©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi R.A. „Monitorul Oficial” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and R.A. „Monitorul Oficial” (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Emitent:
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 386 din 9 IUNIE 2009
HOTĂRÂREA din 29 iulie 2008
în Cauza Teodorescu împotriva României
(Cererea nr. 29.762/02)
În Cauza Teodorescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 8 iulie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
P R O C E D U R A
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 29.762/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Dorin Jean Teodorescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 11 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge, sub aspectul art. 6 § 1 din Convenţie, de neexecutarea a două hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi de anularea acestor hotărâri prin exercitarea unei căi extraordinare de atac, recursul în anulare. De asemenea, el se plânge în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 de o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale, din cauza punerii sub sechestru a apartamentului său după anularea hotărârilor respective.
4. La data de 20 martie 2007, Curtea a hotărât să îi comunice Guvernului cererea. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise.
Î N F A P T
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1955 şi locuieşte în Bistriţa.
6. Printr-un ordin al prefectului din 28 iunie 2000, reclamantul, care era consilier-expert de gradul I A şi director al departamentului de resurse umane, secretariat şi relaţii cu publicul, a fost concediat în urma unei reorganizări a serviciilor din cadrul prefecturii.
A. Contestaţia împotriva ordinului din 28 iunie 2000
7. La o dată neprecizată, reclamantul a sesizat Judecătoria Bistriţa (judecătoria) cu o contestaţie împotriva ordinului din 28 iunie 2000 şi a solicitat reintegrarea sa în postul pe care îl ocupase, precum şi plata salariilor rămase neplătite.
8. La data de 2 februarie 2001, prefectura a publicat un anunţ de concurs pentru următoarele 5 posturi: director al departamentului de integrare europeană; consilier juridic şi consilier la acelaşi departament; analist-programator şi consilier la departamentul de programe şi strategii. Printr-o adresă din data de 2 martie 2001, reclamantul a solicitat autorizarea de a participa la concurs pentru postul de director al departamentului de integrare europeană, însă prefectura i-a respins cererea pe motivul că ea nu avea un post de director în această direcţie. Din observaţiile reclamantului, necontestate de Guvern, rezultă că respectivul concurs a avut loc la data de 6 martie 2001 şi că posturile propuse au fost ocupate de terţe persoane
9. Printr-o hotărâre din data de 5 martie 2001, judecătoria a admis contestaţia şi a dispus ca prefectura să îl reintegreze pe reclamant în postul de consilier-expert de gradul I A, să îi plătească suma de 17.752.500 lei vechi româneşti (ROL) pentru salariile datorate pentru perioada 13 iulie 2000-28 februarie 2001 şi, ulterior, suma de 2.367.000 ROL pe lună până la reintegrarea sa efectivă. De asemenea, instanţa a reţinut că ea nu putea dispune reintegrarea reclamantului în postul de director al departamentului de resurse umane, în măsura în care această direcţie a fost desfiinţată. Prevederile relevante din această sentinţă sunt următoarele:
„Deşi prefectura a întocmit mai multe adrese prin care a solicitat sprijin pentru a găsi un post corespunzător pregătirii reclamantului, este totuşi de necontestat faptul că aceste cereri au fost pur formale, dat fiind faptul că un astfel de post figura în statul de funcţii al prefecturii (...), document din care rezultă că numărul de experţi-consilieri de gradul I A nu a fost nicidecum redus.
Este evident că se impunea ca unul dintre aceste posturi, chiar şi postul de inspector de specialitate de gradul I A, care era vacant în departamentul de coordonare a secretariatului tehnic, să îi fie propus reclamantului.”
10. La o dată neprecizată, prefectura a formulat un recurs împotriva acestei sentinţe în faţa Tribunalului Judeţean BistriţaNăsăud (tribunalul judeţean).
11. Din observaţiile reclamantului, necontestate de Guvern, rezultă că prefectura ar fi reînfiinţat departamentul de resurse umane la puţin timp după sentinţa din 5 martie 2001, dar înainte ca această sentinţă să fie confirmată definitiv. În opinia reclamantului, ea ar fi organizat, în secret, şi un concurs pentru postul de director al departamentului respectiv.
12. La data de 25 mai 2001, când recursul se afla pe rolul tribunalului judeţean, prefectura a trimis Ministerului Administraţiei Publice (ministerul) o adresă prin care îi solicita punctul de vedere cu privire la concedierea reclamantului şi îl informa despre soluţia pronunţată în primă instanţă, precum şi despre introducerea recursului.
13. Printr-o adresă din data de 4 iunie 2001, ministerul i-a răspuns astfel:Obligaţia pe care o are prefectura de a se încadra în numărul de salariaţi ce i-a fost alocat rezultă din răspunderea pe care o are în calitate de ordonator de credite, calitate în baza căreia ea trebuie să se limiteze la resursele bugetare ce îi sunt alocate în acest scop.
14. Prin decizia definitivă din data de 25 iunie 2001, tribunalul judeţean a respins recursul prefecturii şi a confirmat temeinicia sentinţei din 5 martie 2001. Instanţa a analizat adresa din 4 iunie 2001 a ministerului, prezentată de prefectură, însă a constatat că ea nu este de natură să dovedească o reducere efectivă a numărului de posturi de acelaşi tip cu cel pe care îl ocupase reclamantul.
15. La data de 20 iulie 2001, reclamantul a solicitat prefecturii să execute această hotărâre, însă a fost refuzat.
B. Demersurile în vederea executării silite a hotărârii judecătoreşti din data de 5 martie 2001
16. La data de 20 august 2001, reclamantul s-a adresat unui executor judecătoresc în vederea executării silite a hotărârii.
17. Prin încheierea din data de 22 august 2001, judecătoria a admis cererea executorului judecătoresc şi a încuviinţat executarea silită.
18. Printr-o adresă din data de 4 septembrie 2001, prefectura a solicitat agenţiei judeţene de ocupare a forţei de muncă (agenţia) să precizeze care erau locurile de muncă disponibile pentru persoanele cu pregătirea reclamantului, dat fiind faptul că ea nu avea niciun post vacant pe care să i-l propună în executarea hotărârii din data de 5 martie 2001. La data de 6 septembrie 2001, agenţia a răspuns că existau două posturi de luat în considerare, şi anume un post de analist-programator la spital şi un post de programator la direcţia judeţeană de muncă şi solidaritate socială. Cele două posturi trebuiau să fie ocupate prin concurs. La data de 7 septembrie 2001 a fost trimisă reclamantului o copie a răspunsului agenţiei, cu menţiunea că prefectura nu dispunea de un post vacant potrivit pregătirii sale.
19. Printr-o adresă din data de 7 septembrie 2001, prefectura a informat ministerul că nu dispune de sumele pe care trebuie să i le plătească reclamantului conform hotărârii judecătoreşti în discuţie. Prin urmare, ea a solicitat o suplimentare a bugetului. În ceea ce priveşte obligaţia de a îl reintegra pe reclamant, ea a solicitat înfiinţarea unui post de consilier-expert de gradul I A, având în vedere că ea nu dispunea de un asemenea post.
20. Tot la data de 7 septembrie 2001, la cererea executorului judecătoresc, Trezoreria Municipiului Bistriţa (administraţia) a procedat la poprirea conturilor prefecturii. La data de 20 septembrie 2001, executorul judecătoresc a cerut prefecturii să plătească periodic în contul reclamantului sumele stabilite prin hotărârea din data de 5 martie 2001.
21. Prin ordinele din 8 şi 19 martie 2002, prefectul a constatat încetarea funcţiilor lui Z.N., director adjunct al departamentului de resurse umane, prin pensionarea sa, şi ale lui T.V.A., şeful serviciului de coordonare a secretariatului tehnic pentru aplicarea legii fondului funciar, prin deces.
22. Printr-un referat din data de 29 martie 2002, secretarul general al prefecturii, bazându-se pe hotărârea menţionată mai sus, dar şi pe o cerere a reclamantului din 26 martie 2002, a propus prefectului să îl reintegreze pe reclamant în postul de consilier-expert de gradul I A. Prefectul nu a aprobat această propunere.
23. Ca anexă la observaţiile sale, reclamantul a trimis o copie a statului de funcţii al prefecturii pentru anul 2002. Din acest document, necontestat de Guvern, rezultă că la data de 1 noiembrie 2002 erau ocupate 10 posturi de consilieri de gradul I A, în timp ce numărul maxim de posturi de acest tip era de 11; de asemenea, erau ocupate două posturi de inspector de specialitate de gradul III A, în timp ce numărul maxim de posturi de acest tip era de 3.
C. Contestaţia la executarea silită a hotărârii judecătoreşti din data de 5 martie 2001
24. La o dată neprecizată, prefectura a formulat o contestaţie la executarea hotărârii din data de 5 martie 2001, susţinând că postul de consilier-expert de gradul I A fusese desfiinţat în anul 2000 şi că, prin urmare, ea nu putea să îl reintegreze pe reclamant.
25. Prin hotărârea din data de 13 decembrie 2001, judecătoria a respins contestaţia, apreciind că aceasta urmărea repunerea în discuţie a unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive. Această hotărâre a fost confirmată, în urma recursului formulat de prefectură, prin decizia definitivă din data de 19 aprilie 2002 a tribunalului judeţean, ale cărei prevederi relevante sunt următoarele:Prin hotărârea ce constituie titlu executoriu, s-a hotărât cu autoritate de lucru judecat că niciun post de consilier-expert de gradul I A, corespunzător pregătirii reclamantului (...), nu a fost desfiinţat şi că prefectura a procedat în mod ilegal la concedierea reclamantului (...). Tocmai în baza acestui considerent a fost dispusă reintegrarea reclamantului.
D. Acţiunea vizând obligarea prefecturii la plata unei amenzi
26. La o dată neprecizată, reclamantul a sesizat judecătoria cu o acţiune împotriva prefecturii, pentru a o obliga pe aceasta la plata unei amenzi din cauză că a refuzat executarea hotărârii judecătoreşti din data de 5 martie 2001.
27. Prin hotărârea din data de 20 mai 2002, judecătoria a admis acţiunea şi a obligat prefectura la plata unei amenzi în sumă de 300.000 ROL pe zi de întârziere până la reintegrarea reclamantului. Instanţa a constatat că prefectura îi plătea periodic reclamantului salariul, însă refuza să îl reintegreze. Această hotărâre prevedea următoarele în partea sa relevantă:
„Având în vedere că obligaţia de a face nu poate fi executată decât de către debitor, instanţa apreciază că executarea titlului executoriu nu poate fi realizată decât prin recurgerea la o măsură de constrângere menită să condamne pe debitoare să plătească statului o amendă (...) stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei de reintegrare.
În vederea stabilirii cuantumului amenzii, instanţa a ţinut cont de executarea parţială a titlului executoriu, de pasivitatea de care a dat dovadă pârâta, care preferă să îi plătească reclamantului lunar o sumă de la bugetul de stat, fără ca acesta să muncească, în loc să caute soluţii pentru a îi propune un post reclamantului, precum şi lunga perioadă care s-a scurs de la rămânerea definitivă a sentinţei, perioadă în care ar fi putut fi făcute demersuri în vederea executării acestei sentinţe.
Atitudinea debitoarei aduce prejudicii bugetului de stat, deoarece acesta îşi asumă lunar plata unui salariu fără ca beneficiarul său să exercite vreo activitate în interesul statului. ”
28. Rămasă definitivă, această hotărâre a fost învestită cu formulă executorie.
29. Printr-un referat din data de 5 iulie 2002, directorul Direcţiei pentru controlul legalităţii actelor şi contencios administrativ, făcând trimitere la hotărârea judecătorească din data de 20 mai 2002, a propus prefectului să îl reintegreze pe reclamant în postul de consilier-expert de gradul I A. Prefectul nu a aprobat această propunere.
30. La data de 1 august 2002, reclamantul s-a adresat unui executor judecătoresc în vederea executării silite a acestei noi hotărâri judecătoreşti. Din dosar nu reiese ce răspuns a fost dat acestei cereri.
E. Anularea hotărârii din data de 5 martie 2001
31. La data de 25 iunie 2002, procurorul general al României a formulat la Curtea Supremă de Justiţie (Curtea Supremă) un recurs în anulare împotriva hotărârii din 5 martie 2001, considerând că instanţele nu au apreciat corect probele.
32. Printr-o adresă din data de 25 iulie 2002, ca răspuns la un memoriu formulat de reclamant, ministerul l-a informat pe acesta că reintegrarea sa nu era posibilă înainte de analiza recursului în anulare de către Curtea Supremă.
33. Prin decizia din data de 10 aprilie 2003, Curtea Supremă a admis recursul, a anulat hotărârea judecătorească menţionată mai sus şi a respins contestaţia reclamantului.
F. Anularea sentinţei din 20 mai 2002
34. La o dată neprecizată, procurorul general a formulat, de asemenea, un recurs în anulare împotriva hotărârii judecătoreşti din data de 20 mai 2002, arătând că obligaţia prefecturii de a îl reintegra pe reclamant nu mai exista, din cauza anulării hotărârii din 5 martie 2001, şi că, prin urmare, instituţia respectivă nu mai putea fi condamnată la plata amenzii.
35. Prin decizia din data de 14 octombrie 2003, Curtea Supremă a admis recursul în anulare, a anulat hotărârea contestată şi a respins acţiunea reclamantului.
G. Procedura vizând obligarea reclamantului la restituirea către prefectură a sumelor încasate în temeiul hotărârii din data de 5 martie 2001
36. La date neprecizate, prefectura a sesizat judecătoria cu două cereri prin care se urmărea obligarea reclamantului la restituirea sumelor încasate de la prefectură în temeiul hotărârii din 5 martie 2001 şi, respectiv, la punerea sub sechestru a bunurilor reclamantului.
37. Prin încheierea din data de 26 august 2003, judecătoria a autorizat punerea sub sechestru a bunurilor reclamantului. Această încheiere a fost confirmată prin decizia din data de 10 noiembrie 2003 a tribunalului judeţean, care a respins recursul reclamantului.
38. La data de 16 ianuarie 2004, apartamentul reclamantului a fost pus sub sechestru.
39. Prin hotărârea din data de 20 septembrie 2006, judecătoria a admis cererea prefecturii şi l-a obligat pe reclamant să îi restituie acesteia suma de 77.698.500 ROL pentru sumele încasate în temeiul hotărârii din data de 5 martie 2001. Prin aceeaşi hotărâre, reclamantul a fost condamnat şi la plata către prefectură a sumei de 5.450.400 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.În observaţiile sale formulate ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul precizează că recursul său împotriva hotărârii respective a fost respins prin decizia din 24 ianuarie 2007 a tribunalului judeţean. Această decizie nu a fost depusă la dosar.
H. Plângerile penale împotriva prefectului şi a altor funcţionari ai prefecturii
40. La date neprecizate, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă judecătorie cu plângeri penale fără a se constitui parte civilă împotriva prefectului şi a altor funcţionari ai prefecturii pe care îi acuza că au comis abuzuri, au produs falsuri şi au refuzat să pună în executare hotărârile judecătoreşti definitive. Plângerile sale au făcut obiectul unor soluţii de neîncepere a urmăririi penale, din cauza anulării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea sa.
I. Situaţia actuală a reclamantului
41. La data de 29 ianuarie 2007, reclamantul a achitat prefecturii toate sumele prevăzute în sentinţa din 20 septembrie 2006 (paragraful 39 de mai sus), adică 83.148.900 ROL, lucru pe care aceasta l-a confirmat printr-o adresă din data de 30 ianuarie 2007, trimisă executorului judecătoresc.
42. Printr-o adresă din data de 2 iulie 2007, prefectura a informat Guvernul că reintegrarea reclamantului nu este posibilă deoarece ministerul nu a autorizat înfiinţarea unui post de consilier-expert de gradul I A, deşi instituţia respectivă nu dispunea de niciun post vacant.
II. Dreptul intern pertinent
43. Prevederile relevante din Codul de procedură civilă sunt următoarele:
Articolul 330
„Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică (...).”
Articolul 3301
„În cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.”
44. Art. 330 şi 3301 au fost abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă nr. 58/2003, intrată în vigoare la data de 27 august 2003.
Î N D R E P T
I. Asupra pretinsei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenţie
45. Reclamantul se plânge de neexecutarea hotărârilor judecătoreşti din 5 martie 2001 şi din 20 mai 2002 ale Judecătoriei Bistriţa, precum şi de anularea lor printr-un recurs în anulare. El consideră că autorităţile au amânat în mod inacceptabil executarea hotărârilor respective, ale căror efecte au fost în final anulate integral după admiterea recursurilor în anulare. El invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în părţile sale relevante:
Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).”
A. Observaţie preliminară
46. Curtea apreciază că procedura prin care se urmăreşte obligarea prefecturii la plata unei amenzi, soluţionată prin sentinţa din 20 mai 2002, nu a fost decât un mijloc indirect de a asigura executarea hotărârii din data de 5 martie 2001 în partea sa referitoare la reintegrarea reclamantului.
47. Prin urmare, ea se va limita la a analiza capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte hotărârea judecătorească din data de 5 martie 2001. B. Asupra admisibilităţii
48. Guvernul invocă excepţia incompatibilităţii ratione materiae, apreciind că art. 6 § 1 din Convenţie nu este aplicabil în speţă. El citează în acest sens Cauza Pellegrin împotriva Franţei [MC] (nr. 28.541/95, §§ 64-66, CEDO 1999 VIII) şi arată că reclamantul îndeplinea sarcini legate de exercitarea puterii publice, deoarece era director de resurse umane, secretariat şi relaţii cu publicul într-o instituţie publică, şi anume în cadrul prefecturii. În plus, el nu îndeplinea funcţii de subordonare, ci beneficia de o anumită independenţă.
49. Reclamantul solicită Curţii să respingă excepţia Guvernului cu motivarea că era vorba de un litigiu de muncă ce nu se referea la activitatea funcţionarilor publici. El subliniază că activitatea într-o direcţie de resurse umane, ca activitate auxiliară, se desfăşoară după criterii generale, aplicabile în toate sectoarele, inclusiv în administraţia publică.
50. Curtea reaminteşte că a respins deja o excepţie similară a Guvernului în Cauza Ştefănescu împotriva României (nr. 9.555/03, §§ 20-21, 11 octombrie 2007), statuând că, în temeiul jurisprudenţei sale recente (Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, [MC], nr. 63.235/00, § 62, CEDO 2007-...), pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie în primul rând să fi exclus în mod expres accesul la o instanţă în ceea ce priveşte postul sau categoria de salariaţi în discuţie; conform acestei jurisprudenţe, nimic nu justifică, în principiu, excluderea din garanţiile art. 6 a conflictelor obişnuite de muncă, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorităţii de stat.
51. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost transmise, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată conduce la o altă concluzie în cazul de faţă. Prin urmare, excepţia trebuie respinsă şi reţinut faptul că art. 6 § 1 este aplicabil în speţă.
52. Pe de altă parte, Curtea constată că cererile reclamantului nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu sunt afectate de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, acestea trebuie să fie declarate admisibile.
C. Asupra fondului
1. Neexecutarea hotărârii judecătoreşti din data de 5 martie 2001
53. Guvernul arată că prefectura a făcut demersuri pentru a îl reintegra pe reclamant, de exemplu solicitând sprijinul Ministerului Administraţiei Publice şi al agenţiei judeţene de ocupare a forţei de muncă. În acest sens, el face trimitere la adresele din 25 mai şi 4 septembrie 2001 şi la răspunsurile date acestora (paragrafele 12, 13 şi 18 de mai sus). Mai mult, el consideră că ministerul dispunea de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte numărul de posturi aferente fiecărei prefecturi.
54. În ceea ce priveşte obligaţia de a îi plăti reclamantului sumele stabilite prin sentinţa respectivă, Guvernul observă că prefectura a executat în întregime această parte a hotărârii din data de 5 martie 2001, aşa cum rezultă din hotărârea din data de 20 mai 2002 (paragraful 27 de mai sus).
55. Pentru a concluziona, acesta consideră că neexecutarea hotărârii din 5 martie 2001 în partea sa referitoare la reintegrarea reclamantului era justificată de o situaţie de imposibilitate obiectivă, şi anume indisponibilitatea unor posturi de consilieri-experţi de gradul I A la prefectură. Mai mult, în ciuda acestei situaţii, instituţia debitoare nu a rămas inactivă, ci i-a propus reclamantului alte două posturi care corespundeau pregătirii sale (paragraful 18 in fine de mai sus).
56. Reclamantul contestă cu tărie argumentele Guvernului, subliniind că prefectura dispunea de posturi vacante, lucru care reiese din anunţul de concurs din data de 2 februarie 2001 (paragraful 8 de mai sus), din înfiinţarea departamentului de resurse umane, cu un nou post de director (paragraful 11 de mai sus), din ordinele prefectului din 8 şi 19 martie 2002 (paragraful 21 de mai sus), precum şi din statul de funcţii al prefecturii (paragraful 23 de mai sus). El consideră că, deşi instituţia în cauză ar fi trebuit să îi propună unul din posturile vacante în temeiul hotărârii din data de 5 martie 2001, ea a acţionat cu rea-credinţă, refuzându-i participarea la concursul menţionat mai sus.
57. Pe de altă parte, reclamantul mai observă că ministerul nu a răspuns la adresa prefecturii din data de 7 septembrie 2001 (paragraful 19 de mai sus). În ceea ce priveşte adresa din 4 septembrie 2001 trimisă agenţiei judeţene de ocupare a forţei de muncă, el consideră că nu era vorba de un demers efectiv în vederea reintegrării sale, având în vedere că cele două posturi menţionate de agenţie nu puteau fi ocupate decât prin concurs, deşi hotărârea judecătorească din data de 5 martie 2001 nu reţinuse o astfel de condiţie pentru reintegrarea sa. În opinia reclamantului, dacă prefectura ar fi fost de bună-credinţă, i-ar fi propus unul dintre posturile sale vacante. El arată că, în orice caz, sentinţa respectivă reţinuse obligaţia instituţiei de a-l reintegra într-un anumit post, şi anume acela de consilier-expert de gradul I A. Reclamantul adaugă că salariile din cadrul prefecturii erau mai mari decât salariile aferente posturilor menţionate de agenţie.
58. Reclamantul insistă asupra faptului că, refuzând să îl reintegreze, prefectura a rămas într-o pasivitate totală după data de 7 septembrie 2001 şi până la anularea sentinţei, la data de 10 aprilie 2003. El consideră că o asemenea perioadă nu poate fi considerată rezonabilă.
59. În ceea ce priveşte plata salariilor, reclamantul recunoaşte că debitoarea i-a plătit aceste sume fără ca el să muncească, întrucât aceasta nu înţelegea să îi propună un post, deşi avea mai multe posturi disponibile. Totuşi, el ţine să precizeze că a restituit prefecturii toate aceste sume după decizia din data de 20 septembrie 2006 (paragrafele 39 şi 41 de mai sus).
60. Curtea reaminteşte că executarea unei hotărâri judecătoreşti, indiferent de la ce instanţă ar emana ea, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces“ în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pp. 510-511, § 40, şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V).
61. Când autorităţile sunt obligate să acţioneze în executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inerţie atrage răspunderea statului sub aspectul art. 6 § 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, Hotărârea din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315-C, p. 55, § 44).
62. În speţă, Curtea observă că prin hotărârea definitivă din data de 5 martie 2001, Judecătoria Bistriţa a dispus ca prefectura să îl reintegreze pe reclamant într-un post de consilier-expert de gradul I A şi să îi plătească anumite sume cu titlu de salarii.
63. Cu privire la obligaţia de reintegrare, aceasta nu a fost încă executată, prefectura indicându-i reclamantului lipsa de posturi vacante. În măsura în care Guvernul vede în această situaţie o imposibilitate obiectivă de executare (paragraful 55 de mai sus), Curtea reaminteşte că judecătoria, prin hotărârea menţionată mai sus, a reţinut că postul respectiv figura în statul de funcţii al prefecturii, întrucât numărul de consilieri-experţi de gradul I A nu fusese redus (paragraful 9 de mai sus). Pe de altă parte, prefectura invocase argumentul inexistenţei unui astfel de post în faţa instanţelor naţionale, care l-au respins în mod definitiv (paragrafele 14 şi 25 de mai sus).
64. Aşadar, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului cu privire la lipsa posturilor disponibile în cadrul prefecturii.
65. În ceea ce priveşte demersurile efectuate de Guvern în vederea reintegrării reclamantului (paragraful 53 de mai sus), Curtea observă că scrisoarea din data de 25 mai 2001 a prefecturii şi răspunsul din data de 4 mai 2001 al ministerului au fost luate deja în calcul în decizia din 25 iunie 2001. Cât priveşte adresele din 4 şi 7 septembrie 2001, deşi au fost ulterioare acestei decizii, prin hotărârea din data de 5 martie 2001, judecătoria constatase caracterul pur formal al oricărei adrese de acest tip, având în vedere existenţa postului solicitat chiar în cadrul prefecturii.
66. Curtea observă alături de reclamant că, în orice caz, cele două posturi menţionate în răspunsul agenţiei judeţene a locurilor de muncă nu puteau fi ocupate decât în urma unui concurs, deşi hotărârea definitivă din data de 5 martie 2001 îi impunea prefecturii o obligaţie necondiţionată de a-l reintegra pe reclamant. În acest context, ea apreciază că ar fi nerezonabil să îi reproşeze acestuia faptul că nu şi-a manifestat intenţia de a participa la un concurs ale cărui rezultate erau incerte.
67. Curtea găseşte deosebit de frapant faptul că prefectura, instituţie publică ce face parte integrantă din administraţia statului, a refuzat reintegrarea reclamantului o perioadă atât de lungă, deşi prefectului i-au fost adresate propuneri în acest sens (paragrafele 22 şi 29 de mai sus). Mai mult chiar, prefectura nici nu a încercat să îi propună reclamantului un alt post, aşa cum ia sugerat şi judecătoria în hotărârea sa din 5 martie 2001.
68. Cât priveşte argumentul Guvernului referitor la marja de apreciere a Ministerului Administraţiei Publice (paragraful 53 de mai sus), Curtea arată că exercitarea puterilor etatice care au o influenţă asupra drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie atrage răspunderea statului, independent de forma în care sunt exercitate aceste puteri (Vodopyanovy împotriva Ucrainei, nr. 22.214/02, § 33, 17 ianuarie 2006) şi că administraţia constituie un element al statului de drept al cărui interes se identifică, aşadar, cu cel al unei bune administrări a justiţiei (Hornsby, menţionată mai sus, p. 511, § 41).
69. În ceea ce priveşte obligaţia prefecturii de a-i plăti salariile reclamantului, Curtea constată că instituţia i le-a plătit acestuia în urma recursului său la procedura de executare silită. Totuşi, recursul în anulare fiind admis, el a fost obligat să restituie toate sumele încasate astfel, plus cheltuieli de judecată (paragrafele 36, 39 şi 41 de mai sus). Prin urmare, hotărârea judecătorească din data de 5 mai 2001 rămâne neexecutată până în prezent şi în partea sa referitoare la plata sumelor de bani.
70. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească din data de 5 martie 2001
71. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
2. Anularea hotărârii judecătoreşti din data de 5 martie 2001
72. Guvernul arată că, în urma Cauzei Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), prevederile Codului de procedură civilă referitoare la „recursul în anulare“ au fost abrogate, astfel încât procurorul general nu mai are posibilitatea să supună unei noi judecăţi o decizie definitivă şi irevocabilă. Totuşi, Guvernul consideră că prezenta cauză este diferită de Cauza Brumărescu.
73. Reclamantul consideră că introducerea recursului în anulare nu a avut alt scop decât acela de a-i exonera pe agenţii unei instituţii publice de responsabilitatea care le revenea în temeiul hotărârii din data de 5 martie 2001. În orice caz, el adaugă că o hotărâre judecătorească definitivă nu ar trebui să poată fi rejudecată vreodată.
74. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
75. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, menţionată mai sus, § 61; S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 32, 1 decembrie 2005), deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
76. În speţă, hotărârea definitivă din data de 5 martie 2001 a Judecătoriei Bistriţa a fost anulată în urma admiterii, prin decizia din data de 10 aprilie 2003 a Curţii Supreme, a unui recurs în anulare introdus de procurorul general al României (paragrafele 31 şi 33 de mai sus).
77. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că anularea acestei hotărâri i-a încălcat reclamantului dreptul la un proces echitabil.
78. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
79. Reclamantul susţine că s-a produs o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza punerii sub sechestru a apartamentului său în urma anulării hotărârii judecătoreşti din data de 5 martie 2001 pe calea recursului în anulare. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
80. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
81. Guvernul consideră că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului era prevăzută de lege la data evenimentelor, urmărea un scop legitim, şi anume corecta aplicare a legii, şi respecta principiul proporţionalităţii între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. În opinia sa, decizia instanţei supreme s-a limitat la a corecta erorile instanţelor inferioare, pentru a asigura respectarea legii.
82. Reclamantul insistă asupra faptului că apartamentul său a fost pus sub sechestru în urma anulării hotărârii judecătoreşti din data de 5 martie 2001 pe calea recursului în anulare, ceea ce l-a împiedicat să facă lucrări de reparaţii în vederea închirierii lui.
83. Ţinând cont de concluziile sale de la paragrafele 77 şi 78 de mai sus, Curtea apreciază că nu este cazul să statueze asupra temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra celorlalte pretinse încălcări ale Convenţiei
84. Din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că autorităţile nu au analizat cu diligenţa cuvenită plângerile sale penale împotriva prefectului şi a celorlalţi funcţionari ai prefecturii (paragraful 40 de mai sus).
85. Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 nu presupune dreptul de a pune sub urmărire penală sau de a condamna un terţ, nici o obligaţie de rezultat, presupunând că orice urmărire trebuie să se finalizeze printr-o condamnare sau chiar prin pronunţarea unei anumite pedepse (a se vedea, mutatis mutandis, Perez împotriva Franţei [MC], nr. 47287/99, § 70, CEDO 2004-I).
86. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins cu aplicarea art. 35 § 4.
87. Invocând art. 8 din Convenţie, reclamantul consideră că refuzul prefecturii de a executa cele două hotărâri judecătoreşti definitive i-a încălcat dreptul la muncă, ceea ce a generat neînţelegeri în familie.
88. Curtea reaminteşte că, prin Convenţie, dreptul la muncă nu este garantat ca atare. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins, cu aplicarea art. 35 paragrafele 3 şi 4 din Convenţie, ca fiind incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei.
89. Reclamantul mai invocă şi art. 14 din Convenţie şi se plânge că a fost victima unei atitudini discriminatorii din partea prefecturii, din cauza apartenenţei sale politice.
90. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este deloc susţinut de probele aflate la dosar. Prin urmare, aceasta consideră că trebuie respins, cu aplicarea art. 35 paragrafele § 3 şi 4 din Convenţie, ca vădit neîntemeiat.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
91. Conform art. 41 din Convenţie, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.
A. Prejudiciu
92. Reclamantul solicită executarea integrală a sentinţei din 5 martie 2001, în sensul reintegrării sale în postul de consilier-expert de gradul I A şi al plăţii salariilor lunare aferente acestui post până la reintegrarea sa. În plus, el solicită suma de 854.000.000 lei vechi româneşti (ROL) pentru salariile nete aferente perioadei 28 iunie 2000 - 31 august 2007, actualizate în funcţie de rata inflaţiei. De asemenea, el solicită ca statul să plătească la casa de asigurări de sănătate şi la casa de pensii, în numele său, suma de 162.360.000 ROL, cu titlu de contribuţii pentru aceeaşi perioadă. În sprijinul cererii sale, reclamantul prezintă o expertiză contabilă din data de 18 septembrie 2007.
93. Reclamantul solicită şi suma de 255.500.000 ROL pentru prejudiciul moral suferit din cauza refuzului autorităţilor de a-l reintegra şi suma de 146.000.000 ROL pentru prejudiciul moral suferit din cauza ingerinţei în dreptul său de proprietate. El susţine că starea sa de sănătate s-a agravat şi că a suferit o stare de depresie ce a necesitat spitalizare.
94. El precizează că lasă la latitudinea Curţii să aprecieze dacă prefectura ar trebui condamnată la plata unei amenzi de 300.000 ROL pe zi de întârziere până la reintegrarea sa.
95. Guvernul consideră că reclamantul nu poate pretinde, cu titlu de daune materiale, decât cele două sume stabilite prin hotărârea judecătorească din data de 5 martie 2001, actualizate în funcţie de rata inflaţiei. În opinia sa, aceste sume sunt următoarele: 35.058.000 ROL reprezentând valoarea salariilor aferente perioadei 13 iulie 2000 - 28 februarie 2001, actualizate, şi 186.993.000 ROL pentru salariul lunar actualizat. Guvernul prezintă în acest sens un document de la Institutul Naţional de Statistică referitor la rata inflaţiei în perioada iunie 2001 - septembrie 2007.
96. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul moral invocat şi pretinsa încălcare a Convenţiei. În plus, el arată că suma solicitată cu acest titlu este excesivă şi că, în orice caz, o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui o reparaţie suficientă a pretinsului prejudiciu moral suferit de reclamant.
97. Curtea reaminteşte că a constatat deja încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie din cauza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive care dispunea reintegrarea reclamantului şi plata de despăgubiri, precum şi din cauza anulării acestei hotărâri pe calea unui recurs în anulare. De asemenea, ea reaminteşte că o hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, faţă de Convenţie, de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele.
98. În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că reintegrarea reclamantului în postul său şi plata sumelor recunoscute prin hotărârea definitivă din data de 5 martie 2001, reactualizate pe baza ratei inflaţiei, şi anume a sumei de 8.226 euro (EUR), ar repune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie nu ar fi fost încălcate. În plus, având în vedere că angajatorul este singurul în măsură să plătească la casa de asigurări de sănătate şi la casa de pensii cotizaţiile aferente salariilor datorate, este de datoria Guvernului să ia măsurile necesare în acest sens (Miclici împotriva României, nr. 23.657/03, § 67, 20 decembrie 2007).
99. Dacă statul pârât nu procedează la executarea hotărârii judecătoreşti în discuţie în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte că Guvernul va trebui să îi plătească reclamantului o anumită sumă cu titlu de daune materiale. Ţinând cont de informaţiile trimise de părţi cu privire la sumele datorate reclamantului, ajustate în funcţie de rata inflaţiei, de cererile de reparaţie echitabilă ale acestuia şi de observaţiile Guvernului, Curtea apreciază că se cuvine să îi acorde reclamantului suma de 8.226 EUR, ce corespunde cu despăgubirile stabilite prin hotărârea din data de 5 martie 2001, reactualizate pe baza ratei inflaţiei, plus o sumă suplimentară de 5.000 EUR, adică în total 13.226 EUR, cu titlu de daune materiale.
100. Curtea apreciază că, în orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă reclamantului suma de 2.000 EUR cu titlu de daune morale.
101. Având în vedere concluziile sale de la paragrafele 46, 47 şi 97 de mai sus, Curtea respinge cererea reclamantului cu privire la plata amenzii de către prefectură.
B. Cheltuieli de judecată
102. Reclamantul solicită suma de 46.420.000 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în vederea executării hotărârilor judecătoreşti definitive. În acest sens, el prezintă anumite documente justificative.
103. Guvernul nu se opune acordării către reclamant a unei sume care să corespundă cu cheltuielile de judecată legate de procedura naţională şi de procedura în faţa Curţii, cu condiţia ca ele să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza. El arată că cheltuielile efectuate în procedura internă ar fi putut fi obţinute în cadrul acestei proceduri. În orice caz, Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat documente justificative decât pentru suma de 20.450.000 ROL.
104. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În temeiul art. 41 pot fi recuperate numai cheltuieli de judecată în cuantum rezonabil şi care au fost într-adevăr necesare pentru a încerca să se corecteze, în ordinea juridică internă şi în faţa Curţii, încălcările constatate de către aceasta (a se vedea, mutatis mutandis, I.J.L. şi alţii împotriva Regatului Unit, din 19 septembrie 2000, cererile nr. 29.522/95, 30.056/96 şi 30.574/96, Culegere 2000-IX, § 151).
105. În speţă, ţinând cont de documentele justificative prezentate de reclamant şi având în vedere criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră ca fiind rezonabilă suma de 600 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
106. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. respinge excepţia preliminară a Guvernului;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe neexecutarea hotărârii din data de 5 martie 2001 a Judecătoriei Bistriţa, pe anularea acestei hotărâri printr-un recurs în anulare (art. 6 § 1 din Convenţie) şi încălcarea dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1) şi inadmisibilă în rest;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza neexecutării hotărârii judecătoreşti din data de 5 martie 2001;
4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza anulării acestei hotărâri printr-un recurs în anulare;
5. hotărăşte că nu este necesar să statueze asupra temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
6. hotărăşte:
a)că statul pârât trebuie să execute hotărârea judecătorească din data de 5 martie 2001, să îl reintegreze pe reclamant în postul său şi să îi plătească despăgubirile stabilite prin această hotărâre, reactualizate pe baza ratei inflaţiei, şi anume suma de 8.226 EUR (opt mii două sute douăzeci şi şase euro), în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b)că, în lipsa acestei executări, statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen, pe lângă suma de 8.226 EUR, ce corespunde despăgubirilor stabilite prin hotărârea din data de 5 martie 2001, reactualizate pe baza ratei inflaţiei, suma suplimentară de 5.000 EUR (cinci mii euro), adică în total 13.226 EUR (treisprezece mii două sute douăzeci şi şase euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune materiale;
c)că, în orice caz, statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen, următoarele sume:
(i)
2.000 EUR (două mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale;
(ii)
600 EUR (şase sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată;
d)ca sumele menţionate la lit. b) şi c) să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;
e)că, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
7. respinge cererea de satisfacţie echitabilă în rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 29 iulie 2008, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy