Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA TOCARENCO c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 769/13)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 noiembrie 2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Tocarenco c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Marialena Tsirli, grefier adjunct al secţiunii,
Deliberând la 14 octombrie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 769/13) depusă la Curte la 12 decembrie 2012 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dna Iulia Tocarenco („reclamanta”).
2. Reclamanta, care a fost admisă pentru a beneficia de asistenţă juridică, a fost reprezentată de dna V. Găşiţoi, avocat în Chişinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamanta a invocat încălcarea dreptului său la respectul vieţii de familie, garantat de articolul 8 al Convenţiei, ca urmare a punerii sale în imposibilitatea de a-şi vedea copilul. Ea s-a plâns de asemenea că nu a dispus de un recurs intern efectiv în privinţa plângerilor sale.
4. La 24 ianuarie 2013, Curtea a decis să trateze cererea cu prioritate (articolul 41 al Regulamentului Curţii).
5. La 7 februarie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamanta s-a născut în 1992. Ea locuieşte la Chişinău. Din căsătoria cu T.A. a născut, la 24 ianuarie 2012, un fiu (T.I.). După naşterea copilului, familia s-a instalat în casa socrilor reclamantei. Reclamanta susţine că a fost bătută la 30 iunie 2012 de către socrul ei, care i-a provocat leziuni corporale minore. În aceeaşi zi, ea ar fi fost dată afară din casă. De atunci, soţul său, T.A., şi părinţii lui nu-i permit să vadă copilul.
A. Urmărirea penală pe marginea acuzaţiei de rele-tratamente
7. La 4 iulie 2012, reclamanta a depus la Procuratura Botanica (Chişinău) o plângere împotriva socrului ei invocând că a fost supusă relelor-tratamente şi că i-a fost răpit copilul. La data de 5 iulie 2012, procurorul responsabil a trimis o copie a plângerii Direcţiei pentru protecţia drepturilor copilului Botanica (DPDEB), cerându-i să verifice dacă copilul nu se află în pericol. Procuratura a iniţiat o investigaţie şi a examinat certificatul medical prezentat de reclamantă pentru a dovedi că a avut o vânătaie pe braţ.
8. La 23 august 2012, reprezentanţii Direcţiei municipale pentru protecţia drepturilor copilului Chişinău (DMPDEC), care este autoritatea tutelară pentru municipiul Chişinău şi pentru DPDEB, care este o ramură a DMPDEC, s-au deplasat la domiciliul lui T.A., unde locuiesc şi părinţii lui şi copilul. Ei au constatat că condiţiile materiale sunt satisfăcătoare, că copilul are tot ce are nevoie un copil de vârsta lui şi că nu există niciun risc fizic sau psihic pentru copil.
9. La 3 octombrie 2012, procurorul responsabil a respins plângerea din 4 iulie 2012, pe motiv că socrul reclamantei nu a comis nicio infracţiune împotriva ei. O copie a dosarului a fost trimisă poliţiei pentru a verifica dacă socrul reclamantei ar putea fi cercetat contravenţional.
10. Reclamanta a contestat ordonanţa procurorului la judecătorul de instrucţie, reiterând plângerea cu privire la răpirea copilului ei şi la violenţa domestică din partea socrului ei. La 28 decembrie 2012, judecătorul a anulat ordonanţa pe motiv că procurorul nu a obţinut explicaţiile socrului în privinţa celor întâmplate şi a întors dosarul procurorului pentru reexaminare. La 31 ianuarie 2013, procuratura a clasat urmărirea penală. Procurorul a constatat că litigiul privind răpirea copiilor cade sub incidenţa dreptului civil şi că, în ceea ce priveşte acuzaţiile de violenţă în familie, ţinând cont de declaraţiile victimei şi de expertiza medicală, fapta nu conţine elemente constitutive ale infracţiunii. Reclamantul a contestat ordonanţa.
11. La 19 martie 2013, judecătorul a admis plângerea reclamantei şi a trimis cauza procuraturii spre reexaminare. Reclamanta nu a informat Curtea despre desfăşurarea ulterioară a acestei proceduri.
B. Acţiunile reclamantei împotriva soţului în vederea obţinerii accesului la copilul său
12. Reclamanta a depus mai multe plângeri împotriva soţului său la poliţie, procuratură şi autoritatea pentru protecţia drepturilor copilului (3, 4, 22 şi 30 iulie 2012, 8 şi 30 august 2012, 2 septembrie 2012, 6, 13 şi 14 noiembrie 2012, printre altele), în scopul de a obţine dreptul de a-şi vedea fiul.
13. În urma ordonanţelor procuraturii din 17 septembrie 2012 şi din 3 şi 16 octombrie 2012, T.A. achitat trei amenzi contravenţionale în mărime de 100 lei moldoveneşti (MDL) fiecare, sau 6 euro, pentru refuzul de a permite reclamantei să-şi vadă copilul. La 11 octombrie 2012, poliţia i-a aplicat un avertisment verbal.
14. La 15 noiembrie 2012, DMPDEC i-a chemat pe ambii părinţi la o şedinţă pentru a discuta despre situaţia copilului, la care a participat doar reclamanta.
15. La 22 noiembrie 2012, DPDEB a emis o decizie în care a indicat că, având în vedere vârsta copilului, este de dorit ca el să locuiască cu mama. Această decizie a stabilit, de asemenea, un program vizite care consta în două întâlniri pe zi. Acesta nu a fost respectat de către T.A., care s-a opus oricărui contact între reclamantă şi fiul lor.
16. La 22 ianuarie 2013, poliţia a constatat din nou refuzul lui T.A. de a-i permite reclamantei să-şi vadă copilul, a întocmit un proces-verbal contravenţional şi a trimis materialele procuraturii. Procuratura a decis să claseze cazul ca urmare a nerespectării de către poliţie a procedurii contravenţionale.
17. La 24 ianuarie 2013, DPDEB a fost informată că T.I. este dus în mod regulat la vizitele medicale obligatorii la spitalul de sector de către tatăl său sau bunica sa din partea tatălui.
18. La 13 martie 2013, reprezentanţii DMPDEC şi DPDEB s-au deplasat din nou la domiciliul lui A.T., unde au constatat că nici tatăl nici copilul nu mai locuiesc acolo.
19. La 5 decembrie 2013, DPDEB a stabilit un nou program de vizite pentru reclamantă.
20. În perioada noiembrie 2013 - februarie 2014, reclamanta a depus numeroase plângeri la poliţie, procuratură şi la DMPDEC, plângându-se de refuzul tatălui de a-i permite să-şi vadă copilul şi de nerespectarea programului de vizite din 05 decembrie 2013 .
21. La 26 februarie 2014, procuratura a informat-o pe reclamantă despre deschiderea unei proceduri contravenţionale împotriva lui T.A. pentru că se opune oricărui contact între ea şi copil.
C. Procedurile de divorţ şi de încredinţare a custodiei
22. La 14 septembrie 2012, reclamanta a cerut în instanţa de judecată desfacerea căsătoriei şi stabilirea domiciliului copilului cu ea. La 30 octombrie 2012, Judecătoria Botanica (Chişinău) a respins demersul de stabilire imediată a domiciliului copilului cu mama sa. Reclamanta a formulat recurs la Curtea de Apel Chişinău, care l-a admis la 19 februarie 2013. Instanţa a stabilit domiciliul copilului cu mama sa până la pronunţarea hotărârii în fond.
23. La 8 iulie 2013, Judecătoria Botanica a desfăcut căsătoria celor doi şi a acordat custodia copilului reclamantei. Tatăl a declarat apel împotriva acestei hotărâri.
24. La 19 noiembrie 2013, Curtea de Apel Chişinău a admis apelul lui T.A. Judecătorii au modificat custodia copilului în favoarea lui şi i-au acordat reclamantei 20.000 lei moldoveneşti cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin neexecutarea hotărârii din 19 februarie 2013. Reclamanta şi T.A. au declarat recurs.
25. La 21 mai 2014, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursurile şi a trimis cauza spre rejudecare în fond la Curtea de Apel Chişinău.
26. La moment, procesul este pendinte.
D. Demersurile reclamantei în vederea respectării custodiei
27. La 20 februarie 2013, reclamanta a solicitat asistenţa poliţiei pentru transmiterea imediată a copilului. Rezultatul cererii nu este cunoscut.
28. La 25 februarie 2013, executorul judecătoresc a pornit procedura de executare silită a hotărârii pronunţate la 19 februarie 2013. O copie a titlului executoriu a fost transmisă DPDEB şi comisariatului de poliţie Botanica (Chişinău). În aceeaşi zi, executorul judecătoresc s-a deplasat la domiciliul soţului reclamantei, unde un reprezentant al lui T.A. şi tatăl lui au declarat că doresc să execute hotărârea instanţei de sine-stătător, dar în cele din urmă au refuzat.
29. Executarea a fost fixată din nou pentru 27 februarie 2013. Executorul judecătoresc a informat părţile şi a solicitat prezenţa lui T.A. sau a reprezentantului său. Când s-a deplasat la domiciliul lui T.A., executorul judecătoresc a constatat că hotărârea în cauză nu poate fi executată din cauza absenţei tatălui copilului. La 28 februarie 2013, executorul judecătoresc a cerut judecătorului permisiunea de a intra forţat în domiciliul lui T.A., în scopul de a lua copilul şi de a-l întoarce mamei.
30. La 12 martie 2013, executorul judecătoresc a întocmit un proces-verbal privind neexecutarea de către T.A. cerinţelor sale.
31. La 14 martie 2013, reclamanta a depus o plângere penală împotriva lui T.A. pe motiv că acesta a împiedicat executarea unei hotărâri judecătoreşti.
32. La o dată nespecificată, executorul judecătoresc a solicitat judecătorului să emită un mandat de căutare pe numele lui T.A. şi a copilului. El a indicat că nu este cert că T.A. locuieşte la domiciliul său obişnuit şi că reclamanta a menţionat mai multe adrese unde ar putea fi găsit, dintre care una în afara Chişinăului. La 19 aprilie 2013, Judecătoria Buiucani (Chişinău) a admis parţial această cerere şi a emis un mandat de urmărire naţională a lui T.A. Judecătorul a respins capătul de cerere referitor la T.I., argumentând că legislaţia nu permite darea în urmărire a unui minor în timpul procesului de executare a unei hotărâri judecătoreşti.
33. La 5 mai 2013, T.A. a fost amendat contravenţional pentru refuzul de a se conforma hotărârii din 19 februarie 2013.
34. La 5 iunie 2013, procuratura a început urmărire penală la plângerea reclamantei din 14 martie 2013 pe marginea nerespectării unei hotărâri judecătoreşti, şi anume a încheierii din 19 februarie 2013. Rezultatul acestei proceduri nu este cunoscut.
35. Potrivit informaţiilor aflate la dispoziţia Curţii, reclamanta nu şi-a putut vedea copilul din 30 iunie 2012.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
A. Codul familiei din 26 octombrie 2000
36. Articolul 63 din Codul Familiei prevede că, în cazul în care părinţii locuiesc separat, domiciliul minorului se stabileşte prin acord comun. În absenţa unui astfel de acord, domiciliul se stabileşte de către instanţa de judecată, care trebuie să solicite şi avizul autorităţii tutelare.
37. Articolul 64 al Codului familiei prevede următoarele:
„(1) Părintele care locuieşte împreună cu copilul nu are dreptul să împiedice contactul dintre copil şi celălalt părinte care locuieşte separat, cu excepţia cazurilor când comportamentul acestuia din urmă este în detrimentul intereselor copilului sau prezintă pericol pentru starea lui fizică şi psihică.
(2) Părinţii au dreptul să încheie un acord privind exercitarea drepturilor părinteşti de către părintele care locuieşte separat de copil. Litigiile apărute se soluţionează de către autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate fi atacată în instanţa judecătorească, care va emite hotărârea respectivă.
(3) În cazul nerespectării hotărîrii instanţei judecătoreşti, faţă de părintele culpabil se aplică măsurile stabilite de legislaţia procesuală civilă. În cazul încălcării repetate a hotărârii judecătoreşti, la cererea părintelui care locuieşte separat de copil, instanţa judecătorească, ţinând cont de interesele şi părerea copilului, poate soluţiona problema transmiţându-i copilul.
(...)”
B. Codul contravenţional din 24 octombrie 2008
38. În conformitate cu articolul 64 al Codului contravenţional, împiedicarea unui părinte de a comunica cu copilul său sau de a participa la educaţia sa se pedepseşte cu o amendă de până la 400 lei sau 25 EUR.
39. Articolul 318 al Codului prevede că o persoană care refuză să execute o hotărâre judecătorească este pasibilă de o amendă în mărime de până la 3 000 de lei.
C. Codul penal din 18 aprilie 2002
40. Articolul 320 al Codului penal stipulează că neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti după aplicarea unei sancţiuni contravenţionale pentru aceeaşi faptă se pedepseşte cu amenda de până la 6 000 MDL sau cu muncă în folosul comunităţii de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoarea de până la 2 ani.
D. Codul de executare din 24 decembrie 2004
41. Articolul 22 al Codului de executare prevede că executorul judecătoresc este în drept să: preia persoane şi ridica bunurile menţionate în titlul executoriu; să beneficieze de asistenţa puterilor publice; să dispună anunţarea în căutare a persoanei vizate de titlul executoriu şi să identifice şi să reţină mijloacelor sale de transport.
42. În conformitate cu articolul 154, hotărârile judecătoreşti în materie de stabilirea domiciliului copilului sunt executate de către executorul judecătoresc cu participarea persoanei căreia i s-a acordat custodia copilului şi în prezenţa autorităţii tutelare. Dacă persoana vizată în hotărârea judecătorească împiedică executarea, executorul judecătoresc întocmeşte un proces-verbal şi solicită instanţei de judecată care a pronunţat hotărârea să stabilească modalitatea de executare şi să sancţioneze persoana în cauză. Dacă este necesar, executorul judecătoresc poate înainta instanţei de judecată un demers de plasare a copilului într-o instituţie publică pentru copii.
E. Codul de procedură civilă din 30 mai 2003
43. Articolul 178 al Codului prevede că încheierea de asigurare a acţiunii se execută imediat, în ordinea stabilită pentru executarea actelor judecătoreşti.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
44. Reclamanta a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieţii sale de familie ca urmare a faptului că statul nu a adoptat măsurile adecvate pentru a restabili legătura între reclamantă şi copilul său. Ea s-a bazat pe articolul 8 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Admisibilitatea
45. Guvernul consideră că cererea este prematură, întrucât reclamanta nu dispune de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care i s-a acordat custodia.
46. Reclamanta a combătut acest argument considerând că autorităţile naţionale nu au adoptat măsuri efective pentru a-i aduce copilul.
47. Curtea consideră că obiecţia Guvernului este strâns legată de fondul plângerii reclamantei şi că, prin urmare, este necesar să o examineze împreună cu fondul.
48. Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Prin urmare, ea notează în continuare că aceasta nu este inadmisibilă pe alte temeiuri. Aşadar, ea trebuie declarată admisibilă.
B. În fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanta
49. Reclamanta s-a plâns de faptul că nu şi-a văzut fiul din 30 iunie 2012. Ea susţine că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de punere în aplicare a unui arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura restabilirea contactului între ea şi copilul ei.
b) Guvernul
50. Guvernul este de acord că rezistenţa „serioasă” opusă de tată în această cauză şi diferitele interese aflate în joc necesită medierea conflictului apărut între cei doi părinţi. În opinia sa, o astfel de împăcare presupune timp şi implicarea autorităţilor naţionale. Guvernul consideră că este prematur să se ia o decizie privind obligaţiile pozitive ale statului, întrucât în speţă nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă privind stabilirea domiciliului copilului.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii generale
51. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia articolul 8 al Convenţiei are, în principal, obiectul de a proteja individul de ingerinţele arbitrare din partea autorităţile publice. El nu doar obligă statul să se abţină de la astfel de ingerinţe; la această obligaţie negativă se pot adăuga obligaţii pozitive inerente unui respect efectiv al vieţii private şi de familie. Acestea pot presupune adoptarea unor măsuri pentru respectarea vieţii de familie, chiar şi în relaţiile dintre indivizi (X şi Y c. Ţările de Jos, 26 martie 1985, § 23, seria A nr. 91, M.C. c. Bulgariei, nr. 39272/98, § 150, CEDH 2003‑XII, şi Mincheva c. Bulgariei, nr. 21558/03, § 81, 2 septembrie 2010).
52. Faptul că eforturile autorităţilor naţionale nu au avut succes nu conduce în mod automat la concluzia că statul nu şi-a onorat obligaţiile pozitive în conformitate cu articolul 8 al Convenţiei (a se vedea Mihailova c. Bulgariei, nr.35978/02, § 82, 12 ianuarie 2006).
53. Curtea aminteşte că, în ceea ce priveşte respectarea vieţii de familie, obligaţiile pozitive ale statului implică adoptarea unui arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura drepturile legitime ale celor în cauză. Acest arsenal ar trebui să permită statului să adopte măsuri corespunzătoare pentru a-l reuni pe părinte cu copilul său, inclusiv în cazul unui conflict între părinţi (a se vedea Ignaccolo-Zenide c. României, nr. 31679/96, § 108, CEDH 2000‑I, Sylvester c. Austriei, nr. 36812/97 şi 40104/98, § 68, 24 aprilie 2003, Zavřel c. Republicii Cehe, nr. 14044/05, § 47, 18 ianuarie 2007, şi Mihailova, citată mai sus, § 80).
54. În acest sens, Curtea reaminteşte că pentru ca măsurile pentru reunirea părintelui cu copilul său să fie adecvate, ele trebuie puse în aplicare cu celeritate, deoarece trecerea timpului ar putea avea consecinţe iremediabile asupra relaţiei dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu el (a se vedea Maire c. Portugaliei, nr. 48206/99, § 74, CEDH 2003‑VII, Pini şi alţii c. României, nr. 78028/01 şi 78030/01, § 175, CEDH 2004‑V, şi Bianchi c. Elveţiei, nr. 7548/04, § 85, 22 iunie 2006).
55. În ceea ce priveşte natura şi întinderea măsurilor pe care autorităţile trebuie să le adopte, Curtea aminteşte că acestea depind de circumstanţele fiecărui caz. Obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri concrete pentru a facilita întâlnirea dintre un părinte şi copil nu este absolută. În mod similar, în cazul în care autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita menţinerea legăturilor dintre părinte şi copil, obligaţia de a recurge la constrângere este de asemenea limitată; ele trebuie să ia în considerare interesele şi drepturile şi libertăţile acestor persoane, în special interesul superior al copilului şi drepturile sale recunoscute în articolul 8 al Convenţiei (a se vedea, printre multe altele, Ignaccolo-Zenide, citată mai sus, § 94).
56. Chiar dacă înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor în cauză constituie întotdeauna un factor important, lipsa cooperării între părinţii despărţiţi nu poate scuti autorităţile competente de punerea în aplicare a tuturor mijloacele care ar putea permite menţinerea legăturilor de familie (a se vedea Zavřel, citată mai sus, § 52, Reigado Ramos c. Portugaliei, nr. 73229/01, § 55, 22 noiembrie 2005, şi Mincheva, citată mai sus, § 86).
57. În cele din urmă, Curtea reiterează că sarcina ei este de a nu se substitui organelor competente în reglementarea chestiunilor privind custodia şi vizitele, ci să aprecieze, din perspectiva Convenţiei, dacă deciziile autorităţilor au fost luate în exercitarea puterii lor de apreciere (Hokkanen c. Finlandei, 23 septembrie 1994, § 55, seria A nr. 299-A). De asemenea, ea trebuie să se asigure autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare care ar putea fi în mod rezonabil luate de ele pentru a facilita contactul între un reclamant şi copilul său (Nuutinen c. Finlandei, nr. 32842/96, § 128, CEDH 2000‑VIII, şi Bianchi, citată mai sus, § 79).
b) Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta cauză
58. Revenind la circumstanţele cauzei, Curtea notează că reclamanta se plânge, pe de o parte, de pasivitatea autorităţilor naţionale în ceea ce priveşte punerea în aplicare efectivă a dreptului la vizită şi, pe de altă parte, de neglijenţă lor în ceea ce priveşte executarea încheierii din 19 februarie 2013 care stabileşte domiciliul copilului cu ea (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Curtea constată că în joc se află atât obligaţiile „negative”, cât şi obligaţiile „pozitive” ale autorităţile moldoveneşti, însă nu este cazul să insiste pe această distincţie, având în vedere că graniţa dintre cele două tipuri de obligaţii nu se pretează la o definiţie precisă (Bianchi, citată mai sus, § 87 cu referinţele citate).
59. Curtea subliniază, în primul rând, numărul şi frecvenţa demersurilor reclamantei la autorităţile naţionale, care nu a încetat să caute o cale de a intra în contact cu fiul său.
60. Ea constată în continuare că legea şi practica Republicii Moldova prevăd posibilitatea de a impune amenzi părintelui care împiedică contactul dintre copil şi celălalt părinte. În ceea ce priveşte amenzile, Curtea a reiterat că, atunci când apar dificultăţi care se datorează în principal refuzului părintelui cu care locuieşte copilul de a permite un contact regulat între ultimul şi celălalt părinte, este la latitudinea autorităţilor competente să ia măsuri adecvate pentru sancţionarea lipsei de cooperare, dar utilizarea de sancţiuni nu ar trebui să fie exclusă în cazurile de comportament vădit ilegal din partea părintelui cu care locuieşte copilul (Maire, citat mai sus, § 76). În speţă, Curtea observă că cele trei amenzi de 6 euro (EUR) aplicate tatălui copilului şi avertismentul verbal (a se vedea paragraful 13 de mai sus), care aveau ca scop de a-l determina să-şi schimbe atitudinea, nu au produs efectul dorit. Cu toate acestea, în ciuda atitudinii recalcitrante a lui T.A., Curtea constată că autorităţile nu au explorat suficient atribuţia de luare a unor dispoziţii mai directe, chiar dacă mai multe elemente cereau luarea unor măsuri mai ferme din partea lor.
61. Este adevărat că autoritatea tutelară a încercat să împace părinţii, astfel încât mama să-şi poată vedea copilul. Această tentativă a eşuat din cauza refuzului tatălui de a se prezenta la şedinţa fixată pentru 15 noiembrie 2012. Autoritatea tutelară nu şi-a reînnoit eforturile în această direcţie, iar vizitele la casa lui T.A. au avut doar scopul de a se asigura că copilul este crescut în condiţii bune. Curtea observă că în astfel de cazuri autoritatea tutelară are doar un rol consultativ şi de supraveghere, dar este lipsită de orice putere de intervenţie directă.
62. În aceste condiţii, Curtea consideră că autorităţile naţionale ar fi trebuit să ia măsuri mai directe şi mai specifice pentru a pregăti şi organiza restabilirea contactului între reclamantă şi fiul său. Implicarea efectivă a organelor interne era cu atât mai urgentă cu cât copilul avea doar cinci luni atunci când mama sa a fost privată de orice contact cu el.
63. Situaţia nu s-a schimbat nici după 19 februarie 2013, când Curtea de Apel a stabilit, printr-o hotărâre irevocabilă, ca domiciliul copilului să fie cu mama sa până la judecarea cauzei în fond. Este adevărat că, la 19 aprilie 2013, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de căutare pe numele lui T.A. Curtea admite că o astfel de măsură ar putea fi rezonabilă şi necesară întrucât T.A. se sustrăgea de la executarea obligaţiei sale. Totodată, ea consideră că Guvernul nu a prezentat nicio dovadă a faptului că căutarea lui T.A. a fost realizată într-un mod efectiv şi că autorităţile au întâlnit un obstacol care a făcut dificilă, dacă nu imposibilă, aplicarea de măsuri coercitive în privinţa lui. Ea observă că, în ciuda reticenţei de a coopera demonstrată de T.A., instanţele de judecată nu au dispus aducerea lui forţată în faţa executorului judecătoresc. În plus, ea pune sub semnul întrebării eficienţa mandatului de căutare, deoarece nu s-a demonstrat că demersul executorului judecătoresc pentru autorizarea intrării forţate în domiciliul lui T.A. a fost admis de judecător. De asemenea, trebuie remarcat faptul că autorităţile ştiau, cel puţin începând cu 24 ianuarie 2013, care este spitalul unde era adus copilul la consultaţii periodice, dar ele nu au încercat să-l găsească.
64. În ceea ce priveşte urmărirea penală pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, pornite împotriva lui T.A. la 5 iunie 2013, Curtea notează că aceasta a fost pornită la cererea reclamantei şi nu la cererea executorului judecătoresc, cum ar fi fost rezonabil să se întâmple. În plus, din câte cunoaşte Curtea, în cursul acestei proceduri penale nu a fost luată nicio măsură capabilă să-l constrângă pe T.A. să respecte hotărârea judecătorească de 19 februarie 2013.
65. În cele din urmă, Curtea constată că hotărârile judecătoreşti din 19 noiembrie 2013 şi 21 mai 2014 nu au contribuit la evoluţia situaţiei, deoarece reclamanta a trebuit să caute mai departe alte căi pentru a se întâlni cu fiul ei.
66. Având în vedere aceste considerente, chiar dacă este sensibilă la argumentul Guvernului care justifică caracterul limitat al acţiunilor sale în acest caz prin absenţa unei hotărâri judecătorești irevocabile privind acordarea custodiei, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au luat toate măsurile necesare care ar fi putut fi în mod rezonabil pretinse de la ele pentru a permite reclamantei să aibă un contact regulat cu fiul său.
67. În acest fel, autorităţile naţionale au tolerat un proces de alienare a legăturilor parentale în detrimentul reclamantei, încălcând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie garantat de articolul 8 al Convenţiei.
68. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să respingă obiecţia preliminară a Guvernului cu privire la caracterul prematur al cererii şi să conchidă că a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenţiei.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 13 COROBORAT CU ARTICOLUL 8 AL CONVENŢIEI
69. Reclamanta susţine că nu a dispus de un recurs intern efectiv prin angajarea căruia ar fi putut să se plângă de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii de familie. Ea a invocat articolul 13 al Convenţiei coroborat cu articolul 8.
70. Guvernul a disputat acest capăt de cerere.
71. Curtea constată că această plângere este legată de cea examinată mai sus şi, prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
72. Având în vedere concluziile sale din paragrafele 66-68 de mai sus, Curtea constată că nu este necesar să examineze separat această plângere din perspectiva articolului 13 al Convenţiei (a se vedea, printre altele, Hokkanen c. Finlandei, citată mai sus, § 74, şi Mincheva, citată mai sus, § 112).
III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
73. Reclamanta a invocat faptul că autorităţile naţionale nu au efectuat o investigaţie efectivă în urma denunţării violenţelor la care a fost supusă de socrul său. Ea a invocat articolul 3 al Convenţiei.
74. Ţinând cont în ansamblu de materialele de care dispune, în măsura în care este competentă să cunoască pretenţiile de mai sus, Curtea nu constată vreo încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau protocoalele la aceasta. Prin urmare, această plângere este în vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
75. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
76. Reclamanta a pretins 70 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. În acest scop, ea a prezentat Curţii un raport medical care atestă că separarea de fiul ei a avut un impact semnificativ asupra stării sale de sănătate cauzându-i tulburări de somn, dureri de cap frecvente, astenie generală, depresie şi anxietate în privinţa viitorului ei şi a copilului ei.
77. Guvernul consideră, în primul rând, că cererea reclamantei este prematură. În al doilea rând, el consideră că suma pretinsă este excesivă.
78. Evaluând pe bază de echitate, Curtea acordă reclamantei 9 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
79. Reclamanta a solicitat rambursarea a 40 000 de lei moldoveneşti (MDL) (2 500 EUR) cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa jurisdicţiilor naţionale şi 3 000 EUR pentru cheltuielile în faţa Curţii.
80. Guvernul a contestat sumele argumentând că reclamanta nu a prezentat documente justificative care să demonstreze că a suportat aceste cheltuieli în realitate.
81. Curtea reiterează că potrivit jurisprudenţei sale, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi a cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (Iatridis c. Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDH 2000‑XI).
82. Ea notează de la bun început că reclamanta în această cauză a beneficiat de asistenţă juridică. Relevând faptul că reclamanta nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul cerinţelor sale, Curtea consideră că nu este necesar de a-i acorda vreo sumă cu acest titlu.
C. Dobânda de întârziere
83. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 46 AL CONVENŢIEI
84. Articolul 46 al Convenţiei prevede următoarele:
„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei. (...)”
85. Rezultă din aceste dispoziţii că, în cazul în care Curtea constată o încălcare, statul pârât are nu doar obligaţia legală de a plăti reclamanţilor sumele acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă în temeiul articolului 41, dar, de asemenea de a alege, sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile individuale care urmează să fie adoptate în sistemul său de drept intern în scopul încetării încălcării constatate de Curte şi reparării pe cât posibil a consecinţelor acesteia (Scozzari şi Giunta c. Italiei [GC], nr. 39221/98 şi 41963/98, § 249, CEDH 2000‑VIII, Gluhaković c. Croaţiei, nr. 21188/09, § 85, 12 aprilie 2011).
86. Curtea reiterează că hotărârile sale au un caracter declarativ şi că, în general, statul are responsabilitatea primară de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, mijloacele care trebuie utilizate în ordinea sa juridică internă pentru a-şi îndeplinit obligaţia prevăzută la articolul 46 al Convenţiei (Brumărescu c. României (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2001-I). Această discreţie în ceea ce priveşte metodele de executare a unei hotărâri reflectă libertatea de alegere care este însoţită de obligaţia principală impusă de Convenţie statelor contractante, şi anume aceea de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate (Papamichalopoulos şi alţii c. Greciei (articolul 50), 31 octombrie 1995, § 34, seria A nr. 330‑B).
87. Cu toate acestea, în mod excepţional, pentru a ajuta statul pârât să-şi îndeplinească obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 46, Curtea poate indica tipul de măsuri care ar putea fi luate pentru a pune capăt situaţiei pe care a constatat-o. În aceste condiţii, ea poate lăsa la latitudinea statului vizat alegerea măsurii şi punerea ei în aplicare (a se vedea, de exemplu, Aleksanyan c. Rusiei, nr. 46468/06, § 239, 22 decembrie 2008 şi Fatullayev c. Azerbaidjan, nr. 40984/07, §§ 174-177, 22 aprilie 2010). În alte cazuri excepţionale, în care natura încălcării nu permite o alegere între diferite tipuri de măsuri reparatorii, Curtea poate decide să indice o singură măsură individuală (Aleksanyan, citată mai sus, § 239, şi Abbasov c. Azerbaidjan, nr. 24271/05, § 37, 17 ianuarie 2008).
88. În circumstanţele particulare ale acestei cauze şi din nevoia urgentă de a pune capăt încălcării dreptului reclamantei la respectarea vieţii de familie, Curtea invită autorităţile naţionale să ia toate măsurile necesare pentru a facilita şi a restabili contactul între mamă şi copil, fără a prejudicia procedura de încredinţare a custodiei.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Conexează fondului obiecţia preliminară a Guvernului privind caracterul prematur al cererii şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe articolele 8 şi 13 ale Convenţiei şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenţiei;
4. Hotărăşte că nu este cazul să examineze plângerea întemeiată pe articolul 13 al Convenţiei;
5. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 9 500 EUR (nouă mii cinci sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertiţi în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
6. Respinge unanim restul pretenţiilor reclamantei cu titlu de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 4 noiembrie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy