©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea
cererii nr. 17369/02
formulată de Ioan TOPCIOV
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 15 iunie 2006 într-o cameră compusă din B.M. ZUPANČIČ, preşedinte, L. CAFLISCH, C. BÎRSAN, V. ZAGREBELSKY, E. MYJER, DAVID THÓR BJÖRGVINSSON, I. ZIEMELE, judecători, precum şi V. BERGER, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 18 aprilie 2002,
având în vedere decizia Curţii de a examina admisibilitatea şi fondul cauzei în acelaşi timp, astfel cum prevede art. 29 § 3 din convenţie,
având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
Reclamantul, domnul Ioan Topciov, este resortisant român, domiciliat în România, născut în 1960 şi domiciliat în Arad. Acesta este reprezentat în faţa Curţii de doamna Petronela Topciov, economist. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Rămăşcanu.
A. Circumstanţele speţei
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Acţiunea în despăgubiri a reclamantului împotriva lui D.L.
Prin hotărârea din 3 ianuarie 2000, Judecătoria Arad a admis acţiunea în despăgubiri introdusă de reclamant împotriva lui D.L. şi l-a obligat pe acesta din urmă să îi plătească suma de 45 000 000 lei vechi româneşti (ROL), respectiv 2 385,62 euro (EUR) cu titlu de daune-interese şi 6 145 000 ROL, respectiv 325,77 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Printr-o hotărâre din 12 aprilie 2000, Tribunalul Arad a anulat apelul lui D.L. pentru neplata taxei de timbru. În plus, tribunalul l-a obligat pe D.L. să îi plătească reclamantului suma de 430 000 ROL, respectiv 22,82 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Reiese din înscrisurile de la dosar că părţile nu au formulat recurs împotriva deciziei şi, în consecinţă, hotărârea din 3 ianuarie 2000 a rămas definitivă. Hotărârea a fost învestită cu formulă executorie la 7 februarie 2001 la cererea reclamantului.
2. Demersurile făcute de reclamant în vederea obţinerii plăţii sumelor acordate de instanţe
La o dată neprecizată, reclamantul l-a mandatat pe executorul judecătoresc V.P. pentru punerea în executare a hotărârii din 3 ianuarie 2000.
Executorul judecătoresc a pus în întârziere debitorul ca să se conformeze hotărârii menţionate anterior până la 22 februarie 2001, însă acesta nu s-a conformat. La 15 martie 2001, executorul judecătoresc l-a invitat pe reclamant să îl însoţească la domiciliul debitorului în vederea sechestrării bunurilor acestuia.
La 29 mai 2001, reclamantul a depus la Ministerul Justiţiei o plângere împotriva executorului judecătoresc V.P., exprimându-şi nemulţumirea faţă activitatea acestuia din urmă. Ministerul a trimis plângerea reclamantului la Tribunalul Arad.
La 6 iulie 2001, reclamantul a anunţat că nu era disponibil pentru o deplasare cu executorul judecătoresc la domiciliul debitorului şi a mandatat executorul să efectueze de unul singur punerea sub sechestru a bunurilor debitorului.
Prin procesul-verbal din 9 iulie 2001, executorul judecătoresc a constatat că debitorul nu mai locuia la adresa indicată, că nu existau bunuri ce puteau fi puse sub sechestru şi că domiciliul actual nu era cunoscut. Prin urmare, a considerat că debitorul era insolvabil şi că nu putea fi localizat. Procesul-verbal i-a fost transmis reclamantului la 11 iulie 2001.
Printr-o scrisoare din 12 iulie 2001, ca răspuns la plângerea reclamantului împotriva executorului judecătoresc, tribunalul l-a informat că, având în vedere acţiunile întreprinse până atunci de executor, acesta îşi îndeplinise corect toate obligaţiile. În plus, tribunalul a observat că era de competenţa reclamantului să identifice noua adresă a debitorului pentru a putea continua executarea silită.
Reclamantul afirmă că s-a informat la Serviciul de evidenţă a populaţiei de pe lângă poliţie cu privire la noua adresă a debitorului, însă aceasta nu apărea acolo. Acesta afirmă că l–a remarcat pe debitor la volanul unui autovehicul al cărui număr de înmatriculare l-a reţinut, dar că atunci când s-a adresat ulterior poliţiei pentru a-l ajuta să afle adresa debitorului, poliţia i-a respins cererile. De asemenea, acesta afirmă că în lunile iulie, august şi septembrie 2003 s-a adresat din nou executorului judecătoresc V.P. pentru a-i solicita să continue executarea silită a hotărârii, solicitându-i în special să depună o plângere penală împotriva debitorului.
Guvernul susţine că reclamantul nu a depus nicio cerere la poliţie pentru a obţine informaţii despre adresa debitorului. În plus, după 29 mai 2001, reclamantul nu a depus plângere scrisă la Ministerul Justiţiei sau la Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti pentru a se plânge de inactivitatea lui V.P.
Reiese din dosar că după 9 iulie 2001 nu a fost efectuat niciun act de executare.
B. Dreptul intern relevant
1. Codul de procedură civilă
a) Formularea anterioară lui 2 mai 2001
Art. 373
(1) Hotărârile se vor executa prin mijlocirea primei instanţe. În cazul în care prima instanţa este o curte de apel, hotărârea se executa prin mijlocirea tribunalului din localitatea în care îşi are sediul curtea de apel.
(2) Cererea de executare se va face:
a) în cazul hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, la prima instanţă;
b) în celelalte cazuri, la instanţa care a pronunţat ultima hotărâre asupra fondului; aceasta va trimite cererea, împreună cu hotărârea, pentru investire şi executare, la prima instanţa.
(3) Executarea se îndeplineşte prin executorii judecătoreşti.
(4) În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul judecătoresc considera necesar, organele de poliţie sunt obligate sa-i acorde concursul la efectuarea executării silite.”
Acest articol a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 din 14 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000 şi intrată în vigoare la 2 mai 2001, adică la 7 luni de la data publicării (art. IX din Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 290/2000).
Art. 411
„(1) Dacă în termen de o zi de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc de pe lângă instanţa de executare va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, chiar dacă acestea sunt deţinute de un terţ....”
a) Formularea ulterioară lui 2 mai 2001
Art. 371²
„ (1) Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege..”
Art. 373
„(1) Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se executa de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se afla acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea.”
Art. 373²
„(1) În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după caz, sunt obligaţi să-i acorde concursul la îndeplinirea efectivă a executării silite..”
Art. 399
„(1) Împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281^1, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză sa îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege.”
Calea de atac prevăzută la art. 399, citat anterior, este deschisă creditorului, care poate sesiza instanţele naţionale cu o contestaţie în cazul în care [...] organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege. Termenul prevăzut la art. 401 alin. (1) a) C. proc. civ. pentru contestaţie este de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul executorului de a îndeplini un act de executare.
2. Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti
Art. 1 alin. (1)
„(1) Executarea silită a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii se efectuează de către executorii judecătoreşti, daca legea nu prevede altfel.”
Art. 44
„Răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri: (...)
e) întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor.”
Art. 45
„(1) Acţiunea disciplinară se exercită de ministrul justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti şi se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleşi de adunarea generală a Camerei executorilor judecătoreşti, pe o perioadă de 3 ani.
(...)
(4) Consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti citează părţile şi pronunţă o hotărâre motivată care se comunică acestora.
(5) Împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti părţile pot face contestaţie, în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, care judecă în complet de 5 membri. Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă şi poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul profesional.”
Art. 53
„(1) Refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită se motivează, dacă părţile stăruie în cererea de îndeplinire a actului, în termen de cel mult 5 zile de la data refuzului.
(2) În cazul refuzului nejustificat de întocmire a unui act partea interesată poate introduce plângere în termen de 5 zile de la data la care a luat cunoştinţa de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul biroul executorului judecătoresc.
(3) Judecarea plângerii se face cu citarea părţilor. În cazul admiterii plângerii instanţa indică în hotărâre modul în care trebuie întocmit actul.
(4) Hotărârea judecătoriei este supusă recursului.
(5) Executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămase irevocabile.”
Art. 57
„(1) Actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente.
(2) Activitatea executorilor judecătoreşti este supusă controlului profesional, în condiţiile prezentei legi.”
Art. 58
„Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.”
Activitatea executorilor judecătoreşti este supusă controlului profesional, exercitat de Ministerul Justiţiei, fie prin corpul său de specialitate, fie prin Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti. Obiectul acestui control îl constituie, printre altele, calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti şi comportamentul acestora în raporturile lor de serviciu cu autorităţile publice şi persoanele fizice.
Capete de cerere
1. Invocând, în fond, art. 6 § 1 din convenţie, reclamantul se plânge de neexecutarea hotărârii din 3 ianuarie 2000 pronunţată în favoarea sa de judecătorie şi în mod special de pasivitatea autorităţilor, respectiv executorul judecătoresc şi poliţia.
2. Acesta invocă, de asemenea, în fond, o atingere adusă dreptului său de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza neexecutării hotărârii menţionate.
În drept
1. Invocând art. 6 § 1 din convenţie, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii din 3 ianuarie 2000 a Judecătoriei Arad, prin care D.L. a fost obligat la plata unei sume de bani. Acesta invocă, în esenţă, dreptul la o protecţie judiciară efectivă, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, care prevede următoarele în partea relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Guvernul se sprijină pe faptul că dreptul intern a pus la dispoziţia reclamantului căi procedurale adecvate, accesibile, eficiente şi suficiente, pentru punerea în executare a hotărârii pronunţate în favoarea sa.
Cu titlu introductiv, Guvernul consideră că reclamantul avea posibilitatea fie de a formula contestaţie la executare în temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. civ., fie de a sesiza instanţele şi autorităţile competente cu acţiuni împotriva executorului judecătoresc în temeiul art. 53 şi 58 din Legea nr. 188/200 privind executorii judecătoreşti (a se vedea supra secţiunea „Dreptul intern relevant”). Guvernul prezintă diverse copii ale deciziilor pronunţate în cursul anului 2004 de Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti pentru a demonstra eficienţa acţiunii disciplinare.
Guvernul constată că, în speţă, reclamantul nu a introdus o acţiune disciplinară împotriva executorului judecătoresc. Deşi a depus o plângere la Ministerul Justiţiei la 29 mai 2001, aceasta a fost procesată la 12 iulie 2001 şi, în orice caz, executorului nu i se poate reproşa nicio pasivitate înainte de data menţionată.
În plus, Guvernul consideră că acţiunile indicate îndeplineau criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii cu privire la calitatea unei legi: acestea sunt adecvate, accesibile, eficiente şi suficiente (Stögmuller împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 42, pct. 62, precum şi De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, hotărârea din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, p. 34).
Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne. Pe de altă parte, acesta consideră că Judecătoria Arad nu a examinat corect plângerea sa împotriva executorului judecătoresc şi că acesta din urmă nu a acţionat cu celeritate la executare, în pofida informaţiilor aflate la domiciliul debitorului.
Curtea consideră că excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, invocată de Guvern, este strâns legată de fondul capătului de cerere întemeiat de reclamant pe art. 6 § 1 din convenţie, astfel încât este necesar să fie conexat cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, Gnahoré contra Franţei, nr. 40031/98, pct. 26, CEDO 2000-IX). Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea eficacităţii în speţă a unei eventuale contestaţii la executare sau a unei plângeri disciplinare împotriva executorului judecătoresc deoarece, în orice caz, capătul de cerere al reclamantului este inadmisibil din următoarele motive.
Curtea aminteşte jurisprudenţa sa, potrivit căreia art. 6 din convenţie garantează fiecăruia dreptul de acces la justiţie, care are drept corolar dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pct. 40). Acest drept nu poate totuşi obliga un stat să pună în executare fiecare hotărâre cu caracter civil indiferent de felul acesteia şi de împrejurări; în schimb, trebuie să dispună de un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin. Singura sarcină a Curţii este de a examina dacă măsurile luate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 66, 17 iunie 2003), deoarece atunci când acestea sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inerţie implică răspunderea statului potrivit art. 6 § 1 din convenţie (Scollo împotriva Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, pct. 44).
În prezenta cauză, era vorba de executarea unei hotărâri care impunea o obligaţie de plată unei persoane de drept privat. În această privinţă, statul era obligat să pună la dispoziţia reclamantului un sistem care să îi permită să obţină de la debitor plata sumelor acordate de instanţe [a se vedea, mutatis mutandis, Dachar împotriva Franţei (dec.), nr. 42338/98, 6 iunie 2000]. Nu se poate deduce totuşi din asta că trebuie considerat răspunzător pentru neplata unei creanţe executorii cauzată de insolvabilitatea unui debitor „privat” (a se vedea, mutatis mutandis, Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, pct. 39, 27 mai 2003).
În ceea ce priveşte obligaţia autorităţilor de a lua măsurile adecvate pentru executarea hotărârii din 3 ianuarie 2000, Curtea observă că aceasta a fost învestită cu formulă executorie la 7 februarie 2001 şi că executorul judecătoresc a somat debitorul să se conformeze hotărârii menţionate anterior până la 22 februarie 2001. O tentativă de executare a avut loc la 9 iulie 2001, adică la 3 zile după răspunsul reclamantului la cererea executorului de a se deplasa împreună la domiciliul debitorului pentru sechestrarea bunurilor acestuia din urmă.
Plângerea reclamantului împotriva executorului judecătoresc a făcut obiectul unei decizii motivate a autorităţii competente de constatare a faptului că până la data deciziei acesteia, executorul îşi îndeplinise atribuţiile întocmai. În consecinţă, până la 9 iulie 2001, autorităţile sesizate nu şi-au încălcat obligaţia aferentă statului de a-l asista pe reclamant la executare.
Deşi nu este obligaţia reclamantului să îi furnizeze executorului judecătoresc mijloacele necesare pentru a proceda la executarea efectivă (Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, pct. 68, 17 iunie 2003), acesta trebuie să acţioneze totuşi cu o anumită diligenţă şi să asigure executarea în cauzele civile. În consecinţă, reclamantului îi revenea sarcina de a se folosi de mijloacele puse la dispoziţia sa de legislaţia naţională şi de a apela, la nevoie, la autoritatea publică pentru a-l asista la executare [Ciprova împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 33273/03, 22 martie 2005]. Pe de altă parte, trebuie remarcat că, potrivit dispoziţiilor legale interne, nu este obligaţia executorului judecătoresc să identifice domiciliul debitorului dispărut.
Spre deosebire de cauza Ruianu, citată anterior, şi Pini şi alţii împotriva României (nr. 78028/01 şi 78030/01, pct. 177, CEDO 2004-V), în care reclamantul a făcut demersuri periodice solicitând executarea, în prezenta cauză nu s-a stabilit că, după 9 iulie 2001, reclamantul a solicitat executorului să continue executarea hotărârii în cauză. Astfel, ulterior datei menţionate, aşa cum reiese din dosar, reclamantul nu s-a plâns de inactivitatea executorului la autorităţile competente.
În plus, Curtea observă că, deşi reclamantul susţine că a solicitat în mai multe rânduri poliţiei să îi dea adresa reclamantului şi executorului judecătoresc să îndeplinească alte acte de executare, niciun înscris din dosar nu confirmă afirmaţiile acestuia. Pe de altă parte, din documentele prezentate de Guvern reiese că nu a fost înregistrată nicio cerere scrisă a reclamantului în acest sens la poliţie, nici la executorul judecătoresc.
Ţinând cont de circumstanţele cauzei, Curtea nu constată o omisiune ce ar fi imputabilă autorităţilor naţionale în executarea hotărârii din 3 ianuarie 2000. Prin urmare, capătul de cerere întemeiat pe neexecutarea respectivei hotărâri se dovedeşte în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
2. Reclamantul se plânge că neexecutarea hotărârii din 3 ianuarie 2000 i-a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Guvernul nu contestă faptul că reclamantul are o creanţă individualizată suficient pentru a fi exigibilă. Totuşi, observă că nu există un amestec al statului în dreptul de proprietate al reclamantului şi că imposibilitatea acestuia de a obţine executarea hotărârii în cauză este cauzată de propria inactivitate.
Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului în această privinţă.
Curtea observă că, în prezenta cauză, hotărârea din 3 ianuarie 2000 a creat în patrimoniul reclamantului o creanţă sigură şi exigibilă care reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră totuşi că, în speţă, nu li se poate imputa autorităţilor naţionale faptul că nu l-au asistat pe reclamant în executarea hotărârii citate anterior, în măsura în care persoana în cauză nu a dat dovadă de diligenţă pentru a continua această executare. Din motive similare celor expuse faţă de pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie, Curtea consideră, având în vedere cele de mai sus, că şi acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Vincent BergerBoštjan M. ZUPANČIČ
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy