CASE OF TRIPADUS v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIA A TREIA

CAUZA TRIPĂDUŞ c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 34382/07)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

22 aprilie 2014

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza Tripăduş c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Marialena Tsirli, grefier adjunct al secţiunii,

Deliberând la 25 martie 2014 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 34382/07) depusă la Curte la 7 august 2007 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Anatolie Tripăduş („reclamantul”).

2. Reclamantul a fost reprezentată de V. Nicoară şi G. Malic, avocaţi în Chişinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, V. Grosu.

3. Reclamantul a invocat în faţa Curţii încălcarea articolelor 3 şi 5 §§ 1, 3 şi 4 ale Convenţiei.

4. La 14 februarie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamantul s-a născut în 1957. El locuieşte la Bălţi.

A. Contextul cauzei

6. Reclamantul, împreună cu O.I. şi N.N., a fost implicat într-o serie de tranzacţii comerciale complexe care au avut ca obiect construirea de către o companie de construcţii („compania”) a 18 imobile în Chişinău.

7. La 29 martie 2004, S.F. şi L.B. au fondat o societate în care deţineau cote părţi egale. Ei au stabilit capitalul social iniţial la 5400 lei moldoveneşti (MDL) (cca. 320 de euro, EUR). La 17 decembrie 2004, L.B. i-a vândut lui S.F. 10% din cota sa parte, iar la 11 februarie 2005, ea i-a cedat celelalte 40% unui cetăţean german, F.M. Tranzacţiile în cauză au fost înregistrate la Camera Înregistrării de Stat.

8. La 14 februarie 2006, N.N. a depus din numele lui F.M. o acţiune în judecată împotriva lui S.F. pentru excluderea acestui din rândul asociaţilor companiei, pe motiv că, timp de aproape doi ani de la înregistrarea acesteia, S.F. nu a achitat contribuţia corespunzătoare cotei sale părţi.

9. La 15 martie 2006, Judecătoria Bălţi a admis acţiunea lui F.M. şi a dispus excluderea lui S.F. din rândul asociaţilor societăţii. În consecinţă, F.M. a devenit unic asociat. La 31 martie 2006, hotărârea a dobândit puterea de lucru judecat. În aceeaşi zi, Camera Înregistrării de Stat a operat modificările respective în documentele statutare ale societăţii.

10. La 31 martie 2006, F.M. a vândut la două persoane 50% din cota sa parte. La 1 aprilie 2006, o altă persoană, V.S., a cumpărat, pe de o parte, cotele părţi ale celor două persoane, şi, pe de altă parte, 20% din cota parte a lui F.M. La 2 aprilie 2006, V.S. a vândut întreaga sa cotă parte la trei persoane reprezentate de O.I. La aceeaşi dată, F.M. i-a vândut 10% lui O.I.

11. La 3 aprilie 2006, oficiul teritorial Bălţi al Camerei Înregistrării de Stat a înregistrat o creştere de 3 024 000 EUR al capitalului social al societăţii. Aceasta reprezintă valoarea unui proiect de construcţie estimat de un raport de audit din 9 decembrie 2005 la 3 024 358,80 EUR.

12. La o dată nespecificată din 2006, S.F. a declarat apel împotriva hotărârii judecătoreşti din 15 martie 2006, cerând Curţii de Apel Bălţi să scoată cererea de pe rol pe motiv că N.N. nu dispune de drepturi care să-i permită să acţioneze în numele lui F.M.

13. La 30 mai 2006, Curtea de Apel a respins apelul, constatând că prima instanţă a examinat cauza în lipsa lui S.F. care nu fusese citat corespunzător.

S.F. a declarat recurs.

14. La 11 iulie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, casând decizia Curţii de Apel şi dispunând rejudecarea cauzei.

15. La 2 august 2006, Curtea de Apel Chişinău a conexat la proces cererea reconvenţională a lui S.F. împotriva lui F.M. şi a Camerei Înregistrării de Stat. Acţiunea lui S.F. urmărea, pe de o parte, anularea tuturor documentelor şi înscrisurilor referitoare la excluderea sa din lista asociaţilor societăţii şi recunoaşterea sa în calitate de unic asociat.

16. La 22 septembrie 2006, Curtea de Apel Chişinău a respins acţiunea lui N.N. din numele lui F.M. şi a admis integral acţiunea lui S.F.

17. La 19 octombrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Chişinău.

B. Urmărirea penală şi reţinea reclamantului

18. La 26 mai 2006, S.F. a depus o plângere penală la Procuratura Generală prin care a denunţat excluderea sa ilegală din rândul asociaţilor societăţii şi deposedarea sa de cota parte pe care o deţinea în societate de către un grup de persoane condus de N.N.

19. La 9 iunie 2006, un ofiţer din cadrul Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice si Corupţiei (CCCEC) a pornit urmărirea penală pe marginea acuzaţiilor lui S.F. El s-a bazat exclusiv pe declaraţiile acestuia.

20. La 3 mai 2007, judecătorul de instrucţie M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a emis un mandat de percheziţie la domiciliul reclamantului în oraşul Bălţi. La 4 mai 2007, autorităţile au efectuat percheziţia şi au depistat, între altele, o copie a unui certificat de înregistrare a companiei.

21. La 19 iunie 2007, la ora 11.59, reclamantul a fost reţinut şi plasat în izolatorul CCCEC. În aceeaşi zi el a fost examinat de un medic legist care a constatat următoarele:

„Circumstanţele (relatate de reclamant): la 19 iunie 2007, la ora 11.30, în timp ce conducea maşina, (reclamantul) a fost atacat de persoane necunoscute, pierzând cunoştinţa pentru câteva momente.

Reclamantul a acuzat cefalee, ameţeli, greaţă, dureri la nivelul articulaţiilor metacarpiene la mâini şi la nivelul gambelor.

Examen: pe faţa antero-medială în porțiunea a treia mijlocie a gambei stângi (...), o excoriaţie cu formă ovală neregulată, de culoare roşiatică, cu dimensiunea de 1,5 cm pe 1,5 cm; pe faţa antero-laterală în porţiunea a treia mijlocie a gambei drepte (...), o excoriaţie cu formă ovală neregulată, de culoare roşiatică, cu dimensiunea de 0,8 cm pe 0,7 cm.

Concluzii: ... excoriațiile de pe cele două gambe au fost cauzate ca urmare a şocului prin lovirea de un obiect(e) dur(e) (...) probabil în momentul şi în circumstanţele relatate de reclamant, şi sunt calificate drept leziuni corporale fără pericol asupra sănătăţii.”

22. La 22 iunie 2007, procurorul din cadrul Parchetului Anticorupţie responsabil de caz a solicitat Judecătoriei Buiucani arestarea preventivă a reclamantului, pe motiv că F.M., N.N. şi O.I. au contribuit la excluderea lui S.F. din rândul asociaţilor societăţii şi că, la 31 martie 2006, dată la care hotărârea Judecătoriei Bălţi din 15 martie 2006 a devenit definitivă, F.M. a solicitat Camerei Înregistrării de Stat să execute de urgenţă această hotărâre. F.M. a indicat că această cerere a fost înaintată fără informarea corespunzătoare a lui S.F., şi în opinia procurorului, cu scopul de a şterge urmele infracţiunii. Făcând trimitere la rezultatele măsurilor operativ-investigative, potrivit cărora F.M., N.N. şi O.I. au executat ordinile reclamantului împotriva lui S.F., el a menţionat că, având în vedere acţiunile reclamantului, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare a averii străine în proporţii deosebit de mari.

23. Avocaţii reclamantului au cerut menţinerea lui în stare de liberate, invocând, între altele, faptul că nu există o motive verosimile de a-l bănui că a săvârşit infracţiunea, că este necesar pentru el de a continua munca şi faptul că el nu împiedică derularea urmăririi penale. Avocaţii au susţinut că la momentul reţinerii reclamantului a fost utilizată forţa fizică într-o manieră nejustificată şi că el a suferit leziuni corporale.

24. În aceeaşi zi, judecătorul de instrucţiune I.M. din cadrul Judecătoriei Buiucani a emis un mandat de arest preventiv pentru 10 zile, începând cu 19 iunie 2007, ora 11.59. Motivarea a fost următoarea:

„ (...) elementele prezentate de procuror confirmă existenţa unor motive verosimile de a bănui că reclamantul a săvârşit infracţiunea imputată (...)

Instanţa ţine cont de caracterul şi de gradul prejudiciabil al faptelor de care este acuzat (...), de gravitatea lor, de necesitatea de a proteja ordinea publică, de şocul pe l-ar putea provoca în societatea eliberarea bănuitului (având în vedere suma pe care a delapidat-o), (precum şi) de existenţa riscului ca acesta să fugă, să pună obstacole în stabilirea adevărului în cauză, de înţelegere secretă între coacuzaţi şi de fabricarea probelor care să-l dezvinovăţească, rezultând din infracţiunea de care este acuzat (...) şi din personalitatea bănuitului, precum şi de comportamentul său în timpul procesului penal.

(...) La acest stadiu, instanţa estimează că motivele invocate de procuror sunt prioritare şi că (arestarea reclamantului) va contribui la buna derulare a procedurii penale.

(...) Instanţa (...) adoptă o încheiere în care indică procurorului să verifice acuzaţiilor bănuitului potrivit cărora în timpul reţinerii asupra lui s-a aplicat forţa fizică (...).”

25. La 25 iunie 2007, reclamantul a atacat încheierea judecătorului de instrucţie, invocând lipa unor motive verosimile de a bănui că el a săvârşit infracţiunea şi susţinând că infracţiunea de care este acuzat este de natură economică, că este bolnav de hepatită cronică C, că are un domiciliu stabil şi un loc stabil de muncă, că întreţine doi părinţi în vârstă şi că nu are antecedente penale.

26. La o dată necunoscută, avocaţii reclamantului au depus în instanţa de judecată o cerere de recuzare a procurorului.

27. La 26 iunie 2007, un ofiţer din cadrul CCCEC a întocmit un raport în care a consemnat faptul că reclamantul nu are un domiciliu stabil. El a menţionat că, potrivit unui certificat eliberat de primăria competentă, reclamantul nu a locuit niciodată la adresa din Chişinău menţionată în actul său de identitate.

28. În aceeaşi zi, procurorul responsabil a informat avocaţii reclamantului că în ziua următoare, la ora 14.00, reclamantul va fi pus sub învinuire şi că prezenţa lor este necesară. Avocaţii s-au prezentat la locul de detenţie la data şi ora stabilită, însă, potrivit lor, procurorul nu s-a prezentat. La ora 15.00, avocaţii au solicitat în scris CCCEC să îi informeze, în condiţiile prevăzute de lege, despre data şi ora măsurii procedurale următoare care se va aplica reclamantului.

29. Prin ordonanţa din 27 iunie 2007, adjunctul Procurorului General a respins ca nefondată cererea de recuzare formulată de avocaţii reclamantului.

30. Prin ordonanţa din 28 iunie 2007, în vederea recunoaşterii reclamantului în calitate de învinuit, procurorul responsabil a decis să-i înlocuiască pe avocaţii aleşi de acesta cu un avocat din oficiu. Procurorul a notat că avocaţii în cauză nu s-au prezentat nici în data de 27 iunie, nici în 28 iunie 2007.

31. La 28 iunie 2007, în prezenţa avocatului din oficiu, reclamantul a fost pus sub învinuire, fiind acuzat de delapidarea averii străine şi de uz de fals. În privinţa ultimului capăt de acuzare, procurorul a făcut trimitere la documentaţia tehnică aferentă construcţiei amintite mai sus (a se vedea paragraful 11 de mai sus) care a fost introdusă în Republica Moldova însoţită de o procură care purta semnătura falsă a directorului societăţii. El a menţionat în plus că, la 1 ianuarie 2006, părţile sociale ale lui S.F. erau evaluate la 20 165 034 MDL (aproximativ 1 200 000 EUR). Reclamantul a refuzat să semneze actul de recunoaştere în lipsa avocaţilor săi. Între altele, el a depus o plângere oficială în care a cerut să se asigure prezenţa acestora.

32. Înainte să fie condus la şedinţa Curţii de Apel, unde urma să se examineze recursul său, reclamantul a fost examinat de un medic din cadrul izolatorului CCCEC. Medicul a menţionat în raport că în perioada 19-28 iunie 2007 reclamantul s-a plâns de hipertensiune psiho-emoţională care a necesitat supraveghere medicală zilnică, că i s-au administrat sedative şi că i s-a permis să primească medicamente de la apropiaţi. De asemenea, medicul a menţionat că i s-a propus reclamantului să fie consultat de un neurolog, însă el a refuzat în speranţa că va fi eliberat după şedinţa de judecată. În cele din urmă, el a notat că reclamantul suferă de hipertensiune arterială de gradul II şi că nu îi este contraindicat din punct de vedere medical să participe la acţiunile din cadrul procesului penal.

33. La 28 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului împotriva încheierii din 22 iunie 2007. Reiterând motivele invocate de judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Buiucani pentru arestarea preventivă a reclamantului, Curtea de Apel a precizat că reclamantul ar putea fugi pe teritoriul Transnistriei, teritoriu necontrolat de autorităţile Republicii Moldova. Instanţa de apel a indicat, în cele din urmă, că reclamantul poate fi tratat în spitalul penitenciarului.

34. După şedinţa de judecată reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa şi a fost transportat de o ambulanţă la un spital din Chişinău. El a fost internat în secţia de reanimare cu diagnosticul de infarct cerebral al sistemului vertebro-bazilar, sindrom bulbar de grad moderat şi convulsii clonico-tonice. Raportul medical din 29 iunie 2007 menţiona că transportarea reclamantului la acel moment prezenta un risc „major”.

C. Prima prelungire a arestului preventiv al reclamantului

35. La 28 iunie 2007, la ora 10.40, procurorul a solicitata prelungirea arestului preventiv al reclamantului pentru încă 30 de zile, invocând aceleaşi motive ca şi în demersul iniţial. Totodată, el a adăugat că reclamantul nu are domiciliu stabil şi că nu au fost audiate toate persoanele care ar putea avea cunoştinţă de circumstanţele cauzei.

36. La 29 iunie 2007, avocaţii reclamantului au solicitat judecătorului de instrucţie să respingă demersul procurorului, invocând faptul că reclamantul are domiciliu stabil şi că arestul preventiv a expirat în aceeaşi zi la ora 11.59.

37. La 29 iunie 2007, la ora 14.25, judecătorul de instrucţie M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a prelungit cu 20 de zile arestul preventiv al reclamantului, până la 19 iulie 2007, ora 11.59. Făcând trimitere la prevederile articolului 186 § 3 al Codului de procedură penală (CPP), el a menţionat că, în cazuri excepţionale, în funcţie de complexitate cauzei, de gravitatea infracţiunii şi de riscul ca învinuitului să se sustragă de la urmărirea penală, arestul preventiv poate fi prelungit. Judecătorul a menţionat că motivele iniţiale care au justificat arestarea preventivă a reclamantului sunt încă valabile. În ceea ce priveşte expirarea termenului procedural al arestului preventiv al reclamantului, judecătorul a notat că şedinţa de judecată a început înainte de expirarea termenului iniţial şi că, în acest fel, a fost respectată legea.

Din cauza internării reclamantului în spital, acesta nu a fost prezent la şedinţa de judecată.

38. În cursul şedinţei de judecată, avocaţii reclamantului au cerut judecătorului de instrucţie să anuleze ordonanţa de punere sub învinuire a reclamantului pe motiv că, în timpul comunicării documentului respectiv clientului lor, procurorul i-a înlocuit abuziv cu un avocat din oficiu şi că, în acest fel, drepturile reclamantului au fost ignorate. De asemenea, ei au cerut respingerea cererii procurorului de prelungire a arestului preventiv al reclamantului pe motiv că procurorul nu a depus demersul său la judecătorul de instrucţie cu cinci zile înainte de expirarea termenului precedent de arest preventiv, în conformitate cu articolul 186 § 6 al CPP.

39. La 29 iunie 2007, judecătorul de instrucţie M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a respins argumentele avocaţilor reclamantului, motivând că ordonanţa procurorului privind înlocuirea avocaţilor (a se vedea paragraful 30 de mai sus) nu a fost contestată şi nici anulată. În ceea ce priveşte nerespectarea articolului 186 § 6 al CPP, judecătorul a notat că, având în vedere comentariul la CPP, termenul de cinci zile are caracter de recomandare.

40. La 2 iulie 2007, avocaţii reclamantului au atacat încheierea judecătorului de instrucţie, argumentând lipsa motivelor verosimile de a bănui că reclamantul a săvârşit infracţiunea. De asemenea, ei au menţionat că procurorul nu a prezentat nicio probă concretă susceptibilă să justifice menţinerea clientului lor în arest preventiv, argumentând că de la începutul urmăririi penale la 9 iunie 2006 reclamantul nu a împiedicat niciodată buna derulare a acesteia. Între altele ei au notat că reclamantul are domiciliu stabil şi că, două luni în urmă, la domiciliul lui a avut loc o percheziţie. Avocaţii au subliniat că procurorul a depus demersul său de prelungire a arestului preventiv al reclamantului doar cu o zi înainte de expirarea termenului precedent de arest preventiv şi că judecătorul de instrucţie a emis ordonanţa prin care s-a prelungit arestul preventiv la două ore şi jumătate după expirarea termenului iniţial.

41. La 6 iulie 2007, o comisie medicală din cadrul spitalului unde era internat reclamantul a întocmit un certificat care a confirmat diagnosticul din 28 iunie 2007 (paragraful 34 de mai sus). Medicii au notat că starea de sănătate a reclamantului era stabilă, că a primit îngrijiri medicale în secţia de reanimare şi că, pentru precizarea diagnosticului era necesar ca reclamantul să facă un examen tomografic la cap în ziua respectivă, la ora 13.00, într-o altă unitate. Odată efectuată tomografia, reclamantul a fost transferat cu ambulanţa spitalului la Penitenciarul Pruncul.

42. La 10 iulie 2007, în prezenţa reclamantului, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul acestuia împotriva încheierii privind prelungirea arestului preventiv din 29 iunie 2007. Instanţa a menţionat că reclamantul este învinuit de săvârşirea unei infracţiuni foarte grave şi că, potrivit informaţiilor prezentate de procuror, urmează a fi întreprinse măsuri procedurale adăugătoare care necesită participarea lui.

D. Cererea habeas corpus şi a doua prelungire a arestului preventiv al reclamantului

43. La 12 iulie 2007, unul din avocaţii reclamantului au sesizat judecătorul de instrucţie cu o cerere de eliberare de sub arest (habeas corpus), susţinând că detenţia reclamantului nu mai este justificată, că starea lui de sănătate s-a agravat şi că riscul ca reclamantul să fugă poate fi înlăturat prin confiscarea paşaportului lui.

44. În aceeaşi zi avocatul susmenţionat a depus o plângere la judecătorul de instrucţie cerând anularea ordonanţei procurorului privind înlocuirea avocaţilor din 28 iunie 2007 (a se vedea paragraful 30 de mai sus). El a solicitat anularea ordonanţei de punere sub învinuire pe motiv că a fost comunicată la câteva zile după expirarea termenului de șaptezeci şi două de ore de arest preventiv. Avocatul a argumentat că, în conformitate cu articolul 63 § 2 CPP, la momentul expirării arestului preventiv, organul de urmărire penală era obligat să dispună scoaterea bănuitului de sub urmărire sau punerea lui sub învinuire.

45. La 16 iulie 2007, procurorul a solicitat Judecătoriei Buiucani prelungirea arestului preventiv al reclamantului cu 30 de zile, motivând că există riscul ca acesta să fugă întrucât nu are domiciliu stabil şi că ar putea exercita presiune asupra martorilor, care majoritatea sunt subalterni sau membri ai familiei lui. De asemenea, el a argumentat că din interceptările convorbirilor telefonice din perioada iulie-octombrie 2006 reiese că reclamantul a întreprins „măsuri concrete pentru ghidarea acţiunilor” altor participanţi la proces, şi anume a coacuzaţilor şi a câtorva martori. Procurorul a susţinut că reclamantul ar putea face rost de acte noi de identitate şi ar putea falsifica alte documente în scopul creării de probe care să-l dezvinovăţească.

46. La 18 iulie 2007, şeful spitalului penitenciarului a confirmat diagnosticul anterior al reclamantului şi a menţionat că acesta poate participa la şedinţele de judecată.

47. La 18 iulie 2007, judecătorul de instrucţie M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a amânat, la cererea avocaţilor, şedinţa de judecată pe motivul imposibilităţii reclamantului de a se prezenta la şedinţă din cauza stării de sănătate.

48. La 19 iulie 2007, judecătorul de instrucţie M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a respins plângerea reclamantului din 12 iulie 2007 privind anularea ordonanţei procurorului de înlocuire a avocaţilor şi a ordonanţei de punere sub învinuire. În ceea ce priveşte înlocuirea avocaţilor, judecătorul a constatat că procurorul a acţionat în conformitate cu legea întrucât punerea reclamantului sub învinuire la 27 iunie 2007, ora 14.00, nu a fost posibilă din cauză că cererea avocaţilor de recuzare a procurorului nu a fost examinată la ora menţionată mai sus; că avocaţii, care au fost invitaţi la ora 17.00 în aceeaşi zi, au declarat că au fost împiedicaţi să se prezinte; şi că la 28 iunie 2007 avocaţii reclamantului nu au răspuns la apelurile telefonice ale procurorului. În ceea ce priveşte comunicarea actului de punere sub învinuire după expirarea termenului arestului preventiv, judecătorul a făcut trimitere la articolul 307 § 5 al CPP, care prevede că termenul ţinerii în stare de arest a bănuitului nu va depăşi 10 zile. Judecătorul a precizat, totodată, că dispoziţiile legale aplicabile în speţă sunt confuze, însă punerea sub învinuire nu a afectat drepturile şi libertăţile constituţionale ale reclamantului.

49. La 19 iulie 2007, în cadrul şedinţei de judecată privind prelungirea arestului preventiv al reclamantului, care a început la ora 11.00, procurorul a prezentat o declaraţie semnată de trei gardieni de la locul de detenţie a reclamantului, potrivit căruia el a refuzat să se deplaseze la şedinţa de judecată. Avocaţii reclamantului au solicitat judecătorului de instrucţie să nu admită ca probă declaraţia respectivă, deoarece, în conformitate cu articolul 321 § 2 CPP, refuzul reclamantului de a se prezenta trebuie confirmat de avocaţii acestuia. De asemenea, avocaţii au declarat că demersul de prelungire a arestului preventiv trebuie să fie obligatoriu examinat în prezenţa reclamantului şi că, în conformitate cu dispoziţiile articolului 2871 al CPP, procurorul trebuie să suspende procedura pe motivul stării de sănătate precare a reclamantului. La cererea avocaţilor judecătorul a amânat şedinţa de judecată pentru a verifica informaţia prezentată de procuror.

50. În aceeaşi zi, la ora 12.00, procurorul şi unul din avocaţii reclamantului s-au deplasat la locul de detenţie al acestuia. În prezenţa a doi codeţinuţi, procurorul a întocmit un proces-verbal care indica următoarele:

„(...) Prezentul proces-verbal confirmă faptul că învinuitul [reclamantul] a fost invitat să declare dacă doreşte sau nu să participe la examinarea cererii de prelungire a arestului preventiv la Judecătoria Buiucani (...)

[Reclamantul] a comunicat că se simte rău şi că trebuie să facă tratament. El nu a reacţionat la celelalte întrebări.

(...) avocatul notează că :

„Starea de sănătate a reclamantului este gravă. Potrivit codeţinuţilor, în noaptea dintre 18 şi 19 iulie 2007, el a pierdut cunoştinţa de două ori şi că se simte foarte rău.

[Reclamantul] nu a reacționat la întrebările adresate şi se pare că se află sub influenţa medicamentelor. Starea lui de sănătate este îngrijorătoare. Eu cer procurorului să întreprindă toate măsurile necesare pentru asigurarea tratamentul medical necesar, inclusiv pentru transferarea acestuia într-o unitate medicală specializată. La 18 iulie 2007, procurorul a prezentat în instanţa de judecată o adeverinţă medicală care confirma faptul că reclamantul suferea de numeroase afecţiuni grave. Acestea pun viaţa reclamantului în pericol şi pot conduce la decesul lui. Reclamantul nu poate beneficia în detenţie de tratamentul medical necesar.”

[Reclamantul] a fost invitat să semneze prezentul proces-verbal, însă el nu a reacţional (verbal sau prin semne) la această cerere.

(...) Obiecţii şi adăugiri :

[Avocatul susţine că] (...)”[reclamantul] nu a reacţionat, însă aceasta nu indică faptul că el refuză să participe la şedinţa de judecată. Am impresia că el nu este conştient.””

51. La 19 iulie 2007, la ora 13.05, judecătorul de instrucţie M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a reluat şedinţa de judecată amânată. Avocaţii reclamantului au susţinut că termenul de arest preventiv al clientului lor a expirat la ora 11.59. Ei au solicitat clasarea procedurii şi eliberarea pe loc a reclamantului.

52. La ora 17.45 în aceeaşi zi, judecătorul de instrucţie a admis demersul procurorului în temeiul articolului 186 § 3 al CPP şi a prelungit arestul preventiv al reclamantului cu 20 de zile, până pe 8 august 2007, ora 11.59. Judecătorul a menţionat că: procurorul a depus demersul său la 16 iulie 2007, la ora 13.50; că şedinţa de judecată a fost programată pentru 18 iulie 2009, la ora 09.00; că, având în vedere starea de sănătate a reclamantului şi cererea avocaţilor acestuia, şedinţa a fost amânată pentru 19 iulie 2007, la ora 11.00; că în ziua şedinţei de judecată procurorul a prezentat un document non-conform normelor procedurale, potrivit căruia reclamantul a refuzat să se prezinte la şedinţa de judecată; şi că la 19 iulie 2007, ora.13.05, procurorul a prezentat un proces-verbal semnat de unul din avocaţii reclamantului care confirma imposibilitatea reclamantului de a se prezenta la şedinţa de judecată din cauza stării de sănătate. Având în vedere circumstanţele cauzei şi scopul arestului preventiv, invocând principiul continuităţii şedinţei de judecată, judecătorul a considerat că cererea de casare a procedurii este inoportună. Judecătorul a relevat că reclamantul este învinuit de săvârşirea unei infracţiuni foarte grave, că el nu şi-a recunoscut vinovăţia, că refuză să depună mărturie şi că urmărirea penală nu a fost încă finalizată. Judecătorul a notat că motivele care au justificat arestarea preventivă a reclamantului sunt încă valabile şi că, ţinând cont de faptul că încă nu au fost audiaţi toţi martorii şi că nu au fost culese toate probele, există riscul ca reclamantul să influenţeze buna derulare a urmăririi penale, precum şi riscul de tulburare a ordinii publice în caz eliberare a acestuia.

53. În aceeaşi zi, judecătorul de instrucţie M.D. a emis o încheiere privind încălcarea de către procuror a articolului 186 § 6 CPP pe motiv că nu a depus demersul de prelungire a arestului preventiv al reclamantului în termen de cinci zile înainte de expirarea termenului precedent de arest. De asemenea, judecătorul a menţionat că procurorul a prezentat un document potrivit căruia reclamantul a refuzat să se prezinte la şedinţa de judecată şi că acest document nu a fost semnat de un avocat, contrar articolului 321 § 2 CPP. Judecătorul a considerat că procurorul nu a respectat drepturile reclamantului şi a decis informarea Procurorului General.

54. La 20 iulie 2007, avocaţii reclamantului au atacat la Curtea de Apel încheierea de prelungire a arestului preventiv al reclamantului. Ei au solicitat audierea martorului S.F. şi examinarea probelor invocate de procuror, şi anume interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului. De asemenea, ei a solicitat examinarea ordonanţei din 3 mai 2007 al judecătorului de instrucţie M.D. prin care acesta a autorizat percheziţia la domiciliul reclamantului. În cele din urmă, ei au solicitat examinarea în integralitate a proceselor-verbale de audiere a martorilor, pe motiv că procurorul a prezentat doar primele pagini ale acestora, nu şi depoziţiile martorilor.

55. La 25 iulie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul avocaţilor, constatând că reclamantul nu avea un domiciliu stabil şi că, potrivit interceptării telefonice din 2006, el a dat instrucţiuni anumitor participanţi la proces. Reclamantul a participat la şedinţa de judecată însoţit de un medic.

56. La 20 iulie 2007, reclamantul a efectuat o tomografie cerebrală la „Spitalul Clinic Republican”.

57. La 25 iulie 2007, şeful spitalul penitenciarului a informat avocaţii reclamantului printr-o scrisoare că tratamentul acordat acestuia în instituţia respectivă este adecvat. De asemenea, el a precizat că, deşi instituţia pe care o reprezintă nu dispune de aparatura necesară pentru efectuarea unor analize medicale complete, pacientul poate oricând fi transferat, în caz de necesitate, în oricare centru de diagnostica al Ministerului Sănătăţii.

E. A treia prelungire a arestului preventiv al reclamantului

58. La 3 august 2007, la ora 8.40, procurorul responsabil a solicitat prelungirea arestului preventiv al reclamantului cu încă treizeci de zile, invocând gravitatea infracţiunii imputate, riscul ca reclamantul să exercite presiuni asupra martorilor şi riscul de coluziune între coacuzaţi, precum şi riscul ca reclamantul să se sustragă de la urmărirea penală neavând un domiciliu stabil. În aceeaşi zi, procurorul a completat actul de punere sub învinuire a reclamantului cu un nou capăt de învinuire, şi anume infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă.

59. Unul din avocaţii reclamantului a solicitat punerea în libertate a clientului său pe motiv că acesta nu s-a sustras niciodată de la urmărirea penală şi că el trebuie să-şi efectueze mai multe analize medicale şi să continue tratamentul.

60. Între timp, reclamantul a fost examinat de medicii de la Institutul de neurologie şi neurochirurgie. Potrivit certificatului medical din 1 august 2007, eliberat de această instituţie, reclamantul suferea de micro- şi macro-angiopatie cerebrală aterosclerotică de gradul I însoţit de sindromul asteno-depresiv sever, manifestat prin tulburări funcţionale ale motilităţii hemicorpului drept şi cefalee de tensiune.

61. La 6 august 2007, judecătorul de instrucţie I.M. din cadrul Judecătoriei Buiucani a admis în parte demersul procurorului şi a prelungit arestul preventiv al reclamantului cu douăzeci de zile, până la 28 august 2007, ora 11.59. Judecătorul s-a bazat pe motivele invocate de procuror. El a constatat că durata arestului preventiv este rezonabilă şi că este justificată de complexitatea cauzei şi de interesul ridicat al publicului faţă de aceasta. În concluzie, el a menţionat că la locul de detenţie reclamantul beneficiază de tratamentul medical adecvat. La cererea avocatului menţionat mai sus şi a procurorului, şedinţa de judecată s-a desfăşurat în lipsa reclamantului, care nu s-a putut prezenta din cauza stării de sănătate.

62. La 9 august 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul unuia din avocaţi împotriva încheierii din 6 august 2007.

F. A patra prelungire a arestului preventiv a reclamantului

63. La 17 august 2007, procurorul a finalizat urmărirea penală şi a trimis cauza la Judecătoria Buiucani.

64. La 22 august 2007, procurorul a solicitat prelungirea arestului preventiv al reclamatului cu nouăzeci de zile, susţinând că, în caz de eliberare, reclamantul ar putea tergiversa examinarea cauzei. El a notat că reclamantul a simulat starea de sănătate gravă şi că diagnosticul iniţial a fost infirmat de diagnosticul din 1 august 2007 dat de către medicii Institutului de neurologie şi neurochirurgie. El a reiterat faptul că reclamantul ar putea obstrucţiona justiţia prin influenţarea martorilor şi falsificarea documentelor; el a adus ca probă depoziţia din 19 iulie 2007 a unui martor, în care acesta şi-a retras declaraţiile iniţiale şi a afirmat că reclamantul, în calitate de superior, l-a determinat să facă declaraţii mincinoase. Procurorul a susţinut că reclamantul ar putea fugi întrucât nu are un domiciliu stabil şi are paşaport românesc.

65. La 28 august 2007, Judecătoria Buiucani a admis demersul procurorului. Reclamantul, care a fost reprezentat de avocaţii săi, nu a fost prezent la şedinţa de judecată.

66. La 3 septembrie 2007, unul din avocaţii reclamantului a declarat recurs, argumentând în special faptul că Judecătoria Buiucani a emis hotărârea sa judecătorească la 28 august 2007, la ora 17.00, în timp ce termenul arestului preventiv precedent a expirat la ora 11.59. Invocând jurisprudenţa Curţii (Boicenco c. Moldova, nr. 41088/05, 11 iulie 2006, Sarban c. Moldova, nr. 3456/05, 4 octombrie 2005, şi Becciev c. Moldova, nr. 9190/03, 4 octombrie 2005), avocatul a susţinut că Judecătoria Buiucani nu a motivat în mod pertinent şi suficient menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv. El a susţinut că constatarea instanţei de judecată că reclamantul nu are domiciliu stabil este total eronată, întrucât la 4 mai 2007, la domiciliul reclamantului la Bălţi a fost efectuată o percheziţie. În fine, avocatul a susţinut că examinarea de către Judecătoria Buiucani a demersului procurorului în absenţa reclamantului a adus atingere drepturilor acestuia garantate de articolul 5 § 4 al Convenţiei.

67. La 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul avocatului împotriva încheierii din 10 septembrie 2007, constatând că reclamantul a încercat deja să obstrucţioneze derularea normală a procedurii prin simularea stării grave de sănătate. De asemenea, instanţa a notat că menţinerea reclamantului în arest preventiv este necesară având în vedere gravitatea infracţiunii de care este cercetat, de pedeapsa prevăzută şi de necesitatea de a asigura buna derulare a procesului penal. Curtea de Apel a menţionat că, deşi la domiciliul reclamantului în Bălţi a fost efectuată o percheziţie, acest lucru nu dovedeşte că reclamantul locuieşte permanent la această adresă. Ea a adăugat că, în caz de punere în libertate, există riscul ca acesta să fugă în Transnistria – teritoriul necontrolat de autorităţile Republicii Moldova. Ea a sublinia că şedinţa din 28 august 2007 la Judecătoria Buiucani a început la ora 10.00, adică înainte de expirarea termenului precedent al arestului preventiv, şi că, prin urmare, încheierea instanţei inferioare este legală şi întemeiată. De asemenea, instanţa a menţionat că multiplele cereri ale reclamantului de a obţine punerea în libertate au urmărit scopul de a împiedica înfăptuirea justiţiei.

În cele din urmă ea a notat că:

„ (...) intenţia reclamantului de a împiedica derularea normală a procesului (...) este evidentă şi prin faptul că el a invocat cauze examinate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care nu sunt pertinente în speţă. Aceste cauze sunt complet diferite de prezentul caz şi, în consecinţă, afirmaţiilor lui urmăresc să influenţeze indirect instanţa de judecată pentru a obţine punerea sa în libertate.”

Reclamantul nu a fost prezent la respectiva şedinţă de judecată, dar a fost reprezentat de avocaţii săi.

G. O nouă cerere habeas corpus şi punerea reclamantului în libertate

68. La 17 septembrie 2007, avocaţii reclamantului au depus o nouă cerere de eliberare de sub arest (habeas corpus) invocând în principal starea gravă de sănătate a reclamantului şi necesitatea ca acesta să urmeze un tratament medical specializat care nu poate fi acordat în spitalul penitenciarului. În aceeaşi zi, Judecătoria Buiucani a respins această cerere pe motiv că este nefondată. La 3 octombrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul avocaţilor şi a menţinut încheierea instanţei inferiore motivând că spitalul penitenciarului poate furniza orice tip de tratament medical.

69. Între timp, Judecătoria Buiucani a dispus la 17 septembrie 2007 efectuarea unei expertize medicale asupra reclamantului de către o comisie de medici legişti, formată din experţi ai Centrului de Medicină Legală a Republicii Moldova. Instanţa a suspendat procesul penal împotriva reclamantului şi a coinculpaţilor.

70. Între 17 octombrie şi 8 noiembrie 2007, comisia de medici legişti au examinat toate rapoartele medicale în privinţa reclamantului întocmite în perioada 19 iunie – 9 octombrie 2007. Din raportul final întocmit de această comisie reiese că în timpul aflării reclamantului în spitalul penitenciarului, acesta a urmat un tratament medical sub supravegherea regulată a medicilor. Potrivit raportului comisiei de medici, fişa medicală întocmită de spitalul penitenciarului conţine 60 de menţiuni despre starea generală de sănătate a reclamantului, despre consultaţiile medicale şi medicamentele administrate. Ultima menţiune a fost făcută la 9 octombrie 2007. Raportul a menţionat şi tomografia efectuată de reclamant la 20 iulie 2007.

Concluzia raportului comisiei de medici este următoarea:

„Din documentele medicale prezentate reiese că au fost stabilite următoarele maladii de care suferă reclamantul:”

- maladie vasculară cerebrală însoţită de sindromul bulbar moderat pronunţat al sistemului vertebro-bazilar;

- micro- şi macro-angiopatie cerebrală de gradul I însoţită de sindromul astenodepresiv sever, manifestat prin tulburări funcţionale ale motilităţii hemicorpului drept şi cefalee de tensiune (dureri de cap) (confirmate de consiliul medicilor Institutului de neurologie şi neurochirurgie).

Pentru a primi tratamentul necesar în maladiile menţionate mai sus, reclamatul a fost spitalizat între 28 iunie şi 6 iulie 2007 la Spitalul Clinic Municipal (...). Ulterior, el a fost transferat la spitalul penitenciarului unde a fost internat la 6 iulie 2006 şi unde a continuat să primească tratamentul său până la 9 octombrie 2007 (data ultimei menţiuni în fişa medicală).

(...) comisia concluzionează că (...), ţinând cont de starea critică de sănătate, reclamantul trebuie să continue tratamentul o perioadă lungă de timp (...) într-o instituţie medicală specializată şi că durata acestei perioade depinde de evoluţia maladiilor şi eficacitatea tratamentului.”

71. La o dată nespecificată, procurorul a depus un nou demers de prelungire a arestului preventiv a reclamantului cu nouăzeci de zile, iar unul din avocaţi a cerut punerea acestuia în libertate.

72. La 23 noiembrie 2007, având în vedere raportul medical din 8 noiembrie 2007, Judecătoria Buiucani a respins demersul procurorului şi a admis cererea avocatului, constatând că medicii au confirmat în timpul şedinţei de judecată că reclamantul se afla în stare critică şi că el nu putea beneficia de supraveghere medicală specializată în spitalul penitenciarului. Judecătoria a înlocuit măsura arestului preventiv cu interdicţia de a părăsi a ţării pe o perioadă de treizeci de zile.

73. La 14 decembrie 2007, Judecătoria Buiucani a reluat procesul penal suspendat la 17 septembrie 2007.

74. Curtea nu a fost informată despre rezultatul procesului penal.

H. Urmărirea penală pe marginea acuzaţiilor de maltratare la reţinerea reclamantului

75. La 30 august 2007, un procuror din cadrul Procuraturii Anticorupţie a clasat urmărirea penală pornită la indicaţia judecătorului de instrucţie (a se vedea paragraful 24 de mai sus) pe marginea acuzaţiilor reclamantului că a fost bătut la reţinere. Procurorul a notat că, potrivit înregistrării video a reţinerii, reclamantul a fost reţinut la 19 iunie 2007, la ora 11.50, poliţiştii l-au imobilizat de maşină, iar reclamantul a opus rezistenţă. El a constatat că reclamantul a încercat să-şi elibereze mâinile, obligându-l pe poliţist să-i întoarcă mâinile la spate şi să-i pună cătuşele. De asemenea, el a constatat că, între timp, un ofiţer CCCEC s-a identificat şi că, atunci când reclamantul a acceptat să se calmeze, i-au fost scoase cătuşele, ceea ce s-a întâmplat la ora 11.53, adică la trei minute după ce acestea i-au fost puse. Procurorul a subliniat că angajaţii poliţiei nu au depăşit limitele legale şi că nu au avut loc alte manifestări de violenţă din partea lor. El a notat că a audiat trei poliţişti care au participat la reţinerea reclamantului şi că depoziţiilor lor corespund cu înregistrarea video. El a constatat că cele două excoriaţii de pe picioarele reclamantului, calificate de medicul legist ca fiind leziuni corporale care nu aduc atingere sănătăţii, nu aveau legătură directă cu aplicarea forţei de către poliţişti la reţinerea reclamantului. În cele din urmă, el a notat că reclamantul a refuzat de mai multe ori să relateze versiunea proprie a faptelor.

76. La 31 octombrie 2007, primul adjunct al Procurorului General a anulat, la cererea unuia dintre avocaţii reclamantului, ordonanţa din 30 august 2007, constatând că investigaţia a fost superficială şi că este necesară obţinerea versiunii faptelor de la reclamant şi a unor explicaţii suplimentare de la medicul legist.

77. La 26 decembrie 2007, procurorul din cadrul Procuraturii Chişinău a clasat din nou urmărirea penală după ce l-a audiat pe reclamant şi a obţinut răspunsurile necesare de la medicul legist. Procurorul a notat că, potrivit reclamantului, la 19 iunie 2007, el a fost oprit şi bruscat în stradă de 10 sau 12 persoane; a fost lovit în cap, iar după aceea a căzut; persoanele în cauză l-au lovit în timp ce el era la pământ; el şi-a pierdut cunoştinţa timp de câteva secunde, iar după aceea reţinerea a început să fie filmată. Procurorul a notat că martorii desemnaţi de reclamant au refuzat să se prezinte la audieri. De asemenea, potrivit medicului legist, cele două excoriaţii de pe picioarele reclamantului au putut fi cauzate în timpul imobilizării reclamantului de maşină. Totodată, el a relevat că, potrivit informaţiilor furnizate de CCCEC, la reţinerea reclamantului au participat 6 poliţişti; 3 dintre ei au fost audiaţi şi au declarat că reclamantul a opus rezistenţă şi că forţa fizică aplicată de ei nu a depăşit limitele legale autorizate. După efectuarea unei aprecieri globale a elementelor obţinute, procurorul a concluzionat că acuzaţiile reclamantului nu sunt întemeiate.

78. Reclamantul nu a contestat ordonanţa în cauză.

II. DREPTUL INTENR RELEVANT

79. Prevederile legale pertinente în prezenta cauză au fost rezumate în cauzele Sarban c. Moldova (nr. 3456/05, §§ 51-56, 4 octombrie 2005), Musuc c. Moldova (nr. 42440/06, § 22, 6 noiembrie 2007) şi Ignatenco c. Moldova (nr. 36988/07, §§ 53 et 54, 8 februarie 2011).

80. Alte dispoziţii pertinente în speţă se găsesc în CPP, care prevede următoarele:

Articolul 32 : Locul judecării materialelor şi cauzelor penale

„Judecarea materialelor şi cauzelor penale se desfăşoară la sediul instanţei. Pentru motive temeinice, instanţa, prin încheiere argumentată, poate dispune desfăşurarea judecăţii în alt loc.”

Articolul 63 : Bănuitul

„(...)

(2) Organul de urmărire penală nu este în drept să menţină în calitate de bănuit:

1) persoana reţinută – mai mult de 72 de ore;

(...)„

Articolul 186 : Termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea lui

„(...)

(3) În cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunii şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al exercitării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită:

1) până la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvârșirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă maximă de până la 15 ani închisoare;

2) până la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvârșirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă maximă de până la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe viaţă.

(...)

(5) Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile în faza urmăririi penale şi 90 de zile în faza judecării cauzei.

(6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, inculpatului, procurorul, nu mai târziu de 5 zile până la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei care judecă cauza un demers privind prelungirea acestui termen (...)”

Articolul 2871 : Temeiurile, modul şi termenele de suspendare a urmăririi penale

„(1) Urmărirea penală se suspendă în cazurile în care există unul din următoarele temeiuri care împiedică continuarea şi terminarea ei:

(...)

(4) învinuitul s-a îmbolnăvit de o boală psihică sau de o altă boală gravă, care îl împiedică sa ia parte la procesul penal, atestată printr-o concluzie medico-legală a unei instituţii medicale de stat (...)”

Articolul 307 : Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de bănuit a arestării preventive, arestării la domiciliu

„(...)

(5) Termenul ţinerii în stare de arest a bănuitului nu va depăşi 10 zile.

(...)”

Articolul 321 : Participarea inculpatului la judecarea cauzei şi efectele neprezentării lui

„(...)

(2) Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul:

(...)

2) când inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru judecarea cauzei şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui;

(...)”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

81. Invocând articolul 3 al Convenţiei, reclamantul s-a plâns că a fost maltratat de către poliţişti în timpul reţinerii din 19 iunie 2007 şi că în privinţa aceasta nu s-a efectuat o investigaţie efectivă. De asemenea, el a susţinut că transferul său din spitalul municipal la spitalul penitenciarului şi lipsa îngrijirii medicale necesare în cea din urmă instituţie au încălcat articolul 3 al Convenţiei. În cele din urmă, el a invocat faptul că înlocuirea avocaţilor săi la 28 iunie 2007 cu un avocat din oficiu a constituit un act de intimidate din partea procurorului, care echivalează cu un tratament contrar articolului 3 al Convenţiei. Articolul 3 prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. În ceea ce priveşte acuzaţia de maltratare şi investigaţia neefective

Admisibilitatea

82. Guvernul a susţinut, pe de o parte, că la reţinere, reclamantul nu a fost subiectul unui tratament contrar articolului 3 al Convenţiei, şi că, pe de altă parte, investigaţia efectuată de autorităţi a fost imparţială şi completă.

83. Reclamantul, la rândul său, a susţinut că forţa utilizată de ofiţeri a fost disproporţionată. El a menţionat că a fost reţinut de aproape douăsprezece persoane îmbrăcate în civil şi că nu avea cum să ştie că este vorba despre o reţinere operată de forţele de ordine. El a subliniat faptul că un ofiţer CCCEC s-a identificat doar după ce i s-au pus cătuşele. De asemenea, el a susţinut că investigaţia efectuată de autorităţi nu a fost efectivă întrucât, potrivit lui, cei doi martori indicaţi de el nu au fost audiaţi, iar procurorul care a clasat cauza la 26 decembrie 2007 nu a fost independent.

84. Curtea observă că părţile nu au contestat faptul că ofiţerii CCCEC au utilizat forţa pentru a-i pune reclamantului cătuşele şi că acesta a opus rezistenţă la momentul reţinerii. Astfel, ea aminteşte că articolul 3 al Convenţiei nu interzice utilizarea forţei în anumite situaţii bine definite, cum ar fi reţinerea. Însă, această forţă poate fi utilizată doar în cazul în care este indispensabilă din punct de vedere al circumstanţelor şi ea nu trebuie să fie excesivă (a se vedea printre altele, Kurnaz et autres c. Turquie, nr. 36672/97, § 52, 24 iulie 2007). Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă recurgerea la forţa fizică a fost determinată strict necesar de comportamentul reclamantului şi dacă autorităţile au stabilit cauzele leziunilor reclamantului, şi au efectuat o investigaţie efectivă (Ribitsch c. Autriche, 4 decembrie 1995, § 38, seria A nr. 336).

85. Curtea notează că reclamantul a fost reţinut la 19 iunie 2007 de către ofiţerii CCCEC şi că în aceeaşi zi un medic legist l-a examinat şi a constatat două excoriaţii de dimensiuni reduse pe picioarele lui. Ea observă faptul că leziunile observate la reclamat au fost superficiale, că, potrivit medicului legist, ele nu puneau în pericol sănătatea reclamantului, şi că ele coincid cu argumentul că reclamantul a încercat să se apere după ce ofiţerii l-au imobilizat de maşina sa.

86. În ceea ce priveşte investigaţia efectuată de autorităţi, Curtea observă că procurorul a examinat înregistrarea video a reţinerii reclamantului, l-a audiat pe acesta, precum şi pe cei teri ofiţeri care au participat la reţinere, şi a examinat în special proporţionalitatea forţei utilizate de către ofiţeri la reţinere. Ea notează că procurorul a comparat simptomele indicate în raportul medical cu acuzaţiile reclamantului şi a adresat întrebări suplimentare medicului legist, care a constatat că cele două excoriaţii pe picioarele reclamantului ar fi putut fi cauzate în timpul imobilizării acestuia. De asemenea, Curtea relevă faptul că procurorul a concluzionat în cele din urmă că forţa utilizată a fost proporţională şi că a corespuns acţiunilor necesare pentru a-i pune cătuşele reclamantului.

87. Curtea consideră că, în absenţa unui fundament mai solid pentru acuzaţiile de maltratare invocate de reclamant, nu a existat necesitatea ca procurorul să audieze martorii indicaţi de reclamant. În plus, ea nu are cunoştinţă de alte elemente sau indicii care să susţină acuzaţia că procurorul nu a fost independent.

88. Având în vedere aceste circumstanţei, Curtea constată, la fel ca şi autorităţile interne, că urmele constatate pe corpul reclamantului în cadrul examenului medical din 19 iunie 2007 pot fi considerate ca şi consecinţe a forţei utilizate de ofiţeri în scopul reţinerii reclamantului (Klaas c. Allemagne, 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269, Milan c. France, nr. 7549/03, § 65, 24 ianuarie 2008, şi Avcı c. Turquie (dec.), nr. 43461/04, 8 noiembrie 2011). Având în vedere leziunile ocazionale, calificate drept leziuni uşoare care nu aduc atingere sănătăţii, precum şi circumstanţele în care acestea au fost cauzate (R.L. et M.-J.D. c. France, nr. 44568/98, § 68, 19 mai 2004), Curtea consideră că forţa utilizată de către ofiţeri la reţinerea reclamantului a fost proporţională şi că aceasta a fost impusă de însăşi comportamentul reclamantului. În fine, Curtea nu poate imputa autorităţilor interne că nu şi-au respectat obligaţia de a efectua o „investigaţie efectivă” pe marginea acuzaţiilor reclamantului.

89. Prin urmare, această plângere nu este întemeiată şi ea trebuie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

B. În ceea ce priveşte transferul la spitalul penitenciarului şi lipsa îngrijirii medicale în timpul detenţiei

Admisibilitatea

90. În ceea ce priveşte acuzaţia reclamantului că nu i s-a acordat îngrijire medicală, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de recurs interne. El a susţinut că reclamantul nu a invocat această plângere în faţa autorităţilor naţionale şi că acesta ar fi putut sesiza procurorul sau judecătorul de instrucţie în această privinţă. Suplimentar, Guvernul a susţinut că reclamantul a primit toată asistenţa medicală necesară în cadrul spitalului penitenciarului unde a fost ţinut în arest preventiv până la 6 iulie 2007.

91. Reclamantul a replicat că recursul invocat de Guvern nu permite justiţiabililor să se plângă de inacţiuni din partea autorităţilor penitenciarului. El a adăugat că acest recurs nu putea să-i amelioreze situaţia. În fine, el a contestat argumentul Guvernului, potrivit căruia îngrijirea medicală de care a beneficiat în spitalul penitenciarului a fost adecvată şi a susţinut că starea lui sănătate s-a agravat în această unitate.

92. Curtea consideră că nu este necesar să ia o anumită poziţie faţă de excepţia invocată de Guvern, întrucât plângerea este inadmisibilă din alte motive.

93. Astfel, ea aminteşte că articolul 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca impunând o obligaţie generală de a elibera un deţinut pe motive de sănătate, ci mai degrabă o obligaţie în sarcina statului de a veghea ca sănătatea şi bunăstarea deţinuţilor să fie asigurată corespunzător, respectiv obligaţia de a administra îngrijirea medicală necesară (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Pologne [GC], nr. 30210/96, §§ 93 şi 94, CEDH 2000‑XI, şi Şarban, citată mai sus, § 77).

94. Pe marginea plângerii reclamantului legată de transferul în spitalul penitenciarului, Curtea observă că la 28 iunie 2007, după şedinţa la Curtea de Apel Chişinău, el a suferit un infarct cerebral şi a fost transportat la un spital din oraş, şi că, în ziua următoare medicii au indicat în raportul lor că reclamantul nu era transportabil imediat. Ea constată că la 6 iulie 2007, la indicaţia medicilor, reclamantul a fost condus într-o unitate medicală unde a făcut un examen cerebral şi că numai după aceasta el a fost transferat cu o ambulanţă la spitalul penitenciarului. Pe baza documentelor de care dispune, Curtea nu este în măsură să concluzioneze că transportarea reclamantului la 6 iulie 2007 la spitalul penitenciarului a prezentat un risc pentru sănătatea reclamantului.

95. În privinţa plângerii reclamantului că nu i s-a acordat îngrijire medicală necesară în timpul detenţiei, Curtea notează că din raportul din 8 noiembrie 2007 întocmit de comisia de experţi legişti (a se vedea paragraful 70 de mai sus) reiese că, în timpul aflării reclamantului în spitalul penitenciarului, el a primit regulat îngrijire medicală, a fost examinat de mai multe ori de către medici specialişti şi i s-a făcut mai multe analize medicale în diferite centre specializate. Ea observă că judecătorul de instrucţie a constatat la 6 august 2007 că reclamantul a beneficiat de asistenţă medicală adecvată la locul de detenţie (a se vedea paragraful 61 de mai sus).

96. Plecând de la documentele de care dispune, Curtea nu va pune la îndoială calitatea tratamentului medical acordat reclamantului în spitalul penitenciarului şi nici nu va afirma că starea lui s-a agravat în timpul internării în această unitate medicală. De asemenea, din elementele cauzei nu reiese că pe parcursul perioadei în cauză reclamantul a avut dureri mari sau prelungite din cauza lipsei îngrijirii medicale necesare. Ea consideră că faptul că Judecătoria Buiucani a menţionat în hotărârea sa din 23 noiembrie 2007 că, potrivit medicilor audiaţi în cadrul şedinţei de judecată, reclamantul nu poate beneficia de supraveghere medicală specializată în spitalul penitenciarului, nu schimbă situaţia. Potrivit informaţiei furnizate de şeful spitalului penitenciarului (a se vedea paragraful 57 de mai sus), pacienţii din această unitate aveau acces, în caz de necesitate, la centrele de diagnostic specializate ale Ministerului Sănătăţii. Curtea observă că, în timpul aflării reclamantului în respectiva unitate medicală, reclamantul a fost dus cel puţin la două centre de diagnostic pentru a i se face analize medicale detaliate (a se vedea paragrafele 56 şi 60 de mai sus).

97. Apreciind în ansamblu faptele relevante pe baza probelor prezentate de părţi, Curtea consideră că plângerea este neîntemeiată şi prin urmare ea este inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

C. În ceea ce priveşte înlocuirea avocaţilor reclamantului

Admisibilitatea

98. Curtea aminteşte că nu este suficient ca un tratament să comporte aspecte dezagreabile ca să cadă sub incidenţa articolului 3 al Convenţiei (Guzzardi c. Italie, 6 noiembrie 1980, § 107, seria A nr. 39).

99. În speţă, Curtea observă că, în scopul asigurării bunului mers al investigaţiei – după cum a constatat judecătorul naţional (a se vedea paragraful 48 de mai sus), procurorul responsabil de cauză a decis să înlocuiască avocaţii reclamantului cu un avocat din oficiu pentru un act procedural izolat, şi anume pentru punerea reclamantului sub învinuire. Ea consideră că nu a fost dovedit faptul că această acţiune a adus o suferinţă mintală sau angoasă reclamantului, manifestări inerente tratamentului inuman şi degradant în sensul articolului 3 al Convenţiei. Prin urmare, Curtea consideră că tratamentul de care se plânge reclamantul nu a atins nivelul minim al gravităţii pentru a cădea sub incidenţa acestei prevederi legale.

100. Prin urmare, ea consideră că această plângere este neîntemeiată şi inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI

101. Invocând articolul 5 § 1 al Convenţiei, reclamantul a susţinut că reţinerea sa şi arestul preventiv nu au avut la bază temeiuri plauzibile pentru a-l bănui că a săvârşit o infracţiune. De asemenea, el a susţinut că ţinerea lui în arest preventiv după data de 22 iunie 2007 a fost ilegală, întrucât la acea dată el deja nu mai avea calitatea de bănuit, iar calitatea de învinuit a dobândit-o abia la 28 iunie 2007. De asemenea, el a argumentat că menţinerea sa în arest preventiv pe 29 iunie 2007, între orele 11.59 şi 15.00, pe 19 iulie 2007, între orele 11.59 şi 17.45, precum şi pe 28 august 2007, între orele 11.59 şi 17.00, a fost ilegală. În observaţiile sale din 13 octombrie 2008 reclamantul a susţinut că menţinerea sa în arest preventiv pe baza încheierii judecătorului de instrucţie din 29 iunie 2007 a fost ilegală pe motivul tardivităţii demersului procurorului de prelungire a arestului preventiv, depus la 28 iunie 2007. Articolul 5 § 1 al Convenţiei prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

(...)

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;”

A. În ceea ce priveşte lipsa motivelor verosimile de a-l bănui pe reclamant

Admisibilitatea

102. Guvernul a susţinut că motivele verosimile care au stat la baza bănuielii că reclamantul a săvârşit infracţiunea de care era acuzat au decurs din elementele cauzei luate în ansamblu. În special, el a invocat plângerea lui S.F. şi rezultatele măsurilor operative, care au arătat că reclamantul a coordonat acţiunile lui N.N. şi O.I. în vederea săvârşirii infracţiunii. 

103. Reclamantul a susţinut că elementele cauzei nu conţin suficiente indicii pentru a-l bănui că a săvârşit infracţiunea imputată.

104. Curtea aminteşte că existenţa „motivelor verosimile de a bănui” că a fost săvârşită o infracţiune presupune existenţa unor date şi informaţii care să convingă un observator obiectiv că este posibil că persoana în cauză să fi săvârşit o infracţiune (Erdagöz c. Turquie, 22 octombrie 1997, § 51, Colecţie de hotărâri şi decizii 1997‑VI, şi Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni, 30 august 1990, § 32, seria A nr. 182). Aprecierea ca fiind „verosimil” depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei (Fox, Campbell et Hartley, ibidem). Curtea aminteşte că alineatul c) al articolului 5 § 1 al Convenţiei nu cere ca organele de urmărire penală să colecteze suficiente dovezi pentru a putea formula o acuzare la momentul reţinerii. Aceste date nu trebuie să aibă aceeaşi forţă ca cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a formula o acuzare, acestea intervenind în faza următoare urmăririi penale (Murray c. Royaume-Uni, 28 octombrie 1994, § 55, seria A nr. 300‑A, şi Korkmaz et autres c. Turquie, no 35979/97, § 26, 21 martie 2006).

105. În speţă, Curtea observă că reclamantul a fost reţinut pe baza informaţiilor obţinute în rezultatul „măsurilor operative” efectuate de organele de urmărire penală, potrivit cărora F.M., N.N. şi O.I. au executat ordinile reclamantului care îl vizau pe S.F. Ea notează că aceste informaţii au fost coroborate cu plângerea penală a lui S.F. şi cu faptul că la domiciliul reclamantului din Bălţi a fost găsită o copie a certificatului de înregistrare a societăţii (a se vedea paragraful 20 de mai sus). Curtea aminteşte că în cauza Labita c. Italie ([GC], nr. 26772/95, § 159, CEDH 2000‑IV) ea a statuat că declaraţiile unui informator (pentito) pot sta, în faţa iniţială, la baza reţinerii unui suspect. De asemenea, în cauza O’Hara c. Royaume-Uni (nr. 37555/97, §§ 34-44, CEDH 2001‑X) ea a concluzionat că informaţiile comunicate în cadrul unui „briefing” al poliţiei, potrivit cărora informatorii l-au identificat pe reclamant ca fiind una din persoanele bănuite de participarea la săvârşirea unui anumit act terorist, au fost suficiente pentru a da naştere unor motive verosimile de a bănui că reclamantul a săvârşit o infracţiune. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea consideră că în prezenta cauză au existat informaţii suficiente pentru a da naştere unor motive verosimile de a bănui că reclamantul a săvârşit infracţiunea imputată.

106. Prin urmare, plângerea este neîntemeiată şi inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 et 4 al Convenţiei.

B. În ceea ce priveşte ilegalitatea privării de libertate în perioada 22-28 iunie 2007

Admisibilitatea

107. Curtea aminteşte că durata unei detenţii este în principiu „legală” în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei dacă ea se bazează pe decizia unei persoane care îndeplineşte funcţii judiciare (Mooren c. Allemagne [GC], nr. 11364/03, § 74, 9 iulie 2009).

108. În speţă, Curtea notează că la 22 iunie 2007, judecătorul de instrucţie a decis să aplice reclamantului măsura arestului preventiv până pe 29 iunie 2007, la ora 11.59. Ea notează că această decizie a fost valabilă şi a constituit o bază legală suficientă pentru privarea reclamantului de libertate în perioada 22-28 iunie 2007, iar faptul că reclamantul nu a fost pus sub învinuire decât pe 28 iunie 2007 nu este pertinent în a stabili dacă detenţia respectivă a fost legală (Ignatenco, citată mai sus, § 70).

109. Prin urmare, acest capăt de plângere este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca inadmisibil, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

C. În ceea ce priveşte ilegalitatea arestului preventiv între orele 11.59 şi 15.00 pe 29 iunie 2007 şi între 11.59 şi 17.00 pe 28 august 2007

Admisibilitatea

110. Guvernul a susţinut că întârzierea de câteva ore admisă de judecătorul de instrucţie în prelungirea arestului preventiv al reclamantului pe 29 iunie şi 28 august 2007 s-a datorat comportamentului reclamantului şi a cererilor de amânare depuse de apărare.

111. Reclamantul a susţinut că cererile depuse de avocaţii său au urmărit asigurarea unei apărări efective.

112. Curtea aminteşte că, în contextul alineatelor c) şi e) ale articolului 5 § 1, ea a statuat că celeritatea cu care jurisdicţiile interne înlocuiesc o ordonanţă/încheiere de aplicare a arestului preventiv care a expirat sau a fost anulată constituie un alt element pertinent pentru a aprecia dacă privarea de libertate a unei persoane trebuie sau nu considerată ca fiind arbitrară (Mooren, citată mai sus, § 80).

113. În speţă, Curtea relevă că demersurile procurorului privind prelungirea arestului preventiv au fost depuse la 28 iunie 2007 şi 22 august 2007 (a se vedea paragrafele 35 şi 64 de mai sus) şi că şedinţele de judecată în faţa judecătorului de instrucţie au demarat la 29 iunie 2007 şi, respectiv, 28 august 2007, în ambele cazuri înainte de ora 11.59 (a se vedea paragrafele 37 şi 67 de mai sus); ceea ce înseamnă că au început înainte de expirarea încheierilor judecătorești precedente de aplicarea a arestului preventiv. De asemenea, ea notează că, în intervalul de ore disputat judecătorul de instrucţie a desfăşurat şedinţa de judecată pentru a examina demersul de menţinere în arest preventiv a reclamantului şi că niciun element din dosar nu sugerează că acestuia îi este imputabilă întârzierea. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că privarea de libertate a reclamantului în intervalul orar 11.59 – 15.00 pe 29 iunie 2007 şi 11.59 – 17.00 pe 28 august 2007 nu a fost arbitrară.

114. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins ca inadmisibil în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

D. În ceea ce priveşte ilegalitatea privării de libertate între orele 11.50 şi 17.45 pe 19 iulie 2007

Admisibilitatea

115. Curtea notează că demersul procurorul de prelungire a arestului preventiv al reclamantului a fost depus la 16 iulie 2007 şi că judecătorul de instrucţie a stabilit şedinţa de judecată pentru examinarea acestuia la 18 iulie 2007, ora 09.00, care, la cererea avocaţilor a fost amânată pentru data de 19 iulie 2007, la ora 11.00 (a se vedea paragraful 52 de mai sus). Ea observă că şedinţa de judecată a început la ora stabilită, adică aproape cu o oră înainte de expirarea termenului precedent al arestului preventiv (a se vedea paragraful 49 de mai sus) şi că procurorul a prezentat o declaraţie scrisă semnată de trei gardieni, care în cele din urmă a fost declarată neconformă normelor procedurale. Potrivit declaraţiei respective reclamantul a refuzat să participe la şedinţa de judecată. Pentru a verifica dacă reclamantul putea şi dorea să se prezint în faţa judecătorului, şedinţa de judecată a fost suspendată pentru aproximativ o oră. Odată reluată, şedinţa de judecată s-a desfăşurat fără întrerupere până la ora 17.45. Curtea notează că nu a semnalat nicio întârziere imputabilă autorităţilor competente. Considerând că constatările de mai sus dovedesc o celeritate suficientă, Curtea consideră că privarea de libertate a reclamantului în intervalul de timp disputat nu poate fi calificată ca fiind arbitrară. În opinia Curţii, faptul că declaraţia prezentată de procuror nu a fost conformă normelor procedurale interne nu constituie o deficienţă gravă şi vădită, şi nu contestă validitatea temeiului legal intern pe care s-a bazat arestul preventiv al reclamantului.

116. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins ca inadmisibil în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

E. În ceea ce priveşte tardivitatea demersului procurorului din 28 iunie 2007

Admisibilitatea

117. Curtea constată că această plângere a fost formulată pentru prima oară la 13 octombrie 2008, după expirarea termenului de şase luni de la data ultimei decizii interne definitive. Prin urmare, ea este tardivă şi este respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI

118. Invocând articolul 5 al Convenţiei, reclamantul a susţinut că privarea sa de libertatea nu s-a bazat pe niciun temei pretinent şi suficient. Articolul 5 § 3 al Convenţiei prevede următoarele:

„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere.”

Admisibilitatea

119. Curtea aminteşte că articolul 5 al Convenţiei consacră un drept fundamental al omului - protejarea oricărei persoane împotriva atingerilor de natură arbitrară ale statului aduse libertăţii sale (Bozano c. France, 18 decembrie 1986, § 54, seria A nr. 111). Paragraful 3 al acestei dispoziţii impune ca arestul preventiv să nu depăşească o durată rezonabilă şi ca autorităţile judiciare competente să examineze în mod regulat persistenţa temeiurilor „pertinente” şi „suficiente” care au stau la baza arestului preventiv (Assenov et autres c. Bulgarie, 28 octombrie 1998, § 154, Colecţia 1998‑VIII).

120. Curtea a dezvoltat în jurisprudenţa sa patru temeiuri fundamentale care pot justifica arestarea preventivă a unei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni: riscul ca persoana bănuită să fugă (Stögmuller c. Autriche, 10 noiembrie 1969, § 15, seria A nr. 9), riscul ca, odată eliberat, bănuitul să împiedice înfăptuirea justiţiei (Wemhoff c Allemagne, 27 iunie 1968, § 14, seria A nr. 7) şi riscul ca acesta să comită o nouă infracţiune (Matznetter c. Autriche, 10 noiembrie 1969, § 9, seria A nr. 10) sau să perturbe ordinea publică (Letellier c. France, 26 iunie 1991, § 51, seria A nr. 207).

121. În speţă, Curtea observă că, în timp ce cauza penală era pendinte în prima instanţă, reclamantul a fost reţinut la 19 iunie 2007 şi că a fost pus în libertate la 23 noiembrie 2007 sub condiţia de a nu părăsi ţara. Ea notează că arestul preventiv al reclamantului s-a extins pe o perioadă de cinci luni şi cinci zile. Ţinând cont de gravitatea faptelor care se află la originea cauzei şi de personalitatea reclamantului, ea consideră că durata respectivă nu este excesivă.

122. În ceea ce priveşte controlul judiciar al arestului preventiv al reclamantului, Curtea relevă faptul că demersul de menţinere a acestei măsuri preventive a fost examinat în şapte rânduri (la 22 şi 29 iunie, la 19 iulie, la 6 şi 28 august, la 17 septembrie şi la 23 noiembrie 2007). Ea constată că toate deciziile luate în această privinţă au fost motivate suficient şi că autorităţile competente au efectuat o examinare concretă a situaţiei şi a personalităţii reclamantului. În primele şase decizii, autorităţile respective au invocat două temeiuri principale pentru menţinerea măsurii de privare de libertate care decurgeau din însăşi natura faptelor imputate şi al comportamentului reclamantului, şi anume riscul ca reclamantul să fugă şi riscul ca acesta să obstrucţioneze înfăptuirea justiţiei. Organele de stat s-au bazat în special pe caracterul complex al faptelor imputate, pe modul fraudulos în care acestea au fost săvârşite, pe numărul semnificativ de persoane implicate în respectiva cauză şi pe mărturiile obţinute, pe faptul că reclamantul a dat instrucţiuni altor participanţi la proces în timpul în care urmărirea penală era deja în curs de desfăşurare – după cum au arătat interceptările convorbirilor telefonice, precum şi pe faptul că informaţia privind domiciliul permanent era contradictorie şi că reclamantul deţinerea dublă cetăţenie. Astfel, autorităţile competente au statuat că punerea în libertate a reclamantului nu era pertinentă. În opinia Curţii, această concluzie nu este derizorie şi nici arbitrară. Curtea notează că autorităţile interne au invocat şi o eventuală perturbare a ordinii publice în cazul punerii în libertate a reclamantului, fără însă a proba realmente existenţa acestui risc. Totuşi, având în vedere celelalte elemente reţinute de autorităţile competente la aplicarea măsurii preventive, ea consideră că motivul de mai sus nu face ca privarea de libertate a reclamantului să fie calificată drept arbitrară.

123. Curtea consideră că motivele care au stat la baza refuzului de a-l pune în libertate pe reclamant şi-au menţinut caracterul pertinent şi suficient pe tot parcursul privării sale de libertate. În această privinţă, Curtea observă că, deşi încheierile instanţelor de judecată naţionale au reiterat mai mult sau mai puţin aceleaşi temeiuri pentru menţinerea măsurii arestului preventiv al reclamantului, lecturarea lor indică o examinare individualizată a situaţiei la fiecare şedinţă de judecată şi o atenţie acordată faptului descoperit în timpul procesului penal că reclamantul a influenţat un martor să depună mărturie mincinoasă. Mai mult ca atât, Curtea nu pierde din vedere faptul că aceste hotărâri judecătoreşti s-au adoptat într-un interval scurt de timp - cinci luni, timp în care motivarea iniţială nu şi-a putut pierde pertinenţa. De altfel, este rezonabil faptul că autorităţile competente au utilizat aceeaşi motivare pentru aplicarea măsurii preventive, având în vedere intervalul de timp relativ restrâns între respectivele hotărâri judecătoreşti, ceea ce demonstrează în acelaşi timp coerenţa temeiurilor invocate pentru justificarea măsurii privative de libertate. Prin urmare, Curtea nu poate afirma că instanţele de judecată naţionale au utilizat formule mai mult sau mai puţin stereotipice sau că s-au limitat la reiterarea generală şi abstractă a elementelor deja citate (a se vedea, mutatis mutandis, Georgiou c. Grèce (dec.), nr. 8710/08, 22 martie 2011).

124. În cele din urmă, Curtea observă că instanţele de judecată naţionale au examinat constant starea de sănătate a reclamantului, că, din cauza afirmaţiilor contradictorii ale părţilor în privinţa gravităţii acesteia, ele au dispus examinarea acestuia de către o comisie de medici legişti, şi că, ţinând cont de constatările acestei comisii şi recomandările medicilor, ele au dispus punerea reclamantului în libertate.

125. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră că nu a fost încălcat articolul 5 § 3 al Convenţiei.

126. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

IV. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI

127. Reclamantul a susţinut că desfăşurarea în lipsa sa a şedinţelor de judecată din 29 iunie, 19 iulie, 28 august şi 10 septembrie 2007 pe marginea demersului de prelungire a arestului preventiv au încălcat articolul 5 § 3 al Convenţiei. Curtea consideră că plângerea formulată de reclamant intră sub incidenţa articolului 5 § 4 al Convenţiei. Invocând această dispoziţie, reclamantul s-a plâns de refuzul autorităţilor competente de a admite cererea avocaţilor privind audierea părţii vătămate şi examinarea materialelor dosarului pe care procurorul şi-a bazat demersurile de prelungire a arestului preventiv. Potrivit lui, acest refuz a adus atingere principiului egalităţii armelor şi principiului contradictorialităţii.

Articolul 5 § 4 al Convenţiei prevede următoarele:

„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”

A. În ceea ce priveşte desfăşurarea şedinţelor de judecată în lipsa reclamantului

Admisibilitatea

128. Reclamantul a susţinut că întrucât el a fost împiedicat să participe la şedinţele de judecată de starea sa gravă de sănătate, instanţele de judecată naţionale erau obligate să le desfăşoare la locul de detenţie, în conformitate cu articolul 32 CPP.

129. Guvernul a subliniat că reclamantul a participat la şedinţele de judecată din 22 iunie 2007 şi 28 iunie 2007, desfăşurate în faţa judecătorului de instrucţie şi a Curţii de Apel Chişinău. Guvernul a argumentat că autorităţile au încercat să asigure prezenţa reclamantului la şedinţele de judecată, însă aceasta nu a fost posibil din cauza stării de sănătate a reclamantului, iar, în unele cazuri, a dorinţei reclamantului de a nu participa. De asemenea, acesta a susţinut că reclamantul a fost reprezentat de fiecare dată de avocaţii săi. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a invocat această plângere în faţa Curţii de Apel Chişinău şi că nu s-a plâns niciodată de prestaţia proastă a avocaţilor săi în absenţa sa.

130. Deşi se pare că Guvernul a dorit să invoce excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne, Curtea constată că nu este necesară examinarea acesteia, întrucât plângerea este inadmisibilă din alte motive.

131. Curtea aminteşte că, articolul 5 § 4 al Convenţiei impune, în cazul persoanelor deţinute în condiţiile enunţate în articolul 5 § 1 c) al Convenţiei, desfăşurarea unei şedinţe de judecată (Nikolova c. Bulgarie [GC], nr. 31195/96, § 58, CEDH 1999‑II). Posibilitatea ca un deţinut să fie audiat personal sau prin intermediul unei forme de reprezentare figurează în anumite cazuri printre garanţiile fundamentale procedurale aplicate în materie de privare de libertatea (Kampanis c. Grèce, 13 iulie 1995, § 47, seria A nr. 318‑B). Totodată, articolul 5 § 4 al Convenţiei nu impune ca un deţinut să fie audiat de fiecare dată când introduce un recurs împotriva menţinerii sale în detenţie, ci că acesta să aibă posibilitatea să facă uz de dreptul de a fi audiat la intervale rezonabile de timp (Çatal c. Turquie, nr. 26808/08, § 33, 17 aprilie 2012, şi Altınok c. Turquie, nr. 31610/08, § 45, 29 noiembrie 2011).

132. Curtea relevă că în sistemul juridic moldovenesc chestiunea privind prelungirea detenţiei unui deţinut este examinat de un judecător de instrucţie sau de o instanţă de judecată, la demersul procurorului, la intervale regulate de timp (cel puţin o dată pe luna în faza urmăririi penale şi o dată la trei luni în cursul judecăţii). Ea notează că deţinutul poate depune o cerere de punere în libertate în orice moment al urmării penale sau a judecăţii, fără a respecta un anumit interval între cereri. Ea menţionează că toate încheierile privind aplicarea măsurii arestului preventiv pot face obiectul unui recurs în instanţa de apel.

133. În speţă, Curtea observă că reclamantul, după ce a suferit un infarct cerebral la 28 iunie 2007, fiind internat în spitalul penitenciarului, nu a putut participa la şedinţele de judecată din 29 iunie, 19 iulie şi 28 august 2007 din cauza stării sale de sănătate. Ea constată că reclamantul a fost, totuşi, reprezentat la fiecare şedinţă de judecată de avocaţii săi care cunoşteau atât dosarul cât şi pe reclamant, şi că părţile nu au contestat că avocaţii au avut la dispoziţie timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea. În acelaşi timp, Curtea notează că, înainte de atacul cerebral, reclamantul a fost audiat la 22 iunie 2007 şi la 28 iunie 2007 de judecătorul de instrucţie şi de Curtea de Apel Chişinău, şi că el a participat la şedinţele de judecată din 10 şi 25 iulie 2007, care au avut loc la Curtea de Apel Chişinău după infarctul cerebral.

134. În ceea ce priveşte argumentul reclamantului că şedinţele de judecată ar fi trebuit să fie desfăşurate la spitalul penitenciarului, ţinând cont de materialele dosarului, Curtea nu este convinsă că starea de sănătate a reclamantului i-ar fi permis să participe efectiv la asemenea şedinţe de judecată.

135. Ţinând cont de particularităţile prezentei cauze, Curtea consideră că absenţa reclamantului la şedinţele de judecată în cauză nu au adus atingere protecţiei garanţiilor aferente articolului 5 § 4 al Convenţiei. Ea acordă o atenţie specială faptului că reclamantul a fost apărat în mod efectiv de avocaţii săi şi că el a fost audiat la intervale rezonabile de timp de către autorităţile competente.

136. Prin urmare, plângerea este vădit neîntemeiată şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenției.

B. În ceea ce priveşte refuzul autorităţilor competente de a examina anumite materiale din dosar şi de a audia partea vătămată

1. Admisibilitatea

137. Guvernul a susţinut că avocaţii reclamantului au cerut examinarea materialelor din dosarul de urmărire penală în faţa Curţii de Apel Chişinău, în timp ce ei ar fi trebuit să se adreseze judecătorului de instrucţie mai întâi de toate.

138. Reclamantul a argumentat că dacă Curtea de Apel Chişinău ar fi admis cererea avocaţilor, instanţa ar fi putut constata absenţa unor motive verosimile de a-l bănui pe reclamant de săvârşirea infracţiunii şi de a menţine măsura arestului preventiv.

139. Curtea constată că Guvernul a invocat excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne. Ea observă, totuşi, că părţile nu au contestat faptul că Curtea de Apel Chişinău era competentă să examineze probele invocate de reclamant şi că ea ar fi putut dispune punerea reclamantului în libertate dacă ar fi constatat că arestul preventiv nu se mai justifică. În aceste condiţii, Curtea nu poate imputa reclamantului faptul că nu a invocat această plângere în integralitate în faţa judecătorului de instrucţie. Aşadar, ea respinge excepţia Guvernului.

140. Ea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenţiei şi o declară admisibilă în condiţiile în care nu găseşte alte motive de inadmisibilitate.

2. În fond

141. Reclamantul a susţinut că în cadrul şedinţei de judecată din 19 iulie 2007 judecătorul de instrucţie a respins cererea avocaţilor de a examina procesul-verbal de percheziţie din 4 mai 2007. Potrivit reclamantului, examinarea procesului-verbal ar fi permis avocaţilor să combată argumentul procurorului că reclamantul nu avea un domiciliu permanent. De asemenea, el a menţionat că Curtea de Apel Chişinău a respins la 25 iulie 2007 cererea avocaţilor privind audierea părţii vătămate şi examinarea unor materiale din dosar, şi anume plângerea penală a persoanei vătămate, interceptările convorbirilor telefonice, documentele privind percheziţia la domiciliul reclamantului din 3 mai 2007 şi integralitatea proceselor-verbale de audiere a martorilor, prezentate de procuror în cadrul şedinţei de judecată din 19 iulie 2007 în faţa judecătorului de instrucţie.

Reclamantul a susţinut că examinarea acestor probe ar fi permis punerea la îndoială a legalităţii arestului preventiv şi prelungirea acestuia.

142. Guvernul a arătat că materialele invocate de reclamant erau confidenţiale şi că el a avut ocazia să ia cunoştinţă de acestea după finalizarea urmăririi penale.

143. Curtea aminteşte că procesul pe marginea recursului împotriva unei măsuri privative de libertate trebuie să fie contradictoriu şi să garanteze egalitatea de arme între părţi, adică între procuror şi deţinut (a se vedea, în special, Nikolova, citată mai sus, § 58, şi Mooren, citată mai sus, § 124). Ea aminteşte în plus că, în astfel de cazuri, bănuitul privat de libertate trebuie să aibă oportunitatea veritabilă de a contesta elementele care au dat naştere acuzaţiilor aduse la adresa sa, întrucât persistenţa bănuielii rezonabile că a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii sale în detenţie (A. et autres c. Royaume-Uni [GC], nr. 3455/05, § 204, CEDH 2009). Această exigenţă poate impune instanţei de judecată competente să audieze martorii ai căror depoziţii par a fi la prima vedere susceptibile să influenţeze într-un mod decisiv legalitatea menţinerii reclamantului în detenţie (Becciev, citată mai sus, §§ 72-76, şi Ţurcan c. Moldova, nr. 39835/05, § 67-70, 23 octombrie 2007). Ea poate, de asemenea, să dispună ca bănuitul sau reprezentantul său să aibă acces la materialele din dosarul de urmărire penală care stau la baza procedurii pornite împotriva lui (a se vedea, printre altele, Lamy c. Belgique, 30 martie 1989, § 29, seria A nr. 151, Włoch c. Pologne, nr. 27785/95, § 127, CEDH 2000‑XI, Schöps c. Allemagne, nr. 25116/94, § 44, CEDH 2001‑I, Fodale c. Italie, nr. 70148/01, § 42, CEDH 2006‑VII, şi Svipsta c. Lettonie, nr. 66820/01, § 129, CEDH 2006‑III (extrase)).

144. Curtea aminteşte, de asemenea, că a subliniat necesitatea unei investigaţii penale efective, ceea ce poate implica uneori ca o parte din informaţiile culese să fie păstrate într-un regim confidenţial cu scopul de a evita ca bănuitul să falsifice probele sau să împiedice înfăptuirea justiţiei. Totodată, acest scop legitim nu poate justifica lezarea substanţei dreptului la apărare (Ţurcan, citată mai sus, § 60).

145. În speţă, Curtea notează că părţile nu au contestat că apărarea nu a avut acces la materialele dosarului de urmărire penală pe care procurorul şi-a bazat demersurile de prelungire a restului preventiv, între care interceptările convorbirilor telefonice, care au arătat că reclamantul a dat instrucţiuni altor participanţi la proces, şi procesele-verbale de audiere a unor martori în integralitatea lor. Ea notează că reclamantul nu a avut acces la documentele privind percheziţia efectuată la domiciliul său din Bălţi, care, potrivit lui, ar fi putut demonstra că el are un domiciliu fix. Curtea observă că autorităţile competente nu au oferit nicio justificare a respingerii cererii apărării de a accede la documentele respective şi că reclamantul nu a putut combate într-un mod adecvat argumentele avansate de procuror în favoarea prelungirii arestului preventiv. În ceea ce priveşte accesul apărării la dosar, oferit de autorităţile interne după finalizarea urmăririi penale, Curtea consideră că nu se poate spune că acesta a remediat deficienţele procedurale survenite în faza anterioară.

146. Curtea observă că Curtea de Apel Chişinău nu şi-a motivat decizia de a respinge cererea apărării de audiere a lui S.F. – partea vătămată. Ea notează că apărarea nu a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de plângerea penală depusă de S.F. Ţinând cont de natura faptelor imputate reclamantului, Curtea consideră că cunoaşterea argumentelor părţii vătămate de către reclamant şi avocaţii săi le-ar fi oferit o posibilitate veritabilă de a contesta elementele care au dat naştere acuzaţiilor aduse la adresa reclamantului şi de a combate, astfel, argumentul persistenţei bănuielii rezonabile de a fi săvârşit infracţiunea.

147. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că nu a fost respectată cerinţa egalităţii armelor şi a contradictorialităţii, prevăzute de articolul 5 § 4 al Convenţiei.

148. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei dispoziţii.

V. CU PRIVIRE LA APLICAREAARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

149. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul

150. Reclamantul a pretins 18 500 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. El a explicat că această sumă reprezintă cheltuieli medicale suportate într-un spital din Turcia. El a susţinut că a urmat un tratament în această instituţie întrucât starea lui de sănătate s-a agravat în timpul arestului preventiv şi pe motiv că nu a putut beneficia de un tratament adecvat în Republica Moldova. El a prezentat raportul medical eliberat de spitalul din Turcia, potrivit căruia el a fost spitalizat de urgenţă la 14 iulie 2008 cu diagnosticul de colită nefritică acută.

Reclamantul a pretins 200 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

151. Guvernul a subliniat că raportul medical prezentat de reclamant conţine informaţii puţine despre tratamentul urmat. El a adăugat că nu există o legătură de cauzalitate între plângerile invocate în faţa Curţii şi tratamentul reclamantului urmat în Turcia. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, el consideră că pretenţia este excesivă.

152. Curtea aminteşte că ea a constatat încălcarea Convenţiei ca rezultat al nerespectării principiului egalităţii de arme şi al principiului contradictorialităţii. În aceste circumstanţe, ea nu vede vreo legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a deficienţelor constatate în atitudinea autorităţilor competente. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Costuri şi cheltuieli

153. Reclamantul a solicitat rambursarea sumei de 6 000 EUR care reprezintă costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. Reprezentanţii reclamantului au făcut trimitere la o recomandare a Baroului avocaţilor din Republica Moldova din 29 decembrie 2005, care stabileşte tarifele orare pentru remunerarea avocaţilor, fără însă a prezenta acest document. Ei au prezentat o lista cu orele petrecute asupra cauzei (o sută şapte ore).

154. Guvernul consideră că pretenţiile reclamantului sunt lipsite de temei. El a menţionat că reclamantul nu a adus probe privind obligaţia de plată a sumei indicate către avocaţi. De asemenea, el a adăugat că atât numărul de ore cât şi suma pretinsă sunt excesive.

155. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care se demonstrează că aceasta au fost suportate în realitate, că au fost necesare şi rezonabile ca mărime. În prezenta cauză, având în considerare documentele care se află la dispoziţia Curţii şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.

C. Dobânda

156. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,

1. Declară admisibilă, cu majoritate de voturi, plângerea întemeiată pe articolul 5 § 4 al Convenţiei privind nerespectarea principiului egalităţii de arme şi al principiului contradictorialităţii;

2. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc încălcarea articolului 5 § 4 al Convenţiei;

3. Hotărăşte, în unanimitate,

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

i. 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;

ii. 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;

b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

4. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor reclamantului cu titlu de satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 22 aprilie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi cu articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia separată a judecătorului Popović este ataşată la prezenta hotărâre.

J.C.M.
M.T.

OPINIA CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI POPOVIĆ

Am votat împreună cu majoritatea pentru încălcarea articolului 5 al Convenţiei, însă, din păcate îmi este imposibil să fiu de acord cu concluzia în ceea ce priveşte plângerea pe marginea înlocuirii avocaţilor reclamantului. În opinia mea, această plângere merita o examinare pe fond, şi, deşi, ea era mai degrabă legată de articolul 6 al Convenţiei. În absenţa unei examinări detaliate, eu nu pot exclude posibilitatea calificării comportamentului judecătorului în raport cu reclamantul la nivel naţional drept un fel de tratament inuman în sensul articolului 3 al Convenţiei.

 

Full & Egal Universal Law Academy