Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA TCACI c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 3473/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 iulie 2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Tcaci c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco,
Iulia Antoanella Motoc, judecători,
şi Marialena Tsirli, grefier adjunct al secţiunii,
Deliberând la 24 iunie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 3473/06) depusă la Curte la 4 ianuarie 2006 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Maxim Tcaci („reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Tufan, avocat în Chişinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamantul a sesizat Curtea cu plângerea că în timpul detenţiei a fost maltratat de către colaboratorii poliţiei şi că investigaţia pe marginea acuzaţiilor sale nu a fost efectivă. În plus, el a reclamat încălcarea dreptului său la un proces echitabil în contul faptului că declaraţiile lui, obţinute prin constrângere, au fost folosite ca probe în procesul penal.
4. La 12 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1984. El locuieşte la Rezina.
A. În ceea ce priveşte acuzaţia de maltratare
6. La 30 martie 2005, autorităţile naţionale l-au reţinut pe reclamant şi pe P.B. sub bănuiala că au săvârşit mai multe tâlhării, un omor al unui poliţist şi o tentativă de omor a doi colaboratori ai poliţiei. Reclamantul a fost reţinut timp de 14 ore, iar ulterior a fost plasat în arest preventiv în Izolatorul de detenţie provizorie (IDP) din cadrul Comisariatului General al Poliţiei din Chişinău. El s-a aflat în arest preventiv până la 18 mai 2005, când a fost transferat într-o unitate penitenciară.
7. Potrivit extraselor din registrul medical al IDP, asistentul medical al acestei instituţii l-a examinat pe reclamant la 30 martie 2005, constatând că acesta nu prezintă simptome de boală.
8. La 14 aprilie 2005, mama reclamantului a adresat o plângere Procurorului General al Republicii Moldova prin care a sesizat faptul că i s-a interzis să transmită fiului ei alimente şi îmbrăcăminte. De asemenea, ea şi-a exprimat teama că fiul ei „suferă mult”, întrucât poliţiştii i-au spus lui că nu va supravieţui până la proces.
9. La 15 aprilie 2005, un cetăţean indian, K.P., a trimis o scrisoare în adresa Procurorului General, în care a indicat faptul că a fost deţinut în IDP între 25 martie şi 13 aprilie 2005 şi că a fost martorul relelor tratamente aplicate reclamantului. El a menţionat că reclamantul a fost adus în celula sa în jurul datei de 30 martie acoperit de răni. El a declarat că poliţiştii veneau regulat dimineaţa devreme după reclamant, că îl auzea pe acesta strigând şi că, la întoarcere în celulă, el avea urme de violenţă pe spate, pe piept, pe mâini şi pe picioare. Potrivit lui K.P., poliţiştii îi dădeau voie reclamantului să se aşeze doar pe podeaua de beton din celulă. De asemenea, reclamantul i-a spus că poliţiştii i-au introdus o sticlă în anus. În finalul scrisorii, K.P. a indicat adresa sa din India. Scrisoarea în cauză nu avea timbru sau orice altă menţiune privind expedierea sau recepţionarea de către Procuratura Generală. Potrivit versiunii Guvernului, numele destinatarului nu a fost scris de autorul scrisorii, ci de o altă persoană, întrucât scrisul este diferit de cel din textul scrisorii.
10. La 22 aprilie 2005, Procuratura Generală a informat-o pe mama reclamantului că fiul ei nu a fost supus vreunei acţiuni ilegale din partea colaboratorilor poliţiei.
11. La 6 mai 2006, mama reclamantului a solicitat cu insistenţă la Procuratura Generală ca fiul ei să fie transferat din IDP într-un penitenciar.
12. La 25 mai 2005, Procuratura Generală a informat-o pe mama reclamantului că fiul ei a fost transferat în Penitenciarului nr.3 din Chişinău („penitenciar”). În scrisoare se reitera faptul că reclamantul nu a fost supus vreunei acţiuni ilegale din partea poliţiştilor.
13. Potrivit unui certificat eliberat la 13 ianuarie 2006 de către medicul său curant, la data ultimului examen medical efectuat la 14 decembrie 2004, reclamantul se alfa într-o stare de sănătate somatică bună.
14. În lunile februarie, martie şi mai 2006, mama reclamantului a cerut de mai multe ori autorităţilor să dispună examinarea reclamantului de către medici.
15. La 15 mai 2006, un medic chirurg din cadrul spitalului penitenciarului l-a examinat pe reclamant şi a constatat că acesta suferă de osteofit (excrescenţă osoasă) la tibia dreaptă.
B. Urmărirea penală împotriva reclamantului
16. La 30 martie 2005, între ora 19.20 şi 20.30, procurorul responsabil l-a audiat pe reclamant în prezenţa unui avocat din oficiu. Reclamantul a semnat parţial depoziţiile date, şi anume faptul că a furat împreună cu P.B. două pistoale dintr-un club de tir şi că a deschis focul asupra poliţiştilor care au încercat să-i reţină. De asemenea, a menţionat că a dat declaraţii fără să fi fost constrâns psihic sau fizic.
17. La o dată neprecizată, reclamantul şi P.B. au recunoscut în timpul urmăririi penale că au comis două furturi, că au organizat o bandă armată şi că au pregătit uciderea unor civili pentru a profita de banii lor. Între altele, reclamantul a declarat că a comis două excrocherii.
18. La o dată nespecificată, procuratura a trimis cauza la Curtea de Apel Chişinău. Rechizitoriul conţinea zece capete de acuzare a reclamantului, şi anume furturi, excrocherii, organizarea unei bande armate, pregătirea uciderii unor civili, uciderea unui poliţist şi tentativa de ucidere a altor doi poliţişti.
19. Reclamantul, reprezentat de un avocat la alegere, a recunoscut în faţa Curţii de Apel faptele de care era acuzat, cu excepţia a doua excrocherii şi a pregătirii uciderii unor civili. P.B. a respins şi el acuzaţia că a planificat moartea unor civili.
20. La 8 decembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău l-a găsit vinovat pe reclamant de săvârşirea tuturor infracţiunilor de care a fost acuzat. În ceea ce priveşte cele două excrocherii, instanţa a admis ca probă, pe de o parte, declaraţiile reclamantului în cursul urmăririi penale şi, pe de altă parte, declaraţiile victimelor audiate de organul de urmărire penală şi de către ea însăşi, precum şi plângerile penale ale acestora. În ceea ce priveşte pregătirea uciderii unor civili, instanţa s-a bazat pe declaraţiile reclamantului şi ale lui P.B. în cursul urmăririi penale, pe declaraţiile potenţialelor victime audiate în cadrul şedinţei de judecată, şi pe un proces-verbal de cercetare la faţa locului. În ceea ce priveşte celelalte capete de acuzare, Curtea de Apel şi-a fondat condamnarea pe declaraţiile reclamantului şi ale lui B.P. date atât în cursul urmăririi penale şi cât şi în etapa judiciară, pe declaraţiile victimelor şi ale martorilor audiate de instanţa de judecată, pe rapoartele de expertiză medico-legale şi balistice şi pe procesele-verbale de cercetare la faţa locului. Instanţa l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cumulată de detenţie pe viaţă.
21. La 22 decembrie 2005, reclamantul a declarat apel, susţinând că a fost maltratat de către poliţişti în cursul urmăririi penale şi că a dat declaraţii sub constrângere. De asemenea, el a susţinut că în timpul primelor două luni de detenţie nu a putut să se întâlnească cu avocatul din oficiu. El a solicitat excluderea probelor obţinute prin constrângerea în cursul urmăririi penale.
22. La 25 aprilie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a admis parţial apelul reclamantului. Instanţa l-a achitat pe reclamant în ceea ce priveşte capetele de acuzare de pregătire a uciderii unor civili pe motiv că reclamantul a renunţat de bună voie la săvârşirea acestor infracţiuni şi că acuzarea nu a demonstrat vinovăţia reclamantului prin probe incontestabile. Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărârea instanţei inferioare în ceea ce priveşte restul capetelor de acuzare, precum şi pedeapsa cu detenţia pe viaţă. Cât despre acuzaţia de maltratare, Curtea Supremă de Justiţie a respins-o ca neîntemeiată, făcând trimitere la ordonanţa de încetare emisă de procurorul S.O. la 13 aprilie 2006 (paragraful 25 de mai sus). De asemenea, instanţa a constatat că plângerea reclamantului în ceea ce priveşte dreptul la apărare în cursul urmăririi penale nu s-a demonstrat, că toate actele procedurale au fost efectuate în conformitate cu dispoziţiile legale şi că înregistrările video realizate în timpul anchetei penale arată că dreptul la apărare a fost respectat.
C. Urmărirea penală pe marginea acuzaţiei de maltratare
23. La 10 aprilie 2006, procuratura a pornit urmărirea penală pe marginea acuzaţiei reclamantului formulate în cursul procesului penal (paragraful 21 de mai sus).
24. La date nespecificate, procurorul S.O. l-a audiat pe procurorul C.B. care a condus urmărirea penală împotriva reclamantului şi pe cei trei colaboratori ai poliţiei care au participat la reţinerea acestuia. Procurorul C.B. a declarat că reclamantul a semnat de bună voie declaraţiile sale, în prezenţa unui avocat. Cei trei poliţişti au recunoscut că au angajat forţa fizică la momentul reţinerii reclamantului întrucât acesta era înarmat şi era recidivist; totodată, ei au susţinut că nu au depăşit limitele stabilite de lege.
25. La 13 aprilie 2006, procurorul S.O. a adoptat o ordonanţă de încetare a urmăririi penale bazându-se pe depoziţiile menţionate mai sus. Procurorul a constatat că la etapa urmăririi penale reclamantul nu a formulat vreo plângere că ar fi fost supus relelor tratamente. Procurorul a considerat că acuzaţiile în cauză nu sunt întemeiate.
26. La o dată nespecificată, reclamantul a contestat ordonanţa procurorului, argumentând că anterior reţinerii el se afla într-o stare bună de sănătate. De asemenea, el a reclamat faptul că autorităţile nu au dispus efectuarea unei expertize medico-legale în privinţa lui şi că nu au depus toate eforturile necesare pentru a-i identifica şi audia pe colegii săi de celulă, care, potrivit lui, ar fi putut confirma declaraţiile lui. În cele din urmă, el a susţinut că în timpul detenţiei la IDP nu a avut la dispoziţie niciun mecanism de depunere a unei plângere.
27. La 14 iunie 2006, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Râşcani a anulat ordonanţa de încetare din 13 aprilie 2006, considerând că cercetarea efectuată de procuratură era incompletă. De asemenea, el a relevat faptul că procurorul nu a verificat nici registrul medical al IDP, nici dacă s-a fost efectuat vreun apel de urgenţă, nu a elucidat întrebarea de ce reclamantul a fost deţinut la IDP, deşi conform mandatului de arest el trebuia să fie plasat într-o unitate penitenciară. În cele din urmă, judecătorul a constatat că procurorul nu l-a audiat nici pe reclamant, nici pe mama acestuia. El a dispus efectuarea unui control suplimentar.
28. La 21 decembrie 2006, mama reclamantului a depus la procuratură o copie a scrisorii lui K.P. (paragraful 9 de mai sus).
29. La 9 ianuarie 2007, procurorul l-a audiat pe reclamant şi pe P.B., coacuzat în aceeaşi cauză. Reclamantul a declarat că a fost bătut din primele ore ale detenţiei şi că a fost maltratat zilnic cât s-a aflat la IDP pentru a-i extrage o mărturisire completă.
30. La 6 aprilie 2007, după ce l-a audiat din nou pe procurorul C.B. şi pe alţi zece poliţişti responsabili de supravegherea deţinuţilor la IDP, procurorul S.O. a încetat urmărirea penală. El a menţionat că toţi au negat faptul că reclamantul a fost maltratat. Între altele, procurorul a consemnat că, potrivit Registrului acordării asistenţei medicale reţinuţilor la IDP, în timpul reţinerii reclamantului la IDP, el nu a avut nicio solicitare în acest sens. În plus, potrivit registrului corespondent, reclamantul a fost scos de mai multe ori din celulă pentru a participa la măsurile de investigaţie. În ceea ce priveşte scrisoarea lui K.P., procurorul a precizat că aceasta nu a fost trimisă Procuraturii Generale la data la care este indicat, ci a fost prezentată pentru prima dată după condamnarea reclamantului de către prima instanţă de judecată. În încheiere, procurorul a menţionat că, în ziua în care reclamantul a fost reţinut, el a semnat declaraţiile sale în prezenţa unui avocat, fără a fi constrâns, şi că avocatul nu a formulat nicio plângere în timpul urmăririi penale în privinţa relelor tratamente. El a concluzionat că acuzaţiile reclamantului nu s-au confirmat.
31. Conform unui certificat medial eliberat la 6 aprilie 2007, reclamantul suferea de „leziunea ligamentului anterior cruciat şi a ligamentului colateral lateral al articulaţiei genunchiului drept”.
32. Potrivit extrasului din 20 aprilie 2007 din fişa medicală a reclamantului, acesta suferea de artroză şi de instabilitatea genunchiului drept.
33. La 8 mai 2007, reclamatul a contestat ordonanţa din 6 aprilie 2007. El a susţinut, între altele, că procuratura nu i-a audiat pe colegii săi de celulă şi că nu au organizat confruntări între el şi presupuşii vinovaţi de maltrater. El a subliniat că nu a fost efectuată nicio expertiză medico-legală şi că circumstanţele în care au apărut leziunile la genunchi nu au fost elucidate. În plus, el a considerat că urmărirea penală nu a fost nici efectivă, nici promptă.
34. La 6 iulie 2007, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Râşcani a anula ordonanţa din 6 aprilie 2007, notând că procurorul S.O. nu i-a audiat pe colegii de celulă a reclamantului şi nici pe asistenta medicală din unitatea penitenciară în care reclamantul a fost transferat de la IDP. De asemenea, el a reţinut că urmărirea penală nu a stabilit în baza căror atribuţii l-au scos poliţiştii de mai multe ori din celulă, ducându-l în birourile lor. În cele din urmă, judecătorul a considerat necesar să fie clarificate motivele refuzului poliţiştilor de a-i transmite coletele de la aparţinători.
35. Potrivit unui raport de expertiză medico-legală din 22 august 2007, reclamantul prezenta o cicatrice în regiunea occipitală care a fost calificată de expertul legist ca leziune fără vătămare a sănătăţii. Totodată, potrivit raportului, nu a fost depistată nicio leziune sau cicatrice în regiunea anală. Raportul consemna faptul că examinarea a avut loc în prezenţa unui procuror.
36. La 6 septembrie 2007, reclamantul a depus plângere la Procuratura Generală reclamând faptul că expertiza medico-legală s-a efectuat în prezenţa unui procuror. El a solicitat să fie examinat de o comisie de medici legişti.
La 25 septembrie 2007, Procuratura Generală a respins cererea reclamantului pe motiv că numirea unei comisii de experţi poate avea loc doar în cadrul unei urmăriri penale.
37. La 2 noiembrie 2007, procurorul S.O. a emis o nouă ordonanţă de încetare, reiterând motivarea din ordonanţa precedentă. El a adăugat că constatările raportului medico-legal din 22 august 2007 nu sunt concludente.
38. La 23 ianuarie 2008, reclamantul a contestat ordonanţa din 2 noiembrie 2007. El a solicitat expres să fie audiaţi colegii săi de celulă şi s-a plâns în privinţa faptului că ordonanţa procurorului S.O. s-a bazat doar pe declaraţiile poliţiştilor. De asemenea, el a susţinut că Procuratura ar fi trebuie să dispună efectuarea unei expertize medico-legale încă din mai 2005, când mama lui a depus prima plângere.
39. La 10 februarie 2008, prim adjunctul Procurorului general a anulat ordonanţa din 2 noiembrie 2008 şi a dispus efectuarea unei verificări suplimentare. El a considerat necesar să fie audiaţi colegii de celulă ai reclamantului din cadrul IDP, medicul care a constatat leziunea occipitală la reclamant şi personalul medical din cadrul unităţii penitenciare. El a notat că ancheta trebuie să elucideze, pe de o parte, competenţa poliţiştilor care l-au scos de mai multe ori pe reclamant din celula în care era reţinut la IDP şi, pe de altă parte, de ce reclamant a fost privat de coletele pe care le primea de la rude.
40. La 4 aprilie 2008, procurorul M.C. a emis o ordonanţă de încetare, completând textul ordonanţei din 2 noiembrie 2007 cu informaţia potrivit căreia, la 18 mai 2005, reclamantul a fost transferat în unitatea penitenciară respectivă. El a adăugat în această privinţă că medicii din cadrul acestei unităţi au constatat că nou-venitul era într-o stare bună de sănătate şi nu prezenta leziuni vizibile.
41. La 21 aprilie 2008, reclamantul a atacat ordonanţa.
42. La 12 mai 2008, prim adjunctul Procurorului general a respins plângerea reclamantului.
43. La 22 mai 2008, reclamantul a solicitat Procuraturii Generale o copie a ordonanţelor prim adjunctul Procurorului general din 10 februarie şi 12 mai 2008.
44. La 26 mai 2008, Procuratura Generală l-a informat că legislaţia nu prevede că petiţionarul trebuie să primească copii ale ordonanţelor emise de procurorul ierarhic superior şi că el are posibilitatea să facă cunoştinţă cu acestea în timpul examinării cauzei sale de către judecătorul de instrucţie.
45. La 22 mai 2008, reclamantul a contestat la judecătorul de instrucţie ordonanţele din 4 aprilie şi 12 mai 2008.
46. La 12 iunie 2008, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Râşcani a respins, fără o examinare pe fond, plângerea reclamantului pe motiv că ordonanţa Procurorului General adjunct din 12 mai 2008 nu a fost ataşată la plângere.
47. Ulterior comunicării prezentei cauze Guvernului, la 8 februarie 2012, Procurorul General a anulat ordonanţele din 4 aprilie şi 12 mai 2008, constatând că aceasta sunt arbitrare, în special din cauză că K.P. şi colegii de celulă ai reclamantului nu au fost audiaţi. El a dispus o anchetă suplimentară pe marginea acuzaţiilor reclamantului că a fost maltratat.
48. La 5 martie 2012, procurorul M.C. a emis o ordonanţă de încetare. Făcând trimitere la ordonanţei precedente, el a adăugat că, pe de o parte, K.P. a părăsit Moldova şi că era imposibilă verificarea declaraţiilor sale, iar, pe de altă parte, mama reclamantului a prezentat o copie a scrisorii lui K.P. la un an şi jumătate după ce faptele au avut loc. El a adăugat că, conform dosarului medical al reclamantului, anterior detenţiei, el a suferit mai multe traumatisme craniene care ar fi sursa cicatricii occipitale şi că, potrivit opiniei unui doctor în medicină, osteofitul la nivelul tibiei drepte a reclamantului poate avea cauze degenerative congenitale.
49. La 3 aprilie 2012, reclamantul a contestat ordonanţa respectivă.
50. La 25 aprilie 2012, prim adjunctul Procurorului general a respins plângerea reclamantului.
51. La 15 mai 2012, reclamantul a contestat ordonanţele din 5 martie şi 25 aprilie 2012, susţinând, între altele, că a fost maltratat zilnic în semn de răzbunare pentru că a împuşcat un poliţist.
52. La 8 iunie 2012, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Râşcani a respins ca neîntemeiat contestaţia reclamantului.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
53. Legislaţia internă relevantă în speţă a fost rezumată în cauzele Parnov c. Moldovei (nr. 35208/06, § 17, 13 iulie 2010) şi Buzilo c. Moldovei (nr. 52643/07, § 20, 21 februarie 2012).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
54. Invocând articolele 3, 5 şi 6 ale Convenţiei, reclamantul s-a plâns că a fost maltratat de către poliţişti în cadrul Comisariatului General de Poliţie din Chişinău şi că nu a beneficiat de o investigaţie efectivă în această privinţă. Curtea consideră că plângerea reclamantului reclamă examinarea ei doar sub aspectul articolului 3 al Convenţiei.
În observaţiile sale din 16 iulie 2012, reclamantul s-a plâns suplimentar că condiţiile de detenţie în cadrul Comisariatului General de Poliţiei din Chişinău constituie un tratament contrar articolului 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
1. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie a reclamantului
55. Reclamantul a invocat condiţii materiale deficiente în cadrul IDP al Comisariatului General de Poliţie din Chişinău. El a precizat că a fost reţinut între 30 martie şi 18 mai 2005 într-o celulă fără pat, saltea, masă şi scaun.
56. Curtea observă că reclamantul a fost transferat de la IDP al Comisariatului General de Poliţie din Chişinău la o unitate penitenciară la 18 mai 2005. Ea notează că dată sus-menţionată reprezintă punctul de pornire al termenului de şase luni aferent plângerii în privinţa condiţiilor de detenţie la IDP (a se vede, mutatis mutandis, I.D. c. Moldovei, nr. 47203/06, § 31, 30 noiembrie 2010, şi Badea c. Moldovei (dec.), nr. 29749/07, 17 ianuarie 2012). Ea constată că reclamantul a depus această plângere la Curte după expirarea termenului de şase luni.
57. Prin urmare, această plângere este tardivă şi ea trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
2. În ceea ce priveşte restul plângerilor
58. Curtea notează că plângerile care vizează relele tratamente şi lipsa unei investigaţii efective nu sunt vădit neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Prin urmare, ea notează în continuare că nu există alte motive de inadmisibilitate. Aşadar, ele trebuie declarate admisibile.
B. În fond
1. Argumentele părţilor
59. Reclamantul a susţinut că era sănătos înainte de plasarea sa în detenţie şi că, în rezultatul relelor tratamente la care a fost supus în timpul detenţiei, suferă de disfuncţii la nivelul genunchiului drept. Totodată, el a reclamat faptul că investigaţia efectuată de autorităţile competente în privinţa acuzaţiilor sale nu a fost completă şi obiectivă. De asemenea, ordonanţele de încetare emise de procuratură s-au bazat doar pe declaraţiile poliţiştilor acuzaţi de maltratare, iar colegii săi de celulă şi mama nu au fost audiaţi de autorităţile competente. El se plânge şi de faptul că autorităţile nu au acţionat cu celeritate în desfăşurarea anchetei, care timp de şapte ani de la depunerea primei plângeri la 14 aprilie 2005 a fost închisă.
60. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a fost maltratat în timpul detenţiei, precizând că documentele medicale nu au confirmat acuzaţiile reclamantului, care, prin urmare, sunt neîntemeiate. Autorităţile competente au desfăşurat o investigaţie completă şi corespunzătoare în privinţa acuzaţiilor reclamantului. Reclamantul a depus prima plângere în privinţa relelor tratamente la care a fost supus între 30 martie şi 18 mai 2005 în ianuarie 2006; această întârziere a îngreunat desfăşurarea investigaţiei de către autorităţi. În plus, scrisoarea lui K.P., datată în 15 aprilie 2005, care ar fi fost adresată Procurorului General, nu a ajuns la destinatar, iar autorităţile au aflat despre această scrisoare la 21 decembrie 2006, când mama reclamantului le-a trimis o copie a scrisorii. Guvernul a adăugat că reclamantul nu a fost împiedicat să prezinte mai devreme scrisoarea autorităţilor şi că ele nu l-au putut găsi pe K.P. deoarece acesta a părăsit ţara, iar adresa lui nu era cunoscută. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că, deşi reclamantul nu a înaintat o pretenţie întemeiată în privinţa relelor tratamente, investigaţia desfăşurată de autorităţi s-a conformat exigenţelor articolului 3 al Convenţiei.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii generale
61. După cum a declarat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice şi, spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei el nu conţine prevederi care să permită excepţii (a se vedea Selmouni c. Franţei [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi Labita c. Italiei [GC], nr 26772/95, § 119, CEDH 2000‑IV). Ea confirmă că, chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante, indiferente de comportamentul victimei (Chahal c. Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, § 79, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑V, şi Labita, citată mai sus, § 119).
62. Curtea aminteşte că atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timpul detenţiei sau în timp ce se află sub controlul poliţiei, orice asemenea leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Salman c. Turciei [GC], nr. 21986/93, § 100, CEDH 2000‑VII). Este sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă în privinţa originii leziunilor şi să prezinte probe care să pună la îndoială acuzaţiile victimei, mai ales dacă acestea sunt susţinute de probe medicale (a se vedea, între altele, Selmouni, citată mai sus, § 87, Soner Önder c. Turciei, nr. 39813/98, § 34, 12 iulie 2005, şi Dönmüş şi Kaplan c. Turciei, nr. 9908/03, § 44, 31 ianuarie 2008).
63. Curtea aminteşte, între altele, că acuzaţiile de rele tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei trebuie să fie susţinute de elemente de probă adecvate (Martinez Sala şi alţii c. Spaniei, nr. 8438/00, § 122, 2 noiembrie 2004). În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică criteriul probei „dincolo de un dubiu rezonabil”; astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordante sau a unor prezumţii similare incontestabile privind faptele (Irlande c. Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, § 161 in fine, seria A nr. 25, şi Labita, citată mai sus, §§ 121 şi 152).
64. Curtea reaminteşte că atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi funcţionari de stat, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului care-i revine în baza articolului 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. O astfel de investigaţie trebuie să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor vinovate (Georgiy Bykov c. Rusiei, nr. 24271/03, § 60, 14 octombrie 2010, Corsacov c. Moldovei, nr. 18944/02, § 68, 4 aprilie 2006, şi Assenov şi alţii c. Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 102, Colecţie 1998‑VIII).
65. Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie promptă şi completă. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a stabili faptele şi nu trebuie să invoce concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza hotărârilor lor (Assenov şi alţii, citată mai sus, § 103, şi Batı şi alţii c. Turciei, nr. 33097/96 şi 57834/00, § 136, CEDH 2004‑IV). Autorităţile trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile şi disponibile pentru a obţine dovezi în privinţa faptelor în cauză, inclusiv inter alia declaraţii ale martorilor oculari şi expertize criminalistice (a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 et seq. şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice carenţă a investigaţiei care ar putea submina capacitatea sa de a stabili cauza prejudiciului produs sau identitatea persoanelor vinovate, riscă să nu corespundă cerinţei efectivităţii (Boicenco c. Moldovei, nr. 41088/05, § 123, 11 iulie 2006).
66. În cele din urmă, Curtea aminteşte că victima trebuie să fie în măsură să participe efectiv la investigaţie, într-un mod sau altul (Dedovski şi alţii c. Rusiei, nr. 7178/03, § 92, CEDH 2008, Denis Vassiliev c. Rusiei, nr. 32704/04, § 157, 17 decembrie 2009, şi Savitskyy c. Ucrainei, nr. 38773/05, § 101, 26 iulie 2012).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
67. Curtea observă că, în conformitate cu documentele medicale puse la dispoziţia sa, cu aproape trei luni anterior reţinerii sale, reclamantul a fost sănătos, iar în ziua reţinerii, asistenta medicală din cadrul IDP nu a consemnat existenţa vreunui simptom de boală. Ea notează că reclamantul s-a plâns că în timpul detenţiei la IDP a fost maltratat de către poliţişti şi că unul din colegii săi de celulă, K.P., a confirmat acuzaţiile lui într-o scrisoare, şi că declaraţiile reclamantului în această privinţă sunt concordante cu cele ale lui K.P. De asemenea, ea relevă faptul că în timpul detenţiei reclamantului la IDP, mama lui s-a plâns la Procurorul General în privinţa remarcilor din partea poliţiştilor, cum că fiul ei nu va supravieţui până la proces. Totodată, în timpul detenţiei reclamantului, medicii au constatat la acesta prezenţa unei excrescenţe osoase la tibia dreapta şi o cicatrice în regiunea occipitală, precum şi disfuncţii la nivelul genunchiului drept.
68. Curtea consideră că aceste elemente sunt suficiente pentru a da naştere cel puţin la bănuieli verosimile că poliţiştii i-au aplicat rele tratamente, aşa cum a susţinut reclamantul.
69. Curtea observă că autorităţile naţionale au efectuat o investigaţie în privinţa acuzaţiilor reclamantului. Însă, ea notează că aceasta nu a respectat cerinţa celerităţii. Astfel, ea constată că autorităţile au pornit urmărirea penală abia după trei luni şi jumătate de la plângerea reclamantului că a fost maltratat la IDP (paragrafele 21 şi 23 de mai sus). În plus, abia după nouă luni de la pornirea urmăririi penale el a fost audiat de un procuror şi abia după un an şi patru luni a fost examinat prima dată de un medic legist (paragraf 35 de mai sus). Ea notează că din elementele dosarului nu reiese că aceste întârzieri au fost imputabile comportamentului reclamantului sau că s-au datorat unor factor obiectivi.
70. Curtea relevă că procuratura a adoptat în total cinci ordonanţe de încetare a urmăririi penale în privinţa acuzaţiilor reclamantului de rele tratamente şi că instanţele ierarhic superioare le-au anulat de patru ori, dispunând continuarea investigaţiei. Ordonanţele respective se bazau în principal pe declaraţiile poliţiştilor şi ale procurorului care a condus urmărirea penală împotriva reclamantului, pe informaţiile din registrele IDP şi pe rezultatul expertizei medico-legale efectuate la doi ani de la evenimentele în cauză. Curtea acordă o importanţă aparte faptului că instanţele ierarhic superioare susmenţionate au constatat că urmărirea penală nu era completă, fiind necesară audierea colegilor de celulă ai reclamantului. Trebuie constatat că procuratura nu a audiat nicio persoană care s-a aflat în aceeaşi celulă la IDP cu reclamantul, deşi el a indicat mai mult codeţinuţi care ar fi putut confirma plângerile sale.
71. Curtea observă că expertiza medico-legală a reclamantului a fost efectuată în prezenţa procurorului. În această privinţă ea reafirmă că pentru ca expertiza medicală a victimelor maltratării să fie independentă şi completă, ea trebuie efectuată fără prezenţa poliţiştilor şi a altor reprezentanţi ai statului (Lopata c. Rusiei, nr. 72250/01, § 114, 13 iulie 2010).
72. Curtea constată că reclamantul nu a participat efectiv la toate etapele procedurii. El nu a putut contesta ordonanţa primului adjunct al Procurorului General din 12 mai 2008 la judecătorul de instrucţie din cauză că nu a primit o copie a acesteia (paragrafele 42-46 de mai sus). Curtea observă că lipsa acestui document a dus la încetarea urmăririi penale, care a fost redeschisă la iniţiativa Procurorului General abia după comunicarea prezentei cauze Guvernului (paragraful 47 de mai sus).
73. În ceea ce priveşte leziunile constatate pe corpul reclamantului în timpul detenţiei, Curtea notează că procuratura a încercat să explice cauza probabilă a osteofitului şi a cicatricei în regiunea occipitală. Însă, ea nu a explicat originea disfuncţionalităţii constatate la nivelul genunchiului drept al reclamantului.
74. Se pare, aşadar, că autorităţile moldoveneşti au susţinut versiunea faptelor relatată de poliţişti, fără a efectua o investigaţie completă.
75. Curtea relevă, de asemenea, faptul că Guvernul nu a prezentat nicio explicaţie verosimilă a originii disfuncţionalităţii la nivelul genunchiului drept al reclamantului.
76. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI COROBORAT CU ARTICOLUL 3 AL CONVENŢIEI
77. Reclamantul a invocat lipsa unui recurs intern efectiv, în sensul articolului 13 al Convenţiei, pentru apărarea drepturilor sale prevăzute de articolul 3 al Convenţiei. Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale (...).”
A. Admisibilitatea
78. Curtea statuează că această plângere este conexă celei formulate de reclamant în temeiul articolului 3 al Convenţiei şi, prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B. În fond
79. Reclamantul a susţinut că nu a avut posibilitatea să conteste ordonanţa primului adjunct al Procurorului General din 12 mai 2008 şi că, astfel, i s-a adus atingere dreptului său la un recurs efectiv în privinţa acuzaţiilor de maltratare.
80. Guvernul nu a fost de acord.
81. Curtea constată că această plângere este în esenţă aceeaşi cu cea formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei privind inefectivitatea investigaţiei. Având în vedere concluzia aferentă plângerii întemeiate pe articolul 3 (paragraful 76 de mai sus), ea consideră că nu este necesară examinarea existenţei încălcării articolului 13 al Convenţiei (a se vedea, între altele, Colibaba c. Moldovei, nr. 29089/06, § 58, 23 octombrie 2007).
III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI
82. Reclamantul s-a plâns că a fost condamnat doar pe baza declaraţiilor pe care le-a dat ca urmare a aplicării relelor tratamente. Curtea consideră că plângerea reclamantului reclamă o examinare sub aspectul articolului 6 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„1. „Orice persoană are dreptul la judecarea ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra ... temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
(...)
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:
(...)
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el (...) „
Admisibilitatea
83. Guvernul a calificat plângerea ca fiind vădit neîntemeiată.
84. Curtea aminteşte că obţinerea declaraţiilor în cadrul unei proceduri penale prin angajarea unei metode care atrage încălcarea articolului 3 - dacă această încălcare este calificată ca tortură sau tratament inuman sau degradant – precum şi utilizarea probelor materiale obţinute direct prin acte de tortură, privează în mod automat procedura în ansamblu de echitate şi încalcă articolul 6 al Convenţiei (Gäfgen c. Germaniei [GC], nr. 22978/05, § 173, CEDH 2010). Ea aminteşte că dreptul de a nu contribui la propria învinovăţire presupune în special ca acuzarea să-şi întemeieze argumentele fără a recurge la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, împotriva voinţei acuzatului (a se vedea, prin altele, Saunders c. Regatului Unit, 17 decembrie 1996, § 68, Culegere 1996‑VI, şi Jalloh c. Germaniei [GC], nr. 54810/00, § 100, CEDH 2006‑IX).
85. În speţă, Curtea consideră că elementele din prezenta cauză nu-i permită să afirme că declaraţiile reclamantului date în cursul urmăririi penale au fost obţinute prin constrângere, contrar articolului 3 al Convenţiei.
86. Curtea observă între altele că, în ziua reţinerii, reclamantul a semnat parţial o depoziţie în prezenţa unui avocat din oficiu (paragraful 16 de mai sus). În ceea ce priveşte restul declaraţiilor pe care reclamantul le-a dat în timpul urmăririi penale, ea notează că nu există indicii să presupunem să acestea au fost obţinute în absenţa unui avocat, iar reclamantul nu a invocat o astfel de plângere în faţa Curţii. Ea acordă importanţă faptului că Curtea Supremă de Justiţie a statuat că dreptul la apărarea a fost respectat în etapa urmăririi penale (paragraful 22 de mai sus) şi ea consideră că poate ajunge la o soluţie contrară.
87. Curtea observă în egală măsură că reclamantul a recunoscut în faţa Curţii de Apel Chişinău că a săvârşit majoritatea faptelor de care era acuzat (paragraful 19 de mai sus). Ea notează că instanţa de judecată a coroborat declaraţiile reclamantului date în timpul procesului şi/sau a urmării penale, cu alte probe (paragraful 20 de mai sus).
88. Curtea relevă în cele din urmă că în timpul procesului, reclamantul a fost reprezentat în mod corespunzător de către un avocat la alegere, că a avut posibilitatea să conteste admiterea declaraţiilor litigioase în proces şi că Curtea Supremă de Justiţie avea libertatea să le excludă.
89. Prin urmare, această plângere este vădit neîntemeiată şi ea trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
90. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
91. Reclamantul a cerut 36 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
92. Potrivit Guvernului, această sumă este excesivă.
93. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 9 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
94. Reclamantul a solicitat suplimentar 35 000 lei moldoveneşti (MDL) (ceea ce reprezintă aproximativ 2 300 EUR) cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa instanţelor de judecată naţionale şi a Curţii. El a prezentat copii ale facturilor pe o sumă totală de 17 705,4 MDL (aproximativ 1 170 EUR).
95. Guvernul nu a contestat aceste sume.
96. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care se demonstrează că aceasta au fost suportate în realitate, că au fost necesare şi rezonabile ca mărime. În prezenta cauză, având în considerare documentele care se află la dispoziţia Curţii şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 1 170 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
97. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în partea ce ţine de relele tratamente aplicate reclamantului în timpul privării sale de libertate şi de lipsa unei investigaţii efective (articolele 3 şi 13 ale Convenţiei), iar celelalte capete de acuzare inadmisibile;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că nu este necesară examinarea plângerii formulate în temeiul articolului 13 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
i) 9 000 EUR (nouă mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
ii) 1 170 EUR (o mie o sută şaptezeci), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu titlu de satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 15 iulie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy