CASE OF T.M. AND C.M. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIUNEA A TREIA

CAUZA T.M. ȘI C.M. v. REPUBLICA MOLDOVA

(Cererea nr. 26608/11)

HOTĂRÎRE

STRASBOURG

28 ianuarie 2014

DEFINITIVĂ

28.04.2014

Această hotărîre poate fi supusă unei revizuiri editoriale.

În cauza T.M. și C.M. v. Republica Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), statuînd într-o Cameră compusă din:

Josep Casadevall, Președinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco, judecători
și Santiago Quesada, Grefier al Secției,

Deliberînd la 7 ianuarie 2014 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost inițiată prin cererea (nr. 26608/11) depusă la 30 aprilie 2011 contra Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”), de către două cetățene ale Republicii Moldova, dna T. M. (“prima reclamantă”) și dra C. M. (“a doua reclamantă”). Președintele Secției a admis cererea reclamantelor de a nu divulga numele lor (articolul 47 § 3 din Regulamentul Curții).

2. Reclamantele, cărora li s-a acordat asistență juridică, au fost reprezentate de către dl A. Postica, avocat care își desfășoară activitatea în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

3. Reclamantele au invocat, în particular, că autoritățile au omis să le acorde protecție eficientă de la acțiunile de violență în familie prin neexecutarea ordonanțelor de protecție emise.

4. La 6 decembrie 2011 cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5. Reclamantele s-au născut în 1982 și, respectiv în 2002, și locuiesc în Chișinău. A doua reclamantă este fiica primei reclamante.

A. Contextul cauzei

6. Prima reclamantă și M.M. s-au căsătorit în 2001. M.M. era implicat în jocurile de noroc și a început să se comporte agresiv față de ambele reclamante. Prima reclamantă a inițiat procedura de divorț, pe care l-a obținut la 25 februarie 2010.

7. La 22 iunie 2010 prima reclamantă s-a adresat cu o plîngere la Comisariatul de poliție afirmînd că a fost agresată verbal de M.M., urmare a cărui fapt acestuia i s-a aplicat o amendă în mărime de 500 lei moldovenești (MDL – aproximativ 31 euro la acel moment).

8. Potrivit reclamantelor, la 5 septembrie 2010 M.M. a agresat-o pe prima reclamantă, de asemenea, el i-a cauzat leziuni celei de-a doua reclamante. Un raport de examinare medico-legală din 6 septembrie 2010 a constatat că prima reclamantă avea două echimoze pe buza inferioară și un defect marginal al coroanei dinților pe maxila pe stînga. Un alt raport întocmit în aceeași zi a stabilit că cea de-a doua reclamantă avea două echimoze pe mîna dreaptă. Expertul medico-legal a notat explicațiile reclamantelor că M. M. a lovit-o pe prima reclamantă în față și a îmbrîncit-o și a doborît-o la podea pe cea de-a doua reclamantă, ceea ce i-a provocat durere brațului ei. De asemenea, în fiecare raport de examinare medico-legală s-a menționat că examinarea a fost efectuată la cererea Comisariatului de poliție Buiucani mun. Chișinău.

9. La 24 februarie 2011 Curtea de Apel Chișinău a decis că reclamantele aveau dreptul la ¾ din apartament, iar M.M. la ¼ din apartament. După pronunțarea acestei decizii judecătorești el a devenit mai agresiv.

10. La 21 martie 2011 prima reclamantă a depus o nouă plîngere la Comisariatul de poliție invocînd că a fost agresată fizic și psihic de fostul său soț. Într-un raport de examinare medico-legală din aceeași zi s-a constatat că, ea avea două echimoze pe gamba dreaptă. M. M. i-a fost aplicat o amendă în mărime de 500 MDL.

B. Cererea reclamantei de eliberare a ordonanței de protecție

11. La 1 aprilie 2011 prima reclamantă a depus o altă plîngere împotriva lui M.M. și a solicitat eliberarea unei ordonanțe de protecție.

12. La 5 aprilie 2011 reclamanta a solicitat procuraturii să pornească urmărirea penală în privința lui M.M. La 6 mai 2011 un procuror a respins cererea sa, constatînd că raportul de examinare medico-legală a confirmat că vătămările cauzate reclamantelor erau calificate ca leziuni corporale fără cauzarea prejudiciului sănătății, ceea ce înseamnă că infracțiunea de violență ]n familie, care presupune cel puțin vătămarea ușoară a integrității corporale sau sănătății nu a fost comisă. La 12 mai 2011 reclamantele au depus o plîngere către Procurorul General împotriva acestei ordonanțe de refuz în începerea urmăririi penale.

13. La 11 aprilie 2011 Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a eliberat o ordonanță judecătorească privind aplicarea măsurilor de protecție, prin care M.M. a fost obligat de a părăsi temporar locuința comună și de a sta la o distanță nu mai mică de 100 m de locul de lucru și de studii ale reclamantelor. Cu toate acestea, ordonanța judecătorească nu a fost expediată autorităților de resort, iar prima reclamantă a obținut copia acesteia abia la 22 aprilie 2011. În aceeași zi, reclamanta a depus demersuri de executare a ordonanței judecătorești către Comisariatul de poliție Buiucani, Ministrul Afacerilor Interne și Direcția asistență socială Buiucani mun. Chișinău.

14. La 20 aprilie 2011 într-un raport de evaluare psihologică s-a confirmat că cea de-a doua reclamantă a suferit anxietate și tulburare emoțională. Ei i s-a recomandat să nu contacteze cu tatăl său agresiv.

15. În pofida celor două vizite ale colaboratorilor de poliție cu scopul de a-l forța pe M.M. să părăsească apartamentul comun (la 27 și 29 aprilie 2011), M.M. a refuzat să plece, iar reclamantele au fost nevoite să rămînă cîteva nopți la rude. Ultima tentativă din 29 aprilie 2011 de a-l evacua a eșuat, deoarece M.M. a prezentat o încheiere a Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău din 29 aprilie 2011 prin care s-a dispus suspendarea executării propriei ordonanțe judecătorești din 11 aprilie 2011 pînă la examinarea recursului depus de M.M. După aceea, colaboratorii de poliție au refuzat să întreprindă careva acțiuni în privința lui M.M. pînă la pronunțarea unei decizii de către instanțele judecătorești.

16. La 22 aprilie 2011 reclamantele au solicitat să fie plasate în centrul pentru victimele violenței în familie, personalul căruia a stabilit că reclamantele au fost traumate psihologic urmare a violenței suferite din partea lui M.M.

17. La o data necunoscută, reclamantele au contestat încheierea judecătoriei Buiucani mun. Chișinău din 29 aprilie 2011. La 17 mai 2011 Direcția generală poliție ordine publică a Ministerului Afacerilor Interne (“Direcția”) de asemenea a contestat acea încheiere, invocînd că instanța de judecată era obligată prin lege să emită în 24 de ore o încheiere în privința plîngerii reclamantelor, însă aceasta în mod vădit a încălcat acest termen. Mai mult, legea prevedea că contestarea încheierii privind aplicarea ordonanței de protecție nu suspendă executarea măsurilor aplicate; cu toate acestea, instanța de judecată a suspendat executarea ordonanței judecătorești din 11 aprilie 2011. De asemenea ordonanța judecătorească nu a fost expediată de îndată Comisariatului de poliție și direcției de asistență socială, astfel cum prevedea legea. Omisiunea de a pronunța o încheiere și de a executa ordonanța de protecție eventual eliberată, au impus reclamantele la riscul ulterioarelor maltratări.

18. La 24 mai 2011 în privința lui M.M. a fost pornită urmărirea penală, fiind acuzat de furt de bijuterii de la prima reclamantă.

19. În aceeași zi, Curtea de Apel Chișinău a respins recursurile depuse de către reclamante și Direcție, și a admis recursul invocat de M.M., a casat ordonanța din 11 aprilie 2011, anulînd implicit și măsurile enunțate în ordonanța de protecție. Instanța de judecată a constatat că instanța de fond (i) a omis să examineze cererea reclamantelor în procedură specială și nu a specificat motivarea necesității eliberării ordonanței de aplicare a măsurilor de protecție, (ii) nu a verificat dacă pretinsul agresor a fost citat în mod corespunzător la ședința de judecată, și (iii) a omis să solicite organului de asistență socială și poliției să prezinte un raport înainte de a elibera ordonanța de protecție. Mai mult, prima instanță nu putea să suspende executarea ordonanței de protecție, astfel cum a procedat. Prin urmare, încheierea din 29 aprilie 2011, de asemenea a fost casată. Din moment ce prima instanță a omis să se conformeze cu cerințele legii și a pronunțat o încheiere ilegală, Curtea de Apel a dispus restituirea cauzei spre rejudecare.

20. La cererea reclamantei, la 4 iulie 2011 procuratura a pornit urmărirea penală în privința lui M.M. fiind acuzat de violență în familie.

21. La 15 iulie 2011 Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a respins cererea reclamantei privind eliberarea ordonanței de protecție. Instanța de judecată a constatat că cea de-a doua reclamantă a menționat că își iubește ambii părinți în mod egal; că tata a spus lucruri groaznice și a încercat să le alunge din apartament; și că au fost cazuri cînd tatăl a lovit-o pe mama sa și de asemenea cînd mama sa l-a zgîriat pe tata și l-a amenințat cu un cuțit. Instanța de judecată a notat că deși prima reclamantă a invocat că M.M. a agresat-o verbal, totuși a hotărît că nu poate admite pretențiile ei din lipsă de probe. Instanța de judecată a concluzionat că nu exista probe că ar fi avut loc violența în familie.

22. La 29 septembrie 2011 Curtea de Apel Chișinău a eliberat o ordonanță de protecție în favoarea reclamantelor, similară celei din 11 aprilie 2011. La 6 octombrie 2011 aceasta a fost oficial adusă la cunoștința lui M.M. La 28 decembrie 2011 un colaborator de poliție a confirmat că această ordonanța judecătorească a fost respectată.

23. La 30 septembrie 2011 procurorul a dispus încetarea urmăririi penale în privința lui M. M. La 30 decembrie 2011 procurorul ierarhic superior a anulat ordonanța respectivă.

24. La 27 februarie 2012 un procuror a întocmit un raport cu propunere privind finisarea urmăririi penale în legătură cu pretinsul furt a bijuteriilor. Părțile nu au informat Curtea despre careva evoluții în cele două cauze penale, cu excepția unei afirmații din partea reclamantelor că în octombrie 2012 ele au fost informate că urmărirea penală desfășurată în legătură cu plîngerile lor despre violența în familie este pendinte.

II. DOCUMENTE NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE RELEVANTE

25. Prevederile relevante ale legislației naționale și documentele relevante internaționale au fost rezumate în Eremia c. Republicii Moldova (nr. 3564/11, §§ 29-37, 28 mai 2013).

26. Suplimentar, în Raportul său “Violența împotriva femeilor în familie în Republica Moldova” (2011) Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova[1], a prezentat date statistice referitoare la violența împotriva femeilor comisă de soții lor sau partenerii de viață. Din raport rezultă, inter alia că, în dependență de vîrstă, 41% pînă la 52% din femeile intervievate au fost supuse violenței fizice sau sexuale, în timp ce 50% pînă la 66% au suferit violență psihologică (pag. 120), cu o răspîndire totală asupra victimelor unor forme de violență în familie de 63% (pag 79). În raport, de asemenea, s-a conchis că violența împotriva femeilor este adînc înrădăcinată și răspîndită în societate și se repetă din generație în generație. Comportamentul agresorilor este acceptată de societate și servește drept mijloc de control asupra femeilor. În contrast cu violența în familie, doar 6% din femeile intervievate au declarat că au fost supuse la violență din partea altor persoane decît soți sau parteneri de viață. Cele mai multe cauze de astfel de violență raportată a fost cauzată de alți barbați din familiile victimei (tați, tați vitregi). În raport, de asemenea, s-a constatat că în majoritatea cauzelor, violența în familie nu a constat dintr-un singur incident, dar a luat forma unei agresiuni repetate. S-a constatat că un anumit procent de violență împotriva femeilor nu a fost raportată, fie din cauză că victimele considerau că vor putea singure rezolva chestiunea, fie din cauza fricii și rușinii. Raportul conchide că violența față de femei este înrădăcinată în inegalitatea lor față de barbați, și că acest fenomen era pe larg acceptat în societate. Mai puțin de jumătate din victimele respondente cunosc legislația privind protecția lor împotriva violenței în familie (Legea nr. 45, a se vedea § 30 din Eremia, citată supra). Dintre femeile care cunoșteau legislația, mai puțin de jumătate considerau că aceasta este eficientă. Majoritatea victimelor violenței în familie au preferat să sune la poliție, decît la medici sau asistenți sociali, însă ele au fost puțin satisfăcute de modul în care poliția a acționat la plîngerile lor.

ÎN DREPT

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE

27. Reclamantele s-au plîns că autoritățile au ignorat abuzul în familie la care au fost supuse și au omis să execute prompt măsurile dispuse prin ordonanța judecătorească destinate pentru a le oferi protecție. Ele au invocat articolul 3 din Convenție, care prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. Admisibilitatea

28. Curtea menționează că această plîngere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. În continuare Curtea notează că aceasta nu este inadmisibilă din oricare alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie să fie declarată admisibilă.

B. Fondul

1. Susținerile părților

(a) Reclamantele

29. Reclamantele au invocat că Statul a omis să-și îndeplinească obligațiile pozitive în temeiul articolului 3 din Convenție pentru a le proteja de violența în familie și pentru a preveni repetarea unei astfel de violențe. Autoritățile au fost informate despre acțiunile lui M.M., însă acestea i-au aplicat doar amendă, care nu a avut nici un impact asupra comportamentului său. Omisiunea de a-l evacua imediat pe M.M. din locuința comună a avut ca rezultat expunerea reclamantelor la riscul de a fi maltratate permanent.

30. Comportamentul pasiv al autorităților s-a datorat și faptului că nu existau instrucțiuni metodologice despre modul în care trebuie să fie tratate cauzele de violență în familie. Astfel de instrucțiuni au fost adoptate abia la mijlocul anului 2012. Statul a intervenit în astfel de cauze numai cînd victimelor li s-au cauzat un prejudiciu serios al integrității corporale sau sănătății, iar autoritățile responsabile de executare în general tratează asemenea cauze ca fiind un domeniu privat care nu necesită intervenția lor, astfel cum a fost stabilit de sondajele naționale.

31. Reclamantele au invocat că cererea lor inițială privind eliberarea ordonanței de protecție nu a fost examinată timp de 10 zile, deși legea prevedea expres termenul de 24 ore în care instanțele de judecată trebuiau să pronunțe o încheiere în această privință. Mai mult, ordonanța de protecție eliberată nu a fost expediată de îndată poliției pentru executare și atunci cînd prima reclamantă a obținut o copie, ea a fost nevoită să o prezinte personal autorităților în cauză. Deși Comisariatul de poliție a primit o copie a ordonanței judecătorești la 22 aprilie 2011, totuși nu a fost întreprinsă nici o acțiune fermă pentru a o executa pînă la 29 aprilie 2011, atunci cînd executarea acesteia a fost suspendată de instanța de judecată deoarece M.M. declarase recurs, chiar dacă aceasta nu trebuia să aibă ca efect suspendarea executării. Termenul de 180 zile care a durat de la cererea privind eliberarea ordonanței de protecție (1 aprilie 2011) și pînă la eliberarea unei noi ordonanțe judecătorești adecvate (29 septembrie 2011) nu putea fi considerat rezonabil.

(b) Guvernul

32. Guvernul a invocat că autoritățile au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a o proteja pe prima reclamantă de la riscul violenței și pentru a preveni repetarea violenței. În particular, M. M. a fost obligat de mai multe ori să achite o amendă în mărime de 500 MDL. Guvernul a pretins că nu a existat un risc real și iminent asupra sănătății reclamantelor pînă la plîngerea lor oficială din 11 aprilie 2011, și prin urmare autoritățile nu au avut careva obligații pozitive pentru a le acorda vreo protecție pînă la acea dată.

33. După 11 aprilie 2011 autoritățile au întreprins toate măsurile necesare prin eliberarea ordonanței de protecție și informarea lui M.M. despre obligațiile sale și responsabilitatea prevăzută în ordonanța judecătorească, precum și prin începerea urmăririi penale în privința sa. După eliberarea unei noi ordonanțe de protecție din 29 septembrie 2011, M. M. a părăsit locuința comună și prima reclamantă a declarat că nu are careva obiecții cu privire la modalitatea în care poliția a executat ordonanța de protecție.

34. Prin urmare, Guvernul a susținut că plîngerile invocate în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție sunt inadmisibile.

2. Aprecierea Curții

(a) Principii generale

35. Curtea reiterează că pentru a cădea sub incidența articolului 3 relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de severitate. Aprecierea acestui minim este relativă: depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi natura și contextul tratamentelor, durata acestora, efectele sale fizice și psihice și în anumite cazuri, sexul, vîrsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea Costello‑Roberts c. Regatului Unit, 25 martie 1993, § 30, Seria A nr. 247‑C și Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 91, CEDO 2000‑XI).

36. În continuare, Curtea reiterează că articolul 1 din Convenție, coroborat cu articolul 3, impune Statelor obligații pozitive pentru a asigura că indivizii aflați sub jurisdicția lor sunt protejați împotriva tuturor formelor de rele tratamente, interzise de articolul 3, inclusiv dacă un astfel de tratament este administrat de particulari (a se vedea A. c. Regatului Unit, 23 septembrie 1998, § 22, Rapoarte ale Hotărîrilor și Deciziilor 1998‑VI și Opuz c. Turciei, nr. 33401/02, § 159, CEDO 2009). Această obligație trebuie să includă protecție efectivă, inter alia, unui individ sau indivizi identificați de la actele ilegale ale unui terț, precum și măsuri rezonabile pentru a preveni maltratarea de care autoritățile au cunoscut sau trebuiau să cunoască (a se vedea, mutatis mutandis, Osman c. Regatului Unit, 28 octombrie 1998, § 116, Rapoarte 1998‑VIII; E. și alții c. Regatului Unit, nr. 33218/96, § 88, 26 noiembrie 2002; și J.L. c. Letoniei, nr. 23893/06, § 64, 17 aprilie 2012).

37. Nu este rolul Curții de a substitui autoritățile naționale și să aleagă în locul lor măsurile posibile care puteau fi întreprinse pentru a asigura conformarea cu obligațiile lor pozitive în temeiul articolului 3 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Bevacqua și S. c. Bulgariei, nr. 71127/01, § 82, 12 iunie 2008). În același timp, în temeiul articolului 19 din Convenție și în conformitate cu principiul că Convenția are drept scop să garanteze nu teoretic sau iluzoriu, dar practic și drepturi eficiente, Curtea trebuie să se asigure că obligația Statului de a proteja drepturile celor aflați sub jurisdicția sa este efectuată adecvat (a se vedea Nikolova și Velichkova c. Bulgariei, nr. 7888/03, § 61, 20 decembrie 2007).

38. În continuare, articolul 3 obligă să se efectueze o investigație efectivă cu privire la pretinsa maltratare, chiar dacă o astfel de tratare este aplicată de persoane private (a se vedea M.C. c. Bulgariei, nr. 39272/98, § 151, CEDO 2003‑XII, și Denis Vasilyev c. Rusiei, nr. 32704/04, §§ 98-99, 17 decembrie 2009). Pentru ca o investigație să fie considerată “efectivă”, aceasta trebuie, în principiu, să fie capabilă să conducă la stabilirea circumstanțelor cauzei și la identificarea și pedepsirea celor responsabili. Aceasta nu reprezintă o obligație de rezultat, dar una de mijloace. În cauzele în care sunt aplicate articolele 2 și 3 din Convenție, în care eficacitatea investigațiilor oficiale se pune în discuție, Curtea deseori a apreciat dacă autoritățile au reacționat prompt la plîngerile din acel moment. Se va lua în considerație începerea investigării, termenele în care au loc audieri și perioada de timp necesară pentru investigarea inițială (a se vedea Denis Vasilyev, citat supra, § 100 cu referințele următoare; și Stoica c. României, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).

39. Ingerința autorităților în viața privată și de familie poate deveni necesară în vederea protecției sănătății și drepturilor unei persoane sau prevenirii acțiunilor criminale în anumite circumstanțe (a se vedea Opuz, citat supra, § 144). În acest sens, Statele trebuie să mențină și să aplice în practică un cadru legal adecvat care ar acorda protecție împotriva acțiunilor de violență din partea persoanelor private (a se vedea X și Y c. Olandei, 26 martie 1985, § 22 și 23, Seria A nr. 91; Costello-Roberts, citat supra, § 36; D.P. și J.C. c. Regatului Unit, nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. c. Bulgariei, citat supra, §§ 150 și 152, CEDO 2003‑XII; Bevacqua, citat supra, § 65; și Sandra Janković c. Croației, nr. 38478/05, § 45, 5 martie 2009).

(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

(i) Dacă au fost reclamantele supuse tratamentului contrar articolului 3 din Convenție

40. În prezenta cauză, reclamantele au prezentat probe medicale care demonstrează că ambele au fost maltratate (a se vedea § 8 supra). Un alt incident similar în privința primei reclamante a fost confirmat printr-un raport de examinare medico-legală întocmit la 21 martie 2011 (a se vedea § 10 supra). A existat cel puțin încă un incident confirmat care implica abuzul verbal (a se vedea § 7 supra).

41. Mai mult, Curtea nu poate să nu ia în considerație frica primei reclamante pentru agresiunile ulterioare, ținînd cont de comportamentul agresiv anterior a lui M.M. și faptul că trebuia să locuiască în același apartament cu el. Dovada stării de frică poate fi constatată din refugiul pe care reclamanta îl căuta în afara casei sale (a se vedea § 16 supra). În mod similar, cea de-a doua reclamantă a avut de suferit atît agresiune directă cît și abuz verbal, precum și fiind martor la agresiunea față de mama sa, a fost supusă suferinței care depășește pragul minim al aplicării articolului 3 din Convenție, ținînd cont în particular de vîrsta sa fragedă (ea avea 8 ani la acel moment) și constatările raportului de evaluare psihologică (a se vedea §

13 supra).

42. În asemenea circumstanțe, Curtea constată că articolul 3 din Convenție este aplicabil prezentei cauze. Prin urmare, Curtea trebuie să determine dacă acțiunile autorităților întreprinse ca urmare a plîngerilor reclamantelor au fost compatibile cu cerințele acestei prevederi.

(ii) Dacă autoritățile s-au conformat cu obligațiile pozitive în temeiul articolului 3 din Convenție

43. Astfel cum a fost reiterat anterior (a se vedea § 35-39 supra), obligațiile pozitive ale Statului în temeiul articolului 3 include pe de o parte adoptarea unui cadru legal cu scopul de a preveni maltratarea și a pedepsi pe cei responsabili pentru astfel de maltratare și pe de altă parte aplicarea legilor relevante în practică cînd cunosc despre un risc iminent de maltratare a unui individ identificat sau cînd maltratarea a avut loc deja, acordînd protecție victimelor și pedepsîndu-i pe cei responsabili de maltratare.

44. În privința primei obligații, Curtea reiterează constatările sale anterioare că autoritățile au adoptat un cadru legal care le permite să întreprindă măsuri în privința persoanelor acuzate de violență în familie (a se vedea Eremia, citat supra, § 57, Mudric c. Republicii Moldova, nr. 74839/10, § 48, 16 iulie 2013, și B. c. Republicii Moldova, nr. 61382/09, § 50, 16 iulie 2013).

45. Curtea trebuie să determine dacă autoritățile naționale au știut sau trebuiau să știe atît despre violența la care au fost supuse reclamantele cît și despre riscul unei violențe ulterioare, și în caz afirmativ, dacă au fost întreprinse toate măsurile rezonabile în vederea protejării lor și pedepsirii agresorului. Verificînd dacă autoritățile naționale s-au conformat cu obligațiile sale pozitive în temeiul articolului 3 din Convenție, Curtea trebuie să noteze că nu va substitui autoritățile naționale în alegerea măsurii particulare destinată să protejeze o victimă a violenței în familie (a se vedea, mutatis mutandis, A. c. Croației, nr. 55164/08, § 61, 14 octombrie 2010 și Sandra Janković, citat supra, § 46).

46. Curtea consideră că autoritățile cunoșteau despre comportamentul violent al lui M.M. (a se vedea § 7-12 supra), care a devenit și mai evident atunci cînd instanțele judecătorești naționale au eliberat ordonanța de protecție din 11 aprilie 2011 (a se vedea §

13 supra). În pofida lipsei unei plîngeri oficiale cu privire la violența în familie, este clar din rapoartele de examinare medico-legale și amenzile aplicate (a se vedea, de exemplu, § 8 supra), că colaboratorii de poliție a știut despre alegațiile reclamantelor că M.M. le-a agresat. În astfel de situație, colaboratorii de poliție erau obligați să investigheze din oficiu necesitatea de a acționa în vederea prevenirii violenței în familie, ținînd cont cît de vulnerabile sunt de obicei victimele violenței în familie. Cu toate acestea, autoritățile, aparent, au fost incapabile să ofere vreun fel de protecție în lipsa unei cereri oficiale din partea reclamantelor, chiar dacă cunoșteau despre acțiunile de maltratare fizică, inclusiv în privința unui copil de 8 ani (a se vedea § 8 supra). Problema constă în faptul că relativ puține victime ale violenței domestice cunosc despre Legea nr. 45 și implicit despre ordonanțele de protecție (a se vedea § 26 supra).

47. Opinia procurorului că nu poate fi pornită o urmărire penală decît dacă victimei i s-au cauzat leziuni de un anumit grad de severitate (a se vedea § 12 supra) de asemenea ridică întrebări referitoare la eficiența măsurilor de protecție, ținînd cont de multiplele tipuri de violență domestică, nu numai care rezultă în vătămări corporale, dar și în abuz psihologic și economic.

48. După ce a fost agresată a doua oară la 21 martie 2011 și a solicitat eliberarea unei ordonanțe de protecție, prima reclamantă a fost nevoită să aștepte 10 zile pentru ca instanța de judecată să examineze cererea, în pofida termenului de 24 ore stabilit de lege. Cînd ordonanța a fost eliberată în cele din urmă, aceasta nu a fost expediată de îndată reclamantelor, nici Comisariatului de poliție pentru executare, expunînd astfel reclamantele la un risc ulterior de maltratare. Mai mult, în pofida tuturor probelor din dosar, atît instanțele judecătorești cît și procuratura au refuzat să ofere protecție eficientă pînă la 29 septembrie 2011. Rezultă că reclamantelor nu li s-a acordat protecție efectivă decît după 1 an de la relatarea primului incident care a implicat vătămarea corporală, și jumătate de an după depunerea cererii privind eliberarea unei ordonanțe de protecție.

49. Avînd în vedere modul în care autoritățile au examinat cauza, în special cunoașterea de către autorități despre riscul violenței ulterioare din partea lui M.M. și omisiunea lor de a întreprinde măsuri eficiente în privința sa timp de cîteva luni, Curtea constată că Statul a omis să respecte obligațiile sale pozitive în temeiul articolului 3 din Convenție. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei prevederi.

II. PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE SEPARAT ȘI COROBORAT CU ARTICOLUL 13, PRECUM ȘI ARTICOLUL 13 COROBORAT CU ARTICOLUL 3

50. Reclamantele s-au plîns de încălcarea articolului 8 din Convenție, care include protecția sănătății fizice și psihice ale unei persoane. Urmare a faptului că nu le-a acordat protecție de la violența în familie, autoritățile au omis să-și îndeplinească obligațiile pozitive în temeiul acestui articol. În plus, reclamantele au menționat că nu au beneficiat de remedii efective în legătură cu plîngerile lor în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție.

51. Guvernul a contestat aceste argumente.

52. Curtea consideră că, în lumina constatării încălcării articolului 3 din Convenție, plîngerea în temeiul articolului 8, precum și articolului 13 coroborat cu articolul 3 și 8 urmează să fie declarate admisibile, însă nu ridică chestiuni separate.  

III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE COROBORAT CU ARTICOLELE 3 ȘI 8

53. Reclamantele în continuare s-au plîns că omisiunea autorităților de a le oferi protecție efectivă și promptă a condus la discriminare pe bază de gen, întemeiată pe ideile preconcepute ale autorităților despre rolul femeilor în societate. Reclamantele au invocat articolul 14 din Convenție, care prevede următoarele:

“Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

A. Admisibilitatea

54. Curtea notează că această plîngere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea menționează în continuare că nu este inadmisibilă din oricare alte motive. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

B. Fondul

1. Susținerile părților

55. Reclamantele au susținut că au suferit discriminare bazată pe gen, din moment ce violența în familie a afectat majoritatea femeilor. Autoritățile naționale au tolerat în mare măsură o astfel de violență și în prezenta cauză nu au intervenit prompt, au permis tergiversări și au omis să manifeste diligența corespunzătoare întru protecția reclamantelor împotriva violenței în familie.

56. Guvernul a invocat că prezenta cauză trebuie să fie deosebită de altele, precum Opuz (citată supra), deoarece în prezenta cauză nu a existat o pasivitate generală și discriminatorie ce a condus la o ambianță care a cauzat violența în familie. Din contra, autoritățile au reacționat prompt prin pornirea urmăririi penale împotriva agresorului. În general, Statul a întreprins un mai multe măsuri cu scopul de a îmbunătăți sistemul protecției victimelor violenței în familie, după cum a fost menționat în paragrafele 29 și 30 în cauza Eremia (citată supra).

2. Aprecierea Curții

57. Curtea atrage atenția asupra constatărilor sale că omisiunea Statului de a proteja femeile împotriva violenței în familie încalcă drepturile lor la protecție egală în fața legii și că această omisiune nu este necesară să fie intenționată (a se vedea Opuz, citată supra, § 191).

58. În prezenta cauză, Curtea menționează că prima reclamantă a fost supusă violenței din partea soțului său de mai multe ori (a se vedea § 7-10 supra) și că, autoritățile cunoșteau despre aceste agresiuni (a se vedea § 46 supra).

59. De asemenea, Curtea menționează că procurorul a refuzat în pornirea urmăririi penale, deoarece nu a considerat vătămările corporale ale primei reclamante ca fiind suficient de grave (a se vedea § 12 supra), ceea ce atestă omisiunea de a realiza sau de a explica autorităților responsabile pentru executare, specificul naturii violenței în familie, care nu constă întotdeauna în vătămări corporale. Suplimentar, autoritățile au avut nevoie de mult timp pentru a lua în considerație cererea reclamantei privind eliberarea unei ordonanațe de protecție, iar apoi au omis să o expedieze pentru executare (a se vedea §

13 supra). Ulterior, colaboratorii de poliție nu au întreprins o acțiune fermă întru evacuarea agresorului din locuința comună, după care instanța de judecată a suspendat executarea ordonanței de protecție, în pofida situației urgente (a se vedea § 15 supra), o încheiere caracterizată de autorități ca fiind contrară legii (a se vedea § 17 supra). Între timp, prima reclamantă a fost impusă să-și caute un alt adăpost (a se vedea § 16 supra).

60. De asemenea, pasivitatea autorităților în prezenta cauză rezultă din omisiunea lor de a oferi măsuri de protecție pînă la depunerea cererii privind eliberarea ordonanței de protecție, sau să pornească urmărirea penală împotriva lui M.M. pînă la depunerea unei plîngeri (a se vedea paragrafele 11 și 20 supra). Ținînd cont, în particular de vulnerabilitatea victimelor violenței în familie, care de obicei omit să comunice incidentele, era de obligația autorităților să verifice dacă situația necesita o reacție fermă din partea Statului și cel puțin să informeze prima reclamantă despre existența măsurilor de protecție.

61. Curtea, în cele din urmă, pune la îndoială atitudinea instanței de judecată, care examinînd aceleași materiale ale cauzei ca și cele analizate în privința plîngerii în temeiul articolului 3 și menționînd afirmațiile celei de-a doua reclamante, că tatăl său a agresat-o fizic și verbal pe mama sa, nu a constatat existența violenței în familie.

62. În opinia Curții, combinarea factorilor menționați demonstrează clar că acțiunile autorităților nu au fost doar o simplă omisiune sau tergiversare în combaterea violenței asupra reclamantei, dar a condus la tolerarea repetată a violenței și a reflectat o atitudine discriminatorie față de prima reclamantă ca femeie. Constatările raportorului special al Națiunilor Unite cu privire la violența asupra femeilor, cauzele sale și consecințele (a se vedea § 37 din Eremia, citată supra), precum și datele statistice ale Biroului Național de Statistică (a se vedea § 26 supra) crează doar impresia că autoritățile nu apreciază cu desăvîrșire seriozitatea și extinderea problemei violenței în familie în Moldova și efectul său discriminatoriu asupra femeilor.

63. În consecință, ținînd cont de circumstanțele specifice ale prezentei cauze, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 14 coroborat cu articolul 3 din Convenție în privința primei reclamante (a se vedea Eremia, citată supra, § 90 și Mudric, citată supra, § 64).

64. Curtea consideră că plîngerea în temeiul articolului 14 coroborat cu articolul 8 ridică în esență aceleași chestiuni ca cele pe care le ridică articolul 14 coroborat cu articolul 3 din Convenție. Prin urmare, în timp ce această plîngere este admisibilă în principiu, Curtea nu o va examina separat. De asemenea, Curtea consideră că plîngerea celei de-a doua reclamante, fiind admisibilă în principiu, nu ridică careva chestiuni separate pentru a fi examinate în temeiul articolului 3.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

65. Articolul 41 din Convenție prevede următoarele:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

A. Prejudiciu

66. Reclamantele au solicitat suma de 20000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu pentru suferințele cauzate urmare a loviturilor și umilirii, precum și urmare a omisiunii autorităților de a le acorda prompt protecție.

67. Guvernul a susținut că suma solicitată nu a fost justificată, deoarece în opinia sa autoritățile au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a preveni violența împotriva reclamantelor. De asemenea, Guvernul a invocat că suma este excesivă în comparație cu jurisprudența similară a Curții. Guvernul a invitat Curtea să respingă pretențiile reclamantelor.

68. Ținînd cont de seriozitatea violărilor constatate mai sus, Curtea consideră că o compensație pentru prejudiciu moral este justificată în prezenta cauză. Apreciind în mod echitabil, Curtea acordă reclamantelor în comun 15000 EUR.

B. Costuri și cheltuieli

69. Reclamantele au solicitat suma de 3840 EUR pentru cheltuieli de reprezentare. Reclamantele au prezentat o listă cu privire la timpul utilizat de avocat (32 ore cu tariful de 120 EUR pentru o oră).

70. Guvernul a considerat că tariful stabilit de avocat este excesiv. Guvernul a menționat că în Boicenco c. Moldovei (nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006) Curtea a acceptat că tariful de 75 EUR pentru o oră este rezonabil, ținînd cont de complexitatea cauzei și de contribuția avocaților. Prezenta cauză nu a fost, în esență, atît de complexă.

71. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai dacă a demonstrat că acestea au fost reale, necesare și rezonabile în cuantum. În prezenta cauză, ținînd cont de documentele de care dispune, de criteriile menționate și de faptul că reclamantelor li s-a acordat asistență juridică de Consiliul Europei, Curtea consideră rezonabil să le acorde suma de 2150 EUR destinată să acopere toate costurile.

C. Penalitate

72. Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Declară cererea admisibilă;

2. Hotărăște că a fost încălcat articolul 3 din Convenție;

3. Hotărăște că nu este necesară examinarea separată a plîngerii formulate în temeiul articolului 8 din Convenție sau coroborată cu articolul 13, precum și în temeiul articolului 13 coroborat cu articolul 3 din Convenție;

4. Hotărăște că a fost încălcat articolul 14 din Convenție coroborat cu articolul 3 în privința primei reclamante;

5. Hotărăște că nu este necesară examinarea plîngerii primei reclamante invocate în temeiul articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 8, precum și plîngerii celei de-a doua reclamante invocate în temeiul articolului 14 coroborat cu articolul 3 și 8;

6. Hotărăște

(a) că Statul pîrît trebuie să plătească reclamantelor în comun, în termen de trei luni de la data la care această hotărîre va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care vor fi convertite în lei moldovenești conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii:

(i) 15000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută cu titlu de prejudiciu moral;

(ii) 2150 EUR (două mii una sută cincizeci euro), plus orice taxă care poate fi percepută cu titlu de costuri și cheltuieli;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;

7. Respinge restul pretențiilor reclamantelor cu privire la satisfacție echitabilă.

Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 28 ianuarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

              Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte

[1]1. Cu asistența Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Entității Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Abilitarea Femeilor și Fondului Națiunilor Unite pentru Populație, raportul poate fi găsit la .

Full & Egal Universal Law Academy