© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Teodor Papuc în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by Teodor Papuc for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées par Teodor Papuc à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
Tőkés v. România - 15976/16 și 50461/17
Hotărârea din 27.4.2021 [Secția a IV-a]
Articolul 10
Articolul 10-1
Libertatea de exprimare
Avertismente făcute unui membru al Parlamentului European pentru arborarea unor steaguri ale unei minorități naționale pe clădirea în care se afla biroul său, fără obținerea permisiunii de publicitate: încălcare
În fapt – Reclamantul, membru al Parlamentului European care aparține minorității maghiare din România, a fost sancționat pentru arborarea steagurilor Ținutului Secuiesc și Partium (Részek) pe clădirea în care se afla biroul său parlamentar.
În drept – Articolul 10:
Sancționarea reclamantului pentru delictul minor al omisiunii de a solicita o permisiune prealabilă de a face publicitate, prin încălcarea legislației accesibile tuturor, a echivalat cu o ingerință în exercițiul dreptului său la libertatea de exprimare, concepută să protejeze drepturile altor persoane.
Tribunalele naționale au urmărit, în primul rând, să stabilească legislația aplicabilă și s-au axat exclusiv pe constatarea lor că steagurile trebuiau echivalate cu o formă de publicitate concepută să promoveze activitățile reclamantului și scopul pentru care era utilizată clădirea în care se afla oficiul său. Tribunalele nu au explicat de ce au respins susținerile reclamantului că steagurile în discuție constituiau doar un mijloc de exprimare a identității sale de membru al unei minorități naționale. Unele definiții ale noțiunii de publicitate conținute de legislație erau strâns legate de activitățile comerciale în general, iar scopul lor era, așadar, eliminat din mesajul pe care reclamantul urmărea să-l transmită. În acest context, autoritățile aveau obligația specială de a oferi motive pentru respingerea argumentelor reclamantului, dat fiind că noțiunea de publicitate din dreptul național era definită în termeni largi și că autoritățile naționale beneficiau de o marjă discreționară de a decide care steaguri puteau fi considerate drept materiale publicitare.
Tribunalele naționale nu au examinat jurisprudența care, în opinia reclamantului, excludea calificarea steagurilor în discuție ca „materiale publicitare”.
Steagurile au fost arborate într-un context care nu era legat de publicitatea comercială în scopurile jurisprudenței Curții, potrivit căreia publicitatea era un mijloc prin intermediul căruia publicul să descopere caracteristicile serviciilor și ale bunurilor care le erau oferite. Totuși, Curtea a recunoscut că acțiunea în discuție era aptă să atragă atenția la scopul pentru care clădirea era utilizată.
Curtea a făcut deosebire în mod constant între publicitatea comercială și publicitatea concepută să contribuie la o dezbatere publică privind chestiuni de interes general, sau chiar publicitatea politică. Ea a avut în vedere forma în care mesajul a fost transmis și scopul său, dar și conținutul exprimării vizate. Ea a ajuns astfel la o clasificare a conceptelor relevante care erau autonome, într-o oarecare măsură, definindu-le fără să țină cont de cum era caracterizată exprimarea în discuție de reclamanți sau de tribunalele naționale. Procedând astfel, ea a avut în vedere întotdeauna marja de apreciere a statelor, a cărei întindere varia în funcție de tipul exprimării analizate.
În acest caz, examinând legislația aplicabilă și clasificarea steagurilor în discuție ca materiale publicitare, tribunalele naționale nu au analizat conținutul lor, nici nu au furnizat vreun exemplu concret de activități sau de evenimente cărora steagurile le-ar fi făcut publicitate. Totuși, o asemenea analiză ar fi fost cu atât mai importantă cu cât, în unele circumstanțe, arborarea steagului Ținutului Secuiesc putea provoca subiecte cu caracter sensibil în cadrul societății românești, care vizau o chestiune de interes general, și anume autonomia zonelor locuite de minoritatea maghiară. În acest context, tribunalele naționale, care, în principiu, erau mai bine plasate să interpreteze intenția din spatele unei exprimări și să analizeze modul în care publicul putea s-o perceapă și să reacționeze la aceasta, trebuiau să explice mai detaliat decizia lor de a califica steagurile în discuție ca materiale publicitare.
Tribunalele naționale au mai reținut că scopul arborării steagurilor a fost să atragă atenția publicului la scopul pentru care era utilizat spațiul în discuție. Totuși, tribunalele nu au examinat dacă utilizarea clădirii, pe care autoritățile au considerat-o biroul parlamentar al reclamantului, ar trebui să constituie un factor important în acest caz. De asemenea, tribunalele nu au avut în vedere statutul reclamantului de membru al Parlamentului European sau drepturile sale care decurg din acest statut. În special, ele nu au stabilit cu certitudine dacă reclamantul acționa în capacitatea sa de politician care prezintă un program politic sau de cetățean obișnuit care aparține unei minorități naționale care dorea să-și manifeste statutul de membru al acelei minorități.
Reclamantul, care la acea dată reprezenta mai curând Ungaria, decât România în Parlamentul European, nu mai era îndreptățit să aibă un birou parlamentar în România. Acesta mai ocupa postul de deputat în Parlamentul European ca membru al unui partid maghiar, nu român, și, prin urmare, era un reprezentant al majorității maghiare din Ungaria, decât un reprezentant al minorității maghiare din România. Aceste chestiuni erau legate de statutul reclamantului de membru al Parlamentului European și de drepturile care decurgeau din acel statut, chestiuni relevante la determinarea naturii exprimării în discuție. Tribunalele naționale trebuiau să elucideze aceste chestiuni. În schimb, le-au ignorat.
Pentru că au eșuat să examineze în profunzime toate probele relevante din fața lor, tribunalele naționale nu au putut stabili, în lumina criteriilor definite și aplicate de Curte în cazurile privind libertatea de exprimare, natura mesajului pe care reclamantul a urmărit să-l transmită și contextul în care trebuia situată exprimarea. În orice eventualitate, această dovadă factuală care a fost ignorată de tribunalele naționale sugera că arborarea steagurilor în discuție era mai apropiată de discursul politic, decât de publicitate.
Stabilirea naturii exprimării în discuție avea o importanță specială pentru stabilirea caracterului necesar al ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare. Această libertate era supusă excepțiilor, însă excepțiile trebuiau interpretate în mod strict și nevoia restricțiilor trebuia stabilită în mod convingător, în special dacă exprimarea în discuție avea mai curând o natură politică, decât una comercială.
Mai mult, hotărârile tribunalelor naționale au fost foarte succinte în privința necesității ingerinței și nu conțineau suficiente informații pentru a-i permite Curții să deosebească motivarea din spatele lor.
Faptul că reclamantul a arborat steagurile în public era relevant în termenii scopului declarat al legislației aplicabile, adică asigurarea, între altele, a faptului că mediul construit era coerent, armonios, sigur și sănătos, pentru a proteja activele naturale și pe cele create de om, pentru a menține calitatea peisajului și conformitatea cu standardele impuse în termeni de calitate în construcție. Totuși, în cel de-al doilea proces, steagul teritoriului Partium a fost arborat lângă alte steaguri. Tribunalele naționale nu au explicat de ce doar acel steag și nu altele a fost supus permisiunii prealabile de a face publicitate pe baza legislației în discuție și a scopului său.
Mai mult, în ciuda sancționării sale în 2014 și 2015, reclamantului nu i s-a cerut să îndepărteze steagurile până în februarie 2020. De-a lungul acestei perioade de mai mulți ani, arborarea steagurilor nu le-a provocat autorităților vreo problemă în termeni de siguranță publică sau de siguranță a mediului.
În pofida naturii lor concise, motivele oferite de tribunalele naționale în sprijinul constatării lor sugerau că proporționalitatea sancțiunii a fost examinată. Faptul că sancțiunea era una minoră nu compensa, în sine, lipsa motivelor relevante și suficiente pentru restricționarea dreptului la libertatea de exprimare.
În orice eventualitate, date fiind considerentele de mai sus și în special faptul că tribunalele naționale nu au ținut cont în mod corespunzător de criteriile stabilite în jurisprudența Curții, ele nu au oferit motive relevante și suficiente să justifice ingerința în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare. În consecință, ingerința contestată nu a fost „necesară într-o societate democratică”.
Concluzie: încălcare (cinci voturi la două).
Articolul 41: constatarea existenței unei încălcări este suficientă în privința prejudiciului moral suferit.