident, acuzatul poate contesta rechizitoriul prin înaintarea unei declaraţii de apărare, însă în practică această declaraţie va avea doar un efect limitat, deoarece aceasta este înaintată la începutul procesului, chiar înainte de începerea şedinţelor de judecată, şi care trebuie să servească drept temei pentru formarea convingerii personale a juraţilor. Valoarea unei asemenea declaraţii pentru înţelegerea de către condamnat a faptului de ce juriul a pronunţat verdictul despre vinovăţia sa este, astfel, limitată. În această cauză, o analiză a rechizitoriului din 12 august 2003 arată că acesta conţinea o succesiune detaliată a investigaţiilor efectuate de poliţie şi instanţele de judecată şi multe declaraţii contradictorii făcute de co-inculpaţi. Cu toate că în rechizitoriul au fost menţionate fiecare din infracţiunile de care este acuzat reclamantul, acesta nu indică care probe acuzarea le-ar putea folosi împotriva lui.

96.  Mai mult, pentru a putea adopta un verdict, juriul trebuia să răspundă la treizeci şi două de întrebări formulate de către Preşedintele Curţii de juraţi. Reclamantul, care s-a înfăţişat în faţa instanţei împreună cu şapte co-inculpaţi, a fost interesat doar de patru întrebări, la fiecare dintre care juriul a răspuns afirmativ (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Întrebările care au fost formulate în mod succint şi care erau identice pentru toţi inculpaţii nu s-au referit la careva circumstanţe precise şi specifice care ar ajuta reclamantul să înţeleagă din ce cauză el a fost găsit vinovat. În această privinţă, cauza respectivă se deosebeşte de cauza Papon (citată mai sus), în care curtea cu juraţi s-a referit la răspunsurile juraţilor la fiecare din cele 768 de întrebări adresate de către preşedintele instanţei şi, de asemenea, la descrierea faptelor stabilite şi la articolele Codului penal aplicat (a se vedea paragraful 86 de mai sus).

97.  Prin urmare, chiar şi coroborat cu rechizitoriul, întrebările formulate în această cauză nu l-au ajutat pe reclamant să stabilească care dintre probele şi circumstanţele de fapt discutate în cadrul procesului au determinat juriul, în cele din urmă, să răspundă afirmativ la cele patru întrebări care îl vizau. Prin urmare, reclamantul nu putea, spre exemplu, face o distincţie clară dintre co-inculpaţi în privinţa implicării lor în comiterea infracţiunii; să stabilească percepţia juraţilor în privinţa rolului lui exact în comparaţie cu ceilalţi inculpaţi; să înţeleagă de ce infracţiunea a fost calificată ca omor premeditat (assassinat) şi nu omucidere (meurtre); să determine care factori au determinat juriul să constate că implicarea a doi dintre co-inculpaţi în acţiunile pretinse a fost limitată, şi să stabilească o sentinţă mai blândă; sau să înţeleagă de ce factorul agravant de premeditate a fost luat în consideraţie în cauza sa în privinţa tentativei de omor a partenerului lui A.C. Acest neajuns a fost mult mai problematic, deoarece cauza era complexă în fapt şi în drept şi procesul a durat mai mult de două luni, de la 17 octombrie 2003 până la 7 ianuarie 2004, perioada în care mulţi martori şi experţi au compărut în instanţă.

98.  În această privinţă, trebuie de accentuat faptul că întrebările concrete adresate juraţilor au fost o condiţie indispensabilă pentru a permite reclamantului să înţeleagă verdictul privind vinovăţia sa. Mai mult, deoarece această cauză a implicat mai mulţi inculpaţi, în măsura posibilităţilor, întrebările trebuiau adaptate la fiecare dintre aceştia.

99.  În final, trebuie de menţionat că sistemul belgian nu prevede posibilitatea unui apel împotriva hotărârilor curţii cu juraţi. Un apel adresat Curţii de Casaţie se referă doar la chestiuni de drept şi, prin urmare, nu oferă acuzatului o clarificare adecvată a motivelor pentru condamnarea sa. În privinţa articolului 352 al CPP, care prevede că, în cazul în care juraţii au comis o eroare esenţială, curtea cu juraţi trebuie să sisteze procesul şi să amâne examinarea cauzei pentru o şedinţă ulterioară în componenţa unui juriu nou, această opţiune, după cum a recunoscut Guvernul (a se vedea paragraful 31 de mai sus), este folosită rar.

100.  În concluzie, reclamantului nu i-au fost oferite garanţii suficiente care să-i permită să înţeleagă din ce cauză el a fost găsit vinovat. Deoarece procesul nu a fost echitabil, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

III.  PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 3 (d) AL CONVENŢIEI

101.  Reclamantul s-a plâns de faptul că el nu a avut posibilitatea la nicio etapă a procesului să audieze martorul anonim sau să obţină audierea acestuia. El a pretins violarea articolului 6 § 3 (d) al Convenţiei, care prevede următoarele:

„3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul :

d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; ...”

102.  Curtea notează că această pretenţie este strâns legată de faptele care au dus la constatarea violării articolului 6 § 1 al Convenţiei. În absenţa motivării verdictului, este imposibil de a stabili dacă condamnarea reclamantului a fost bazată pe informaţii oferite de către martorul anonim. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nu este necesar de a examina separat pretenţia privind violarea articolului 6 §§ 1 şi 3 (d) al Convenţiei.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

103. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A.  Prejudiciu

104.  După cum a solicitat în faţa Camerei, reclamantul a pretins suma de EUR 100,000 cu titlu de prejudiciu moral.

105.  Guvernul a susţinut că suma de EUR 4,000 acordată de către Camera cu acest titlu în hotărârea acesteia din 13 ianuarie 2009 era „perfect rezonabilă”.

106.  Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Marea Cameră acordă reclamantului EUR 4,000 cu titlu de prejudiciu moral.

107.  În continuare, Curtea notează că, prin legea din 1 aprilie 2007, a fost modificat Codul de procedură penală pentru a permite reclamanţilor să solicite redeschiderea procesului în cazul în care Curtea constată o violare în cauza lor (a se vedea paragrafele 38 et seq. de mai sus şi, mutatis mutandis, Öcalan v. Turcia [MC], nr. 46221/99, CEDO 2005‑IV).

B.  Costuri şi cheltuieli

108.  În privinţa costurilor şi cheltuielilor, Curtea observă că Camera a decis să acorde reclamantului EUR 8,173.22, sumă care nu a fost contestată de către Guvern. În privinţa procedurilor în faţa Marii Camere, reclamantul a primit de la Consiliul Europei suma de EUR 1,755.20 pentru asistenţă judiciară. Prin urmare, Curtea confirmă suma de EUR 8,173.22 acordată de către Camera.

C.Dobânda de întârziere

109. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata dobânzii la creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.  Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;

2.  Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 6 §§ 1 şi 3 (d) al Convenţiei în ceea ce priveşte neaudierea martorului anonim;

3.  Hotărăşte

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume:

(i)  EUR 4,000 (patru mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;

(ii)  EUR 8,173.22 (opt mii o sută şaptezeci şi trei de euro şi douăzeci şi doi de cenţi), plus orice taxă care poate fi percepută de la reclamant, cu titlu de costuri şi cheltuieli;

(b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata la creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.

4.  Respinge restul pretenţiei reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi franceză şi pronunţată la 16 noiembrie 2010 într-o şedinţă publică în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg.

Michael O’BoyleJean-Paul Costa
Grefier adjunctPreşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia concurentă a Judecătorului Jebens este anexată la această hotărâre.

J.-P.C.
M.O’B

Opiniile separate nu au fost traduse, însă sunt disponibile în limba engleză şi/sau în limba franceză în versiunea hotărârii în limba oficială, care poate fi consultată în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

 Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

 Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

 

Full & Egal Universal Law Academy