©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 7 februarie 2008
CAUZA ŢEŢU împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 10108/02)
STRASBOURG
Devenită definitivă la 07/05/2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Ţeţu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 17 ianuarie 2008,
a pronunţat hotărârea următoare, adoptată la aceeaşi dată :
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 10108/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui Stat, dl. Virgil Valentin Ţeţu (« reclamantul »), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») la 24 septembrie 1998 în baza fostului articol 25 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (« Convenţia »).
2. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de dl. Răzvan Horaţiu Radu, Agent al Guvernului român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare din Protocolul nr. 11 la Convenţie (articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
4. La 17 octombrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, ea a hotărât că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamantul s-a născut în 1937 şi domiciliază în Neuchâtel, în Elveţia.
6. El era proprietarul unui apartament situat în Braşov. În 1981, în momentul când a decis să fugă în străinătate pentru a scăpa de regimul comunist, reclamantul mai avea de achitat 38 338 lei din preţul total al apartamentului care era de 118 997 lei. La 30 mai 1981, Statul a luat în posesie apartamentul, fără nici o despăgubire, cu aplicarea decretului nr. 223/1974, care prevedea confiscarea bunurilor care aparţineau persoanelor care părăsiseră ilegal România.
7. După 1990, reclamantul a iniţiat în acelaşi timp două proceduri spre a obţine restituirea apartamentului, un întemeiată pe dreptul comun şi a doua iniţiată în virtutea Legii nr. 112/1995.
A. Acţiunea în revendicare imobiliară
8. La 19 martie 1996, reclamantul a introdus la judecătoria Braşov o acţiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva primăriei Braşov şi întreprinderii RIAL, administratoare a bunurilor Statului. El a cerut să fie recunoscut ca proprietar al apartamentului pe care Statul şi l-a însuşit în mod pretins abuziv în 1981. Înţelegând să ceară constatarea nulităţii hotărârii din 30 mai 1981, reclamantul a susţinut că confiscarea apartamentului în cauză în baza decretului nr. 223/1974 a fost abuzivă şi ilegală, deoarece nu i s-a plătit nici o despăgubire.
9. La 23 iulie 1996, acţiunea în revendicare imobiliară a fost înregistrată în registrul funciar (cartea funciară).
10. La 22 august 1996, întreprinderea RIAL a vândut soţilor R. apartamentul în cauză, pe care aceştia din urmă îl locuiau în calitate de locatari.
11. la o dată care nu a fost precizată, soţii R. au cerut să intervină în procedura din faţa judecătoriei, sub motiv că ei erau proprietarii apartamentului, ca urmare a vânzării încheiate la 22 august 1996.
12. Prin sentinţa din 31 octombrie 1996, judecătoria de Braşov a respins acţiunea reclamantului, judecând că însuşirea apartamentului de către Stat fusese legală. Ea a constatat că decretul nr. 223/1974 care prevedea confiscarea fără despăgubire a bunurilor persoanelor care părăsiseră ilegal ţara instituise o sancţiune faţă de persoanele care fugeau din România. Ea a considerat că hotărârea reclamantului de a fugi din ţară, în 1980, a reprezentat o acceptare implicită a acestor dispoziţii legale. Ea a admis cererea soţilor R., în calitate de intervenienţi în procedură, şi a constatat că ei erau proprietarii apartamentului în cauză.
13. Această sentinţă a fost confirmată de tribunalul judeţean Braşov la 29 octombrie 1997 şi de Curtea de Apel Braşov la 7 aprilie 1998.
B. Prima cerere de restituire fondată pe legea nr. 112/1995
14. La 24 iulie 1996 reclamantul a depus o cerere de restituire în natură a apartamentului pe lângă Comisia administrativă de aplicare a legii nr. 112/1995 din Braşov (« Comisia »).
15. Printr-o decizie din 14 martie 1997, Comisia a constatat că apartamentul era ocupat de locatari şi a respins cererea de restituire. Nici o menţiune nu s-a făcut cu privire la vânzarea, din 22 august 1996, a apartamentului către locatari.
16. Reclamantul a atacat hotărârea în faţa judecătoriei Braşov. Prin sentinţa din 25 septembrie 1997, i-a fost respinsă cererea, instanţa apreciind că hotărârea Comisiei era legală. E a subliniat că legea nr. 112/1995 prevedea că puteau fi restituite numai locuinţele în care continuau să locuiască foştii proprietari sau locuinţele neocupate. Or, în speţă condiţiile de restituire în natură a apartamentului nu erau îndeplinite.
17. Reclamantul a depus un apel, care a fost primit prin hotărârea din 16 martie 1998 a tribunalului judeţean Braşov. Judecătorii au constatat că la 23 iulie 1996 acţiunea în revendicare imobiliară introdusă de reclamant fusese înregistrată în cartea funciară. Ca urmare, ţinând seama de dispoziţiile hotărârii Guvernului nr. 11/1997, vânzarea apartamentului ar fi trebuit să fie suspendată până în momentul când instanţele se vor fi pronunţat în mod definitiv în acţiunea în revendicare introdusă de reclamant. Tribunalul judeţean a anulat hotărârea administrativă din 14 martie 1997 prin care cererea de restituire a apartamentului fusese respinsă.
18. Comisia a depus recurs, susţinând că hotărârea definitivă din 7 aprilie 1998 a Curţii de Apel de Braşov, dată în cadrul acţiunii în revendicare, confirmase legalitatea confiscării de către Stata a apartamentului în cauză cu aplicarea decretului nr. 223/1974.
19. Printr-o hotărâre definitivă din 7 decembrie 1998, Curtea de Apel din Braşov a respins recursul depus de Comisie şi a confirmat hotărârea dată de tribunalul judeţean. Ea a constatat din nou încălcarea legii nr. 112/1995 de către Comisie, care ar fi trebuit, pe de o parte, să suspende procedura de vânzare a apartamentului către locatari şi, pe de altă parte, să se pronunţe asupra dreptului reclamantului de a primi o indemnizaţia în cazul în care ea ar fi apreciat că nu erau întrunite condiţiile pentru restituirea în natură.
C. Acţiunea în anulare a contractului de vânzare încheiat între Stat şi foştii chiriaşi
20. La 1 februarie 1999 reclamantul a introdus o acţiunea în faţa judecătoriei din Braşov în sensul anulării contractului de vânzare încheiat la 22 august 1996 între Stat şi soţii R. El a cerut de asemenea tribunalului să oblige Comisia să îi restituie apartamentul.
21. Prin sentinţa din 9 aprilie 1999, judecătoria din Braşov a respins acţiunea sub motiv că contractul de vânzare fusese încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale. Văzând această concluzie, a refuzat să oblige Comisia să restituie apartamentul, apreciind că nu se putea substitui acestei comisii,unica competentă spre a decide în această privinţă.
22. La 1 septembrie 1999, tribunalul judeţean Braşov a confirma această sentinţă, respingând argumentele reclamantului privitoare la cauza de nulitate a contractului de vânzare dată fiind înregistrarea acţiunii în revendicare imobiliară în cartea funciară înainte de încheierea contractului menţionat. El a judecat că obligaţia legală de a suspenda vânzarea nu se referea la apartamentul în cauză, cu numai la apartamentele pe care Statul şi le însuşise ilegal, care nu făceau obiectul legii nr. 112/1995. În plus, el a apreciat că anularea de către tribunale a hotărârii Comisiei din 14 martie 1997 prin care cererea de restituire a reclamantului fusese respinsă nu însemna recunoaşterea dreptului său de i se restitui imobilul în natură.
23. La 27 martie 2000, Curtea de Apel de Braşov a respins recursul depus de reclamant contra hotărârea din 1 septembrie 1999.
D. a doua cerere de restituire în temeiul legii nr. 112/1995
24. Ţinând seama de anularea hotărârii administrative din 14 aprilie 1997 prin hotărârea definitivă din 7 decembrie 1998, la 14 ianuarie 1999, reclamantul a depus o nouă cerere de restituire la Comisie.
25. După ce a amânat examinarea Cererii spre a aştepta soluţia litigiului privitor la anularea contractului de vânzare între Stat şi soţii R., la 24 aprilie 2000 Comisia a respins cererea, sub motiv că reclamantului ăi fuseseră respinse pretenţiile în cadrul acţiunii în anulare a contractului de vânzare. Reclamantul a contestat această decizie.
26. Prin sentinţa din 3 mai 2001, judecătoria din Braşov a respins contestaţia reclamantului contra noii hotărâri administrative. Ea a constatat că reclamantul solicitase numai restituirea în natură a apartamentului, fără a cere cu titlu subsidiar despăgubiri. În puls, a apreciat că numai locuinţele în care continuau să locuiască foştii proprietari sau locuinţele neocupate puteau fi restituite în natură. Ca urmare, tribunalul a apreciat că cererea reclamantului fusese legal respinsă, căci reclamantul nu mia locuia în apartamentul în cauză. În speţă, începând 25 cu ianuarie 1990 terţe persoane au locuit în apartamentul în cauză şi continuaseră să locuiască acolo în calitate de locatari până în 1996, data intrării în vigoare a normelor de aplicare a legii nr. 112/1995.
27. La 5 octombrie 2001, tribunalul judeţean de Braşov a confirmat această sentinţă.
28. La 22 ianuarie 2002, Curtea de Apel de Braşov a admis recursul depus de reclamant şi a anulat noua hotărâre administrativă din 24 aprilie 2000 refuzând restituirea în natură a apartamentului. Ea a apreciat că foştii proprietari ai caselor naţionalizate aveau dreptul la restituirea în natură în baza legii nr. 112/1995, dacă se îndeplineau două condiţii: (i) naţionalizarea să se fi făcut conform legislaţiei epocii şi (ii) locuinţa în cauză să nu fie ocupată de terţi. ea a apreciat că, conform normelor de aplicare ale legii nr. 112/1995, noţiunea de apartament neocupat viza trei categorii de locuinţe: locuinţele neocupate la 22 decembrie 1989 în baza unui contract de închiriere, locuinţele ocupate la le 22 decembrie 1989, dar neocupate la data intrării în vigoare a legii nr. 112/1995, sau/şi locuinţele devenite neocupate după intrarea în vigoare a legii menţionate. Judecătorii au constatat că apartamentul în cauză intra dans în prima categorie de locuinţe, deoarece la 22 decembrie 1989, el nu era ocupat nici de facto nici în baza vreunui contract de închiriere de către terţi. Ca urmare, era neocupat în decembrie 1989 şi putea face deci obiectul unei restituiri în natură către fostul proprietar.
E. A treia cerere în restituire întemeiată pe legile nr. s 112/1995 şi 10/2001
29. La 30 aprilie 2002 reclamantul a depus o nouă cerere pe lângă consiliul judeţean Braşov în cadrul căruia funcţionase Comisia de aplicare a legii nr. 112/1995, solicitând restituirea în natură a apartamentului. El a arătat că în temeiul hotărârii definitive din 22 ianuarie 2002 a Curţii de Apel de Braşov, apartamentul în cauză se încadra în definiţia apartamentului liber în sensul legii nr. 112/1995, putând deci face obiectul unei restituiri în natură. Pe de altă parte, el a arătat că apartamentul nu mai era plus locuit de soţii R. din 20 noiembrie 1996, dată la care părăsiseră România spre a se stabili în Canada.
30. La 29 mai 2002, consiliul judeţean Braşov l-a informat că nu era competent spre a se pronunţa asupra restituirii apartamentului, dar a precizat că a trimis dosarul la primăria Braşov, pe care o consider a fi organul competent spre a se pronunţa cu privire la cererea în temeiul noii legi nr. 10/2001 cu privire la restituirea bunurilor imobiliare preluate abuziv de Stat. Ca urmare, reclamantul a primit din partea întreprinderii RIAL căreia dosarul îi fusese transmis, mai multe cereri de a-şi completa dosarul cu, între altele, un document justificativ, eliberat de autorităţile Statului Elveţian, că nu primise despăgubiri din parte acestui Stat pentru confiscarea suferită în România. Până în prezent, nici o decizie privitoare la cererea de restituire nu i-a fost comunicată reclamantului.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
31. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19‑26) şi Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, §§ 38-53, CEDO 2005‑... (extrase)).
32. Dispoziţiile pertinente din legea nr. 10/2001 (republicată) aşa cum au fost modificate de legea nr. 247/2005 sunt descrise în hotărârea Hertzog şi alţii împotriva României, nr. 34011/02, § 23, 26 iulie 2007.
33. Funcţionarea societăţii pe acţiuni « Proprietatea » este descrisă în cauza Radu împotriva României (nr. 13309/03, §§ 18‑20, 20 iulie 2006).
34. Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima dată prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial din 29 iunie 2007 şi se referă la accelerarea procedurii de indemnizare pentru imobilele preluate abuziv de Stat.
Conform articolului 181 din titlul I din ordonanţă, când Comisia centrală a hotărât acordarea de despăgubiri a căror sumă nu depăşeşte 500 000 lei noi româneşti (« RON »), beneficiarii pot opta între acţiuni la « Proprietatea » şi acordarea de despăgubiri pecuniare. Pentru sumele mai mari de 500 000 RON, cei interesaţi pot reclama despăgubiri pecuniare în sumă de 500 000 RON şi li se vor acorda acţiuni la « Proprietatea » pentru restul.
Conform articolului 7 din titlul II din ordonanţă, în termen de şase luni începând cu intrarea în vigoare a ordonanţei, Guvernul va trebuii să stabilească regulile de desemnare a societăţii care să administreze « Proprietatea ».
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 A CONVENŢIA
35. Reclamantul susţine că neaplicarea hotărârilor justiţiei din 7 decembrie 1998 şi 22 ianuarie 2002, ale Curţii de Apel de Braşov şi vânzarea apartamentului său locatarilor, validată prin hotărârea din 27 martie 2000 a Curţii de Apel Braşov, au încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1, cu următorul conţinut:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. »
A. Asupra admisibilităţii
36. Curtea constată că această cerere nu este în mod manifest neîntemeiată în sens articolului 35 § 3 din Convenţie. ea observă de altă parte că nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Tezele părţilor
a) Teza Guvernului
37. Guvernul consideră că reclamantul nu dispunea de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său de proprietate nu a fost niciodată recunoscut de o hotărâre judiciară definitivă. El invocă în acest sens cauzele Malhous împotriva Republicii Cehe (hot.), nr. 33071/96, CEDO 2000-XII şi Kopecký împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, CEDO 2004‑IX. El susţine că imobilul în cauză fusese naţionalizat conform decretului nr. 223/1974, astfel încât nu se mai afla în patrimoniul reclamantului, fapt confirmat şi de hotărârea definitivă din 7 martie 1998 a Curţii de Apel de Braşov, care a respins acţiunea în revendicare a reclamantului.
38. Fiind vorba de hotărârile definitive din 7 decembrie 1998 şi 22 ianuarie 2002 ale Curţii de Apel din Braşov, Guvernul susţine că acestea nu fac decât să anuleze hotărârile administrative ce refuză restituirea bunului către reclamant, dar fără a impune vreo obligaţie de a face sau de a da Comisiei administrative sau Statului, care să fie susceptibile de a fi puse în executare.
39. Guvernul apreciază că în orice situaţie reclamantul putea obţine o indemnizaţie în virtutea legii nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005 şi de actele normative de aplicare ulterioară.
b) Teza reclamantului
40. Reclamantul subliniază că, în hotărârea sa definitivă din 22 ianuarie 2002, Curtea de Apel din Braşov a statuat că Comisia administrativă a încălcate Legea nr. 112/1995 prin refuzul acestuia de a-i restitui apartamentul reclamat, în ciuda faptului că îndeplinea condiţiile cerute pentru restituirea sa în natură. Din faptul că această hotărâre definitivă a rămas ineficace în detrimentul său, reclamantul apreciază că a fost privat de proprietatea sa cu încălcarea legii naţionale, fără cauză de utilitate publică şi în absenţa oricărei despăgubiri.
41. Reclamantul arată că privarea de care se plânge rezultă şi din vânzarea de către Stat unui terţ a apartamentului reclamat par lui, cu privire la care o procedură în restituire întemeiată pe Legea specială era în pe rol la momentul vânzării. Conform Legii nr. 112/1995, în virtutea căreia a fost încheiată vânzarea, Statul nu putea vinde locatarilor decât bunurile pe care le dobândise legal şi numai în măsura în care aceste bunuri erau ocupate de locatari la 22 decembrie 1989, dată de referinţă pentru aplicarea legii nr. 112/1995. Or, procedura angajată de reclamant a dus la recunoaşterea dreptului său de a i se restitui în proprietate apartamentul, deoarece acest apartament nu era ocupat. Dat fiind că la data vânzării Statul deja fusese atacat în justiţie de reclamant şi că existenţa acestei proceduri fusese indicată în cartea funciară, vânzarea nu putea fi considerată ca legală.
În consecinţă, el apreciază că hotărârea Curţii de Apel din Braşov din 27 martie 2000 prin care s-a refuzat anularea contractului de vânzare în ciuda recunoaşterii dreptului său la restituire echivalează cu o expropriere.
42. Reclamantul subliniază, în fine, că Legea nr. 10/2001 fusese adoptată după ce el obţinuse câştig de cauză prin două hotărâri definitive, în cele două proceduri întemeiate pe Legea nr. 112/1995. El apreciază că noua lege nu oferă posibilitatea de restituire în natură a bunurilor deja vândute de Stat. în plus, reclamantul susţine că în temeiul legii nr. 10/2001, autoritatea competentă pentru a decide asupra pretenţiilor sale faţă de apartament nu era alta decât întreprinderea RIAL, anume cea care era responsabilă de a fi vândut apartamentul cu încălcarea legii nr. 112/1995. În această privinţă, el arată că în ciuda vechimii cererii sale, întreprinderea s-abţinut de la a-i da un răspuns şi s-a mulţumit să îi ceară să prezinte dovada că Statul Elveţian nu îi acordase despăgubiri pentru exproprierea din 1981.
2. Aprecierea Curţii
a) Asupra existenţei unui bun
43. Un reclamant nu poet pretinde o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la « bunurile» sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de « bunuri » poate acoperi atât « bunuri actuale » cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o « speranţă legitimă » de a obţine bucurarea efectivă de un drept de proprietate. Pe de altă parte, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate pe care suntem în imposibilitatea de a-l exercita efectiv nu poate fi considerată cu un « bun » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, şi se aplică acelaşi lucru pentru o creanţă condiţională care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei (vezi Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 şi 83, CEDO 2001VIII).
44. În măsura în care dreptul reclamantului la restituirea în natură a apartamentului fusese recunoscut în ordinea juridică internă printr-o hotărâre definitivă, « bunul » reclamantului ar putea consta în interesul de a si se restitui bunul în natură de către cumpărători. Trebuie deci să se cerceteze dacă acest interes îndeplinea condiţiile necesare pentru a fi considerat ca o « valoare patrimonială » de protejat sub unghiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, anume dacă era vorba de un interes patrimonial având o bază suficientă în dreptul intern (a se vedea mutatis mutandis, Păduraru citat mai sus, § 82).
45. Este incontestabil că interesul reclamantului de a i se restitui apartamentul în natură est un interes patrimonial.
46. Curtea consideră că acest interes patrimonial avea o bază suficientă în dreptul intern, căci a fost recunoscut explicit printr-o hotărâre în justiţie definitivă dată de Curtea de Apel din Braşov la 22 ianuarie 2002. Prin această hotărâre, Curtea de Apel din Braşov a anulat hotărârea administrativă din 24 aprilie 2000 refuzând reclamantului restituirea în natură a apartamentului şi a considerat că el avea dreptul la o astfel de restituire în baza legii nr. 112/1995, condiţiile cerute de această lege fiind întrunite, din motiv mai ales că apartamentul în cauză nu era ocupat de locatari în decembrie 1989.
Curtea nu ar putea reţine argumentul Guvernului potrivit căruia hotărârea din 22 ianuarie 2002 ca şi cea din 7 decembrie 1998 nu sunt susceptibile de executare sub motiv că acest hotărâri nu au făcut decât să anuleze hotărâri administrative, fără a impune obligaţii în sarcina autorităţilor administrative. Ar fi de neconceput într-un Stat de drept, să considere că o hotărâre în justiţie de anulare a unei hotărâri administrative nu antrenează obligaţii în sarcina autorităţilor publice şi acestea din urmă ar putea să o ignore. Pe de altă parte, Comisia administrative s-a considerat ea-însăşi obligată să dea o nouă hotărâre cu privire la restituirea către reclamant, după anularea primei hotărâri prin hotărârea du 7 decembrie 1998.
47. În ochii Curţii, aceste elemente dovedesc că reclamantul era titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român şi care ţinea de protecţia articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Păduraru citat mai sus, § 85).
48. Până la urmă, dreptul reclamantului la restituire, în virtutea legii nr. 112/1995 aşa cum se stabileşte de către Curtea de Apel din Braşov la 22 ianuarie 2002, nu a fost infirmat nici contestat până în prezent.
49. Ca urmare, Curtea apreciază că reclamantul avea asupra apartamentului în cauză un drept patrimonial ce se analizează ca un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
b) Asupra existenţei unei ingerinţe
50. Curtea consideră că această cauză este similară în esenţă cu cauza Străin şi alţii împotriva României mai sus citată, în care Curtea a ajuns la concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1, prin faptul vânzării de către Stat a unor imobile naţionalizate unor terţi după cererea reclamantului de restituire şi înainte ca problema restituirii către vechiul proprietar să fi fost tranşată definitiv de instanţe.
51. În această privinţă, Curtea ia notă că la 22 august 1996 apartamentul reclamat de reclamant a fost vândut de Stat locatarilor, deşi reclamantul depusese la 24 iulie 1996 o cerere de restituire în natură pe lângă Comisia administrative pentru aplicarea legii nr. 112/1995 şi că procedura de revendicare a apartamentului era pe rol la instanţe interne de la 19 martie 1996.
52. Curtea observă de asemenea că, prin efectul cumulat al celor două hotărâri definitive din 7 decembrie 1998 şi 22 ianuarie 2002, Curtea de Apel Braşov judecase că reclamantul îndeplinea condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a apartamentului confiscat în conformitate cu legislaţia de la acea epocă.
53. La fel cu cauza Străin et al. mai sus citată, vânzarea de Stat a apartamentului în litigiu, deşi anterioară confirmării în mod definitiv a dreptului reclamantului la restituire, constituie o ingerinţă în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, tocmai în virtutea faptului că o procedură era pe rol la instanţe în momentul vânzării, precum şi din confirmarea de către instanţe a dreptului reclamantului să obţină restituirea apartamentului.
c) Asupra justificării ingerinţei
54. Curtea a tratat în numeroase reprize cauze ce ridicau probleme similare cu cele din cazul în speţă şi a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, §§ 32‑35, 16 februarie 2006).
55. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt şi nici un argument ce ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de faţă. Curtea reafirmă mai ales că, în contextul legislativ român care reglementează restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a bunurilor altora unor terţi de bună credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de restituire al altuia, se analizează ca o privare de bun. O astfel de privare, asociată cu absenţa totală de despăgubire, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, citat mai sus, §§ 39, 43 şi 59).
56. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că în speţă, blocarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său, asociată cu absenţa totală a despăgubirii, l-a făcut să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor omului garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Pornind de aici, a existat în speţă o încălcare a acestei dispoziţii.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLELOR 6 ŞI 13 DIN CONVENŢIE
57. Reclamantul susţine că vânzarea bunului locatarilor a condus la imposibilitatea de a se pune în execuţie hotărârea definitivă a Curţii de Apel din Braşov din 22 ianuarie 2002, conform căreia Statul ar fi trebuit să-i restituie imobilul, ceea ce a încălcat articolul 6 din Convenţie, cu următorul conţinut :
« 1. Orice persoană are dreptul la judecarea (...), de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, (...).»
58. Reclamantul invocă pe bună dreptate, o încălcare a articolului 13 din Convenţie, cu următorul conţinut :
« Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de (...) convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. »
A. Asupra admisibilităţii
59. Curtea constate că acest capăt de Cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniază de altfel că nu se loveşte de nici un motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să îl declare admisibil.
B. Pe fond
60. Curtea consideră, ţinând seama de concluziile sale care apar în paragrafele 54-56 de mai sus, că nu e cazul să statueze pe fondul acestor cereri (vezi, mutatis mutandis şi între altele, Laino împotriva Italiei [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Popescu şi Daşoveanu împotriva României, nr. 24681/03, § 40, 19 iulie 2007 şi Barcanescu împotriva României, nr. 75261/01, §§ 36-37, 12 octombrie 2006).
III. ASUPRA TUTUROR CELORLALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
61. În temeiul articolului 14 din Convenţie coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul pretinde de asemenea o discriminare între foştii proprietari şi locatarii care au cumpărat locuinţele ce aparţineau primilor.
62. Curtea reaminteşte că nu există diferenţă de tratament decât dacă se introduce o distincţie între situaţii analoage sau comparabile (Spadea şi Scalabrino. împotriva Italiei, hotărâre din 28 septembrie 1995, serie A nr. 315-B, § 45). În speţă, foştii proprietari şi locatarii nu pot fi considerate ca persoane aflate în situaţii comparabile. Nici o aparenţă de încălcare a articolului 14 coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu ar putea fi deci să fie constatată asupra acestui punct.
63. Ţinând seama de ansamblul de elemente aflate în posesia sa, şi în măsura în care ea este competentă spre a cunoaşte afirmaţiile formulate, Curtea nu a relevat nici o aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de Protocoalele acesteia.
64. Rezultă că această parte a Cererii este manifest neîntemeiată şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
65. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »
66. Reclamantul reclamă 89 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral pe care l-ar fi suferit.
67. Guvernul contestă aceste pretenţii şi susţine că Curtea ar trebui să ţină seama de faptul că reclamantul nu achitase integralitatea preşului apartamentului naţionalizat în 1981. Guvernul arată cu acest titlu, că la data la care a părăsit ţara pentru a se stabili în străinătate, în 1981, reclamantul mai avea de achitat încă 38 338 lei din preţul total al apartamentului care era de 118 997 lei.
68. În această privinţă, reclamantul arată că şi Statul i-a confiscat de asemenea autoturismul şi alte bunuri imobile la plecarea sa din România în 1981, bunuri care ar putea compensa valoarea restului de preţ pe care ar mai fi trebuit să îl plătească pentru apartament. În plus, el arată că a suferit de asemenea de lipsa de a se bucura de un bun timp de peste cincisprezece ani, prin refuzul autorităţilor să procedeze la restituirea sa. Această lipsă de a se bucura ar putea de asemenea compensa, în opinia sa, partea neachitată din preţul din apartamentul său.
69. Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, problema aplicării articolului 41 din Convenţie nu se poate încă pune, astfel încât este adecvat să fie rezervată ţinând seama de asemenea de eventualitatea unui acord între Statul pârât şi interesaţi (articolul 75 §§ 1 şi 4 din regulamentul Curţii).
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
70. Reclamantul cere de asemenea 2 326,52 EUR pentru costuri şi cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne, trimiţând acte justificative în acest sens, anume copii ale chitanţelor de plată da taxelor de timbru în sumă totală de 3.348.203 ROL, copie a actelor justificative pentru cheltuielile pentru trei deplasări din Elveţia până în România, în sumă de 1362 franci elveţieni (CHF) şi 306 USD, şi copie a ordinelor de plată pe numele avocaţilor săi români, sume care se ridică la un total de 1802 CHF.
71. Guvernul ne se opune pas alocării de către Curte reclamantului a unei sume corespunzătore costurilor şi cheltuieli de judecată care au fost dovedite şi suportate în mod necesar.
72. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt bazate pe realitate, necesitate şi caracterul rezonabil al nivelului lor. În speţă şi ţinând seama de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile sus-menţionate, Curtea apreciază rezonabilă suma de 2 000 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli de judecată în procedura naţională şi o acordă reclamantului.
C. Majorări de întârziere
73. Curtea judecă adecvat să-şi bazeze rata Majorărilor de întârziere pe rata de dobândă pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară Cererea admisibilă în privinţa cererilor întemeiate pe articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi articolele 6 şi 13 din Convenţie şi inadmisibilă pentru restul;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ;
3. Hotărăşte că nu este cazul să examineze capetele de cereri întemeiate pe articolele 6 şi 13 din Convenţie ;
4. Hotărăşte că problema aplicării articolului 41 din Convenţie nu se poate încă pune;
în consecinţă :
a) o rezervă în ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral ;
b) invită Guvernul şi reclamantul să îi adreseze în scris, în termen de şase luni începând cu data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor cu privire la această problemă şi mai ales să îi aducă la cunoştinţă orice acord la care ar putea ajunge;
c) rezervă procedura ulterioară şi deleagă preşedintele camerei spre a o stabili la nevoie.
5. Hotărăşte
a) că Statul pârât trebuie să achite reclamanţilor în comun, în termen de trei luni începând cu data rămânerii definitive a hotărârii conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 2 000 EUR (două mii euro) cu titlul de costuri şi cheltuieli de judecată, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit asupra sumei respective;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene practicată în această perioadă, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
6. Respinge, pentru restul, cererea de satisfacţie echitabilă în ceea ce este legat de costurile şi cheltuielile de judecată.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 7 februarie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Boštjan M. Zupančič Santiago Quesada
Preşedinte Grefier
Full & Egal Universal Law Academy