Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA ŢÎMBAL c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 22970/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
14 septembrie 2004
DEFINITIVĂ
14/12/2004
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Ţîmbal c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlM. Pellonpää,
DlJ. Casadevall,
DlS. Pavlovschi,
DlJ. Borrego Borrego,
DnaE. Fura-Sandström,
DraL. Mijović, judecători,
şi dl M. O’Boyle, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 24 august 2004 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 22970/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Alexandru Ţîmbal („reclamantul”), la 31 mai 2002.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Victor Constantinov, care a acţionat în numele organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru Drepturile Omului” cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei că din cauza neexecutării hotărârii din 16 septembrie 1999 dreptul său ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil a fost încălcat şi că el nu a putut beneficia de bunurile sale, fiind încălcat astfel dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra. La 4 februarie 2003, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea sa.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul, dl Alexandru Ţîmbal, este cetăţean al Republicii Moldova, care s-a născut în 1944 şi locuieşte în Chişinău, Republica Moldova.
6. Reclamantul a fost angajat al Ministerului Afacerilor Interne începând cu 1963. În decembrie 1994, el s-a pensionat. În 1999, el a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Afacerilor Interne la Tribunalul municipiului Chişinău, solicitând diferenţa dintre pensia pe care a primit-o şi suma de bani la care el avea dreptul (calculată în conformitate cu Legea din 23 iunie 1993 care stabilea pensiile militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne).
7. La 16 septembrie 1999, Tribunalul municipiului Chişinău i-a acordat reclamantului compensaţii în mărime de 8,394.40 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 737.37 euro (EUR) la acea dată). Această hotărâre nu a fost contestată cu apel şi a devenit irevocabilă.
8. La 1 octombrie 1999, Tribunalul municipiului Chişinău a eliberat un titlu de executare şi l-a transmis Trezoreriei de Stat spre executare. Totuşi, executarea a fost refuzată, datorită lipsei de fonduri în contul Ministerului Afacerilor Interne.
9. În noiembrie 1999, reclamantul a depus o cerere de contestare a actului administrativ la Curtea de Apel, solicitând obligarea Ministerului Justiţiei să execute hotărârea. La 24 noiembrie 2000, Curtea de Apel a respins cererea, constatând că jurisdicţia materială aparţine instanţei de sector competente.
10. Reclamantul a depus recurs la Curtea Supremă de Justiţie la această decizie. La 27 decembrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, menţinând decizia Curţii de Apel.
11. Pe parcursul anului 2001, reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârii executorului responsabil de caz, însă fără succes. De asemenea, el s-a plâns diferitelor autorităţi judiciare şi executive, inclusiv Tribunalului municipiului Chişinău, Ministerului Finanţelor, Parlamentului, Cancelariei de Stat, Preşedinţiei, Ministerului Afacerilor Interne, Procuraturii Generale şi Ministerului Justiţiei. Printr-o scrisoare din 30 ianuarie 2002, Ministerul Justiţiei l-a informat pe reclamant că hotărârea din 16 septembrie 1999 nu putea fi executată, din cauza lipsei de fonduri în contul bancar al Ministerului Afacerilor Interne.
12. Hotărârea a fost executată la 25 aprilie 2003, după comunicarea prezentei cereri Guvernului de către această Curte, în februarie 2003.II.DREPTUL INTERN RELEVANT
13. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acel moment, erau următoarele:
Articolul 336. Hotărârile instanţelor de judecată şi ale altor organe, care urmează să fie executate
„Se execută conform regulilor stabilite de prezentul titlu al codului: 1) hotărârile, încheierile şi deciziile date de instanţele de judecată în pricinile civile...”
Articolul 338. Eliberarea titlului executor
„Titlul executor se eliberează de către instanţă creditorului-urmăritor, după ce hotărârea a rămas definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată, când titlul executor se eliberează imediat după darea hotărârii.”
Articolul 343. Prezentarea documentului de executare silită spre executare
„Executorul judecătoresc începe executarea hotărârilor la cererea persoanelor, enumerate în articolul 5 al prezentului cod, iar în cazurile prevăzute de alineatul al doilea al prezentului articol - în urma dispoziţiei judecătorului.”
Articolul 349. Controlul asupra executării hotărârilor
„Controlul asupra executării juste şi la timp a hotărârilor judecătoreşti se exercită de către Departamentul de executare a deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei”.
ÎN DREPT
14. Reclamantul a pretins că dreptul său ca o instanţă să hotărască asupra drepturilor sale cu caracter civil a fost încălcat ca urmare a neexecutării de către autorităţi a hotărârii din 16 septembrie 1999. El s-a bazat pe articolul 6 § 1 al Convenţiei care, în partea sa relevantă, prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”.
15. În continuare, reclamantul a pretins că din cauza neexecutării hotărârii, dreptul său la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie a fost încălcat. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
I.ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
16. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie ridică întrebări de drept care sunt suficient de serioase, încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Curtea, prin urmare, declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
17. Reclamantul a susţinut că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii din 16 septembrie 1999 a constituit o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei. Guvernul nu a contestat acest lucru.
18. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 asigură oricărei persoane dreptul de a înainta orice pretenţie cu privire la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil în faţa unei instanţe judecătoreşti sau tribunal; în acest fel el cuprinde „dreptul la o instanţă”, un aspect al căruia este dreptul de acces, adică dreptul de a institui proceduri în faţa instanţelor judecătoreşti în litigii civile. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul de drept al unui Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească irevocabilă şi obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale oferite părţilor aflate în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte – fără a proteja executarea hotărârilor judecătoreşti; a interpreta articolul 6 ca referindu-se în exclusivitate la accesul la o instanţă şi îndeplinirea procedurilor, ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiul preeminenţei dreptului, pe care Statele Contractante şi-au asumat angajamentul să-l respecte atunci când au ratificat Convenţia. Executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports 1997-II, p. 510, § 40).
19. O autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri. Fireşte, o întârziere în executarea unei hotărâri ar putea fi justificată de circumstanţe speciale. Dar întârzierea nu poate fi astfel, încât să prejudicieze esenţa dreptului protejat conform articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 74, ECHR 1999-V). În această cauză, reclamantul nu trebuia împiedicat să beneficieze de succesul obţinut în urma litigiului, care se referea la plata compensaţiilor.
20. Curtea notează că hotărârea favorabilă reclamantului a rămas neexecutată pe parcursul unei perioade de trei ani şi jumătate (după ce cauza a fost comunicată Guvernului de către Curte, la 4 februarie 2003).
21. Prin omisiunea timp de ani de zile de a lua măsurile necesare pentru a executa hotărârea irevocabilă în această cauză, autorităţile moldoveneşti au privat prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei de toate efectele benefice.
22. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.III.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
23. Reclamantul a susţinut că neexecutarea de către autorităţi a hotărârii din 16 septembrie 1999 a constituit o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Guvernul nu a contestat acest lucru.
24. Curtea reiterează că o „pretenţie” poate constitui un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece, hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, § 59).
25. Curtea notează că reclamantul a avut pretenţii executorii care au rezultat din hotărârea din 16 septembrie 1999. Prin urmare, rezultă că imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea hotărârii până la 25 aprilie 2003 a constituit o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este prevăzut în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
26. Prin neexecutarea hotărârii irevocabile, autorităţile naţionale au împiedicat reclamantul să i se plătească compensaţiile şi să beneficieze de banii săi. Guvernul nu a prezentat nicio justificare pentru această ingerinţă, iar Curtea consideră că lipsa fondurilor nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea, mutatis mutandis, Ambruosi v. Italy, nr. 31227/96, §§ 28-34, 19 octombrie 2000).
27. Prin urmare, a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
28. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A.Prejudiciul material
29. Reclamantul a solicitat MDL 8,631 (echivalentul a EUR 523 la acea dată) cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a hotărârii. El a declarat că dacă suma ar fi fost depozitată într-o bancă comercială din Republica Moldova, ea ar fi generat venitul sus-menţionat.
30. Guvernul a considerat suma pretinsă excesivă şi a lăsat aprecierea prejudiciului material la discreţia Curţii.
31. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezultat al neexecutării hotărârii din 16 septembrie 1999. Ţinând cont de poziţia fragilă a băncilor comerciale din Republica Moldova, Curtea consideră mai realist de a folosi ca punct de referinţă rata medie a dobânzii indicată de Banca Naţională a Moldovei pentru perioada în cauză. Astfel, Curtea acordă reclamantului EUR 370 cu acest titlu, plus orice taxă care poate fi percepută.B.Prejudiciul moral
32. Reclamantul a solicitat, de asemenea, EUR 43,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca rezultat al neexecutării de către autorităţi a hotărârii.
33. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, susţinând că ea este excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii. El a declarat că în unele cauze simpla constatare de către Curte a unei violări a fost considerată ca o satisfacţie echitabilă suficientă. Guvernul a citat în continuare cauza Burdov v. Russia, nr. 59498/00, ECHR 2002-III, unde reclamantului i s-a alocat EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral.
34. Atunci când acordă o sumă de bani cu titlu de prejudiciu moral, Curtea ia în consideraţie asemenea factori precum vârsta reclamantului, venitul său personal, perioada pe parcursul căreia hotărârea nu a fost executată şi alte aspecte relevante.
35. Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al neexecutării hotărârii, mai ales având în vedere că unicul său venit era pensia de stat. Ea acordă reclamantului EUR 800 cu acest titlu, plus orice taxă care poate fi percepută.C.Costuri şi cheltuieli
36. Reclamantul a pretins EUR 1,000 pentru onorariile avocatului. El s-a bazat pe contractul încheiat cu avocatul său, conform căruia costurile vor fi plătite numai în caz de succes.
37. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, declarând că ea este excesivă şi că reclamantul nu a dovedit pretinsele onorarii ale avocatului.
38. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
39. În conformitate cu articolul 60 § 2 al Regulamentului Curţii, trebuie prezentată o listă detaliată a tuturor pretenţiilor, în lipsa căreia Camera poate respinge pretenţiile în totalitate sau în parte.
40. Curtea poate să se bazeze, în evaluarea sa, pe elemente precum numărul de ore lucrate de avocat şi tariful perceput pentru o oră de lucru. Totuşi, deoarece reclamantul nu a prezentat o astfel de informaţie, Curtea decide să nu aloce nicio sumă cu titlu de costuri şi cheltuieli.
D.Dobânda de întârziere
41. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.Declară cererea admisibilă;
2.Hotărăşte că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3.Hotărăşte că a existat o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
4.Hotărăşte
(a)că statul pârât trebuie să plăteascăîn termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 370 cu titlu de prejudiciu material şi EUR 800 cu titlu de prejudiciu moral, care vor fi convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b)că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5.Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 14 septembrie 2004, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy