CASE OF THE HOLY MONASTERIES v. GREECE - [Romanian Translation]

În cazul Sfintelor Mănăstiri contra Greciei*,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în şedinţă, în conformitate cu Articolul 43 (art. 43) al Convenţiei privind Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) şi cu prevederile relevante ale Regulamentului Curţii A**, în calitate de Cameră compusă din următorii judecători:

dlR.Ryssdal,Preşedinte,

dlB.Walsh,

dlA.Spielmann,

dlN.Valticos,

dnaE.Palm,

dlI.Foighel,

dlA.N.Loizou,

dlA.B.Baka,

dlL.Wildhaber,

precum şi dl M.-A. Eissen, Grefier, şi dl H. Petzold, Grefier-adjunct,

Deliberând în mod privat la 28 ianuarie, 24 martie, 24 august şi 21 noiembrie 1994,

au înaintat următoarea decizie, fiind adoptată la ultima dată menţionată:

_______________________

Remarcile Grefierului

* Cazul este numerotat drept 10/1993/405/483-484. Primul număr corespunde poziţiei din lista dosarelor înaintate Curţii în anul de referinţă (cel de-al doilea număr). Ultimele două numere indică la poziţionarea cazului in lista dosarelor înaintate Curţii din momentul constituirii ei şi la lista corespunzătoare a plângerilor către Comisie.

** Prevederile A din Regulament se aplică la toate cazurile înaintate Curţii înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 (P9), iar după aceea doar la cazurile ce vizează statele care nu intră sub incidenţa Protocolului (P9). Acestea corespund Regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, precum amendat în câteva rânduri consecutiv.

_______________________

PROCEDURA

1. Cazul a fost transmis Curţii de către Comisia Europeană pentru Drepturile Omului („Comisia”) la 7 aprilie 1993, în termenul-limită de trei luni prevăzut de Articolul 32 alineat 1 şi Articolul 47 (art. 32-1, art. 47) al Convenţiei. Dosarul îşi are originea în două plângeri (nrr. 13092/87 şi 13984/88) împotriva Republicii Elene, înregistrate de Comisie în temeiul Articolului 25 (art. 25) de către opt mănăstiri ortodoxe greceşti, Ano Xenia, Ossios Loukas, Agia Lavra Kalavriton, Metamorphosis Sotiros, Asomaton Petraki, Chryssoleontissa Eginis, Phlamourion Volou şi Mega Spiloe Kalavrition, la 16 iulie 1987 şi 15 mai 1988.

Solicitarea Comisiei s-a referit la Articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48) şi la declaraţia prin care Grecia recunoştea jurisdicţia Curţii (Articolul 46) (art. 46). Obiectul solicitării a constat în obţinerea deciziei dacă faptele descrise în dosar constituie din partea statului respondent o violare a angajamentelor asumate în temeiul Articolelor 6, 9, 11, 13 şi 14 (art. 6, art. 9, art. 11, art. 13, art. 14) ale Convenţiei şi a Articolului 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1).

                 În răspunsul dat solicitării făcute în concordanţă cu Articolul 33 alineat 3 (d) al Regulamentului Curţii A, mănăstirile reclamante au declarat că doresc să participe la procedurile corespunzătoare şi au desemnat avocaţii care urmau să-i reprezinte (art. 30 al Regulamentului).

                 Camera ce urma a fi constituită includea din oficiu dl N. Valticos, judecătorul ales de naţionalitate greacă (Articolul 43 al Convenţiei) (art. 43), dl R. Ryssdal, Preşedintele Curţii (Articolul 21 alineat 3(d) al Regulamentului). La 23 aprilie 1993, Preşedintele a ales în baza tragerii la sorţi, în prezenţa Grefierului, numele altor şapte membri după cum urmează: dl B. Walsh, dl R. Macdonald, dl A. Spielamann, dl I. Foighel, dl A.N. Loizou, dl A.B. Baka şi dl L. Wildhaber (Articolul 43 al Convenţiei şi Articolul 21 alineat 4 al Regulamentului) (art. 43). Respectiv, dl Macdonald, care a fost inapt a participa, a fost înlocuit cu dna E. Palm, judecător supleant (Articolele 22, alineat 1 şi 24 alineat 1).

                 Ca Preşedinte al Camerei (Articolul 21, alin. 5 al Regulamentului), dl Ryssdal, acţionând prin intermediul Grefierului, l-a consultat pe Agentul Guvernului Greciei („Guvernul”), avocaţii mănăstirilor reclamante şi Delegatul Comisiei privind organizarea procedurilor (Articolul 37, alin. 1 şi 38 al Regulamentului). Prin urmare, în conformitate cu indicaţiile făcute, Grefierul a recepţionat memoriile Guvernului la 11 octombrie 1993, iar cele ale mănăstirilor reclamante la 23 noiembrie. La data cea din urmă, Secretarul Comisiei a informat Grefierul că Delegatul va prezenta observaţiile sale la audieri.

                 În conformitate cu decizia Preşedintelui, audierile s-au desfăşurat public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 26 ianuarie 1994. Înainte de aceasta, Curtea a desfăşurat o reuniune preparatorie.

În faţa Curţii au apărut:

(a)pentru Guvern

dl P. Georgakopoulos, Consilier SuperiorDelegatul Agentului;

Consiliul Juridic al Statului,

dl K. Grigoriu, Asistent juridic

Consiliul Juridic al Statului,Consiliul;

(b)pentru Comisie

dl J.-C. Geus,Delegat;

(c)pentru mănăstirile reclamante

dl P. Bernitsas, dikigoros (avocat),

dl D. Mirasyesi, dikigoros (avocat),Consilier.

Curtea a audiat adresările către aceştia şi răspunsurile lor la întrebările sale.

ÎN CEEA CE PRIVEŞTE FAPTELE

I.Circumstanţele cazului

  A. Istoricul general

1. Achiziţionarea proprietăţii mănăstirilor

                 Mănăstirile reclamante, care au fost fondate în perioada dintre secolele nouă şi treisprezece, au acumulat un volum considerabil de proprietăţi, în particular prin intermediul donaţiilor făcute înainte de crearea statului Grec în 1829, dar marea majoritate a acestor proprietăţi a fost expropriată pe parcursul primilor ani ai existenţei statului. Însuşi mănăstirile au transmis loturi considerabile de pământ către stat sau persoane care nu avuseseră pământ în proprietate. În perioada Bizanţului şi Imperiului Otoman mănăstirile şi instituţiile religioase în general constituiau aproape singurele instituţii care puteau executa importantele funcţii culturale, sociale şi educaţionale; chiar şi în secolul nouăsprezece după crearea statului Grec, ele încă executau asemenea funcţii.

Statul niciodată nu a atacat proprietatea lor, mănăstirile bucurându-se de diversele lor posesii chiar dacă titlurile de proprietate din timpul Bizanţului sau Imperiului Otoman au dispărut sau au fost distruse. În repetate rânduri, statul a publicat decrete, prin care se recunoştea proprietatea mănăstirilor (decretele din 25 ianuarie, 28 şi 31 martie, 14 iunie, 4 şi 18 august 1933, etc.).

                 Separat de proprietatea acumulată de-a lungul secolelor, mănăstirile au achiziţionat mai recent numeroase loturi de pământ şi clădiri, majoritatea prin donaţii, testamente sau procurări.

                 În conformitate cu Legea nr. 4684/1930, terenurile şi clădirile lor au fost clasificate drept mai curând „proprietate a fi realizată” (ekpiitea perioussia) sau „proprietate a fi menţinută în posesie” (diatiritea perioussia).

Cea de-a doua categorie includea proprietatea considerată necesară pentru necesităţile mănăstirii respective, fiind luat în calcul, inter alia, numărul membrilor şi valoarea istorică ca loc de pelerinaj şi fiind enumerată în decretul adoptat la propunerea Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase. Responsabilitatea pentru gestionarea proprietăţilor a fi realizate a fost transmisă Sfintelor Mănăstiri, exercitarea căreia fiind reglementată de decretul din 5 martie 1932. Acesta prevedea, printre altele, că beneficiile obţinute din acest management urmau să fie utilizate în vederea diminuării deficitului financiar al mănăstirilor, reparaţia şi menţinerea clădirilor şi promovării scopurilor educaţionale şi caritabile.

Responsabilitatea pentru gestionarea proprietăţii a fi realizată a fost transmisă Oficiului pentru Managementul Proprietăţii Bisericeşti (Organismos diikisis ekklisiastikis perioussias).

                 Constituţia din 1952 a autorizat guvernul să exproprieze terenurile în favoarea fermierilor nevoiaşi şi viticultorilor pentru o perioadă de trei ani de la intrarea sa în vigoare. În corespundere cu această prevedere provizorie (Articolul 104), Biserica Ortodoxă Greacă şi Statul au semnat un acord, care a fost ratificat de către stat prin decretul (nr. 2185) din 8 octombrie 1952. Articolul 36, alineatul 5 al căruia prevedea expres că statul se va abţine de la drepturile sale, oferite de Articolul 104 al Constituţiei, privind exproprierea sau arendarea proprietăţii Bisericii Greceşti.

Potrivit acordului, care prevedea că „ pentru primirea de către Stat a terenurilor Bisericii Ortodoxe Greceşti în vederea cedării acestora fermierilor şi viticultorilor nevoiaşi”, Biserica şi mănăstirile vor transfera în favoarea statului patru cincimi din terenurile sale agricole şi două treimi din păşuni şi vor primi în schimb o treime din valoarea reală a acelei proprietăţi. Au fost anexate listele, indicând tipul, locaţia şi aria terenurilor transmise statului şi celor rămase în posesia mănăstirilor. Potrivit Articolului 8 (a), terenurile agricole şi păşunile care era parte a „proprietăţii a fi menţinute” de către mănăstirile Agia Lavra şi Mega Spileo Kalavriton nu au fost acoperite de către acord.

2. Oficiul pentru Gestionarea Proprietăţii Bisericeşti

              Oficiul pentru Gestionarea Proprietăţii Bisericeşti („ODEP”), o entitate a dreptului public sub supravegherea Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase, a fost constituit prin Legea nr. 4684/1930 şi a substituit fostul Fond Eclesiastic General, ce activa din anul 1909.

În secţiunea 7 a acelei Legi Oficiul a fost făcut responsabil pentru gestionarea tuturor proprietăţilor mobile şi imobile aparţinând Sfintelor Mănăstiri, dar responsabilitatea pentru proprietatea a fi menţinută în posesie a fost radiată ulterior de la Oficiu.

Funcţia oficiului ODEP, potrivit prevederilor secţiunii 2, a fost (1) a realiza proprietatea mănăstirilor, (2) a gestiona proprietatea eclesiastică altfel decât cea aparţinând bisericilor şi (3) a folosi veniturile.

              ODEP era condusă de un organ la guvernatorilor, printre membrii căruia din start era şi Arhiepiscopul de Atena, doi înalţi demnitari bisericeşti, un membru superior al Curţii Supreme Administrative, un consilier juridic, şeful Trezoreriei, un reprezentant al Băncii Greciei şi un reprezentant al băncii comerciale. Decretul nr. 2631/1953 reducea numărul membrilor la şapte, trei din care erau persoane laice, desemnate de către Ministerul Educaţiei şi Afacerilor Religioase. Potrivit regulamentelor, elaborate în 1981 şi în vigoare astăzi, numărul membrilor laici a fost majorat la patru.

Prin regulamentul 12, veniturile ODEP urmau a fi utilizate în scopuri bisericeşti, în particular la finanţarea evenimentelor misionare şi educaţionale, precum şi pentru remunerarea anumitor membri clerici.

3. Statutul legal al Bisericii Ortodoxe Greceşti şi Sfintelor Mănăstiri

              Legăturile ce au consolidat naţiunea elenă – iar ulterior Statul Grec – au tradiţii seculare prin intermediul Bisericii Ortodoxe. Interdependenţa statului şi bisericii era deja aparent în reorganizarea administrativă a bisericii care a urmat după restructurarea statului bizantin.

Rolul istoric al bisericii a devenit şi mai important după colapsul Imperiului Bizantin. Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a fost recunoscut as millet basi – lider spiritual, fiind concomitent responsabil faţă de Sublima Poartă, al comunităţii ortodoxe, care a devenit integrată în maşinăria administrativă a Imperiului Otoman prin intermediul bisericii.

              Biserica Ortodoxă Greacă a fost proclamată drept „autocefală” prin decretul regal din 23 iulie 1833 şi, totodată, i s-a conferit primul Caracter, fapt ce era remarcabil permis în contextul spiritului controlului din partea statului; Biserica era independentă de stat doar în domeniul doctrinar.

Articolul 3 al Constituţiei din 11 iunie 1975, în referinţele sale la Volumul Patriarhal din 1850 şi Actul Sinodal din 1928 pe de o parte, şi la Sfântul Sinod al Ierarhilor (Sinodul metropolelor deservite) ca autoritate bisericească supremă pe de altă parte, evidenţia intenţia detaşării de la vechile tradiţii ale controlului de stat. Independenţa proclamată a bisericii nu este, totodată, nelimitată, precum este demonstrat de faptul că Biserica Ortodoxă Greacă este biserica „religiei dominante” şi reprezintă religia însuşi a statului.

              Legea din 27/31 mai 1977 (Legea nr. 590/1977) privind „Caracterul Bisericii Greceşti” prevede, de asemenea, interdependenţa dintre biserică şi stat.

Secţiunea 1 (14) atribuie Bisericii şi unui număr al instituţiilor sale, incluzând mănăstirile, statutul de persoană juridică în dreptul public „respectând relaţiile lor legale”.

Potrivit secţiunii 2, Biserica urmează să coopereze cu Statul în domenii de interes comun, precum educaţia creştină a tinerilor, asumarea statutului instituţiei familiei şi căsătoriei, îngrijirea celor nevoiaşi, protecţia şi menţinerea relicvelor şi monumentelor eclesiastice. Rolul bisericii în viaţa publică este reflectată mai mult prin prezenţa Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase în cadrul şedinţelor pentru alegerea Arhiepiscopului de Atena şi prin participarea autorităţilor bisericeşti la toate evenimentele oficiale ale statului.

Prevederile privind aspectele financiare şi de personal ale bisericii demonstrează mult mai elocvent această interdependenţă. În ceea ce priveşte finanţele, Legea prevede că statul trebuie să contribuie la cheltuielile bisericeşti (secţiunea 46 (1)), că resursele urmează a fi gestionate într-o manieră determinată decizia Sfântului Sinod Permanent, aprobat de Sfântul Sinod al Ierarhilor (secţiunea 46 (2)), şi că acel act managerial este subiectul unui control din partea statului (secţiunea 46 (4)). În ceea ce priveşte politica de personal, prevederile ce-i vizează pe funcţionarii publici sunt aplicate şi faţă de funcţionarii unităţilor de drept public ale bisericilor.

              Secţiunea 39 (1) a Legii descrie Sfintele Mănăstiri drept instituţii religioase ascetice, membrii cărora trăiesc în corespundere cu principiile călugăreşti, regulile sacre ale ascetismului şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe Creştine. Sfintele mănăstiri cad sub incidenţa supervizării din partea arhiepiscopului local (secţiunea 39 (2)). Organizarea şi funcţionarea vieţii spirituale în mănăstiri şi gestionarea lor ţine de responsabilitatea consiliilor călugăreşti în conformitate cu sfintele reguli şi tradiţiile monahale. (secţiunea 39 (4)).

Sfintele Mănăstiri sunt entităţi ale dreptului public (secţiunea 1 (4)). Ele pot fi fondate, comasate sau dizolvate prin decret prezidenţial, adoptat la propunerea Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase în urma consultărilor cu arhiepiscopii locali şi cu aprobarea Sfântului Sinod Permanent (secţiunea 39 (3)).

Deciziile consiliilor mănăstirilor sunt preparatorii în realitate, având efect doar după aprobarea lor de către o autoritate bisericească superioară. Revizuirea juridică este permisă doar împotriva deciziilor ultimei autorităţi bisericeşti.

Sfântul Sinod al Ierarhilor, autoritatea supremă bisericească, are puterea de a gestiona organizarea şi administrarea internă a bisericii şi mănăstirilor; examinează deciziile Sfântului Sinod Permanent, a arhiepiscopilor şi a altor entităţi legale bisericeşti, incluzând mănăstirile (secţiunea 4 (e) şi (g)), asupra căruia statul nu exercită nici o autoritate. Persoanele juridice eclesiastice, care reies din Biserica Greacă, în sensul larg al cuvântului constituie o entitate distinctă de serviciul public şi se bucură de autonomie completă.

  B. Proprietatea mănăstirilor reclamante

1. Sfânta Mănăstire Ano Xenia

              Mănăstirea Ano Xenia a fost fondată în secolul IX pe Muntele Othris din Saloni. Posesiile sale includ 278,70 ha de păduri ce împrejmuiesc clădirile mănăstirii, livezi de măslini, podgorii şi alte terenuri agricole cu clădiri aferente şi o casă şi apartamente în Volos. Mănăstirea şi-a estimat valoarea reală a proprietăţii la mai mult de 180 milioane drahme (GRD).

2. Sfânta Mănăstire Ossios Loukas

              Fondată în anul 947 în provincia Boeotia, mănăstirea Ossios Loukas a fost un important centru cultural pe parcursul perioadei bizantine. Complexul mănăstirii şi mozaica sa sunt considerate drept lucrări importante ale artei bizantine. Proprietatea imobiliară a mănăstirii include un hotel în Atena, o fermă şi câteva parcele de păşune în jurul mănăstirii. Un decret ministerial din 25 ianuarie 1933 conţinea o listă detaliată a acestor proprietăţi. Mănăstirea şi-a estimat valoarea proprietăţii exploatate comercial la mai mult de 130 milioane GRD, excluzând toate clădirile ce-i aparţin şi tezaurele, precum şi terenul agricol aferent.

3. Sfânta Mănăstire Agia Lavra Kalavriton

              Mănăstirea Agia Lavra Kalavriton, fondată în provincia Achea în a. 961, a fost, se pare, un important centru cultural în Pelopones. A fost distrusă în timpul revoluţiei din 1826 şi reconstruită în 1830. Adiţional la complexul monastic, proprietatea ei include un număr de biserici clădiri aferente şi terenuri aferente, câteva parcele de teren arabil, o pădure, o fabrică de ulei şi numeroase apartamente, oficii şi magazine în Atena şi Patras. Valoarea acestora depăşeşte 485 milioane GRD, excluzând complexul monastic şi bisericile.

4. Sfânta Mănăstire Metamorphosis Sotiros

              Mănăstirea Metamorphosis Sotiros a fost ridicată în Meteora în a. 1344 şi s-a bucurat de un imens prestigiu atât pentru locul unde este amplasată, cât şi în calitate de centru al artelor. Proprietatea sa reală cuprinde arii extinse de păduri, o fermă, un apartament şi magazine în Trikkala şi Kalambaka. Un decret ministerial din 16 octombrie 1933 conţinea o listă a terenurilor agricole ale mănăstirii. Proprietatea mănăstirii atinge cifra valorică de circa 465 milioane GRD.

5. Sfânta Mănăstire Asomaton Petraki

              Mănăstirea Asomaton Petraki a fost creată în a. 1000. Dezvoltarea sa a fost remarcată în secolele XVII şi XVIII. Deţine în proprietate un volum substanţial de proprietate, printre care câteva clădiri în Atena, arii extinse a terenurilor agricole şi păduri, infrastructură turistică şi terenuri urbane, valoarea cărora depăşeşte cifra de 43.230,00 milioane GRD; deţine în proprietate o carieră de marmură pe Muntele Parnassus. Un decret ministerial din 4 februarie 1933 conţinea o listă cu proprietăţile mănăstirii.

6. Sfânta Mănăstire Chryssoleontissa Eginis

              Mănăstirea Chryssoleontissa a fost fondată pe insula Aegina în secolul XIII şi a deţine majoritatea terenului insulei – în particular, o insulă nepopulată – a fost expropriată la începutul secolului XX. În afară de complexul monastic, proprietatea imobiliară a mănăstirii cuprinde terenuri agricole, livezi de măslini, case şi apartamente în Aegina, diverse magazine, oficii şi apartamente în Atena. Valoarea estimativă a proprietăţii este de circa 880 milioane GRD.

7. Sfânta Mănăstire Phlamourion Volou

              Mănăstirea Phlamourion Volou este amplasată pe povârnişul de Vest al muntelui Pelion în provincia Magnesia. Proprietatea sa include două păduri cu o arie de 8.241 ha şi 1.049 ha de terenuri agricole, blocuri şi apartamente în Volos.

8. Sfânta Mănăstire Mega Spileo Kalavriton

              Mănăstirea Mega Spileo Kalavriton în Achaea a fost distrusă în 840 şi reconstruită în 1280. Pe lângă complexul monastic şi pădurile din împrejurimi, proprietatea sa include câteva terenuri agricole, păduri şi oficii în Atena; valoarea cărora constituie mai mult de 950 milioane GRD.

II. Practica relevantă şi cadrul juridic naţional

  A.Legea din 5 mai 1987, ce reglementează subiectele proprietăţii bisericeşti („Legea nr. 1700/1987”)

              Legea 1700/1987 a fost publicată în Gazeta Oficială la 6 mai 1987 şi a modificat regulile de gestionare şi reprezentare a proprietăţii din responsabilitatea ODEP, majoritatea membrilor căruia sunt actualmente desemnaţi de către stat. Această lege prevedea că în termen de şase luni de la publicarea sa statul va deveni proprietarul tuturor proprietăţilor mănăstirilor, indiferent dacă acestea deţin sau nu titluri de proprietate, acte de înregistrare sau prevederi statutare ce ar demonstra dreptul lor asupra acestor proprietăţi.

În acest context, trebuie de remarcat faptul că doar tranzacţiile de proprietate, întocmite legal începând cu anul 1856 urmau a fi recunoscute şi luate în consideraţie (Secţiunea 9 a Legii din 30 octombrie 1856 despre înregistrarea proprietăţii imobiliare şi a dreptului asupra acesteia); respectiv Codul Civil cerea înregistrarea legalităţii actelor respective abia din anul 1946. Cu excepţia Dobecanese, Grecia nu a avut nici un evaluator oficial.

Factorii care au determinat statul să modifice regulile vizavi de proprietatea bisericească sunt descrişi în Expunerea de Motive la legea respectivă. Următoarele pasaje ar putea fi menţionate:

„Această lege este cu privire la proprietatea imobiliară a posesiilor bisericeşti contemporane, o întrebare ce odată cu constituirea statului grec modern a cauzat fricţiuni nu doar dintre stat şi biserică, ci şi dintre ultima şi ... popor; în contextul sistemului prezent, multe tezaure naţionale rămân neexplorate ...

Posesiile bisericeşti curente constituie într-o mare parte reminiscenţe ale perioadei când existenţa bisericii depindea exclusiv de proprietatea sa şi chiar de lucrul său fizic. De atunci s-au schimbat radical condiţiile sale de operare. Statul acoperă practic toate necesităţile bisericii. Concomitent cu această lege, au fost constituite pentru prima dată prevederi ce presupun finanţarea de către stat a Sfintelor Mănăstiri şi a bisericii în general, astfel fiind posibilă extinderea misiunii lor spirituale, care este atât de necesară pentru naţiune şi pentru spiritul ortodox în Grecia şi în afara ei...

O cantitate impresionantă a acestor proprietăţi imobiliare a fost obţinută prin acţiuni ilegale şi tranzacţii dezavantajoase sau uzurpate de către exploatatori, în timp ce restul proprietăţii a fost abandonată sau fiind utilizată inadecvat de către terţe părţi. Acest patrimoniu naţional este în permanentă uzură, fiind pe cale de dispariţie ca sursă productivă pentru binele agriculturii, viticulturii şi silviculturii ţării.

Mai mult decât atât, majoritatea pământului din proprietatea actuală a bisericii aparţine statului. Acesta este ocupat fără titluri legale şi cu toleranţa din partea statului. Această proprietate naţională este constant diminuată prin vânzări ilegale şi fragmentări ce conduc spre uzurpare a terenurilor şi dezvoltare necontrolată; este o situaţie ce subminează autoritatea bisericii.

Ar trebui de amintit că începând cu anul 1952 statul a legiferat transmiterea a patru cincimi din proprietatea mănăstirilor în folosul statului, pentru beneficiul celor care nu au pământ (Decretul nr. 2185/1952). Această obligaţie statură aşa şi nu a fost pusă în vigoare.”

             Următoarele prevederi sunt relevante

„Secţiunea 1

1. Odată cu intrarea acestei legi în vigoare, Oficiul pentru Gestionarea Proprietăţii Bisericeşti (ODEP) urmează să fie mandatat automat cu gestionarea exclusivă şi reprezentarea întregii proprietăţi imobiliare a Sfintelor Mănăstiri, în respectul pentru care el trebuie să aibă depline puteri pentru a ataca sau proteja prin procedurile legale, dacă proprietăţile aparţin, în baza legislaţiei în vigoare, categoriei „proprietate pentru a fi menţinută” sau „proprietate pentru a fi realizată”.

...

3. ... condiţiile şi procedurile ce determină vânzarea, arendarea, acordarea dreptului de folosinţă şi utilizarea de către ODEP ... a proprietăţii mobile şi imobile a mănăstirilor, împreună cu oricare alt subiect cu referinţă la gestionarea acestei proprietăţi, trebuie să fie prevăzută printr-un decret prezidenţial, adoptat la propunerea Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase, Ministerului Economiei şi Ministerului Agriculturii.               Acelaşi decret ar putea autoriza alte structuri administrative să determine detaliile implementării sale printr-o decizie regulatorii. În cazul specific de vânzare a proprietăţii imobile urbane, aparţinând mănăstirilor, sau acordarea oricăror drepturi asupra acestor proprietăţi, este necesar acordul prealabil al mănăstirii respective, lipsa acesteia aducând la abrogarea contractului şi declararea lui nulă.

Secţiunea 2

1. Dreptul de folosinţă asupra oricărei proprietăţi imobiliare a mănăstirilor care, odată cu intrarea în vigoare a prezentei legi, este în proprietatea sau în posesia [ODEP], sau a Sfintelor Mănăstiri sau terţe părţi poate fi oferită doare de către ODEP ..., în scopul utilizării şi dezvoltării..., preferabil fermierilor care deja sunt membri ai cooperativelor agricole sau vor deveni membri ai acestor cooperative graţie pământului oferit, sau cooperativelor agricole şi structurilor publice. În schimbul unei astfel de oferte, ODEP va achita respectivei mănăstiri 5% din venitul obţinut în urma vânzării, pentru necesităţile mănăstirii.

În scopul prezentei prevederi, următoarele pot fi apreciate drept proprietăţi imobile: terenurile agricole şi terenurile ce pot fi prelucrate agricol, ariile de păduri, păşunile, carierele, minele şi gospodăriile piscicole.

2.În termen de şase luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, ODEP ... poate, prin contractul semnat de către statul grec ca reprezentant al Sfintelor Mănăstiri şi de către Ministerul Educaţiei şi Afacerilor Religioase, Ministerul Economiei şi Ministerul Agriculturii ca reprezentanţi ai Statului grec, să transmită statului dreptul de proprietate asupra imobilelor mănăstirilor, împreună cu terenurile aferente, precum era inclus în planul de dezvoltare urbană de după 1952. Astfel de transfer al proprietăţii în favoarea statului nu va avea efect în validarea oricărei oferte a dreptului de folosinţă, făcută în corespundere cu condiţiile stipulate în secţiunea procedurală, exceptând necesitatea plăţii procentuale a beneficiului, care trebuie să fie transferată entităţii în conformitate cu prevederile Secţiunii 9 a prezentei Legi şi orientată în scopuri educaţionale. Până la crearea entităţii respective, procentul urmează a fi transferat pe un cont special al Băncii greceşti pe numele Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase.

3. Proprietatea imobiliară, aparţinând Sfintelor Mănăstiri şi prevăzută şi prevăzută pentru prelucrarea exclusiv pentru cultivarea şi prelucrarea nemijlocit de către călugări, constituie o excepţie a acestei secţiuni; proprietatea respectivă trebuie să fie delimitată pentru fiecare mănăstire în parte, în corespundere cu numărul călugărilor rezidenţi şi în contextul cerinţelor protecţiei mediului ambiant. Terenurile prevăzute pentru taberele de odihnă a copiilor sau pentru a satisface necesităţile altor instituţii bisericeşti trebuie, de asemenea, să fie subiectul unor astfel de excepţii.

Această proprietate trebuie să fie delimitată printr-o decizie a Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase, Ministerul Agriculturii şi Ministerului Activităţii Publice şi Mediului, în urma consultărilor cu ODEP ... în corespundere cu necesităţile fiecărei mănăstiri în parte, fiecărei tabere de odihnă a copiilor şi fiecărei instituţii bisericeşti.

Secţiunea 3

1. În cazul în care timp de şase luni, prevăzute de sub-secţiunea (2) a Secţiunii 2, nu s-a înregistrat nimic în acest sens, titularul proprietăţii mănăstirilor trebuie să fie reglementat în corespundere cu următoarele prevederi:

A.Proprietatea imobiliară în folosinţă de către sau în posesia Sfintelor Mănăstiri la momentul intrării în vigoare a prezentei Legi va fi considerată drept proprietatea statului grec, indiferent de maniera în care este gestionată sau folosită, până la momentul când proprietatea mănăstirii (a) va fi confirmată prin prezentarea titlurilor de proprietate înregistrate înaintea intrării în vigoare a prezentei legi sau va fi înregistrată în termenul-limită de şase luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi sau (b) a fost recunoscută prin prevedere statutară sau printr-o decizie finală a instanţei contra statului. Aceleaşi condiţii trebuie să fie aplicate şi faţă de clădirile, aflate în posesia mănăstirilor, dar ocupate de către terţe părţi.

B.Sfintele Mănăstiri şi „părţile terţe” care utilizează şi se află în posesia proprietăţii imobile care a fost declarată drept proprietatea statului în corespundere cu prevederile sub-secţiunii anterioare şi proprietatea cărora nu a fost transmisă în favoarea statului conform stipulărilor Secţiunii 2, trebuie considerată drept transferată automat către statul grec. Toate formele de gestionare şi utilizare a clădirilor respective urmează a fi stopate, indiferent de categoria prin care aparţine proprietatea respectivă în conformitate cu prevederile legislaţiei curente. Din acea dată statul trebuie să-şi exercite drepturile asociate de proprietar, utilizând şi posedând proprietatea vizavi de părţile terţe, Sfintele Mănăstiri şi structurile responsabile pentru gestionarea proprietăţii mănăstirilor. Ministerul Agriculturii urmează să recurgă la gestionarea proprietăţii respective în conformitate cu prevederile juridice deja în vigoare ale prezentei legi. Aceste modificări nu trebuie să afecteze valabilitatea oricăror oferte ale dreptului de folosinţă, făcute în baza prevederilor sub-secţiunii (1) a Secţiunii 2, exceptând necesitatea privind procentajul din beneficiu a fi transferat în favoarea entităţii prevăzute în Secţiunea 9, care nu vor orientate în scopul serviciului educaţiei naţionale...

2.Pentru scopurile acestei secţiuni, următoarele se consideră drept proprietate imobilă: terenurile agricole şi cele apte pentru prelucrare şi utilizare agricolă, ariile forestiere şi tufiş în general, păşunile şi carierele, minele şi gospodăriile piscicole. Terenurile pentru construcţii la fel urmează a fi considerate proprietate imobilă, chiar dacă intră în cadrul planului dezvoltării urbane cu condiţia că includerea respectivă a avut loc după anul 1952.

3.Sfintelor Mănăstiri, care nu dispun de imobile suficiente, li se pot oferi fără considerare terenurile aflate deja în posesia lor în virtutea Sub-secţiei (1) al secţiunii prezente, dar exclusiv în scopuri agricole şi pentru prelucrare nemijlocită de către călugări. Astfel de terenuri trebuie delimitate în conformitate cu numărul călugărilor rezidenţi şi prin prisma necesităţilor protecţiei mediului ambiant. Astfel de oferte vor fi făcute în stricta limită de un an de la termenul-limită prevăzut în sub-secţiunea (1) al prezentei secţiuni, prin intermediul contractului dintre stat ... pe de o parte şi o persoană juridică responsabilă ... de gestionarea proprietăţii mănăstirilor pe de altă parte.”

              Secţiunea 4 prevede că timp de două luni de la expirarea termenului de şase luni la care se face referinţă în secţiunea 3 (1) (A) orice persoană juridică sau privată, care se află în posesia uneia din clădirile „declarate drept aparţinând statului”, trebuie s-o transfere conducătorului apropiatului departament agricol sau forestier, în caz contrar cel din urmă având dreptul de a recurge la o un ordin de expropriere, intrat în vigoare în termen de cincisprezece zile de la data prezentării lui. Persoana expropriată poate ataca în instanţă ordinul respectiv, dar acesta nu va avea efect suspendativ (sub-secţiunea (4)); mai mult decât atât, instanţa este deschisă persoanei care se află în posesia drepturilor asupra imobilului respectiv, inclusiv în proces civil în baza Articolelor 1094-1112 al Codului Civil (sub-secţia (7)).

              Aranjamentele privind implementarea secţiunilor 3 şi 4 de mai sus urmează a fi specificate printr-un decret prezidenţial, fiind adoptat la propunerea Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase, Ministerului Economiei şi Ministerului Agriculturii. Pentru informarea instanţelor, acesta încă nu a fost promulgat.

              Secţiunea 8 prevede că structura decizională a ODEP urmează a constituită din Preşedinte şi Vicepreşedinte, desemnaţi de către Cabinetul Miniştrilor la propunerea Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase, şi alţi şase membri şi supleanţii lor, jumătate din care vor fi propuşi de Sfântul Sinod Permanent şi jumătate de Ministerul Educaţiei şi Afacerilor Religioase.

Secţiunea 9 prevede pentru constituirea, la propunerea Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase şi Ministerului Economiei, unei entităţi a dreptului privat pentru implementarea programelor educaţionale elaborate de către Ministerul Educaţiei şi Afacerilor Religioase.

Secţiunea 10 prevede includerea în bugetul de stat a suportului necesar pentru menţinerea mănăstirilor şi consolidării activităţii culturale a bisericilor. Ministerul Educaţiei şi Afacerilor Religioase va aloca fonduri disponibile pentru implementarea programelor speciale care vor fi elaborate în fiecare an în baza recomandărilor Sfântului Sinod Permanent.

              Legea nr. 1700/1987 prevede că prevederile acesteia nu vor fi aplicate în raport cu proprietăţile Sfintelor Mănăstiri care intră în responsabilitatea directă a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului sau a Patriarhiei de Alexandria, Antioch şi Ierusalim, sau a Sfântului Mormânt al Sfintei Mănăstiri de Sinai.

B. Decizia Curţii Administrative Supreme din 7 decembrie 1987

              Preşedintele şi alţi membri ai administraţiei ODEP au fost desemnaţi de Ministerul Educaţiei şi Afacerilor Religioase la 10 şi 16 iulie 1987 (în conformitate cu secţiunea 8 a Legii 1700/1987).

La 20 iulie Biserica Greacă a atacat la Curtea Administrativă Supremă legalitatea desemnării membrilor ODEP de către Ministerul Educaţiei şi Afacerilor Religioase, solicitând revizuirea judiciară împreună cu cererea pentru suspendarea executării. În data de 19 august 1987 Comisia pentru examinarea plângerilor a Curţii Administrative Supreme a conchis că orice tentativă de a împiedica ODEP să-şi exercite mandatul oferit de Legea 1700/1987 va aduce la compromiterea relaţiilor dintre stat şi biserică; totodată, comisia a acceptat plângerea şi a decis blocarea executării deciziei respective până la examinarea dosarului de către Curtea Administrativă Supremă.

La 11 septembrie 1987 unele mănăstiri, incluzând trei dintre cele reclamante şi arhimandriţii săi, de asemenea au înaintat plângeri împotriva deciziei, invocând, printre altele, că Legea 1700/1987 violează Constituţia greacă (Articolul 3, alin. 1, 13 alin. 1 şi 17) şi Convenţia Europeană.

              Curtea Administrativă Supremă şi-a dat verdictul la 7 decembrie 1987 (hotărârea nr. 5057/1987), afirmând:

„ ...

Prevederile Articolului 3, alin. 1 al Constituţiei prevăd păstrarea canoanelor sfinte şi tradiţiilor Bisericii Ortodoxe. Totodată, această protecţie constituţională ... nu poate fi interpretată drept acoperind canoanele şi tradiţiile referitoare la subiecte pur administrative. Astfel de chestiuni, care sunt afectate de trecerea timpului şi influenţa noilor idei, sunt supuse automodificărilor în interesul promovării intereselor comune ale bisericii şi statului. Cadrul legal le-a reglat în conformitate cu necesităţile sociale, în corespundere cu prevederile Articolului 72, alin. 1 al Constituţiei. Acest fapt nu poate, totodată, ... prin intermediul Cartei Bisericeşti sau altor prevederi statutare, să demareze reforme administrative radicale ale structurilor administrative, care au fost solid formate cu mult timp înainte de către Biserica Ortodoxă ... Mai mult decât atât, aceleaşi prevederi garantează şi autonomia bisericii, care include puterea de a determina propriile afaceri prin propriile structuri, constituite în conformitate cu prevederile legale şi conduse de către Sfântul Sinod al Ierarhilor şi Sfântul Sinod Permanent, create în baza Volumului Patriarhal din 29 iunie 1850 şi Actul Sinodal din 4 septembrie 1929 privind componenţa acestor instituţii.

În opinia majorităţii Curţii, prevederile Legii 1700/1987, care prevăd gestionarea şi reprezentarea de către ODEP a proprietăţii Sfintelor Mănăstiri, o entitate a dreptului public integrată în cadrul administrativ al Bisericii şi majoritatea membrilor administraţiei căreia este desemnată de către stat, nu intră în conflict cu autonomia bisericească – garantată de Constituţie – sau cu libertatea religioasă, sau cu Articolul 9 şi 11 a Convenţiei de la Roma ... sau cu Carta Naţiunilor Unite ... sau cu Actul Final de la Helsinki ..., în condiţiile în care aceste subiecte, nefiind legate de doctrinele de război, sunt pur administrative şi nu se referă la instituţiile de bază bisericeşti; astfel, acestea trebuie să fie liber gestionate de către legislaţia ordinară... Mai mult decât atât, prevederile Legii 1700/1987 nu afectează din punct de vedere material acele instituţii din moment ce gestionarea proprietăţii mănăstirilor şi bisericii a fost deja transmisă către ODEP, a cărei administraţie – precum constituit în baza Legii 4684/1930 – a fost compusă, în mare parte, din membri laici desemnaţi de către stat ... Temeiul pentru invalidare a fost găsit drept nevalabil şi va fi respins.

Totodată, unul din membrii seniori ai Curţii şi-a exprimat următoarea opinie, la care s-a raliat unul din tinerii membri. Articolul 3 al Constituţiei, care prevede că biserica greacă va fi condusă de Sinodul Metropolelor aservite, garantând nu doar autonomia bisericii în sensul că aceasta este gestionată de către aleşii metropolelor, dar şi că aceasta are dreptul de a gestiona şi dispune, la propria discreţie ..., de proprietăţile mobile şi imobile care-i aparţin în ideea atingerii scopurilor sale non-profit, în special stabilirea şi promovarea spiritului ortodox al membrilor săi. Viaţa monahală în comunităţile călugăreşti, care este o parte esenţială a Bisericii ... şi care, indiferent de statutul său de subiecte ale dreptului public, derivă, precum însuşi Biserica, din spaţiul laic din afara jurisdicţiei statului, constituind un mod fundamental al divinităţii sacre. Depravarea tuturor mănăstirilor de gestionarea şi reprezentarea tuturor proprietăţilor curente şi viitoare ... şi transmiterea acestor drepturi către ODEP fără acordul mănăstirilor ... este, prin urmare, o constrângere inacceptabilă a autonomiei lor şi a celei bisericeşti ... Aceste prevederi conţin, în primul rând, o violare a sus-menţionatului articol din Constituţie, care nu permite instituţiilor administrative bisericeşti să fie afectate de preluarea autonomiei lor, şi, în rândul secund, afectează serios practica divină în cadrul mănăstirilor, din moment ce acestea previn practica „nelimitată” al divinităţii monahale, precum este prevăzut în Articolul 13, alin 2 al Constituţiei. În final, trebuie remarcat că din anul 1953 ODEP a fost condus de o administraţie, majoritatea membrilor căruia erau desemnaţi de către Arhiepiscopul de Atena...; precedentul de a susţine contrariul vizavi de majoritatea acestor membri vine să constituie un caz separat şi izolat şi nu poate fi examinat în contextul proprietăţii monahale ca un tot întreg. Minoritatea consideră, respectiv, temeiurile pentru declararea nulităţii actelor examinate drept bine argumentate.

Reclamanţii susţineau, de asemenea, că prevederile Legii 1700/1987, prin care ODEP a fost mandatat cu gestionarea şi reprezentarea proprietăţilor mănăstirilor – o entitate separată de biserică şi necontrolată de aceasta – şi autorizată cu transferul acestor proprietăţi către stat fără careva compensaţii, este în contradicţie cu Articolul 17 şi 7 alin. 3 (a) al Constituţiei, precum au fost stabilite prevederile reglementând transferul acelei proprietăţi, depravând Sfintele Mănăstiri de proprietăţile sale şi introducând restricţii neconstituţionale asupra drepturilor de proprietate.

Articolul 7 alin. 3 (a) al Constituţiei interzice oricare confiscare generală. Articolul 17 ... prevede că proprietatea se află sub protecţia statului, dar drepturile ce derivă din aceasta nu trebuie să fie exercitate în detrimentul interesului public... Nici unul nu poate fi depravat de proprietatea sa, decât în scopurile interesului public, şi efectuat în strictă conformitate cu prevederile legale şi în orice caz constituind un subiect al compensaţiilor depline... Această ultimă prevedere constituţională interzice oricare depravare de proprietate care nu satisface condiţiile sus-menţionate; totodată, nimic nu va preveni legea de la restricţia dreptului de proprietate în baza criteriilor obiective şi în interesul public, cu condiţia că astfel de restricţii nu vor face nule drepturile respective şi nu le vor face inefective...

În opinia majorităţii Curţii, prevederile Legii 1700/1987, ... care presupun că pentru transferul către stat a terenurilor agricole din proprietatea mănăstirilor şi altor proprietăţi imobile ale Sfintelor Mănăstiri pentru care nu există titluri de proprietate nu contravine prevederilor Articolului 17 al Constituţiei şi nu depravează Sfintele Mănăstirilor de proprietatea lor; Legea, de fapt, presupune că aceste proprietăţi imobile nu le aparţine. Mai mult decât atât, prevederile referitoare la vânzarea proprietăţilor imobile urbane ale Sfintelor Mănăstiri sau acordarea dreptului de folosinţă asupra acestora prin deciziile ODEP ... nu încalcă dreptul mănăstirilor la proprietate, pornind de la faptul că implementarea acestor prevederi legale constituie subiectul unui acord al Sfintelor Mănăstiri care deţin proprietate imobilă, eşuând dacă contractul nu este valabil. În cele din urmă, prevederile referitoare la ... utilizarea de către ODEP a proprietăţii imobile urbane şi a minelor, carierelor şi gospodăriilor piscicole ce aparţin Sfintelor Mănăstiri sau altor instituţii bisericeşti şi cele referitoare la gestionarea şi reprezentarea ... proprietăţii agricole ... şi utilizarea actuală sau viitoarea a proprietăţii imobile urbane nu presupune depravarea de proprietate din moment ce această proprietate rămâne în mâinile Sfintelor Mănăstiri şi, în orice caz, beneficiile din urma gestionării de către ODEP a acestor proprietăţi sunt utilizate în scopuri eclesiastice..., prevederile ce restricţionează drepturile constituţionale la proprietate sunt elaborate pentru a servi în acelaşi timp interesele mănăstirilor şi interesul public. În consecinţă, motivul nulităţii împreună cu plângerile privind Articolele 12 alin. 5 şi 6 şi Articolul 20 alin. 1 ale Constituţiei şi Articolul 1 al Protocolului de la Paris din 20 martie 1952 (P1-1) ..., sunt considerate neîntemeiate şi urmează a fi respinse...

Doi membri seniori ai Curţii, la care s-a raliat unul dintre membrii săi tineri, a exprimat următoarea opinie. Transferul către ODEP a dreptului de gestionare şi reprezentare a totalităţii proprietăţii mănăstirilor în termenii sus-menţionaţi, precum şi în conformitate cu prevederile juridice în vigoare (secţiunea 1 (3) a Legii 1700/1987), nu presupune careva restricţionare a dreptului la proprietate, garantat de Constituţie, dar interferează inacceptabil şi fără compensaţii complete cu esenţa dreptului de proprietate. Aceasta este cu atât mai evident, cu cât unica posibilitate oferită mănăstirilor reprezintă manifestarea îngrijorării sau obiectării privind vinderea proprietăţii lor urbane, sau oferirii dreptului la folosinţă asupra acestora de către ODEP, fără puterea de a decide acest subiect pentru ei însuşi: precum decizia ce aparţine exclusiv ODEP, care vine în contradicţie cu principiul discreţiei de a determina, fără a se consulta cu mănăstirile, asupra vânzării terenurilor agricole şi „utilizării prezente şi viitoare” a proprietăţilor lor imobile precum este prevăzut în secţiunea 7 a Legii 1700/1987. În ceea ce priveşte proprietatea mobilă a mănăstirilor, unele dintre care sunt foarte scumpe (icoane din muzeele mănăstirilor relicte preţioase, etc.), acestea sunt gestionate de ODEP fără oricare restricţie în general. Mai mult decât atât, trebuie de remarcat faptul că Legea 1700/1987 nu specifică cum vor fi aplicate veniturile de la utilizarea proprietăţilor mănăstirilor; pe de altă parte, după cum reiese din secţiunea 2 (2), 3 (1) (B) şi 9 al Legii 1700/1987 beneficiile statului în urma „utilizării sau dării în folosinţă a proprietăţii bisericeşti” va fi transferată către o entitate a dreptului privat, constituită în baza secţiunii 9 care nu are careva obiective eclesiastice. Prevederile Legii 1700/1987 sunt, prin urmare, în totalitate contrare nu doar Articolului 17 al Constituţiei, dar şi ... prevederilor Convenţiei de la Roma (Articolul 1 al Protocolului) şi tratatului de constituire a Comunităţii Economice Europene, care-i incumbă statului grec responsabilităţi internaţionale. Prin urmare, minoritatea consideră că acest temei al considerării nule drept perfect valabil.

...

În ceea ce priveşte prevederile Legii 1700/1987 vine în contradicţie cu Articolul 4 alin. 1 al Constituţiei, deoarece stabilesc discriminarea dintre Biserica Ortodoxă Greacă şi Sfintele Mănăstiri ce cad sub incidenţa Patriarhatului Ecumenic şi chiar a Patriarhatului Ecumenic însuşi, a Patriarhatului Alexandriei, Ierusalimului, a Sfântului Mormânt al Mănăstirii din Sinai şi a mănăstirilor altor patriarhii şi religii, plângerea nu este suficient de argumentată din moment ce Biserica Ortodoxă Greacă, ca instrument şi expresie al religiei dominante în corespundere cu Articolul 3 alin. 1 al Constituţiei, nu se situează pe aceeaşi poziţie cu alte biserici ortodoxe şi alte patriarhii sau religii, astfel precum este prevăzut în principiile constituţionale de tratament echitabil în situaţii juridice comparabile.

...

Mai mult decât atât, se consideră că prevederile Legii 1700/1987 vin în contradicţie cu Articolul 5 alin. 1 al Constituţiei prin care cetăţenii ortodocşi, care doresc să susţină financiar mănăstirile, nu-şi pot exercita voinţa atât timp cât, contrar voinţe lor, gestionarea donaţiilor intră nu în competenţa directă a mănăstirilor, ci în cea a ODEP.

În plus, considerăm că aceste prevederi violează libertatea individuală a religiei a călugărilor comunităţilor monahale şi a celor care ar fi dorit la finalul vieţii lor să-şi doneze economiile mănăstirilor. Prima parte a plângerii este nefondată din moment ce dreptul individual al auto-îndestulării, garantat de Articolul 5 alin. 1 al Constituţiei, nu reprezintă un drept absolut; constituie subiectul restricţiilor prevăzute în Constituţie şi în legislaţia în vigoare. În cazul prezent restricţiile ce derivă din prevederile sus-menţionate ale Legii 1700/1987 ... nu vin în contradicţie cu Articolul 5 alin. 1 al Constituţiei. Temeiul este, prin urmare, nu este fondat nici în ceea ce priveşte cea de-a doua parte a plângerii, referindu-se la daunele posibile ce ar putea fi aduse în viitor reclamanţilor.

...”

Indiferent de cele expuse, Curtea Administrativă Supremă a declarat nulă decizia Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase din 16 iulie 1987 (vezi alin. 30 mai sus), pe motiv că componenţa consiliului de administrare al ODEP nu satisface cerinţele secţiunii 8 a Legii 1700/1987.

C. Legea din 6 octombrie 1988 privind „ratificarea acordului de transfer către stat a proprietăţii forestiere şi agricole a Sfintelor Mănăstiri ale Bisericii Greceşti care sunt parte ale acesteia” („Legea 1811/1988”)

              Promulgarea Legii 1700/1987 a provocat o reacţie imediată din partea Bisericii Greceşti. În ideea aplanării situaţiei create, Guvernul şi Sfântul Sinod al Ierarhilor s-au întrunit într-o serie de şedinţe şi au ajuns la un acord, prin care, prin intermediul unui acord ulterior, se va transfera o parte din proprietatea lor către stat. O condiţie esenţială al acordului preliminar a constituit faptul că Biserica Greacă va căuta să obţină de la consiliile mănăstirilor depline puteri pentru a semna acordul ulterior.

              La data de 11 mai 1988 Sfântul Sinod Permanent a semnat următorul acord cu statul, prin care 149 de mănăstiri, inclusiv cele reclamante precum Asomaton Petraki, Ossios Loukas şi Phlamourion Volou, au transferat proprietăţile lor agricole şi forestiere către stat; 47 de mănăstiri au declarat că ele nu sunt afectate de acel acord, deoarece nu dispun de careva proprietate substanţială de acest gen. Parlamentul a ratificat acest acord în baza secţiunii 1 a Legii 1811/1988, secţiunii 2 (3) al căruia prevede: „La publicarea acestei legi, gestionarea proprietăţii urbane a Sfintelor Mănăstiri, care nu sunt parte la acord, urmează a fi transmisă la Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Greceşti. Prevederile Legii 1700/1987 urmează a fi aplicate faţă de proprietăţile rămase ale mănăstirilor”.

Secţiunea 2 (1) prevede că mănăstirile care nu sunt parte la acord se pot alătura la acesta în timpul reînnoirii acestuia de la data intrării în vigoare a Legii; operarea Legii 1700/1987 nu va fi suspendată pe durata acestei perioade.

              Potrivit clauzei 2 a acordului, mănăstirile ce constituie parte la acesta vor ceda statului toate proprietăţile lor agricole şi forestiere, cu excepţia terenurilor ce înconjoară mănăstirile în raza de 200 metri; urmează a fi cerută opinia mănăstirilor înainte de a instala şi opera careva construcţii în vecinătatea lor de genul restaurante sau oficii de business. Mai mult decât atât, mănăstirile sunt autorizate să menţină proporţia proprietăţii lor real-originare – indicând că aria totală a terenului menţinut nu trebuie să depăşească limita de 500.000 m2 de păduri sau 200.000 m2 de pământ agricol – şi 20% din terenurile „utilizat în scopuri turistice”; Bisericii Greceşti i s-a alocat 40% din terenurile incluse în planul dezvoltării urbane de după 1952. Finalmente, terenurile din posesia mănăstirilor, în baza titlurilor disponibile sau obţinut de ele în dar cu acte în regulă, pot face excepţie de la transferul către stat.

Au fost constituite comisii speciale în cadrul fiecărei prefecturi printr-o decizie a Prefectului pentru a determina care teren va fi transferat la stat şi care va fi menţinut de mănăstiri.

În schimbul transferurilor către stat a proprietăţilor, statul s-a angajat să achite burse pentru 85 de seminarişti şi să aloce 1% din bugetul de stat pentru biserică şi susţinând mănăstirile parte la acord (clauza 4).

              Cea de-a 3-a clauză a acordului prevede că ODEP va fi dizolvat odată cu definitivarea operaţiunilor de transfer al proprietăţii; de fapt, ODEP a fost dizolvat imediat după ratificarea de către Parlament a acordului respectiv, iar membrii ODEP au fost distribuiţi în alte structuri administrative în conformitate cu prevederile secţiunii 3 a legii 1811/1988. Gestionarea proprietăţii urbane şi a unei părţi a proprietăţii forestiere şi agricole, rămase în proprietatea mănăstirilor parte la acord, rămăsese în responsabilitatea nemijlocită a mănăstirilor proprietare, deoarece Biserica Greacă, preluând drepturile şi responsabilităţile ODEP şi având autoritatea exclusivă de a acţiona, era responsabilă pentru proprietatea ce trebuia utilizată corespunzător. Sfântul Sinod Permanent a adoptat decizii canonice, publicate în Gazeta Oficială, potrivit cărora proprietatea transferată de la ODEP, în urma dizolvării acesteia, către Biserica Greacă urmează a fi gestionată şi utilizată. În cele din urmă, mănăstirile părţi la acord au capacitatea de a acţiona în instanţă asupra oricărei dispute privind proprietăţile pe care le deţin (clauza 5).

              Unele mănăstiri, incluzând Phlamourion Volou, care au autorizat Biserica Greacă să negocieze şi să semneze acordul cu statul s-au adresat în instanţă, susţinând că acordul a fost nul şi fără efect.

Ele au argumentat, printre altele, că (1) acordul a fost semnat de către Sfântul Sinod Permanent, o structură pur administrativă a Bisericii Greceşti fără personalitate juridică şi fără careva capacitate juridică; (2) arhiepiscopii şi metropolitanii care au participat la elaborarea acordului nu erau reprezentanţi statutari ai Sfântului Sinod Permanent; (3) parcelele de teren care urmau a fi transferate nu au fost delimitate cu exactitate şi că acordul nu făcea nici o trimitere la locaţia lor, aria sau valoarea lor; (4) statul grec nu a acţionat prin intermediul reprezentatului său statutar; (5) la momentul semnării acordului, ODEP era responsabil de gestionarea şi reprezentarea proprietăţii mănăstirilor, deşi dreptul asupra acestor proprietăţi era deja transferat statului în temeiul secţiunii 3 a Legii 1700; (6) autorizaţiile eliberate de mănăstiri în favoarea Sfântului Sinod Permanent nu erau sub forma documentelor notariale precum se solicita în lege; şi (7) condiţiile care au fost înaintate de către mănăstiri pentru semnarea acordului nu şi-au găsit reflectarea în textul acordului.

              La data de 27 ianuarie 1990 Curtea primei instanţe din Atena a luat decizia împotriva mănăstirii Phlamourion Volou.

              La 4 decembrie 1990 Curtea de Apel din Atena a respins recursul mănăstirii la acea decizie. Curtea a notat că, în particular, precum a decis instanţa anterioară, potrivit legii 1811/1988 cadrul legal prevedea în mod expres intenţia ratificării acordului în totalitatea sa, chiar dacă acesta conţinea deficienţe formale sau substanţiale, care ar fi putu conduce la ineficienţa lui şi la declararea acestuia drept nul.

Plângerea nr. 5 a fost respinsă de către Curtea de Apel pe motiv că mănăstirea Phlamourion Volou nu dispune de locus standi, din moment ce odată cu semnarea acordului acest teren a fost cedat şi că mănăstirea nu mai este proprietarul terenului discutat. În ceea ce priveşte plângerile nrr. 3 şi 7, curtea a concluzionat că, luând în consideraţie numărul mare al mănăstirilor implicate, acordul poate distinge doar într-o manieră generală care este terenul a fi transferabil şi terenul a fi menţinut, delegând sarcina determinării exacte a spaţiilor respective comisiilor constituite în fiecare prefectură.

În plus, definirea clauzei 2 a acordului nu este suficientă pentru a demonstra dacă deplinele puteri oferite Sfântului Sinod Permanent au fost utilizate inadecvat de către arhiepiscopi, care au semnat acordul respectiv; dacă aici este cazul şi dacă terenul care nu cădea sub incidenţa autorităţii respective a fost transferat statului, atunci se atestă depravarea de proprietate ceea ce devine incompatibil cu Articolul 17 al Constituţiei, un defect care nu a fost remediat nici la etapa ratificării. Totodată, era imposibil a determina dacă deplinele puteri au fost depăşite, din moment ce reclamanţii nu au prezentat date privind definitivarea activităţii comisiilor constituite în prefecturi.

Finalmente, acordul discutat a fost un acord de valoare, precum se angajase statul să suporte mănăstirile părţi la acord prin transferul în folosul lor a unui procent din resursele bugetare şi să suporte cheltuielile pentru 85 de seminarişti.

D. Implementarea legilor nrr. 1700/1987 şi 1811/1988

              Într-o circulară din 5 ianuarie 1989 Ministerul Agriculturii a cerut prefecturilor să recurgă la constituirea comitetelor, prevăzute în clauza 2 al acordului din 11 mai 1988 (vezi alin. 34 mai sus). Nu au fost întreprinse acţiuni în vederea definitivării acestei indicaţii.

O altă circulară, din 20 februarie 1989, atrage atenţia autorităţilor asupra faptului că dreptul de proprietate asupra proprietăţilor imobile ale mănăstirilor parte la acord a fost transferat la stat în baza prevederilor legii 1700/1987. Circulara de asemenea reaminteşte autorităţilor despre posibilitatea transferului acestei proprietăţi cooperativelor agricole şi utilizarea procedurilor stipulate în secţiunea 4 a legii 1700/1987 (vezi alin. 26 mai sus).

              În practică, operaţiunile de transfer – în special cele ce urmau să determine care proprietate trebuia transferată la stat în baza legii 1811/1988 – nu au fost definitivate.

              În cadrul audierilor de la Comisie şi Curte, mănăstirile reclamante s-au referit la o serie de hotărâri ale instanţelor naţionale în acţiuni împotriva statului, declanşate de mănăstiri non-reclamante, care au fost declarate în suspensie (deciziile nr. 455/1987 a Curţii Ioannina de primă instanţă şi nr. 175/1988 a Curţii Chalcis de primă instanţă) şi o acţiune declarată drept inadmisibilă (decizia nr. 335/1987 a Curţii Lasithi de primă instanţă) pe motiv că mănăstirea respectivă a eşuat în a avea locus standi de la intrarea în vigoare a legii 1700/1987. În particular, procedurile în cadrul cărora au fost declarate inadmisibile acţiunile mănăstirilor non-reclamante de recunoaştere a proprietăţii, potrivit mănăstirilor, se bazau pe faptul că acestea dispuneau de posesii neînsemnate şi conflictuale; Curtea de primă instanţă din Patras (decizia nr. 35/1991) de asemenea a concluzionat că dreptul asupra proprietăţii, posesia şi utilizarea terenului discutat a fost transferat automat către stat în baza secţiunii 3 (1) (A) şi (B) a legii 1700/1987 şi a subliniat că mănăstirea respectivă nu era una dintre cele semnatare ale acordului din 11 mai 1988.

              Într-o scrisoare din 7 februarie 1992, Ministerul Agriculturii răspundea la solicitarea Agentului Guvernamental de a obţine informaţia cu privire la implementarea legilor nr. 1700/1987 şi nr. 1811/1988 următoarele:

„... Legile nrr. 1700/1987 şi 1811/1988, care reglementează chestiunea proprietăţii bisericeşti, nu au fost implementate cu procedurile stabilite în ele privind transferul către stat a terenurilor care nu aparţineau mănăstirilor şi a eşuat procesul de determinare a terenurilor ce urmau a fi menţinute de către mănăstiri ... Problema a apărut odată cu gestionarea terenurilor forestiere ale mănăstirilor..., deoarece procedurile prin care statul prelua dreptul de proprietate nu au fost stipulate în lege ... şi de asemenea din cauza dezacordului dintre stat şi Sfintele Mănăstiri privind interpretarea legilor discutate ... precum apare din documentul nr. 147224/21.12.1991 al Departamentului Dezvoltării Regionale al Ministerului nostru ... şi din faptul că Ministerul Educaţiei şi Afacerilor Religioase a constituit o echipă pentru a studia problema proprietăţii bisericeşti pe care statul intenţiona să o re-examineze în tentativa de a o soluţiona”.

              Reprezentantul legal al mănăstirilor reclamante a declarat la examinarea cazului de către Curte că, la data respectivă, nici unul din terenurile discutate nu a fost transferat cooperativelor agricole ale statului. El a susţinut, totodată, că din momentul intrării în vigoare a legii 1700/1987 autorităţile administrative au refuzat constant eliberarea autorizaţiilor de desfăşurare a anumitor operaţiuni cotidiene.

În acest context, el s-a referit şi la corespondenţa efectuată dintre autoritatea forestieră Kalambaka, pe de o parte, şi cooperativa din Vlakhava şi mănăstirea Metamorphisis Sotiros, pe de altă parte; autoritatea forestieră a preîntâmpinat cooperativa agricolă despre imposibilitatea tăierii pădurilor de pe terenurile forestiere aparţinând mănăstirii în baza prevederilor Decretului nr. 2185 din 1952 (vezi alin. 9 mai sus), cooperativa respectivă achitând deja în 1985 plata corespunzătoare pentru defrişarea terenului.

În mod similar, autorităţile forestiere din Almiros în provincia Magnesia au respins aprobarea planului pentru patru ani de exploatare a pădurilor aparţinând mănăstirii Ano Xenia, pe motiv că nu era certificat cu siguranţă faptul deţinerii dreptului de proprietate asupra terenului respectiv.

PROCEDURILE ÎN FAŢA COMISIEI

              Mănăstirile reclamante s-au adresat la data de 16 iulie 1987 Comisiei în următoarea ordine: Ano Xenia, Ossios Loukas, Agia Lavra Kalavriton, Metamorphosis Sotiros şi Asomaton Petraki, împreună cu şase călugări ai acestor mănăstiri (plângerea nr. 13092/87); iar la 15 mai 1988 mănăstirile Chryssoleontissa Eginis, Phlamourion Volou şi Mega Spileo Kalavriton împreună cu patru călugări ai acestor mănăstiri şi un stareţ (plângerea nr. 13984/88). Ei au invocat violarea Articolelor 6, 9, 11, 13 şi 14 (art. 6, 9, 11, 13, 14) ale Convenţiei şi a Articolului 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1).

              La data de 4 decembrie 1989, Comisia a ordonat comasarea ambelor dosare ale reclamanţilor. Le-a declarat admisibile la 5 iunie 1990, dar doar cu condiţia că ele vor fi făcute în numele Sfintelor Mănăstiri; le-a declarat inadmisibile în cazul în care vor rămâne în modul cum au fost depuse. În raportul său din 14 ianuarie 1993 (Articolul 31) Comisia şi-a exprimat opinia în acest sens:

(a)precum pentru toate mănăstirile reclamante,

(i)că transferul titlului de proprietate prevăzut de legea nr. 1700/1987 nu a violat Articolul 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1) (unanim);

(ii)că prevederile legii 1700/1987, precum amendată de legea 1811/1988, nu a violat acel Articol (P1-1) (unanim);

(iii)că nu s-a identificat violarea Articolelor 9, 11 şi 13 (art. 9, 11 şi 13) ale Convenţiei (unanim) sau a dreptului mănăstirilor reclamante la un proces corect şi echitabil în contextul prevederilor Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) (unanim), sau a Articolului 14 împreună cu Articolele 6, 9 şi 11 ale Convenţiei (art. 14 + 6, art. 14+9, art. 14+11) şi Articolul 1 al Protocolului nr. 1 (art. 14+P1-1) (unanim);

(b)în ceea ce priveşte mănăstirile Ano Xenia, Agia Lavra Kalavriton, Metamorphosis Sotiros, Chryssoleontissa Eginis şi Mega Spileo Kalavriton, nu a avut loc violarea dreptului de acces la curte, garantat de Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) (unsprezece voturi contra doi);

(c)în ceea ce priveşte mănăstirile Asomaton Petraki, Phlamourion Volou şi Ossios Loukas, nu a avut loc violarea dreptului de acces la curte, garantat de Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) (unanim).

Textul complet al opiniei Comisiei şi a două opinii separate se conţin în raportul reprodus în anexa la prezenta decizie*.

_______________________

*Remarca Grefierului. Din motive practice această anexă va apărea doar în versiunea tipărită a deciziei (volumul 301-A din seriile A ale Publicaţiilor Curţii), dar o copie a raportului Comisiei poate fi obţinut de la Grefier.

_______________________

MEMORIILE FINALE TRANSMISE CĂTRE CURTE

              În memoriile sale Guvernul solicita Curţii să „respingă ambele plângeri ale Sfintelor Mănăstiri in corpore”.

              Mănăstirile reclamante solicitau de la Curte

„ ... să declare că prevederile legilor nrr. 1700/1987 şi 1811/1988 şi a actelor subsecvente ale Republicii Elene au condus la violarea Articolului 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1), Articolul 6 şi respectiv Articolele 13, 14, 9 şi 11 ale Convenţiei;

... să declare că violările sus-menţionate au fost aplicate tuturor reclamanţilor; şi

... să acorde compensaţie ...

ÎN CEEA CE PRIVEŞTE CADRUL LEGAL

I.OBIECŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI

  A.Raţionamentul personal al jurisdicţiei Curţii

              În primul rând, Guvernul a argumentat că mănăstirile reclamante nu erau organizaţii neguvernamentale în sensul Articolului 25 (art. 25) al Convenţiei. Ele sunt în custodia Bisericii Ortodoxe şi legăturile instituţionale, istorice, juridice şi financiare cu naţiunea elenă şi statul grec, care au fost reflectate atât în Constituţia din 1975, cât şi în legislaţia naţională, precum şi influenţei considerabile pe care o are actualmente Biserica Greacă asupra activităţilor statului. Atribuirea personalităţii juridice în dreptul public bisericii, incluzând mănăstirile, demonstrează în particular ataşamentul faţă de subiectele eclesiastice. Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă Greacă şi instituţiile sale joacă un rol direct, activ în administrarea publică; ele aplică deciziile administrative ale căror legalitate era subiectul revizuirii de către Curtea Administrativă Supremă, precum şi oricare alte decizii ale autorităţilor publice. Mănăstirile erau ierarhic integrate intr-o structură organică a Bisericii Greceşti; au fost fondate, comasate sau dizolvate prin decrete adoptate după consultări cu arhimandritul şi aprobate de Sfântul Sinod Permanent, la propunerea Ministerului Educaţiei şi Afacerilor Religioase. Deciziile consiliilor mănăstirilor urmează a fi ratificate de către autoritatea bisericească superioară înainte de a intra în vigoare. În final, nu era decisiv faptul că mănăstirile aveau personalitate juridică distinctă de cea a Bisericii, fiind martori la faptul că a fost posibil pentru responsabilitatea internaţională a statului de a fi angajat printr-un număr de acte ale entităţilor juridice, distincte de cele ale acelui stat.

              Precum Comisia în decizia sa de admisibilitate, Curtea a notat că mănăstirile reclamante nu exercită funcţii guvernamentale. Secţiunea 39 (1) a Cartei Bisericii Greceşti descrie mănăstirile ca instituţii religioase ascetice (vezi alin. 15 mai sus). Obiectivele lor – în mod esenţial eclesiastice şi spirituale, dar totodată culturale şi sociale în unele cazuri – nu sunt de genul celor ce le-ar pune pe picior de egalitate cu organizaţiile guvernamentale, constituite în scopurile administraţiei publice. Clasificarea lor drept entităţi ale dreptului public poate fi interpretată doar prin faptul că cadrul juridic naţional, luând în consideraţie relaţiile specifice dintre mănăstiri şi stat, dorea să li se atribuie aceeaşi protecţie juridică în raporturile lor cu părţile terţe precum a fost acordat şi altor entităţi ale dreptului public. Mai mult decât atât, puterea consiliilor mănăstirilor constă în elaborarea regulilor referitoare la organizarea şi promovarea vieţii spirituale şi administrarea internă a fiecărei mănăstiri (secţiunea 39 (4) – vezi alin.15 mai sus).

Mănăstirile cad sub incidenţa supervizării spirituale din partea arhiepiscopului (secţiunea 39 (2)) şi nu sub controlul statului, respectiv fiind entităţi distincte de cele ale statului, de care sunt total independente.

Mănăstirile reclamante ar urma să fie tratate, prin urmare, ca organizaţii neguvernamentale în sensul Articolului 25 (art. 25) al Convenţiei.

 B.Posibilităţile plenare ale remediilor naţionale

              În cel de-al doilea rând, Guvernul susţinea că mănăstirile reclamante nu au utilizat remediile naţionale în câteva ocazii; nici o instanţă naţională nu a dat curs procedurilor de examinare a plângerilor privind presupusele violări ale drepturilor lor.

În general, Guvernul argumenta prin imposibilitatea de a avea în legislaţia greacă prevederi neconstituţionale, iar aparenta violare a cărora în mod automat conduce la examinarea acestor cazuri de către instanţele naţionale, fapt ce vine în contradicţie cu plângerile invocate de către reclamanţi şi acuzaţiile de ineficienţa protecţiei judiciare faţă de mănăstirile reclamante din partea sistemului judiciar grecesc; examinările preliminare ale acţiunilor reclamanţilor în instanţele naţionale, invocate în prezentul proces, au condus la demonstrarea faptului că oricare lege, care vine în contradicţie cu prevederile constituţionale, efectiv nu este aplicată. Raţiunile referitoare la constituţionalitatea Legii nr. 1700/1987 din 7 decembrie 1987 ce a fost concluzionată în decizia Curţii Administrative Supreme (vezi alin. 31 mai sus) au fost combătute, neavând forţa res judiciata şi nu au influenţat alte instanţe ce s-ar fi putut confrunta cu examinarea dosarelor similare; doar Curtea Supremă Specială ar fi putut oferi o decizie finală în acest sens în cazul în care ambele curţi supreme ale ţării ar fi ajuns la concluzii diferite (Articolul 100 alin. 1 (e) al Constituţiei din 1975).

Mai particular, Guvernul declarase că Legea nr. 1700/1987 nu intra în vigoare până la luarea deciziei concrete de către ODEP referitor la gestionarea acelor proprietăţi ale mănăstirilor sau privind reprezentarea mănăstirilor în chestiuni ce vizau proprietăţile lor. Mănăstirile reclamante ar fi avut atunci o serie de remedii efective valabile: posibilitatea depunerii cererilor pentru revizuirea judiciară a deciziilor administrative ce urmau a fi luate în vederea implementării legii 1700/1987 (secţiunile 1 (3), 2 (3), 4 (9), 7 (2) şi 8 (1) şi (2)) – ceea ce mănăstirile au şi făcut combătând legalitatea decretului prin care se desemna structura administrativă a ODEP (vezi alin. 25, 27 şi 30 mai sus) – sau a deciziilor manageriale ale ODEP; o acţiune de atac la curţile civile (Articolul 72 al Codului de Procedură Civilă) în ideea de a obţine dreptul lor exclusiv asupra gestionării şi reprezentării proprietăţii lor recunoscute juridic; şi acţiunile ce derivă din prevederile secţiunii 4 (4) a legii 1700/1987 (vezi alin. 26 mai sus).

              Curtea a notat că şi subiectul abordat la Curtea Administrativă Supremă l-a constituit lipsa împuternicirilor legale ale membrilor structurii administrative a ODEP şi că Curtea respectivă a găsit prevederile legii 1700/1987 drept compatibile cu Articolul 17 al Constituţiei şi cu prevederile Convenţiei Europene (vezi alin. 31 mai sus). Au fost făcute declaraţii ale judecătorilor uneia din cele mai înalte instanţe ale ţării; mai mult decât atât, o parte considerabilă a raţiunilor deciziei curţii respective din 7 decembrie 1987 a fost dezbătută de către ei. Astfel de declaraţii, chiar şi prin prisma faptului că nu toate raţiunile invocate au fost corespunzător examinate, limitează substanţial perspectivele de succes ale oricărui alt apel eventual al mănăstirilor reclamante.

În ceea ce priveşte posibilităţile invocate de Guvern, Curtea a observat că unele dintre acestea se referă la prevederile ce urmau să fie materializate abia după abolirea ODEP sau în cadrul aranjamentelor speciale pentru implementarea legii 1700/1987. În acest context, Curtea a remarcat că singurul remediu pe care-l solicită Articolul 26 (art. 26) al Convenţiei constă în violarea propriu-zisă şi capacitatea de redresare a plângerilor reclamanţilor (vezi, printre alte autorităţi, decizia în cazul Airey contra Irlanda din 9 octombrie 1979, Seriile A, nr. 32, p. 11, alin. 19). Finalmente, acţiunile prevăzute de secţiunea 4 (4) şi (7) presupun că mănăstirile reclamante au fost deposedate de proprietăţile lor sau că fusese emis un ordin de expropriere; precum nu este cazul la data adoptării prezentei decizii, acestea nu sunt relevante.

Prin urmare, obiecţia trebuie respinsă.

II. PRESUPUSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI Nr. 1 (P1-1)

              Mănăstirile reclamante s-au plâns pe transferul unei părţi a proprietăţii lor reale în folosul statului şi pe gestionarea acesteia de către ODEP şi ulterior de către Biserica Greacă în conformitate cu legea nrr. 1700/1987 şi 1811/1988. Ele au invocat Articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1) care prevede:

„Fiecare persoană juridică sau fizică este abilitată cu dreptul de a se bucura de posesiile sale. Nimeni nu trebuie să fie depravat de posesiile sale cu excepţia cazurilor de interes public şi atunci când devine subiectul condiţiilor prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Prevederile procedurale nu vor afecta, totodată, dreptul statului de a pune în vigoare astfel de legi pe care le consideră necesare pentru controlul utilizării proprietăţii în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea achitării taxelor sau altor contribuţii sau penalităţi.”

              Guvernul şi Comisia nu au acceptat acest argument.

  A. Remarcile preliminare

              Mănăstirile reclamante insistau esenţial asupra faptului că legile nrr. 1700/1987 şi 1811/1988 erau incompatibile cu Convenţia.

Guvernul subliniase că la data examinării prezentului caz nu au fost întreprinse acţiuni concrete pentru aplicarea reală a legilor în raport cu mănăstirile.

              În cazurile ce derivă din plângerile făcute în baza Articolului 25 (art. 25) sarcinile Curţii nu constau în a revizui legislaţia relevantă la modul abstract; ea trebuie pe cât este posibil să examineze subiectele ce derivă din cazul examinat (vezi, printre altele, cazul Padovani contra Italiei din 26 februarie 1993, Seriile A, nr. 257-B, p. 20, alin. 24). În ceea ce priveşte cazul prezent, Curtea trebuie să examineze legile sus-menţionate, deoarece mănăstirile reclamante obiectează faţă de consecinţele acestora asupra proprietăţii lor.

Astfel de consecinţe au început deja să se facă simţite datorită naturii speciale a unor prevederi ale Legii nr. 1700/1987, în particular secţiunea 3 (vezi alin. 25 mai sus), precum şi din faptul că legea a început să fie aplicată inclusiv prin intermediul circularelor ministeriale şi deciziilor administrative luate (vezi alin. 39 şi 43 mai sus).

Curtea a notat că terenurile forestiere şi agricole ale mănăstirilor reclamante sunt actualmente gestionate de către două seturi paralele ale regulamentelor juridice: prevederile Legii nr. 1700/1987, care stabilesc gestionarea proprietăţilor mănăstirilor Ano Xenia, Agia Lavra Kalavriton, Metamorphosis Sotiros, Chryssoleontissa Eginis şi Mega Spileo Kalavriton, precum şi prevederile din Legea nr. 1811/988, care vizează mănăstirile Asomaton Petraki, Ossios Loukas şi Phlamourion Volou. Prin urmare, Curtea a decis necesar să facă o distincţie clară dintre trei mănăstiri, care au semnat acordul din 11 mai 1988 şi cele care nu au semnat acel document.

În ceea ce priveşte mănăstirile care nu au semnat acordul respectiv, Curtea a decis cu atât mai mult să examineze poziţia lor doar prin prisma prevederilor Legii nr. 1700/1987 care continuă a fi aplicate faţă de proprietatea în discuţie, precum şi prin faptul că multe din alte prevederi ale legii respective au fost aplicate doar o perioadă scurtă de timp, sau au fost nule din momentul abolirii ODEP (secţiunea 1 (1) şi 2 (1) şi (2) a Legii nr. 1700/1987 – vezi alin. 25 mai sus).

Curtea a mai observat că proprietatea imobilă urbană a celor opt mănăstiri reclamante nu mai constituie subiect al discuţiilor în faţa Curţii, deoarece gestionarea acestora a fost trecută în responsabilitatea Sfântului Sinod Permanent din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1811/1988 (secţiunea 2 (3) a Legii nr. 1811/1988 – vezi alin. 33 mai sus).

  B.Poziţia mănăstirilor care nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988

1. Dacă a avut loc interferenţa cu dreptul la proprietate şi determinarea regulilor relevante în baza prevederilor Articolului 1 (P1-1)

              Precum a fost explicat în cazuistica Curţii, Articolul 1 (P1-1), care garantează în substanţă dreptul la proprietate, comprimă trei reguli distincte (vezi decizia în cazul James ş.a. contra Marii Britanii din 21 februarie 1986, Seriile A, nr. 98-B, p. 29, alin. 37). Primul, care este exprimat în prima propoziţie a primului alineat şi este de natură generală, prevede principiile îmbrăţişării paşnice a proprietăţii. A doua regulă, din cea de-a doua propoziţie al aceluiaşi alineat, se referă la depravarea de posesii şi definirea anumitor condiţii pentru aceasta. Cel de-al treilea, conţinut în al doilea alineat, recunoaşte că statele contractante sunt abilitate, printre multe altele, să controleze folosirea proprietăţii în conformitate cu interesul general. A doua şi a treia regulă, care se referă în particular la interferenţa cu dreptul de a beneficia liber de dreptul la proprietate, urmează a fi abordate prin prisma principiilor generale stipulate în prima regulă.

              Guvernul opina că plângerile mănăstirilor reclamante care nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988 – Ano Xenia, Agia Lavra Kalavriton, Metamorphosis Sotiros, Chryssoleontissa Eginis şi Mega Spileo Kalavriton – referitoare la violările iluzorii a dreptului garantat de Articolul 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1), din moment ce prevederile legii nr. 1700/1987, în special secţiunea 3, nu au fost suficiente pentru depravarea acestor mănăstiri prin forţa legii de dreptul lor asupra proprietăţii discutate sau să transfere către stat prin operarea legii a posesiei sau folosinţei proprietăţii respective.

Ele insistă asupra formulării secţiunii 3 (1) (A) şi, în particular, asupra termenului „urmează a fi considerat drept proprietatea ... statului”, care, presupun ele, oferă secţiunii respective un subînţeles special. În realitate, susţinea Guvernul, prevederea aceasta crea mai curând o prezumţie a deţinerii proprietăţii, o ficţiune juridică care putea fi uşor combătută prin demonstrarea contrariului. Expresia „considerată a fi proprietatea ... statului” nu înseamnă că statul de fapt a preluat dreptul de proprietate asupra proprietăţii relevante; această chestiune rămâne înceţoşată până la stabilirea satisfăcătoare prin lege a drepturilor cerute de mănăstiri. Concluzia ce derivă dintr-o astfel de abordare directă a fost confirmată de contextul prevederii, în special protecţia juridică oferită mănăstirilor de secţiunea 4 (4) şi (7) a Legii nr. 1700/1987, care le permite mănăstirilor să-şi demonstreze dreptul la proprietate prin prezentarea dovezilor concludente în faţa autorităţilor imparţiale, mai exact în faţa curţilor. Mai mult decât atât, statul era cel care făcea alegerea modalităţii relevante pentru determinarea situaţiilor juridice dubioase în ceea ce priveşte dreptul asupra proprietăţii şi să stabilească procedura în acest scop.

              Curtea consideră că prin crearea prezumţiei dreptului statului asupra proprietăţii discutate, secţiunea 3 (1) (A) butoiul cu pulberea probelor a fost aruncat în direcţia mănăstirilor reclamante, care pot să-şi apere proprietatea asupra terenurilor în discuţie doar prin prezentarea actelor corespunzătoare adecvat înregistrate, a titlurilor de proprietate, a prevederilor statutare sau a deciziilor finale ale instanţelor în acţiunile demarate împotriva statului. Secţiunea 3 (1) (A), luată împreună cu secţiunea 1 (1), depravează mănăstirile reclamante de posibilitatea justificării, în ideea aducerii probei contrare, prin toate mijloacele disponibile a dovezilor achiziţionării proprietăţii precum este prevăzut în legislaţia greacă, precum şi probelor ce atestă posibila acumulare de către mănăstiri a proprietăţilor, incluzând posesia adversă şi chiar a deciziilor finale ale instanţelor împotriva persoanelor private. Această concluzie este susţinută de Curtea de Primă Instanţă din Patras prin decizia sa în cazul nr. 35/1991 (vezi alin. 41 mai sus), care se referea la mănăstirea non-reclamantă, dar arată foarte bine consecinţele intrării în vigoare a secţiunii 3.

              Potrivit memoriilor prezentate de Guvern, unele loturi de pământ în realitate aparţin statului, iar mănăstirile reclamante au ocupat terenurile respective. Curtea Administrativă Supremă, prin decizia sa din 7 decembrie 1987 (vezi alin. 31 mai sus), a conchis că prevederile Legii nr. 1700/1987 nu depravează mănăstirile de proprietatea lor, deoarece reiese din faptul că proprietatea respectivă nu aparţine mănăstirilor în prima rând.

              Nu este fezabil pentru Curte a încerca determinarea care din terenurile discutate pot fi apreciate prin prisma legislaţiei naţionale drept aparţinând statului şi care nu. Curtea a notat, însă, că mănăstirile reclamante, care sunt primordial părţi constituante ale Bisericii Greceşti şi au fost fondate cu mult înaintea statului grec, au acumulat considerabile proprietăţi imobile de-a lungul secolelor. Indiscutabil, titlurile de proprietate, obţinute pe parcursul Imperiului Bizantin sau a celui Otoman, au fost pierdute sau distruse. În privinţa unor astfel de terenuri, ocupate deja de atât timp şi chiar fără careva titlu juridic, perioada de posesie necesară pentru evitarea apariţiei cazurilor de posesie adversă, care ar fi putu degenera în atacarea în instanţă atât a statului, cât şi a părţii terţe, a fost cu siguranţă reglementată prin intrarea în vigoare a legii nr. 1700/1987. La acest aspect al problemei Curtea a atras în mod special atenţia, mai ales din perspectiva achiziţionării terenurilor respective prin posesia adversă, deoarece în Grecia nu existau evaluatori ai terenurilor şi era imposibil de obţinut titluri de proprietate oficial înregistrate înainte de 1856, iar a legaţiilor şi înregistrărilor cadastrale înainte de anul 1946 (vezi alin. 24 mai sus).

              Statului, considerându-se proprietar al unor astfel de proprietăţi agricole şi forestiere în conformitate cu prevederile sub-secţiunii (1) (A) a secţiunii 3, i se oferă automat dreptul de folosinţă şi posesie al acestora potrivit sub-secţiei (1) (B) a aceleiaşi secţiuni (vezi alin. 25 mai sus). În opinia Curţii, aceasta nu ţine mai mult de regula procedurală referitoare la necesitatea prezentării dovezilor, ci o prevedere substanţială al cărei efect constă în transferul întregii posesii asupra proprietăţii respective în subordinea statului.

              Guvernul sublinia că formularea secţiunii 3 (1) (B) nu presupunea altceva decât indicarea abstractă la faptul că existau temeiuri juridice pentru o astfel de posesie. Posesia, totodată, nu era o stare falsă a afacerii; atât timp cât statul nu-şi asumă autoritatea fizică asupra terenurilor discutate (şi încă nu a făcut-o), nu-şi poate exercita drepturile ce derivă din posesie şi folosinţă. Guvernul a citat drept evidenţă secţiunea 4 a legii, care cerea oricărui titular al terenului să-l transmită în folosul statului.

Totodată, ar putea fi, susţinea Guvernul, nici o pierdere a folosinţei sau posesiei nu ar fi atât timp cât nu va fi emis un ordin administrativ de forţare. Chiar şi în acest caz, secţiunea 4 acordă mănăstirilor reclamante o protecţie efectivă, mai curând prin procedurile unei revizuiri judiciare ale unui asemenea ordin, pe parcursul cărora instanţa va verifica de asemenea drepturile mănăstirilor ce derivă din posesia adversă, sau prin acţiunea instanţelor în temeiul Articolelor 1094-1112 ale Codului Civil (vezi alin. 26 mai sus).

              Curtea nu a putut accepta argumentele Guvernului la acest capitol. Ea a notat că secţiunea 4 a legii nr. 1700/1987 se referă la prevederi tehnice, elaborate pentru a implementa secţiunea 3 a legii. În prima sa sub-secţiune, secţiunea 4 permite mănăstirilor reclamante în termen de două luni transmiterea terenurilor discutate şefului departamentelor forestiere sau agricole locale, în caz contrar acesta din urmă este abilitat să emită ordinul de forţare. În ceea ce priveşte remediile oferite în sub-secţiunile (4) şi (7), prima din ele nu are efect de suspendare, deoarece este condiţionată de cea de-a doua, potrivit căreia reclamantul trebuia să fi cedat voluntar proprietatea sa sau cei care nu şi-au putut permite primul remediu în termenul-limită fixat.

              Guvernul a reiterat în fapt că nici una din mănăstirile reclamante nu au transferat proprietatea sa în favoarea statului şi nici un ordin de forţare nu a fost emis în acest context vizavi de oricare dintre mănăstiri, iar decretul, care urma să prevadă aranjamentele detaliate pentru implementarea secţiunilor 3 şi 4 ale legii, nu a fost încă emis. Referindu-se la soluţionarea amiabilă a conflictului dintre stat şi Biserica Greacă prin semnarea acordului de la 11 mai 1988 şi la intenţia declarată a statului de a recurge la revizuirea întregului aspect al proprietăţii bisericeşti (vezi alin. 42 mai sus), Guvernul insista asupra faptului că prevederile legii nr. 1700/1987 a rămas un text mort pe hârtie.

              Curtea a observat, totodată, că nici una din cinci mănăstiri nu a devenit parte la acordul din 11 mai 1988 pe parcursul unui an de la ratificarea acestuia de către Parlament, precum permitea secţiunea 2 (1) a legii nr. 1811/1988 (vezi alin. 33 mai sus). Respectiv, prevederile legii 1700/1987 rămân aplicabile pentru acestea. Faptul că nu a fost emis nici un ordin administrativ de forţare nu constituie o garanţie a faptului că un asemenea ordin nu va fi emis pe viitor, în special având în vedere circularele din 5 şi 20 februarie 1989 (vezi alin. 39 mai sus), care sunt încă valabile, şi atitudinea autorităţilor administrative după semnarea acordului (vezi alin. 43 mai sus).

              Aşa fiind, a avut loc interferenţa cu dreptul mănăstirilor reclamante la dreptul lor de a beneficia liber de dreptul la proprietate prin tentativa de „depravare” a posesiilor lor în sensul celei de-a doua propoziţii a primului alineat al Articolului 1 (P1-1).

2. „În interesul public”

              Curtea trebuia să determine dacă această depravare de posesii urmărea scopul „interesului public”, în contextul sensului celei de-a doua reguli din Articolul 1 (P1-1).

              Mănăstirile reclamante disputau legitimitatea scopurilor legii 1700/1987, afirmând că această lege nu a fost elaborată pentru a transmite terenurile discutate către fermierii care nu dispuneau de pământ, ci pentru a permite dezvoltarea profitabilă a acestora. Secţiunea 2 (1) a legii 1700/1987 oferă prevederi - într-o formă mai curând a unei puteri opţionale - ce permit transferul folosinţei pământului în discuţie către fermieri, care erau - sau urmau să devină în curând - membri ai cooperativelor agricole şi nu a fermierilor nevoiaşi. Dacă legislaţia ar fi promovat anumite politici sociale, s-ar fi putut atinge aceleaşi rezultate fără a interveni în dreptul asupra proprietăţii a mănăstirilor reclamante.

              Curtea a remarcat că memoriul explicativ la proiectul de lege, transmis spre examinare Parlamentului, reliefa raţionamentele pentru astfel de acţiuni: a pune capăt vânzărilor ilegale a unor astfel de terenuri, fărâmiţării lor şi abandonării sau dezvoltării necontrolate a acestora (vezi alin. 24 mai sus). Natura optimă pentru transferul folosinţei acestor terenuri către fermieri sau cooperativelor agricole (secţiunea 2 (1) a legii - vezi alin. 25 şi 68 mai sus) şi includerea instituţiilor publice printre beneficiarii acestor transferuri (secţiunea 2 (1) a legii) ar putea provoca unele dubii vizavi de raţiunile unor astfel de acţiuni, dar ele nu sunt suficiente pentru a deprava obiectivele majore ale Legii 1700/1987 de legitimitatea lor ca fiind „în interes public”.

3. Proporţionalitatea interferenţei

              O interferenţă cu dreptul de a beneficia liber de proprietate trebuie să fie confruntată cu „o balanţă corectă” dintre necesităţile intereselor comunităţii şi cerinţele protecţiei drepturilor fundamentale individuale (vezi, printre altele, decizia în cazul Sporrong & Lonnroth contra Suediei din 23 septembrie 1982, Seriile A, nr. 52, p. 26, alin. 69). Problema atingerii acestei balanţe este reflectată în structura Articolului 1 (P1-1) în întregime (ibid.), incluzând cea de-a doua propoziţie, care urmează a fi lecturată prin prisma principiului general enunţat în prima propoziţie (vezi alin. 56 mai sus). În particular, aici trebuie să fie o relaţie de proporţionalitate dintre modalităţile implicate şi scopurile urmărite de oricare acţiune ce depravează persoana de posesiile sale (vezi decizia în cazul James ş.a. citat anterior, p. 34, alin. 50).

              Termenii de compensaţie în corespundere cu legislaţia în vigoare constituie un material pentru aprecierea dacă acţiunile contestate respectă balanţa corectă necesară şi , mai ales, în cazul în care aceasta nu impune o abordare disproporţionată faţă de reclamanţi. În acest context, preluarea proprietăţii fără achitarea valorii rezonabile a acesteia va constitui firesc o interferenţă disproporţionată şi lipsa totală a compensaţiilor poate fi considerată drept justificabilă în baza prevederilor Articolului 1 (P1-1) doar în circumstanţe excepţionale. Articolul 1 (P1-1) nu garantează, totodată, dreptul la compensarea completă în toate circumstanţele, din moment ce obiectivele legitime de „interes public” pot apela la mai puţin decât rambursarea deplină a valorii de piaţă (vezi decizia în cazul Lithgow ş.a. contra Regatul Unit al Marii Britanii din 8 iulie 1986, Seriile A, nr. 102, pp. 50-51, para 121).

              Mănăstirile reclamante susţineau că prevederile legii nr. 1700/1987 nu satisfăceau condiţia proporţionalităţii.

              Comisia a considerat acele circumstanţe excepţionale - precum modalităţile prin care a fost achiziţionată şi utilizată proprietatea, dependenţa mănăstirilor de Biserica Greacă şi dependenţa Bisericii de stat - drept justificând absenţa compensaţiilor.

              Curtea nu a fost de acord cu această concluzie

În 1952 legislaţia greacă a întreprins acţiuni în vederea exproprierii unei mari părţi a proprietăţii agricole a mănăstirilor. În 1952, precum şi în 1987, mănăstirile nu mai executau aceleaşi funcţii sociale, educaţionale şi culturale pe care le aveau înainte de crearea statului grec (vezi alin. 6 mai sus). Legislaţia, însă, prevedea compensarea unei treimi din valoarea reală a terenurilor expropriate (vezi alin. 9 mai sus).

Totodată, nu există prevederi similare în Legea nr. 1700/1987.

Cele 5 procente, prevăzute drept rambursare pentru transmiterea fermierilor a dreptului de folosinţă asupra terenului discutat, vor fi plătite doar după transmiterea către stat a dreptului de proprietar, către unei entităţi a dreptului privat, care urma a fi constituită în baza prevederilor secţiunii 9 a legii, şi exclusiv în scopul necesităţilor educaţionale (sub-secţiunea (1) (B) a secţiunii 3 - vezi alin. 25 şi 28 mai sus). Abilitarea dreptului de a oferi teren mănăstirilor ce nu dispun de suficientă proprietate imobilă în scopul „prelucrării exclusiv de către însuşi călugări” (secţiunea 3 (3) a legii) şi alocaţiile bugetare prevăzute în acest sens în secţiunea 10 (vezi alin. 28 mai sus) nu pot fi considerate drept modalitate de compensare.

              Prin aceasta, impunerea unei presiuni considerabile asupra mănăstirilor reclamante în vederea depravării lor de proprietate, Legea nr. 1700/1987 nu menţine o balanţă corectă şi echitabilă dintre diversele interese discutate precum este cerut de Articolul 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1).

Prin urmare, s-a constatat încălcarea acelui Articol (P1-1) în cazul a cinci mănăstiri reclamante, care nu au semnat acordul din 11 mai 1988.

  C.Poziţia a trei mănăstiri părţi la acordul din 11 mai 1988

              Mănăstirile Asomaton Petraki, Ossios Loukas şi Phlamourion Volou susţineau că Legea nr. 1811/1988 a fost în contradicţie cu prevederile Articolului 1 al Protocolului Nr. 1 (P1-1). Ele declarau că au fost forţate să semneze protocolul din 11 mai 1988. Totodată, ele afirmau că au fost induse în eroare de către Biserica Greacă, pornind de faptul că Biserica respectivă şi-a depăşit atribuţiile prin neconformarea la condiţiile stipulate în acordul preliminar (vezi alin. 32 şi 36 mai sus). Ele nu au beneficiat de careva compensaţii pentru cedarea în folosul statului a unei părţi din proprietatea lor agricolă şi forestieră, cu atât mai mult cu cât, prin prevederile celei de-a patra clauze a acordului, de acestea a beneficiat Biserica Greacă şi nu mănăstirile părţi la acord (vezi alin. 34 mai sus).

              În raportul său Comisia considerase drept inutilă examinarea acestui subiect în contextul concluziilor sale vizavi de mănăstirile reclamante ca un tot întreg.

              Curtea, care a abordat o viziune diferită faţă de subiectul general (vezi alin. 55 mai sus), nu poate, totodată, ignora faptul că trei dintre mănăstirile reclamante au semnat acordul din 11 mai 1988. Respectiv, una din acestea a apelat la instanţele naţionale, acuzând acordul de numeroase defecţiuni de esenţă şi formale. Curtea de Apel din Atena a conchis că ratificarea acordului de către Parlament a avut efectul validării acestuia în întreaga lui totalitate (vezi alin. 36-38 mai sus).

Din evidenţele, aduse în faţa curţii, nu se poate concluziona că cele trei mănăstiri în cauză au acţionat fiind forţate. Respectiv, Curtea trebuia să decidă că aici nu a avut loc interferenţa cu dreptul lor la proprietate.

III.PRESUPUSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 ALINEAT 1 (art. 6-1) AL CONVENŢIEI

              Mănăstirile reclamante au invocat presupusa violare a Articolului 6, alineat 1 (art. 6-1) al Convenţiei care prevede:

„În determinarea drepturilor obligaţiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o examinare .... Imparţială ... de [către o] curte ... „

În depoziţiile sale scrise ele susţineau că secţiunea 1 (1) a legii 1700/1987 le-a depravat de dreptul de a apela în instanţă pentru a determina, pentru început, orice dispută (contestare) referitoare la gestionarea proprietăţii rămase în posesia lor şi, ulterior, orice dispută privind fixarea compensaţiilor pentru exproprierea unei părţi din proprietatea lor.

              Precum concluzionase Curtea în decizia sa în cazul Golberg contra Regatul Unit al Marii Britanii din 21 februarie 1975, Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) „prevede „dreptul la instanţă”, din care dreptul la acces, nefiind altceva decât dreptul de a demara o procedură în instanţă în subiecte civile, reprezintă un aspect” (Seriile A, nr. 18, p. 18, alin. 36). Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) „poate [astfel] fi invocat de către oricine consideră drept ilegală interferenţa în exercitarea drepturilor sale (civile) şi să se plângă pe faptul că nu a fost în posibilitatea de a apela cu acea plângere în instanţă în conformitate cu cerinţele prevăzute de Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1)” (vezi decizia în cazul Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei din 23 iunie 1981, Seriile A, nr. 43, p. 20, alin. 44). În acest context, dreptul la proprietate este indubitabil un „drept civil” (vezi, printre altele, cazul Sporrong şi Lonnroth citat anterior, p. 29, alin. 79). Totodată, „dreptul la instanţă”, garantat de Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1), „se extinde doar asupra ‚contestărilor' (disputelor) privind ‚drepturile şi obligaţiile' (civile) care pot fi considerate, cel puţin în virtutea temeiurilor solide, drept recunoscute prin prisma legislaţiei naţionale; [Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) nu garantează prin sine însuşi oricare tentativă particulară pentru ‚drepturile şi obligaţiile' (civile) în dreptul substanţial al statelor contractante” (vezi, printre altele, cazul Lithgow ş.a. citat anterior, p. 70, alin. 192).

              Prima plângere poate fi făcută doar de către mănăstirile care nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988 precum, prin prisma clauzei 5 a acordului (vezi alin. 35 mai sus), mănăstirile semnatare au capacitatea de a aplica procedurile judiciare privind proprietatea deţinută de ele.

Pe de altă parte, secţiunea 1 (1) a legii 1700/1987, potrivit căreia mănăstirile, care nu sunt parte la acord, rămân sub gestionarea şi în totalitate dependente de Biserica Greacă în ceea ce priveşte apărarea proprietăţii lor, dacă face excepţie de la transferul proprietarului aşa cum este prevăzut în secţiunea 3.

              Comisia considerase că sistemul adoptat fusese justificat; Biserica Greacă, care a preluat după abolirea ODEP funcţiile de gestionare a respectivelor proprietăţi, avea un interes evident în asigurarea faptului că proprietatea era apărată adecvat în cadrul oricărei proceduri judiciare.

Guvernul a fost de acord cu Comisia la acest subiect şi adăugase că remediile prevăzute în sub-secţiunile (4) şi (7) a secţiunii 4 - prevederile speciale ale cărora prevalează asupra clauzelor generale din secţiunea 1 (1) - oferă acestor mănăstiri cadrul juridic necesar pentru apărarea dreptului lor la proprietate.

              Curtea, de asemenea, găsise că legislaţia greacă a investit mănăstirile cu statutul de persoane juridice în dreptul public în ideea de a le oferi o protecţie mai semnificativă (vezi alin. 49 mai sus). Curtea notase că la momentul când ODEP - majoritatea membrilor consiliului de administrare al căruia erau desemnaţi de către autorităţile bisericeşti - gestiona proprietatea mănăstirilor ce urma a fi realizată, mănăstirile aveau capacitatea de a întreprinde acţiuni judiciare.

Depravând mănăstirile de la dreptul de oricare posibilitate de a înainta în instanţă orice plângere împotriva statului, terţelor părţi sau chiar Bisericii Greceşti privind dreptului său la proprietate, sau intervenind în astfel de proceduri, secţiunea 1 (1) periclitează însuşi esenţa „dreptului lor la un proces echitabil” (vezi cazul Philis contra Greciei din 27 august 1991, Seriile A, nr. 209, p. 23, alin. 65; şi cazul Fayed contra Regatul Unit al Marii Britanii din 21 septembrie 1994, Seriile A, nr. 294-B, pp. 49-50, alin. 65).

              Prin urmare, este vorba despre încălcarea prevederilor Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) privind prima plângere a mănăstirilor reclamante, nesemnatare a acordului din 11 mai 1988.

              În ceea ce priveşte cea de-a doua parte, Curtea, luând în consideraţie concluziile formulate în alineatul 78, notează din nou că această acuzaţie poate fi înaintată doar de către mănăstirile reclamante care nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988.

Este bine determinat în cazuistica Curţii că, în calitate de subiect al principiilor, Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) garantează dreptul de acces la instanţă pentru determinarea plângerilor (contestaţiilor) prin prisma legislaţiei naţionale privind valoarea compensaţiilor pentru exproprierea proprietăţii (vezi, inter alia, cazul Lithgow ş.a. citat anterior, p. 70, alin 192). Reclamanţii nu pot obţine nici un titlu compensatoriu din prevederile legii nr. 1700/1987, potrivit cărora se consideră că proprietarul terenurilor discutate nu constituie mănăstirile (vezi alin. 31 mai sus). Din perspectiva concluziilor făcute în baza Articolului 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1) în ceea ce priveşte absenţa compensaţiilor în prevederile legii nr. 1700/1987 (vezi alin. 74 mai sus) şi concluziilor formulate în alineatul 84 mai sus, Curtea nu consideră necesar a examina în continuare această plângere vizavi de Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1).

IV.PRESUPUSELE VIOLĂRI ALE ARTICOLELOR 9 ŞI 11 (art. 9, art. 11) ALE CONVENŢIEI

              Mănăstirile reclamante au invocat violările dreptului la libertatea conştiinţei (articolul 9 al Convenţiei) (art. 9) şi a dreptului lor la asociere (Articolul 11 al Convenţiei) (art. 11) pe motiv că Legea nr. 1700/1987 le-a depravat de mijloacele necesare pentru promovarea obiectivelor lor religioase şi de menţinerea tezaurelor creştinătăţii.

Referindu-se la prevederile Articolului 9 (art. 9), ele susţineau că stipulările Legii respective vor împiedica desfăşurarea misiunii lor ascetice. În ceea ce priveşte Articolul 11 (art. 11), ele au subliniat că legea respectivă va împiedica sporirea numărului călugărilor şi va obstrucţiona bunăvoinţa de a face donaţii către călugări.

              La fel precum Guvernul şi Comisia, Curtea nu a acceptat aceste aserţiuni. În ceea ce priveşte prima parte a acuzaţiei, Curtea a considerat că prevederile legii, deşi contrare cu Articolul 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1), în nici un caz nu vin în contradicţie cu obiectivele ce urmăresc proslăvirea divinităţii şi, respectiv, nu interferă cu exercitarea dreptului la libertatea conştiinţei. Partea a doua a plângerii pare a fi mai mult ipotetică.

              Respectiv, nu există încălcări ale Articolului 9 şi 11 (art. 9, art. 11) ale Convenţiei.

V. PRESUPUSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 (art. 13) AL CONVENŢIEI

              Mănăstirile reclamante au susţinut că, contrar Articolului 13 (art. 13) al Convenţiei, ele nu au avut parte de un remediu efectiv în faţa autorităţii naţionale, permiţându-le să atace în instanţă daunele aduse drepturilor lor asigurate prin Convenţie.

              Precum Comisia, Curtea a reiterat că Articolul 13 (art. 13) nu merge atât de departe încât să ceară un remediu, acolo unde cadrul juridic al statului parte ar putea fi adus în faţa autorităţii naţionale, fiind însuşi contrar prevederilor Convenţiei (vezi cazul James ş.a. citat anterior, p. 47, alin. 85). Cererea mănăstirilor reclamante urmează, astfel, a fi respinsă.

VI. PRESUPUSA VIOLARE A ARTICOLULUI 14 AL CONVENŢIEI, LUAT ÎMPREUNĂ CU ARTICOLELE 6, 9 ŞI 11 ALE CONVENŢIEI ŞI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI Nr. 1 (art. 14+6, art. 14+9, art. 14+11, art. 14+P1-1)

              Mănăstirile reclamante au invocat finalmente Articolul 14 (art. 14) al Convenţiei, care prevede:

„Dreptul de a beneficia de drepturile şi libertăţile prevăzute în Convenţie urmează a fi asigurat fără discriminare de oricare gen precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau alta, originea naturală sau socială, asocierea cu minoritatea naţională, proprietate, naştere sau alt statut.”

În faţa Comisiei mănăstirile reclamante susţineau că sunt victime ale discriminării prin faptul că doar mănăstirile ortodoxe au fost afectate de prevederile legii nr. 1700/1987.

              Potrivit cazuisticii Curţii, Articolul 14 (art. 14) nu interzice toate diferenţierile tratamentului în exercitarea drepturilor şi libertăţilor (vezi, ca cea mai recentă autoritate, cazul Hoffmann contra Austriei din 23 iunie 1993, Seriile A, nr. 255-C, p. 58, alin. 31).

Pornind de la strânsele legături între Biserica Greacă şi mănăstirile reclamante, distincţia făcută între ultimele şi mănăstirile Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului sau cele ale Patriarhatului de Alexandria, Antioch şi Ierusalim, sau celor ale Sfântului Mormânt şi Sfântei Mănăstiri de Sinai, sau ale altor biserici, ordine şi religii, nu constituie un motiv şi nu întruneşte justificarea rezonabilă. Respectiv, nu există încălcare a prevederilor Articolului 14 împreună cu articolele sus-menţionate ale Convenţiei şi Protocolului nr. 1 (art. 14+6, art. 14+9, art. 14+11, art. 14+P1-1).

              În memoriile sale prezentate Curţii, mănăstirile reclamante au invocat, de asemenea, distincţia creată de legea 1811/1988 între mănăstirile care au semnat acordul din 11 mai 1988 şi cele care nu l-au semnat.

              În lumina celor formulate în alineatele 75, 84 şi 88 mai sus, Curtea nu consideră necesar a examina o plângere bazată pe Articolul 14 împreună cu Articolele 6 alin. 1, 9 şi 11 ale Convenţiei şi Articolul 1 al Protocolului nr. 1 (art. 14+6-1, art. 14+9, art. 14+11, art. 14+P1-1).

VII. APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50) AL CONVENŢIEI

              Articolul 50 (art. 50) al Convenţiei prevede:

„Dacă hotărîrea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărîrea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă”.

              În corespundere cu aceste prevederi, mănăstirile reclamante urmăresc compensaţii pentru daunele pecuniare şi rambursarea costurilor şi cheltuielilor.

A. Daunele pecuniare

              Sub genericul de daune pecuniare, opt mănăstiri reclamante cereau 7.640.255.213.120 (şapte trilioane şase sute patruzeci miliarde două sute cincizeci şi cinci milioane două sute treisprezece mii una sută douăzeci) drahme (GRD).

              Guvernul opina că mănăstirile nu au identificat proprietatea afectată de prevederile imputate. Cererea lor pentru compensaţii, care acoperă totalitatea proprietăţii lor: mănăstiri, biserici, clădiri urbane şi proprietăţi pentru care nu există titluri de proprietate, era mult prea vagă pentru a fi evaluată. Pentru a face o apreciere corectă este necesar a identifica întreaga proprietate a mănăstirilor reclamante, care este distribuite pe întreg teritoriul Greciei.

              Delegatul Comisiei nu a expus nici o opinie.

          În circumstanţele prezente ale cazului, Curtea consideră că subiectul aplicabilităţii Articolului 50 (art. 50) privind daunele pecuniare nu este gata pentru a lua careva decizie asupra sa şi că urmează a fi rezervat, luându-se în consideraţie responsabilitatea unui acord între statul respondent şi mănăstirile reclamante (Art. 54 alin. 1 şi 4 al Regulamentului Curţii A).

B.Costurile şi cheltuielile

          Mănăstirile reclamante, de asemenea, solicitau 8.400.000 GRD (opt milioane patru sute mii drahme) pentru cheltuielile avocaţilor şi cheltuielile aferente procedurilor în faţa instituţiilor Convenţiei.

          Guvernul a considerat această solicitare drept vagă şi exagerată; ei au opinat că doar o pătrime din suma indicată va fi în corespundere cu criteriile stabilite în cazuistica Curţii.

          Delegatul Comisiei nu a exprimat careva opinie.

          Pornind de la faptul identificării încălcării în aspectele esenţiale ale cazului, Curtea a satisfăcut această cerere în întregime.

LUÂND ÎN CONSIDERAŢIE ACESTE RAŢIONAMENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1.A respins obiecţiile preliminare ale Guvernului;

2.A conchis că a avut loc încălcarea Articolului 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1) în ceea ce priveşte mănăstirile reclamante ce nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988;

3.A decis că nu există încălcarea Articolului 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1) în ceea ce priveşte mănăstirile reclamante ce sunt parte la acordul din 11 mai 1988;

4.A concluzionat că a avut loc violarea Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) al Convenţiei în ceea ce priveşte prima plângere a mănăstirilor reclamante care nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988;

5.A conchis că nu este necesar a examina ce de-a doua parte a plângerii mănăstirilor reclamante în conformitate cu Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1), care nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988;

6.A decis că nu există violare a Articolelor 9, 11 şi 13 (art. 9, art. 11, art. 13) ale Convenţiei;

7.A conchis că nu există încălcare a prevederilor Articolului 14, luat împreună cu Articolele 6 alin. 1, 9 şi 11 ale Convenţiei şi Articolul 1 al Protocolului nr. 1 (art. 14+6-1, art. 14+9, art. 14+11, art. 14+P1-1) privind distincţia între mănăstirile reclamante, care se subordonează Bisericii Greceşti, şi mănăstirile care sunt subordonate patriarhiilor menţionate în alineatul 92;

8.A conchis că nu există necesitate în examinarea plângerii bazate pe prevederile Articolului 14 al Convenţiei, luat împreună cu aceleaşi articole (art. 14+6-1, art. 14+9, art. 14+11, art. 14+P1-1) privind distincţia între mănăstirile reclamante care au semnat acordul din 11 mai 1988 şi cele care nu l-au semnat;

9.A decis că Statul respondent va achita mănăstirilor reclamante care nu sunt parte la acord suma de 8.400.000 GRD (opt milioane patru sute mii drahme), în termenul-limită de trei luni, pentru costuri şi cheltuieli;

10.A concluzionat că subiectul privind aplicabilitatea Articolului 50 (art. 50) al Convenţiei nu este apt pentru a fi luată vreo decizie referitor la daunele pecuniare;

respectiv,

(a) se abţine în acest sens;

(b) invită Guvernul şi mănăstirile reclamante, care nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988, să transmită în următoarele şase luni observaţiile lor la acest subiect şi, în particular, să notifice Curtea despre oricare acord ce l-ar fi atins;

(c) se abţine de la alte proceduri şi transmite Preşedintelui Camerei dreptul fixării aceloraşi concluzii dacă va fi cazul.

Întocmit în limbile engleză şi franceză, şi difuzat în cadrul examinării publice la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 9 decembrie 1994.

Semnat:Rolv RYSSDALL

Preşedinte

Semnat:Herbert PETZOLD

Grefier interimar

Full & Egal Universal Law Academy