©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA TOADER ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 25811/04)
Hotărâre
20 aprilie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Toader împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 23 martie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 25811/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Aurica Toader („reclamanta”), a sesizat Curtea la 11 iunie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 23 aprilie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. La 11 octombrie 1995, reclamanta a sesizat Judecătoria Rădăuţi cu o acţiune în revendicare împotriva lui N.V., solicitând să fie pusă în posesia unui teren de 700 metri pătraţi, situat în comuna Volovăţ, din judeţul Suceava, al cărui proprietar era reclamanta şi pe care N.V. îl ocupa fără temei legal.
5. Prin hotărârea din 30 ianuarie 1997, instanţa a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată.
6. N.V. şi reclamanta au introdus apel, primul reclamant contestând hotărârea citată anterior, iar a doua reclamantă suma cheltuielilor de judecată acordate.
7. La 9 octombrie 1997, N.V. a solicitat suspendarea procedurii, pe motiv că aştepta soluţionarea unei cauze conexe cu care fusese sesizată Judecătoria Rădăuţi. Reclamanta nu a contestat această cerere. Procedura a fost reluată la 23 noiembrie 1998, la solicitarea lui N.V.
8. După ce a examinat datele topografice furnizate de comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, Tribunalul Suceava a constatat că reclamanta şi N.V. nu deţineau, cel puţin în titlurile respective de proprietate, terenuri învecinate. Întemeindu-se pe acest fapt şi pe circumstanţa că reclamanta formulase acţiunea în revendicare fără să cunoască exact persoana care ocupa terenul în litigiu, instanţa a admis apelul lui N.V. prin hotărârea din 11 noiembrie 1999.
9. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, pe motiv că stabilirea dreptului său de proprietate ar fi trebuit să se facă printr-o expertiză cadastrală, care a fost, de altfel, aprobată iniţial de instanţă, dar la care acesta din urmă renunţase în mod nejustificat.
10. Prin hotărârea definitivă din 29 august 2000, Curtea de Apel Suceava a admis recursul reclamantei, a casat hotărârea din 11 noiembrie 1999 şi a trimis cauza în faţa tribunalului pentru o nouă judecare a apelului. Curtea de apel a subliniat că, spre deosebire de ceea ce a hotărât tribunalul, terenul reclamantei şi cel al lui N.V. se învecinau şi că era necesară o nouă examinare a fondului cauzei pentru a stabili cine era proprietarul celor 700 de metri pătraţi în litigiu.
11. Prin hotărârea din 12 noiembrie 2002, Tribunalul Suceava a respins apelul lui N.V., a menţinut dispoziţiile hotărârii din 30 ianuarie 1997 privind restituirea terenului în litigiu în favoarea reclamantei şi a admis apelul acesteia privind cheltuielile de judecată.
12. N.V. a formulat recurs împotriva hotărârii menţionate anterior. Prin hotărârea definitivă din 25 noiembrie 2003, legalizată la 8 ianuarie 2004, Curtea de Apel Suceava a admis recursul şi a respins acţiunea în revendicare a reclamantei, pe motiv că aceasta nu făcuse dovada dreptului său de proprietate. Curtea de apel a constatat existenţa unor acţiuni introduse simultan de către N.V. pentru a obţine anularea titlului de proprietate al reclamantei şi a hotărât că reclamanta trebuia să aştepte încheierea procedurilor respective pentru a-şi revendica terenul.
13. Prin hotărârea definitivă din 1 aprilie 2004, curtea de apel a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată de reclamantă.
14. Prin hotărârea definitivă din 20 aprilie 2007, Curtea de Apel Suceava a respins acţiunea introdusă de N.V. în anularea titlului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
15. Reclamanta pretinde că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
{0>»
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].”
A. Cu privire la admisibilitate
16. Guvernul invocă o excepţie întemeiată pe nerespectarea termenului de şase luni, argumentând că acest termen ar trebui calculat, în mod excepţional, ca urmare a comunicării către Guvern numai a capătului de cerere întemeiat pe durata procedurii, de la data pronunţării hotărârii din 25 noiembrie 2003, şi nu de la 8 ianuarie 2004, dată la care a fost redactată această hotărâre. Guvernul consideră că, pentru a se plânge în faţa Curţii de durata nerezonabilă a procedurii, nu era necesar ca reclamanta să cunoască motivarea hotărârii menţionate anterior, şi că avea acces la dispozitivul hotărârii încă de la pronunţarea acesteia.
17. Reclamanta contestă acest argument.
18. Curtea constată că, deşi numai cererea privind durata nerezonabilă a procedurii i-a fost comunicată Guvernului, cererea reclamantei din 11 iunie 2004 a inclus, de asemenea, capete de cerere din perspectiva art. 13 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
19. Prin urmare, Curtea hotărăşte să respingă excepţia Guvernului, întrucât capetele de cerere invocate de reclamantă au fost formulate în termenul de şase luni, care a început să curgă la 8 ianuarie 2004, data redactării hotărârii şi de la care reclamanta a avut acces la motivarea hotărârii.
20. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea precizează că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
21. Guvernul precizează că durata procedurii este justificată atât prin complexitatea cauzei, cât şi prin comportamentul reclamantei, care nu ar fi contestat întârzierea de peste un an, generată de cererea de suspendare formulată de N.V. (supra, pct. 7). De asemenea, Guvernul subliniază că instanţele au acţionat cu promptitudine şi că, în cadrul procedurii, nu au existat lungi perioade de inactivitate care să le fie imputate.
22. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 11 octombrie 1995, odată cu sesizarea Judecătoriei Rădăuţi, şi s-a încheiat la 8 ianuarie 2004, data legalizării hotărârii din 23 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Suceava. Prin urmare, a durat opt ani, două luni şi douăzeci şi opt de zile şi a implicat trei grade de jurisdicţie.
23. Curtea reaminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi obiectul litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII]. Aceasta reaminteşte că, chiar şi atunci când o procedură este reglementată de principiul disponibilităţii, precum prezenta speţă care constă în a le acorda părţilor puteri de iniţiativă şi de impulsionare, statele contractante trebuie să organizeze propriul sistem judiciar astfel încât instanţele acestora să poată garanta oricui dreptul de a obţine o hotărâre definitivă în căile de atac referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (Nicolai de Gorhez împotriva Belgiei, nr. 11013/05, pct. 35, 16 octombrie 2007).
24. Deşi cauza prezenta o anumită complexitate din cauza dificultăţii de stabilire a limitelor terenurilor, Curtea observă în special că, prin hotărârea definitivă din 29 august 2000, Curtea de Apel Suceava a constatat că instanţele inferioare nu acţionaseră cu suficientă promptitudine pentru a stabili măcar dacă terenul reclamantei şi cel al lui N.V. erau învecinate. De asemenea, Curtea observă că, deşi nu li se poate imputa instanţelor române perioada cuprinsă între 9 octombrie 1997 şi 23 noiembrie 1998, în timpul căreia procedura a fost suspendată la cererea lui N.V., fără ca această suspendare să fie contestată de reclamantă, acestea au avut totuşi la dispoziţie aproape patru ani pentru a stabili acest aspect esenţial al acţiunii în revendicare cu privire la care erau sesizate.
25. Ţinând seama de cele de mai sus şi de durata totală a procedurii în cauză, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu nu îndeplineşte cerinţa „termenului rezonabil”.
26. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
27. În temeiul art. 13 din Convenţie şi invocând dificultăţile de ordin administrativ întâmpinate în faţa instanţelor române, reclamanta se plânge de încălcarea dreptului său la un recurs efectiv. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanta pretinde că i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, ca urmare a atribuirii lui N.V. a terenului în litigiu.
28. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
29. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
30. Reclamanta solicită atribuirea proprietăţii terenului în litigiu. Aceasta consideră că valoarea actuală a terenului este de 17 310 EUR (euro), sumă la care adaugă 800 EUR pentru foloasele nerealizate. În plus, reclamanta solicită 8 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
31. Guvernul se opune pretenţiilor reclamantei.
32. Curtea reaminteşte că a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei procedurii. Prin urmare, nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral ca urmare a duratei excesive a procedurii. Pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă 1 500 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
33. Reclamanta solicită 3 625 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii. Aceasta trimite copii ale biletelor de transport şi ale facturilor de benzină.
34. Guvernul subliniază că documentele justificative prezentate nu privesc faptele speţei.
35. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În absenţa unor documente justificative relevante, Curtea respinge cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
36. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii (art. 6 § 1 din Convenţie) şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 aprilie 2010, în temeiul art. 77 § § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy