CASE OF T.M. AND C.M. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIA A TREIA

CAUZA T.M. ŞI C.M. c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 26608/11)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

28 ianuarie 2014

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza T.M. şi C.M. c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco, judecători
şi Santiago Quesada, grefier al secţiunii,

Deliberând la 7 ianuarie 2014 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 26608/11) depusă la Curte împotriva Republicii Moldova la 30 aprilie 2011, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova, dna T. M. („prima reclamantă”) şi dra C.M. („a doua reclamantă”). Preşedintele secţiunii a satisfăcut cererea reclamantelor de a nu li se dezvălui numele (articolul 47 § 3 al Regulamentului Curţii).

2. Reclamantele au beneficiat de asistenţă juridică, fiind reprezentate în faţa Curţii de dl A. Postica, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

3. Reclamantele au invocat faptul că autorităţile nu au executat ordonanţa de protecţie emisă de instanţa de judecată şi prin aceasta nu le-au acordat protecţie efectivă împotriva violenţei domestice.

4. La 6 decembrie 2011 cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamantele s-au născut în 1982 şi, respectiv, 2002. Ele locuiesc în Chişinău. A doua reclamantă este fiica primei reclamante.

A. Contextul cauzei

6. Prima reclamantă şi M.M. s-au căsătorit în 2001. M.M. a început să se îndeletnicească cu jocurile de noroc şi să se comporte agresiv cu reclamantele. Prima reclamantă a depus o acţiune de divorţ, care a fost satisfăcută la 25 februarie 2010.

7. La 22 iunie 2010, prima reclamantă a depus o plângere la poliţie pe motiv că a fost abuzată verbal de M.M., după care acesta a fost amendat administrativ cu 500 de lei moldoveneşti (MDL – echivalentul a 31 de euro la acea dată).

8. Potrivit reclamantelor, la 5 septembrie 2010, M.M. a agresat-o pe prima reclamantă şi i-a produs vânătăi celei de-a doua reclamante. Raportul medical din 6 septembrie 2010 a constatat că prima reclamantă avea două hematoame pe buza superioară şi un defect uşor la dinţii din partea stângă. Alt raport din aceeaşi zi a stabilit că a doua reclamantă avea două vânătăi pe mâna dreaptă. Expertul medico-legal a consemnat explicaţiile reclamantei cum că M.M. a lovit-o cu pumnul în faţă şi a împins-o pe a doua reclamanta la pământ, producându-i durere în braţ. Ambele rapoarte indicau că expertiza s-a desfăşurat la solicitarea Comisariatului de poliţie Buiucani.

9. La 24 februarie 2011, Curtea de Apel Chişinău a statuat că reclamantele au dreptul la o cotă parte de 2/3 din apartamentul comun, iar M.M. la 1/3. După pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti el a devenit şi mai agresiv.

10. La 21 martie 2011, prima reclamantă a depus o nouă plângere la poliţie pe motiv că era abuzată fizic şi verbal de fostul ei soţ. Raportul medical din aceeaşi zi a stabilit că avea două hematoame pe piciorul drept. M.M. a fost amendat cu 500 MDL.

B. Cererea de emitere a ordonanţei de protecţie în favoarea reclamantelor

11. La 1 aprilie 2011, prima reclamantă a depus o nouă plângere împotriva lui M.M. şi a solicitat emiterea unei ordonanţe de protecţie.

12. La 5 aprilie 2011, ea a depus o plângere penală la procuratură împotriva lui M.M. La 6 mai 2011, procuratura a respins plângerea pe motiv că dovezile medicale confirmau că leziunile cauzate reclamantei nu pot cauza vătămarea sănătăţii, iar, în consecinţă nu a fost săvârşită infracţiunea de violenţă domestică, întrucât nu a fost cauzată cel puţin o vătămare uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii. La 12 mai 2011, reclamantele au atacat ordonanţa la Procuratura Generală.

13. La 11 aprilie 2011, Judecătoria Buiucani a emis o ordonanţă de protecţie prin care îl obliga pe M.M. să părăsească temporar locuinţa comună şi să stea departe de la o distanţă de cel puţin 100 m de locul lor de trai sau de studiu. Însă, ordonanţa nu a fost comunicată autorităţilor competente, iar prima reclamantă a primit o copie a acesteia abia la 22 aprilie 2011, când a prezentat-o poliţiei locale, Ministerului Afacerilor Interne şi Departamentului de Asistenţă Socială.

14. La 20 aprilie 2011 a fost întocmit raportul de expertiză psihologică care confirma faptul că a doua reclamantă suferea de anxietate şi dezechilibru emoţional. Raportul recomanda excluderea oricărui contact cu tatăl ei abuziv.

15. Deşi poliţia a încercat în două rânduri să-l forţeze pe M.M. să părăsească locuinţa comună la 27 şi 29 aprilie 2011, M.M. a refuzat să plece, iar reclamantele au fost nevoite să doarmă câteva nopţi la rude. Ultima încercare de a-l evacua pe M.M. din 29 aprilie 2011 a eşuat deoarece el a prezentat poliţiei încheierea Judecătoriei Buiucani din 29 aprilie 2011 prin care fusese suspendată executarea încheierii din 11 aprilie 2011 până la examinarea apelului lui M.M. Ulterior, poliţia a refuzat să întreprindă orice acţiune împotriva lui M.M. până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

16. La 22 aprilie 2011, reclamantele au solicitat plasarea într-un centru de reabilitare a victimelor violenţei domestice. Angajaţii centrului au stabilit că ele au suferit vătămări psihologice în urma violenţei la care le-a supus M.M.

17. La o dată necunoscută, reclamantele au contestat încheierea din 29 aprilie 2011. La 17 mai 2011, Direcţia poliţie ordine publică din cadrul Ministerului Afacerilor Interne („Direcţia”) a contestat la rândul său încheierea din 29 aprilie 2011, argumentând că instanţa de judecată era obligată prin lege să examineze cererea reclamantei în termen de 24 de ore, însă aceasta a omis vădit termenul. În plus, legislaţia prevede că contestarea ordonanţei de protecţie nu suspendă executarea acesteia; însă, instanţa de judecată a suspendat executarea ordonanţei de protecţie din 11 aprilie 2011. De asemenea, ordonanţa nu a fost comunicată imediat poliţiei şi serviciilor sociale, după cum prevede legislaţia. Neexaminarea cererii reclamantelor şi neexecutarea ordonanţei de protecţie le-a expus pe acestea la eventuale alte rele tratamente.

18. La 24 mai 2011, împotriva lui M.M. a fost pornită urmărirea penală pe marginea acuzaţiei de furt a bijuteriilor primei reclamante.

19. În aceeaşi zi, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul reclamantelor şi al Direcţiei, şi a admis apelul lui M.M. De asemenea, instanţa a casat încheierea din 11 aprilie 2011 şi implicit a anulat prevederile ordonanţei de protecţie. Instanţa de apel a constatat că instanţa inferioară (i) nu a respectat procedura de examinare a cererii reclamantelor şi nu a precizat motivele pentru emiterea ordonanţei de protecţie, (ii) nu a verificat dacă pretinsul agresor a fost citat corespunzător la şedinţa de judecată şi (iii) nu a solicitat rapoarte de la serviciile sociale şi de la poliţie anterior emiterii ordonanţei de protecţie. În plus, instanţa de judecată inferioară nu avea competenţa de a suspenda executarea ordonanţei de protecţie. Prin urmare, a fost casată şi încheierea din 29 aprilie 2011. Întrucât instanţa inferioară nu a respectat prevederile legislaţiei în vigoare şi a pronunţat o hotărâre judecătorească ilegală, Curtea de Apel a dispus reexaminarea cauzei.

20. La 4 iulie 2011, la plângerea reclamantei, procuratura a pornit urmărirea penală împotriva lui M.M. pe marginea acuzaţiei de violenţă domestică.

21. La 15 iulie 2011, Judecătoria Buiucani a respins cererea reclamantei de emitere a ordonanţei de protecţie, constatând că a doua reclamantă a explicat că-i iubeşte pe ambii părinţi egal; că tatăl le-a spus lucruri oribile şi că a încercat să le dea afară din apartament; şi că au fost situaţii în care tatăl a lovit-o pe mama ei şi când mama l-a zgâriat pe tata sau l-a ameninţat cu cuţitul. Instanţa a reţinut că prima reclamantă a susţinut că M.M. a agresat-o verbal, însă dovezile sunt insuficiente. Instanţa a concluzionat că nu există suficiente probe a comiterii infracţiunii de violenţă domestică.

22. La 29 septembrie 2011, Curtea de Apel Chişinău a emis o ordonanţă de protecţie în favoarea reclamantelor, similară celei din 11 aprilie 2011. Aceasta a fost comunicată oficial lui M.M. la 6 octombrie 2011. La 28 decembrie 2011, poliţia a confirmat că ordonanţa a fost executată.

23. La 20 septembrie 2011, procuratura a încetat urmărirea penală împotriva lui M.M., iar la 30 decembrie 2011 ordonanţa de încetare a fost anulată de procurorul ierarhic superior.

24. La 27 februarie 2012, procuratura a propus încetarea urmăririi penale pe marginea acuzaţiei de furt. Părţile nu au informat Curtea despre evoluţia celor două cauze penale, cu excepţia unei declaraţii a reclamantelor din octombrie 2012, în care acestea au fost informate că urmărirea penală privind violenţa domestică este în curs de desfăşurare.

II. DOCUMENTE NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE RELEVANTE

25. Dispoziţiile legislaţiei naţionale şi documentele internaţionale relevante au fost rezumate în cauza Eremia c. Republicii Moldova (nr. 3564/11, §§ 29-37, 28 mai 2013)

26. În plus, raportul Biroului Naţional de Statistică al Republicii Moldova din 2011 „Violenţa faţă de femei în familie în Republica Moldova”[1] conţine date statistice privind violenţa asupra femeilor comisă de soţi sau concubini. Raportul constată printre altele că, în funcţie de vârstă, 41%-52% dintre femeile respondente au raportat cazuri de violenţă fizică sau sexuală, 50%-66% - violenţă psihologică (pag.120), cu prevalenţa unei sau altei forme de violenţă domestice la 63% din victime (pag.79). Raportul constată că violenţa faţă de femei este adânc înrădăcinată şi răspândită în societate şi se reproduce de la o generaţie la alta. Comportamentul abuzatorului este acceptat de societate şi serveşte drept mijloc de control asupra femeii. În contrast cu violenţa în familie, doar 6% din femeile respondente au declarat că au fost supuse vreunei forme de violenţă din partea altor persoane decât soţul sau concubinul. În majoritatea cazurilor raportate, violenţa a fost comisă de alţi membri de gen masculin ai familiei victimei (taţi, socri). De asemenea, raportul a constatat că în majoritatea cazurilor de violenţă violenţa fi zică comisă de non-parteneri de este o formă repetată de abuz şi nu doar un incident unic. Raportul relevă că un anumit procentaj de cazuri de violenţă asupra femeilor rămâne neraportat, deoarece victimele fie consideră că se pot descurca singure, fie se tem sau le este ruşine. Concluzia raportului este că violenţa faţă de femei este înrădăcinată profund în statutul inegal al femeilor şi bărbaţilor şi acest fenomen este acceptat la scară largă de către societate. Mai puţin de jumătate din victimele respondente cunosc legislaţia privind protecţia lor împotriva violenţei domestice (Legea nr.45, a se vedea paragraful 30 din cauza Eremia, citată mai sus). Mai puţin de jumătate din femeile care cunosc legislaţia specifică consideră că aceasta este eficientă. Majoritatea victimelor violenţei domestice preferă să sune la poliţie decât să cheme medicii sau lucrătorii sociali, totodată aceste femei sunt cele mai puţin mulţumite de modul în care acţionează poliţia la plângerea lor.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

27. Reclamantele au susţinut că autorităţile au ignorat abuzurile domestice la care au fost supuse şi că nu au executat prompt ordonanţa de protecţie emisă de instanţa de judecată. Ele au invocat articolul 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. Admisibilitatea

28. Curtea notează că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. În continuare, ea notează că niciun alt temei de a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.

B. Fondul

1. Argumentele părţilor

(a) Reclamantele

29. Reclamantele s-au plâns în privinţa faptului că statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă prevăzută de articolul 3 al Convenţiei de a le proteja împotriva violenţei domestice şi de a preveni comiterea repetată a acesteia. Autorităţile au fost puse la curent cu acţiunile lui M.M., însă acestea doar l-au amendat, ceea ce nu a avut consecinţe asupra comportamentului lui. Omisiunea de a-l evacua imediat pe M.M. din locuinţa comună a avut ca rezultat expunerea reclamantelor la riscul constant de a fi maltratate continuu.

30. Răspunsul întârziat al autorităţilor a fost atribuit faptului că nu existau instrucţiuni metodologice privind modul în care trebuie examinate cazurile de violenţă domestică. Aceste instrucţiuni au fost adoptate abia la mijlocul anului 2012. Mai multe sondaje naţionale relevă faptul că statul intervenea în asemenea cazuri doar atunci când acestea implicau vătămări a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei, iar organele de lege considerau aceste cazuri ca fiind chestiuni private care nu necesitau implicarea lor.

31. Reclamantele au susţinut că cererea lor iniţială de emitere a ordonanţei de protecţie a fost examinată în termen de 10 zile, deşi legislaţia prevede expres 24 de ore pentru examinarea cererii de către instanţa de judecată. După aceea, ordonanţa nu a fost imediat comunicată pentru executare poliţiei, şi doar atunci când reclamanta a obţinut o copie a ordonanţei ea a prezentat-o organelor competente. Poliţia a primit o copie a ordonanţei la 22 aprilie 2011, însă nu a întreprins nicio acţiune fermă până la 29 aprilie 2011, când aceasta a fost suspendată de către instanţa de judecată la cererea lui M.M., când, de fapt, apelul declarat nu avea efectul de suspendare a executării ordonanţei. Aşa încât, întârzierea rezultată de 180 de zile între data solicitării ordonanţei de protecţie (1 aprilie 2011) şi emiterea unei ordonanţe noi şi conforme (29 septembrie 2011) nu poate fi considerată ca fiind rezonabilă.

(b) Guvernul

32. Guvernul a susţinut că autorităţile au luat toate măsurile rezonabile pentru a o proteja pe prima reclamantă de riscul de a fi supusă violenţei şi de a preveni repetarea violenţei. Astfel, M.M. a fost obligat de câteva ori să plătească o amendă de 500 MDL. Guvernul susţine că anterior depunerii plângerii din 11 aprilie 2011 nu a existat un risc real şi iminent la adresa sănătăţii reclamantelor, astfel încât nu a existat o obligaţie pozitivă de a le oferi protecţia necesară înainte de această dată.

33. După 11 aprilie 2011, autorităţile au luat toate măsurile necesare – au emis un ordin de protecţie şi l-au informat pe M.M. despre obligaţiile şi responsabilităţilor sale în condiţiile ordonanţei, şi, de asemenea, au pornit un dosar penal împotriva lui. După emiterea unei noi ordonanţe protecţie la 29 septembrie 2011, M.M. a părăsit reşedinţa comună, iar prima reclamantă a declarat că nu a avut nicio obiecţie în privinţa modului în care poliţia a executat ordonanţa de protecţie.

34. Prin urmare, Guvernul a susţinut că plângerile întemeiate pe articolele 3 şi 8 ale Convenţiei sunt inadmisibile.

2. Aprecierea Curţii

(a) Principii generale

35. Curtea reiterează că rele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a se încadra în sfera de aplicare a articolului 3 al Convenţiei. Aprecierea acestui minim este relativă: aceasta depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi caracterul şi contextul tratamentului, durata acestuia, efectele fizice şi mentale ale acestuia şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea sănătăţii a victimei (a se vedea Costello‑Roberts v. the United Kingdom, 25 martie 1993, § 30, Series A nr. 247‑C şi Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000‑XI).

36. În continuare, Curtea reiterează că articolul 1 al Convenţiei, coroborat cu articolul 3, impune statelor obligaţia pozitivă de a asigura protecţia tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor împotriva oricărei forme de rele tratamente interzise de articolul 3 al Convenţiei, inclusiv în cazurile în care acest tratament este administrat de persoane fizice (a se vedea A. v. the United Kingdom, 23 septembrie 1998, § 22, Reports of Judgments and Decisions 1998‑VI şi Opuz, citată mai sus, § 159). Această obligaţie trebuie să includă protecţia efectivă, inter alia, a uneia sau a mai multor persoane concrete împotriva comiterii unor acţiuni penale de către o persoană terţă, precum şi paşi rezonabili în vederea prevenirii relelor tratamente cunoscute sau care ar fi trebuit să fie cunoscute de către autorităţi (a se vedea, mutatis mutandis, Osman v. the United Kingdom, 28 octombrie 1998, § 116, Reports 1998‑VIII; E. and Others v. the United Kingdom, nr. 33218/96, § 88, 26 noiembrie 2002; şi J.L. v. Latvia, nr. 23893/06, § 64, 17 aprilie 2012).

37. Rolul Curţii nu este de a se substitui autorităţilor naţionale şi de a alege în locul lor măsurile necesare dintr-un şir de măsuri care ar putea fi luate pentru a asigura executarea obligaţiilor lor pozitive în temeiul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Bevacqua and S. v. Bulgaria, nr. 71127/01, § 82, 12 iunie 2008). În acelaşi timp, conform articolului 19 al Convenţiei şi potrivit principiului că Convenţia este menită să garanteze drepturi practice şi efective, şi nu teoretice şi iluzorii, Curtea trebuie să asigure că obligaţia statului de a ocroti drepturile celor aflaţi sub jurisdicţia sa sunt executate corespunzător (a se vedea Nikolova and Velichkova v. Bulgaria, nr. 7888/03, § 61, 20 decembrie 2007).

38. Mai mult, articolul 3 al Convenţiei impune autorităţilor să realizeze o anchetă oficială efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea M.C. v. Bulgaria, nr. 39272/98, § 151, ECHR 2003‑XII, şi Denis Vasilyev v. Russia, nr. 32704/04, §§ 98-99, 17 decembrie 2009). Pentru ca urmărirea penală să fie considerată „efectivă”, aceasta trebuie, în principiu, să poată să ducă la stabilirea faptelor cauzei şi la identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi. Aceasta nu este o obligaţie de rezultat, ci de mijloace. În cazurile prevăzute de articolele 2 şi 3 ale Convenţie, în care caracterul efectiv al urmăririi penale oficiale a fost pus în discuţie, Curtea s-a pronunţat adeseori cu privire la faptul dacă autorităţile au reacţionat prompt la plângerile formulate la momentul respectiv. A fost considerat relevant momentul de începere a urmăririi penale, întârzierea în luarea declaraţiilor şi durata de timp necesară pentru efectuarea investigaţiei iniţiale (a se vedea Denis Vasilyev, citată mai sus, § 100 cu referinţele ulterioare; şi Stoica v. Romania, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).

39. Ingerinţa autorităţilor în viaţa privată şi de familie poate fi necesară în anumite circumstanţe pentru a proteja sănătatea şi drepturile unei persoane sau pentru a preveni acţiuni cu caracter penal (a se vedea Opuz, citată mai sus, § 144). În acest sens, statele trebuie să menţină şi să aplice în practică un cadru legal adecvat pentru a asigura protecţia împotriva actelor de violenţă comise de persoane fizice (a se vedea X and Y v. the Netherlands, 26 martie 1985, § 22 şi 23, Series A nr. 91; Costello-Roberts v. the United Kingdom, 25 martie 1993, § 36, Series A nr. 247-C; D.P. and J.C. v. the United Kingdom, nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. v. Bulgaria, citată mai sus, §§ 150 şi 152, ECHR 2003‑XII; Bevacqua, citată mai sus, § 65, şi Sandra Janković v. Croatia, nr. 38478/05, § 45, 5 martie 2009).

(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

(i) În privinţa faptului dacă reclamantele au fost supuse unui tratament contrar articolului 3 al Convenţiei

40. În speţă, reclamantele au prezentat dovezi medicale ale faptului că ele au fost maltratate (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Un alt incident care s-a produs mai târziu faţă de prima reclamantă a fost şi el confirmat prin raportul medical din 21 martie 2011 (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Mai există cel puţin un alt incident confirmat de violenţă verbală (a se vedea paragraful 7 de mai sus).

41. În plus, Curtea nu poate să nu ia în considerare teama primei reclamante de a fi agresată în continuare, având în vedere abuzurile anterioare comise de M.M. şi faptul că trebuia să locuiască cu el în acelaşi apartament. Proba acestei frici poate fi găsită în cererea reclamantelor de a fi plasate într-un centru de reabilitare (a se vedea paragraful 16 de mai sus). A doua reclamantă, fiind victima directă a agresiunii fizice şi verbale, precum şi martora abuzurilor faţă de mama sa, a fost subiectul unei suferinţe care depăşeşte pragul minim necesar pentru aplicarea articolului 3 al Convenţiei, în special având în vedere vârsta ei (ea avea 8 ani la data evenimentelor) şi concluziile raportului de expertiză psihologică (a se vedea paragraful 13 de mai sus).

42. În asemenea circumstanţe, Curtea constată că articolul 3 al Convenţiei este aplicabil în speţă. Prin urmare, ea trebuie să stabilească dacă acţiunile autorităţilor întreprinse la plângerile reclamantelor s-au conformat cerinţelor acestei prevederi.

(ii) În privinţa faptului dacă autorităţile s-au conformat obligaţiilor pozitive prevăzute de articolul 3 al Convenţiei

43. După cum a fost menţionat mai sus (a se vedea paragrafele 35-39 de mai sus), articolul 3 al Convenţiei impune statelor obligaţia pozitivă de a institui, pe de o parte, un cadrul legal pentru prevenirea şi pedepsirea relelor tratamente administrate de persoane fizice, şi, pe de altă parte, obligaţia de a implementa cadrul legal respectiv în practică atunci când autorităţile sunt conştiente de existenţa pericolului iminent ca o anumită persoană să comită acţiuni de maltratare sau când relele tratamente deja au avut loc, astfel oferind protecţie victimelor şi pedepsind persoanele responsabile pentru relele tratamente.

44. În privinţa primei obligaţii, Curtea a notat că legislaţia Republicii Moldova prevede sancţiuni penale pentru comiterea acţiunilor de violenţă (a se vedea Eremia, citată mai sus, § 57, Mudric c. Republicii Moldova, nr. 74839/10, § 48, 16 iulie 2013, şi B. c. Republicii Moldova, nr. 61382/09, § 50, 16 iulie 2013).

45. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile naţionale cunoşteau, sau trebuiau să cunoască, despre violenţa la care a fost supusă reclamantele şi despre riscul unor violenţe ulterioare, iar în caz pozitiv, Curtea trebuie să stabilească dacă au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a le proteja şi pentru a-l pedepsi pe făptaş. La verificarea faptului dacă autorităţile naţionale s-au conformat obligaţiilor lor pozitive inerente articolului 3 al Convenţiei, Curtea va ţine cont de faptul că ea nu trebuie să se substituie autorităţilor naţionale în alegerea unei anumite măsuri menite să protejeze victima violenţei domestice (a se vedea, mutatis mutandis, A. v. Croatia, nr. 55164/08, § 61, 14 octombrie 2010, § 61 şi Sandra Janković, citată mai sus, § 46).

46. Curtea consideră că autorităţile aveau cunoştinţă despre comportamentul violent a lui M.M. (a se vedea paragrafele 7-12 de mai sus), care a devenit şi mai evident când instanţele de judecată naţionale au emis ordonanţa de protecţie din 11 aprilie 2011 (a se vedea paragraful de 13 mai sus). Deşi nu a fost depusă o plângere formală în privinţa violenţei domestice, este clar din rapoartele de expertiză medicală şi din amenzile impuse (a se vedea, de exemplu, paragraful 8 de mai sus) că poliţia cunoştea din acuzaţiile reclamantelor că M.M. le-a agresat. În această situaţie, poliţia avea datoria de a se autosesiza şi de a verifica necesitatea unei eventuale intervenţii pentru a stopa violenţa domestică, luând în considerare vulnerabilitatea victimelor violenţei domestice. Însă, autorităţile nu au fost capabile să ofere reclamantelor protecţie în lipsa unei plângeri formale a reclamantelor, chiar şi atunci când au luat cunoştinţă de actele de maltratare fizică, inclusiv asupra unui copil de 8 ani (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Faptul că relativ puţine victime a violenţei domestice au cunoştinţă despre Legea nr.45 şi implicit despre ordonanţa de protecţie (a se vedea paragraful 26 de mai sus) nu face decât să complice problema.

47. Motivarea procuraturii că poate porni urmărirea penală doar în cazul în care vătămările cauzate victimei ating un anumit nivel de gravitate (a se vedea paragraful 12 de mai sus) ridică întrebări în privinţa eficienţei măsurilor de protecţie, având în vedere diferitele tipuri de violenţă domestică, cum ar fi abuzul psihologic sau economic, care nu rezultă în vătămări fizice.

48. După ce a fost agresată a doua oară la 21 martie 2011 şi a solicitat emiterea ordonanţei de protecţie, prima reclamantă a fost nevoită să aştepte 10 zile până ce instanţa de judecată a examinat cererea ei, deşi legea prevede termenul limită de 24 de ore pentru examinare. După ce ordonanţa de protecţie a fost emisă, ea nu a fost comunicată imediat reclamantelor şi nici poliţiei pentru a fi executată, ceea ce le-a expus pe reclamante la riscul de a fi maltratate în continuare. În ciuda tuturor dovezilor din dosar, atât instanţele de judecată cât şi procuratura au refuzat până la data de 29 septembrie 2011 să ofere protecţie efectivă. Reiese că reclamantele nu au beneficiat de protecţie efectivă timp de un an de la primul incident de violenţă fizică şi timp de jumătate de an de la depunerea cererii pentru emiterea ordonanţei de protecţie.

49. Având în vedere modul în care autorităţile au soluţionat cazul şi faptul că ele cunoşteau riscul ca M.M. să comită alte acţiuni de violenţă domestică, precum şi omisiunea lor de a lua măsuri efective împotriva lui timp e câteva luni, Curtea concluzionează că statul nu şi-a respectat obligaţiilor pozitive ale acestora în temeiul articolului 3 al Convenţiei. Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei.

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI, AL ARTICOLULUI 8 COROBORAT CU ARTICOLUL 13, PRECUM ŞI AL ARTICOLULUI 13 COROBORAT CU ARTICOLUL 3

50. Reclamantele au invocat încălcarea articolului 8 al Convenţiei, care vizează protecţia integrităţii fizice şi psihice a unei persoane. Autorităţile nu le-au asigurat protecţie împotriva violenţei domestice şi, astfel, nu şi-au respectat obligaţiile pozitive prevăzute de această dispoziţie. Ele au susţinut că nu au avut la dispoziţie remedii efective în privinţa plângerilor întemeiate pe articolele 3 şi 8 ale Convenţiei.

51. Guvernul a contestat aceste argumente.

52. În lumina constatării că a fost încălcat articolul 3 al Convenţiei, Curtea consideră că plângerea întemeiată pe articolul 8, precum şi cea întemeiată pe articolul 13 coroborat cu articolele 3 şi 8 trebuie să fie declarate admisibile, însă ele nu prezintă probleme separate.

III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 14 AL CONVENŢIEI COROBORAT CU ARTICOLELE 3 ŞI 8

53. Reclamantele au susţinut că omisiunea autorităţilor de a le asigura protecţie eficientă şi promptă echivalează cu discriminarea de gen şi se bazează pe ideile preconcepute referitoare la rolul femeii în familie. Ele au invocat Articolul 14 care prevede următoarele:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

A. Admisibilitatea

54. Curtea observă că aceste pretenţii nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. În continuare, ea notează că acestea nu sunt inadmisibile sub niciun alt temei. Prin urmare, ele urmează a fi declarate admisibile.

B. Fondul

1. Argumentele părţilor

55. Reclamantele au susţinut că au fost discriminate pe bază de gen, întrucât violenţa domestică afectează în cea mai mare parte femeile. Autorităţile naţionale au tolerat la scară largă această violenţă, iar în prezenta cauză nu au intervenit prompt, au admis întârzieri şi nu şi-au respectat obligaţia de diligenţă în asigurarea protecţiei reclamantelor împotriva violenţei domestice.

56. Guvernul a susţinut că trebuie făcută diferenţă între prezenta cauză şi alte cauze, cum ar fi Opuz (citată mai sus), deoarece în speţă nu este vorba despre o pasivitate judiciară generală şi discriminatorie care să creeze un climat favorabil violenţei domestice. Dimpotrivă, autorităţile au reacţionat prompt prin pornirea urmăririi penale împotriva abuzatorului. La nivel general, statul a întreprins mai mulţi paşi pentru a îmbunătăţi sistemul de protecţie a victimelor violenţei domestice, după cum este descris în paragrafele 29 şi 30 în cauza Eremia (citată mai sus).

2. Aprecierea Curţii

57. Curtea subliniază concluzia sa că eşecul statului de a proteja femeile împotriva violenţei domestice încalcă dreptul lor la protecţia egală a legii, chiar dacă această omisiune nu este intenţionată (a se vedea Opuz, citată mai sus, § 191).

58. În speţă, Curtea notează că prima reclamantă a fost supusă violenţei domestice de către soţul ei de mai multe ori (a se vedea paragrafele 7-10 de mai sus) şi că autorităţile aveau cunoştinţă despre aceasta (a se vedea paragraful 46 de mai sus).

59. Curtea notează, de asemenea, că procuratura a refuzat să pornească urmărirea penală deoarece a apreciat că vătămările de pe corpul reclamantei nu sunt suficient de grave (a se vedea paragraful 12 de mai sus), ceea ce subliniază omisiunea de realiza sau de a explica organelor legii natura specifică a violenţei domestice, care nu întotdeauna este însoţită de vătămarea fizică. În plus, autorităţile au avut nevoie de o perioadă lungă de timp pentru a examinat cererea reclamantei de emiterea a ordonanţei de protecţie şi pentru a o expedia ulterior organelor de înfăptuire a legii, cu toate că situaţia era urgentă (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Nici mai târziu poliţia nu a luat vreo acţiune decisivă pentru a-l înlătura pe abuzator din locuinţa comună, iar instanţa de judecată a suspendat executarea ordonanţei, în ciuda urgenţei situaţiei (a se vedea paragraful 15 de mai sus) – decizie care a fost caracterizată de autorităţi ca fiind contrară legii (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Între timp, reclamanta a fost nevoită să se mute într-un centru de reabilitare (a se vedea paragraful 16 de mai sus).

60. Pasivitatea autorităţilor în prezenta cauză este aparentă şi din faptul că nu au considerat să aplice măsurile de protecţie anterior depunerii unei cereri formale în acest sens sau să pornească urmărirea penală împotriva lui M.M. înainte să fie depusă plângerea formală (a se vedea paragrafele 11 şi 20de mai sus). Având în vedere vulnerabilitatea victimelor violenţei domestice, care deseori omit să denunţe aceste incidente, autorităţile statului au avut obligaţia de a verifica dacă situaţia impunea o reacţie mai puternică din partea statului sau cel puţin s-o informeze prima reclamantă despre existenţa măsurilor de protecţie.

61. În cele din urmă, Curtea pune la îndoială atitudinea instanţelor de judecată naţionale, care examinând aceleaşi documente ca şi în cazul plângerii întemeiate pe articolul 3, citând declaraţiile celei de-a doua reclamante că tatăl ei a abuzat-o verbal şi a lovit-o pe mama ei, a constatat că nu există probe ale violenţei domestice.

62. În opinia Curţii, combinarea factorilor de mai sus demonstrează clar faptul că acţiunile autorităţilor nu sunt o simplă omisiune sau întârziere în soluţionarea problemei violenţei supra reclamantei, ci relevă tolerarea repetată a violenţei şi atitudinea discriminatorie faţă de reclamantă în calitatea sa de femeie. Constatările raportului special al Naţiunilor Unite privind violenţa împotriva femeilor, cauzele şi consecinţele acesteia (a se vedea paragraful 37 în cauza Eremia citată mai sus), precum şi datele statistice publicate de Biroul Naţional de Statistică (a se vedea paragraful 26 de mai sus) susţin impresia creată că autorităţile nu acordă o atenţie cuvenită gravităţii şi extinderii problemei violenţei domestice în Moldova şi efectul discriminatoriu al acesteia asupra femeilor.

63. Prin urmare, în circumstanţele specifice ale acestei cauze, Curtea constată că a avut loc o încălcarea articolului 14 combinat cu articolul 3 al Convenţiei în ceea ce o priveşte pe prima reclamantă (a se vedea cauza Eremia citată mai sus, § 90 şi cauza Mudric, citată mai sus, § 64).

64. Curtea consideră că plângerea formulată în temeiul articolului 14 combinat cu articolul 8 al Convenţiei nu ridică alte probleme separate. Prin urmare, deşi plângerea este admisibilă în principiu, Curtea nu o va examina separat. De asemenea, ea consideră că a plângerea celei de-a doua reclamante, deşi este admisibilă în principiu, nu prezintă probleme separate faţă de cele examinate în raport cu articolul 3.

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

65. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A. Prejudiciul

66. Reclamantele au pretins 20,000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubiri pentru suferinţa cauzată prin umilinţă şi abuz fizic, precum şi prin omisiunea autorităţilor de a le acorda protecţie în mod prompt.

67. Guvernul a susţinut că suma pretinsă nu este justificată deoarece în opinia autorităţilor ele au întreprins toate măsurile pentru prevenirea violenţei împotriva reclamantei. De asemenea, Guvernul a susţinut că suma este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii pe marginea articolului 3 al Convenţiei. Guvernul a invitat Curtea să respingă pretenţiile reclamantelor.

68. Având în vedere gravitatea violărilor constatate mai sus, Curtea consideră că acordarea unei sume în calitate de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantelor o sumă globală de 15,000 EUR.

B. Costuri şi cheltuieli

69. Reclamantele au pretins 3,840 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli. Ele au prezentat o listă detaliată a orelor prestate de avocat (32 de ore la o rată orară de 120 EUR).

70. Guvernul a susţinut că rata percepută de avocat este excesivă. El a notat că în cauza Boicenco v. Moldova (nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006), Curtea a acceptat o rată rezonabilă de 75 EUR per oră, având în vedere complexitatea cauzei şi aportul adus de către avocaţi. Această cauză nu era atât de complexă după caracterul său.

71. Potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru ca costurile şi cheltuielile avocatului să fie rambursate, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune, criteriile de mai sus şi faptul că reclamanta a beneficiat de asistenţă juridică gratuită din partea Consiliului Europei, Curtea consideră rezonabil de a acorda suma de 2,150 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.

C. Dobânda

72. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă;

2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei;

3. Hotărăşte că nu este necesară examinarea plângerii formulate în temeiul articolului 8 al Convenţiei separat şi coroborat cu articolul 13, precum şi plângerea bazată pe articolul 13 coroborat cu articolul 3 al Convenţiei;

4. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 3 al Convenţiei în ceea ce o priveşte pe prima reclamantă;

5. Hotărăşte că nu este necesară examinarea plângerii formulate de prima reclamantă în temeiul articolului 14 al Convenţiei coroborat cu articolul 8 al Convenţiei, şi nici plângerea celei de-a doua reclamante bazate pe articolul 14 coroborate cu articolele 3 şi 8;

6. Hotărăşte

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantelor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

(i) 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută;

(ii) 2150 EUR (două mii cinci sute de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

7. Respinge restul pretenţiilor reclamantelor cu titlu de satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 28 ianuarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

              Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte

[1]1. Elaborat cu suportul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, a Entităţii Naţiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen şi Abilitarea Femeilor, a Fondului ONU pentru Populaţie. Raportul este disponibil la .

Full & Egal Universal Law Academy