©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a doua
CAUZA ULLENS DE SCHOOTEN ŞI REZABEK
ÎMPOTRIVA BELGIEI
(Cererile nr. 3989/07 şi 38353/07)
Hotărâre
20 septembrie 2011
Definitivă
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ullens de Schooten şi Rezabek împotriva Belgiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din: Danutė Jočienė, preşedinte, Françoise Tulkens, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, András Sajó, Işıl Karakaş, Guido Raimondi, judecători, şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 30 august 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzelor se află două cereri (nr. 3989/07 şi 38353/07) îndreptate împotriva Regatului Belgiei, prin care resortisanţi ai acestui stat („reclamanţii”) au sesizat Curtea la 14 decembrie 2006 şi, respectiv, la 21 august 2007 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). Cererea nr. 38353/07 a fost introdusă de domul Ullens de Schooten („primul reclamant”); cererea nr. 3989/07 a fost introdusă de acesta din urmă şi de domnul Ivan Rezabek („al doilea reclamant”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Eric Cusas, avocat la Bruxelles şi la Paris. Guvernul belgian („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, domnul Marc Tysebaert, consilier general la Serviciul Public Federal al Justiţiei.
3. La 28 august 2008, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererile. În conformitate cu vechiul art. 29 § 3 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul vor fi examinate împreună de către cameră.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
4. Domnii Fernand Ullens de Schooten şi Ivan Rezabek au reşedinţa la Bonlez şi, respectiv, la Bruxelles. Aceştia erau administratori ai unui laborator de biologie clinică autorizat denumit Biorim, care beneficia de intervenţia institutului naţional de asigurări de boală şi invaliditate („INAMI”) pentru finanţarea prestaţiilor sale.
A. Cererea nr. 3989/07
5. La 21 noiembrie 1989, în urma unei denunţări a administraţiei inspecţiei speciale a impozitelor, a avut loc o percheziţie la laboratorul Biorim; reclamanţii au fost arestaţi şi trimişi în detenţie provizorie. Au fost iniţiate urmăriri împotriva lor şi a altor 11 persoane pentru acţiuni legate de gestionarea laboratorului, în special pentru fals şi pentru nerespectarea art. 3 din Decretul regal nr. 143 din 30 decembrie 1982.
Art. 3 din Decretul regal nr. 143 stabilea, în materie de prestaţii de biologie clinică, condiţiile care ar trebui îndeplinite de laboratoarele de analize medicale pentru a le permite clienţilor să beneficieze de rambursarea, de către asigurarea medicală, a prestaţiilor primite. În versiunea sa în vigoare până la 24 mai 2005, acesta prevedea în special că doar laboratoarele gestionate de medici, farmacişti sau licenţiaţi în chimie puteau efectua prestaţii rambursabile.
1.Procedura în faţa instanţei de prim grad din Bruxelles
6. La 29 iunie 1993, judecătorul de instrucţie a închis dosarul. La 3 aprilie 1995, procurorul Regelui şi-a finalizat rechizitoriul şi, la 29 mai 1996, camera de consiliu a emis o ordonanţă de trimitere a reclamanţilor (şi a altor 11 învinuiţi) în faţa instanţei de prim grad din Bruxelles, competentă în materia delictuală.
Intenţia frauduloasă vizată de rechizitoriul de trimitere în judecată pentru infracţiunile de „fals” consta în intenţia de a înşela autorităţile „responsabile cu controlul legislaţiei referitoare la exploatarea laboratoarelor de analize medicale, în special cu controlul dispoziţiilor Decretului regal nr. 143”.
7. Dezbaterile au început la 20 iunie 1997 şi au continuat pe durata a 40 de şedinţe.
8. Diverse fonduri mutuale s-au constituit părţi civile. Acestea căutau reparaţia unui prejudiciu care avea o dublă origine: acestea afirmau că reclamanţii, pe de o parte, au recurs la practica împărţirii onorariilor şi, pe de altă parte, exploataseră în fapt un laborator de biologie clinică încălcând dispoziţiile de la art. 3 din Decretul regal nr. 143. În ceea ce priveşte acest al doilea capăt de cerere, acestea reclamau suma de 19 908 531 euro corespunzând sumei totale a prestaţiilor vărsate laboratorului Biorim între 1 ianuarie 1990 (data intrării în vigoare a Decretului regal nr. 143) şi 16 aprilie 1992 (ultima zi a perioadei infracţionale).
9. Printr-o hotărâre din 30 octombrie 1998, instanţa din materia delictuală a condamnat reclamanţii la pedepse cu închisoarea şi la amenzi pentru diferite infracţiuni comise în cadrul administrării societăţii Biorim. Acesta a constatat în special că între 1 ianuarie 1990 şi 10 iunie 1997, laboratorul fusese exploatat de către primul reclamant deşi acesta nu îndeplinea condiţiile de la art. 3 din Decretul regal nr. 143 şi că acesta din urmă instituise în mod deliberat mecanisme care puteau să ocolească această dispoziţie.
Instanţa a declarat cererile părţilor civile admisibile, dar nu a acordat acestora din urmă decât suma provizorie de 1 euro, din motivul că prejudiciul nu era demonstrat suficient.
2.Procedura în faţa Curţii de Apel Bruxelles
10. În faţa Curţii de Apel Bruxelles, reclamanţii au susţinut mai ales că art. 3 din Decretul regal nr. 143 era incompatibil cu art. 86 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene coroborat cu art. 82 (interzicerea abuzului de poziţie dominantă) şi 43 (libertatea de stabilire) din acelaşi tratat şi ar trebui să fie declarat inaplicabil în temeiul efectului direct şi al supremaţiei dreptului comunitar. Aceştia au cerut, în această privinţă, ca respectiva Curte de Justiţie a Comunităţilor Europene să fie sesizată cu o întrebare preliminară.
11. Printr-o hotărâre din 7 septembrie 2000, Curtea de Apel Bruxelles, după ce a examinat pe fond motivul evocat mai sus, a hotărât că art. 3 din Decretul regal nr. 143 era compatibil cu dreptul comunitar. Aceasta a subliniat în special că „măsurile naţionale susceptibile de a îngreuna sau de a face mai puţin atrăgătoare exercitarea libertăţilor fundamentale garantate de tratat” trebuiau să îndeplinească patru condiţii, care erau îndeplinite în speţă: să se aplice fără discriminare; să se justifice prin motive imperioase de interes general; să poată garanta realizarea obiectivului pe care îl urmăresc; să nu depăşească ceea ce este necesar pentru a-l atinge.
Curtea de apel a decis apoi că „nu este [era] necesar să se adreseze întrebări preliminare”.
12. De altfel, întrucât reclamanţii au prezentat un motiv întemeiat pe o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie datorită duratei procedurii, curtea de apel a constatat „o depăşire a termenului rezonabil, care [nu era] datorat faptelor învinuiţilor, din moment ce cercetarea judecătorească [stagnase] timp de mai multe luni deoarece patru judecători de instrucţie [s-au succedat] şi că a fost nevoie de aproape doi ani pentru a redacta rechizitoriul”. Subliniind că „o pedeapsă foarte severă şi fermă se impunea în sine, datorită gravităţii faptelor şi numărului lor foarte mare, duratei perioadei infracţionale, importanţei sumelor deturnate (...) şi repercusiunilor comportamentului infracţional (...) în domeniul economic şi social”, aceasta a considerat totuşi că era necesar să se ţină seama de depăşirea „termenului rezonabil” şi a decis în consecinţă să adauge pedepselor cu închisoarea o suspendare parţială.
Curtea de apel l-a condamnat astfel – în esenţă pentru fals fiscal – pe primul reclamant la o pedeapsă de cinci ani de închisoare, cu o suspendare de cinci ani pentru partea din pedeapsa principală cu închisoarea care depăşeşte patru ani, precum şi la o amendă de 500 000 franci belgieni (în jur de 12 395 EUR), şi pe al doilea reclamant la trei ani de închisoare cu o suspendare de cinci ani pentru partea din pedeapsa principală care depăşeşte doi ani, precum şi la o amendă de 300 000 franci belgieni (în jur de 7 437 EUR). În ceea ce priveşte cererile părţilor civile, curtea de apel le-a declarat inadmisibile.
3.Prima procedură în recurs
13. Sesizată de reclamanţi şi de părţile civile, Curtea de Casaţie, printr-o hotărâre din 14 februarie 2001 a respins recursurile în măsura în care erau îndreptate împotriva dispoziţiilor penale din hotărârea din 7 septembrie 2000, pronunţându-se, în special că nu era necesar să se sesizeze Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu întrebări preliminare. Aceasta a casat în schimb hotărârea pe partea în care se pronunţa cu privire la acţiunea civilă şi, în această procedură, a trimis cauza în faţa Curţii de Apel Mons.
4.Avizul motivat al Comisiei Europene şi reforma ulterioară a Decretului regal nr. 143
14. La 7 decembrie 1999, primul reclamant prezentase în faţa Comisiei Europene o plângere împotriva statului belgian, argumentând că art. 3 din Decretul regal nr. 143 este incompatibil cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
În mai 2001, Comisia Europeană deschisese procedura privind constatarea unei încălcări prevăzută la art. 226 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi invitase autorităţile belgiene să îi prezinte observaţiile lor privind compatibilitatea art. 3 din Decretul regal nr. 143 cu art. 43 din acest tratat, referitor la libertatea de stabilire.
15. La 17 iulie 2002, Comisia Europeană a adoptat un aviz motivat în care concluziona că art. 3 din Decretul regal nr. 143 nu este compatibil cu art. 43 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Aceasta a solicitat Belgiei să modifice dispoziţia, acesta având ca efect faptul că operatorii care nu sunt belgieni şi doresc să administreze laboratoare de analize de biologie clinică în Belgia şi să se stabilească acolo erau dezavantajaţi în raport cu anumiţi profesionişti belgieni (în special medicii, farmaciştii şi persoanele licenţiate în chimie). Mai precis, conform Comisiei, faptul că doar laboratoarele care respectă condiţiile prevăzute puteau efectua prestaţii rambursabile prin sistemul de asigurări medicale descuraja asiguraţii sociali să se adreseze laboratoarelor care nu corespundeau acestor condiţii şi restrângea astfel efectivitatea libertăţii de stabilire, încălcând art. 43 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
16. Belgia modifică art. 3 din Decretul regal nr. 143 printr-o lege din 24 mai 2005 anulând mai ales toate condiţiile de diplomă în vederea exploatării, în cadrul asigurării de boală şi invaliditate, a unui laborator de biologie clinică.
5.Procedura în faţa Curţii de Apel Mons, instanţa de trimitere
17. La 22 septembrie 2003, părţile scriu Parchetului General de pe lângă Curtea de Apel Mons pentru a solicita organizarea unei şedinţe de control judecătoresc asupra cauzei în faza preliminară judecăţii. Aceasta a fost efectuată între 13 februarie 2004 şi 4 aprilie 2005.
18. Dezbaterea referitoare la rambursarea prestaţiilor de biologie clinică s-a desfăşurat în jurul problemei compatibilităţii cu dreptul comunitar a art. 3 din Decretul regal nr. 143. Conform reclamanţilor, această dispoziţie nu respecta anumite norme din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special cele referitoare la libertatea de stabilire (art. 43 din tratat) şi de circulaţie a capitalurilor (art. 56), la libertatea de a presta servicii (art. 49) şi la normele de liberă concurenţă (art. 82 şi 86). Făcând referire mai ales la avizul Comisiei Europene din 17 iulie 2002 (mai sus), ei au dedus din acesta că art. 3 din Decretul regal nr. 143 nu a putut să producă ab initio niciun efect juridic şi că, obligată să respecte supremaţia dreptului comunitar, curtea de apel nu putea să ţină cont de condamnările penale pronunţate, nici măcar considerându-le simple delicte civile.
Cu titlu subsidiar, cel de-al doilea reclamant a solicitat ca o întrebare preliminară să fie adresată Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene cu privire la conformitatea art. 3 din Decretul regal nr. 143 cu dispoziţiile art. 43, 49, 56, 82 şi 86 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
19. Printr-o hotărâre din 23 noiembrie 2005, curtea de apel a respins motivele reclamanţilor. Aceasta a subliniat în special că avizul motivat al Comisiei Europene din 17 iulie 2002 nu avea forţă obligatorie şi că hotărârea Curţii de Apel Bruxelles din 7 septembrie 2000, având autoritate de lucru judecat în dispoziţiile sale penale, concluziona în special că art. 3 din Decretul regal nr. 143 este compatibil cu dreptul comunitar. Subliniind, în plus, că şi curtea de casaţie, în hotărârea sa din 14 februarie 2001, decisese că nu era necesar să se adreseze întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, aceasta ajuns la aceeaşi concluzie din motivul că astfel de întrebări nu erau „indispensabile pentru a se pronunţa”.
20. Admiţând acţiunile civile, curtea de apel i-a condamnat pe reclamanţi la plata a diferite sume către părţile civile dintre care, solidar, către şase fonduri mutuale, o sumă totală de 1 859 200 euro.
6.Cea de-a doua procedură în faţa Curţii de Casaţie
21. La 1 decembrie 2005, reclamanţii au introdus recurs împotriva hotărârii din 23 noiembrie 2005. Aceştia au reiterat în special motivul conform căruia art. 3 din Decretul regal nr. 143 era incompatibil cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, izvor de drept superior. Aceştia au pledat, în plus, că, dacă Curtea de Casaţie nu constata ea însăşi această incompatibilitate, îi revenea, în temeiul art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, sarcina de a sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu titlu preliminar, adresând o întrebare cu privire la această incompatibilitate, precum şi la soluţia care trebuie dată, în circumstanţele speţei, la conflictul între principiul autorităţii de lucru judecat şi cel al supremaţiei dreptului comunitar. Conform acestora, a reţine, cum făcuse Curtea de Appel Mons, autoritatea de lucru judecat a hotărârii Curţii de Appel Bruxelles în timp ce elemente ulterioare acestei decizii arătaseră că aceasta era eronată, constituia o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat la art. 6 din Convenţie şi, mai ales, a dreptului fiecăruia ca o instanţă imparţială să îi examineze cauza.
22. Printr-o hotărâre din 14 iunie 2006, Curtea de Casaţie a respins recursurile reclamanţilor. Aceasta a amintit în special principiul conform căruia autoritatea de lucru judecat în materie penală interzice instanţei sesizate cu privire la acţiunea civilă ulterioară să repună în discuţie ceea ce a fost judecat definitiv, cu certitudine şi cu necesitate de către instanţa penală, cu privire la existenţa unui fapt care formează temeiul comun al acţiunii civile şi al acţiunii publice. Curtea de Casaţie a dedus din aceasta că astfel, Curtea de Appel Mons considerase în mod pertinent concluzia hotărârii Curţii de Apel Bruxelles din 7 septembrie 2000 referitoare la conformitatea art. 43 din Decretul regal nr. 143 cu dreptul comunitar ca fiind impusă în temeiul acestui principiu.
De altfel, Curtea de Casaţie a considerat că întrebarea dacă principiul supremaţiei dreptului comunitar trebuia să primeze asupra principiului autorităţii lucrului judecat fusese deja tranşată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în hotărârile Eco Swiss China Time Ltd şi Benetton International NV (C-126/97) din 1 iunie 1999 şi Rosemarie Kapferer c. Schlank & Schlick GmbH (C-234/04) împotriva Schlank & Schlick GmbH (C-234/04) din 16 martie 2006. Aceasta a evidenţiat, în această privinţă că Curtea din Luxemburg concluzionase în aceste hotărâri că cel de-al doilea principiu se impunea, subliniind că „dreptul comunitar nu [impunea] unei instanţe naţionale să respingă aplicarea normelor de procedură interne conferind autoritate de lucru judecat unei decizii chiar dacă aceasta permitea remedierea unei încălcări a dreptului comunitar prin decizia în cauză” şi precizase în cauza Kapferer că „obligaţia organismului în cauză, conform art. 10 CE, de a reexamina o decizie definitivă care ar părea că a fost adoptată contrar dreptului comunitar [era subordonată] în special condiţiei ca organismul menţionat să dispună, în temeiul dreptului naţional, de capacitatea de a reveni asupra acestei decizii”. Curtea de Casaţie a dedus de aici că „nu [era] necesar să se prezinte din nou Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene aspectul de drept pe care îl [rezolvase] astfel, oricare ar fi natura procedurilor care [generaseră] jurisprudenţa sa şi chiar în lipsa unei stricte identităţi a întrebărilor în litigiu”.
B. Cererea nr. 38353/07
23. La 18 martie 1999, Ministrul Sănătăţii Publice a adoptat un decret care suspenda autorizarea laboratorului pentru o perioadă de 12 luni. Făcând trimitere la hotărârea instanţei competente în materie delictuală din Bruxelles din 30 octombrie 1998 (pct. 9 de mai sus), această decizie se întemeia pe nerespectarea Decretului regal nr. 143.
Societarea Biorim a introdus în zadar o plângere administrativă: suspendarea a fost confirmată printr-o decizie ministerială din 9 iulie 1999.
24. Între timp, la 8 iunie 2000, un nou decret ministerial prelungise suspendarea autorizaţiei pentru o perioadă de 12 luni „datorită continuării încălcărilor art. 3 din Decretul regal nr. 143”.
Printr-un decret din 24 iulie 2000, ministrul a respins plângerea administrativă introdusă de societatea Biorim şi a confirmat suspendarea, din motivul că nu se încheiase situaţia care justificase prima suspendare a autorizaţiei, reclamantul continuând să conducă de facto laboratorul.
25. La 13 septembrie 1999 şi 21 septembrie 2000, societatea Biorim a sesizat Consiliul de Stat cu cereri în anularea decretelor ministeriale din 9 iulie 1999 (G/A 85.522/VI-15.170; în continuare, „prima procedură”) şi 24 iulie 2000 (G/A 94.649/VI-15.635; în continuare, „a doua procedură”).
26. Reclamantul s-a constituit intervenient.
27. Societatea Biorim, precum şi reclamantul au susţinut în special că art. 3 din Decretul regal nr. 143, pe care erau întemeiate decretele contestate, era contrar art. 43 (libertatea de stabilire), 49 (libertatea de a presta servicii) şi 56 (libera circulaţie a capitalurilor) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, precum şi art. 86 coroborat cu art. 82 (interzicerea abuzului de poziţie dominantă), 43, 49 sau 56. Aceştia au dedus că decretele menţionate erau lipsite de un temei admisibil şi, în consecinţă, trebuia ca acestea să fie anulate.
Cu titlu subsidiar, reclamantul a solicitat Consiliului de Stat să sesizeze Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu întrebări preliminare vizând să determine dacă articolele menţionate anterior din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene trebuiau interpretate ca împiedicând aplicarea unei legislaţii care comportă diferitele restricţii prevăzute la art. 3 din Decretul regal nr. 143.
28. În raportul său din 22 septembrie 2005, auditorul a declarat motivul ca fiind fondat şi a decis anularea decretelor atacate datorită lipsei de conformitate a art. 3 din Decretul regal nr. 143 cu dreptul comunitar.
Auditorul a amintit mai întâi că instanţele belgiene sunt obligate să refuze să aplice dispoziţiile de drept intern contrare dispoziţiilor de drept internaţional cu efect direct; acest lucru este valabil pentru legislaţiile naţionale referitoare la prestaţiile dispensate de laboratoarele de biologie medicală, care trebuie să fie compatibile cu normele de drept comunitar în materie de libertate de stabilire şi de libertate de a presta servicii, din moment ce Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a considerat că aceste norme se aplică prestaţiilor de acest tip (CJCE, 11 martie 2004, C-496/01). Acesta a adăugat că nu se putea întemeia un argument în speţă dintr-o pretinsă absenţă a legăturii cu comerţul între două state comunitare – cu atât mai puţin cu cât, conform acestuia, existau elemente de această natură – pentru a concluziona că aceste dispoziţii sunt neaplicabile, amintind în această privinţă jurisprudenţa Curţii din Luxemburg conform căreia libertăţile fundamentale stabilite de dreptul comunitar care se pot aplica şi efectelor potenţiale ale unei reglementări, acestea nu pot fi înlăturate doar pentru că nu a existat încă un caz concret care să prezinte o legătură cu un alt stat membru (CJCE, C-321/94 – C-324/94). Acesta a continuat amintind că „măsurile naţionale susceptibile de a obstrucţiona sau de a face mai puţin atrăgătoare exercitarea acestor libertăţi fundamentale” nu sunt admisibile decât în măsura în care, în special, acestea nu depăşesc ceea ce este necesar pentru a atinge scopul urmărit; or, în speţă, pe de o parte, art. 3 din Decretul regal nr. 143 împiedica şi făcea mai puţin atrăgătoare exercitarea libertăţilor de stabilire, de prestare a serviciilor, şi de circulaţie a capitalurilor în domeniul exploatării laboratoarelor de biologie clinică; pe de altă parte, măsura pusă în aplicare era disproporţionată în raport cu scopul urmărit – evitarea unui supraconsum al prestaţiilor de biologie clinică - acesta putând fi atins prin mijloace mai puţin restrictive pentru libertăţi.
29. Prin două hotărâri din 21 februarie 2007, Consiliul de Stat a decis să respingă motivul întemeiat pe o încălcare a articolelor menţionate anterior din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Consiliul de Stat a amintit mai întâi că art. 86 alin. (1) din tratat dispune că „În ceea ce privește întreprinderile publice și întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive, statele membre nu adoptă și nu mențin nici o măsură care contravine normelor prezentului tratat și, în special, celor prevăzute la articolul 12 și la art. 81-89”. Constatând că laboratoarele vizate la art. 3 din decretul regal nr. 143 nu intră în aceste categorii, acesta a concluzionat că art. 86 din tratat nu este aplicabil în speţă.
În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii din tratat invocate în motiv, Consiliul de Stat a amintit jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, conform căreia normele din tratat în materie de liberă circulaţie a persoanelor şi a serviciilor nu vizează obstacolele care li se aplică resortisanţilor dintr-un stat membru pe teritoriul acestuia atunci când situaţia în care se găsesc nu prezintă nici un factor de legătură cu vreuna dintre aceste situaţii vizate de dreptul comunitar. Or, conform Consiliului de Stat, litigiul nu comporta în speţă elemente de extraneitate susceptibile de a justifica aplicarea dreptului comunitar. În această privinţă, acesta a precizat cele ce urmează:
„ (...) Având în vedere că societatea [Biorim] este o societate de drept belgiană şi că aceasta îşi exercită activităţile în Belgia; că operând pe piaţa belgiană aceasta nu a făcut uz nici de libertatea de stabilire, nici de libertatea de a presta servicii, stabilite la art. 43 şi 49 din Tratatul CE; că circumstanţa, pretinsă (...) că resortisanţii comunitari stabiliţi în alte state membre ar putea recurge la serviciile [societăţii Biorim], nu constituie, pentru aceasta, un factor de legătură cu dreptul comunitar în sensul jurisprudenţei, amintite mai sus, a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Având în vedere că [reclamantul] este belgian şi că pentru exploatarea laboratorului [societăţii Biorim], nu a făcut uz de libertatea de circulaţie în interiorul Comunităţii Europene; că dacă rezultă din deciziile penale că acesta a utilizat „manevre financiare” prin intermediul mai ales al societăţii luxemburgheze [T.], acest element nu intervine deloc în motivaţia actului atacat; că, într-adevăr, acesta nu reproşează deloc [societăţii Biorim] că a fost exploatată de societatea menţionată şi nici că a fost finanţată din capitaluri din străinătate, ci că a fost exploatată în fapt de [reclamant], în timp ce acesta nu era titular al uneia dintre calificările cerute pentru exploatarea acesteia, astfel cum reiese din hotărârile penale; că situaţia [reclamantului] în această privinţă se cantonează exclusiv în sfera internă. (...)”.
Consiliul de Stat a refuzat, în plus, să adreseze Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene întrebările preliminare formulate de reclamant, subliniind cele ce urmează:
„(...) art. 234 din Tratatul CE nu obligă instanţele ale căror decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac în dreptul intern să adreseze o întrebare de interpretare a dreptului comunitar ridicată în faţa lor dacă întrebarea nu este relevantă, adică, în cazurile în care răspunsul la această întrebare, oricare ar fi, nu ar putea avea nicio influenţă asupra soluţionării litigiului; că la fel este atunci când întrebarea ridicată este material identică cu o întrebare care deja a făcut obiectul unei decizii cu titlu preliminar într-o speţă analogă, atunci când există o jurisprudenţă stabilită a Curţii care rezolvă aspectul de drept în cauză, chiar în lipsa unei stricte identităţi a întrebărilor în litigiu, sau în cazul în care aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o evidenţă care nu lasă loc pentru nicio îndoială rezonabilă asupra modului de rezolvare a întrebării ridicate (...); că în prezenta speţă, nu există nicio îndoială rezonabilă în ceea ce priveşte inaplicabilitatea art. 86 alin. (1) din Tratatul CE laboratoarelor vizate la art. 3 (...) din Decretul regal nr. 143 (...); că, în plus, pentru motivele care au fost expuse, un răspuns al Curţii referitor la interpretarea art. 43, 49 şi 56 din Tratatul CE nu ar putea avea nicio influenţă asupra prezentului litigiu (...)”.
30. Societatea Biorim dezvolta, în plus, mai ales, un motiv întemeiat pe o nerespectare a art. 10 şi 11 din Constituţie referitoare la egalitatea în faţa legii şi la interzicerea discriminării.
Consiliul de Stat a considerat că, deşi societatea Biorim denunţa o diferenţă de tratament între, pe de o parte, resortisanţii belgieni stabiliţi în Belgia şi, pe de altă parte, cei stabiliţi în alte state membre şi resortisanţii altor state membre, cei din urmă având în baza dreptului comunitar mai multe drepturi şi garanţii în contextul aplicării art. 3 din Decretul nr. 143, era vorba de un motiv nou care, ridicat în memoriul în replică, era tardiv şi inadmisibil.
În măsura în care societatea Biorim susţinea că rezervând intervenţia asigurării medicale pentru laboratoarele exploatate de medici, farmacişti sau de licenţiaţi în chimie, art. 3 din Decretul regal nr. 143 instaura, între aceste persoane şi ceilalţi operatori economici o diferenţă de tratament interzisă, Consiliul de Stat a considerat că era necesar să suspende pronunţarea pentru a adresa, în această privinţă, o întrebare preliminară Curţii Constituţionale. Curtea Constituţională a răspuns printr-o hotărâre din 19 decembrie 2007 că această dispoziţie nu încălca art. 10 şi 11 din Constituţie.
31. De altfel, în cadrul celei de-a doua proceduri, Consiliul de Stat a redeschis parţial dezbaterile dând auditorului sarcina de a urmări cercetarea şi de a efectua un raport complementar asupra motivelor neîntemeiate pe o încălcare a dreptului comunitar.
Auditorul a concluzionat că decretul ministerial din 24 iulie 2000 trebuie anulat pentru motive privind motivarea actului atacat, fără legătură cu motivele dezvoltate de reclamant în faţa Curţii.
32. Consiliul de Stat a respins cererile prin două hotărâri din 10 septembrie şi 22 decembrie 2008.
II. Dreptul intern şi dreptul comunitar relevante
33. Art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii europene (este vorba despre fostul art. 177 şi, începând cu 1 decembrie 2009, de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) prevede sesizarea cu titlu preliminar a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în următoarele condiţii:
„Curtea de Justiție este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea prezentului tratat;,
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile Comunității (...);
(...)
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții de Justiție să se pronunțe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea de Justiție.”
34. În cauza S.r.l. CILFIT şi Lanificio di Gavardo S.p.a. împotriva Ministerului Sănătăţii (283/81, Rep. 1982, p. 3415) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a fost sesizată de Curtea de Casaţie din Italia cu întrebarea dacă cel de-al treilea paragraf din art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (fostul art. 177) a stabilit o obligaţie de trimitere care nu permite instanţei naţionale să aducă o apreciere oarecare asupra temeiniciei întrebării adresate, sau dacă subordonează această obligaţie existenţei prealabile a unei îndoieli de interpretare rezonabile.
În hotărârea sa, Curtea Justiţie precizează în primul rând ceea ce urmează:
„(...) 6. În temeiul paragrafului 2 din [art. 234] orice instanţă a unui stat membru „poate”, dacă estimează că o decizie asupra unei probleme de interpretare este necesară pentru a-şi emite hotărârea, să solicite Curţii de Justiţie să se pronunţe cu privire la această întrebare. Conform paragrafului 3, atunci când o problemă de interpretare este ridicată într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac în dreptul intern, această instanţă „este obligată” să sesizeze Curtea de Justiţie.
7. Această obligaţie de sesizare se înscrie în cadrul cooperării, instituite pentru a asigura buna aplicare şi interpretarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre, între instanţele naţionale, în calitatea lor de instanţe responsabile de aplicarea dreptului comunitar, şi Curtea de Justiţie. Paragraful 3 din art. [234] vizează, mai precis, să se evite stabilirea unor divergenţe de jurisprudenţă în interiorul Comunităţii asupra problemelor de drept comunitar. Sfera de aplicare a acestei obligaţii trebuie, prin urmare, să fie evaluată după aceste scopuri, în funcţie de competenţele respective ale instanţelor naţionale şi ale Curţii de Justiţie, atunci când o astfel de problemă de interpretare este ridicată în sensul art. [234].
8. În acest cadru, este necesar să se precizeze sensul comunitar al expresiei „În cazul în care o asemenea chestiune se invocă ” pentru a stabili în ce condiţii o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie.
9. În această privinţă, este necesar în primul rând să se remarce că art. [234] nu constituie o cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu pendinte în faţa unei instanţe naţionale. Nu este, deci, suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare a dreptului comunitar pentru ca instanţa vizată să fie obligată să considere că s-a adresat o întrebare în sensul art. [234]. (...) ”
Curtea de Justiţie subliniază în continuare că instanţele ale căror decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac se bucură de aceeaşi putere de apreciere ca toate celelalte instanţe naţionale în ceea ce priveşte problema „în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre”. Aceasta deduce că acestea nu sunt obligate să trimită o întrebare care ţine de interpretarea dreptului comunitar adresată în faţa lor în următoarele cazuri: 1) În cazul în care întrebarea nu este determinantă, adică în cazurile în care răspunsul, oricare ar fi el, nu ar putea avea nicio influenţă asupra soluţionării litigiului; 2) în cazul în care întrebarea este material identică cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei decizii cu titlu prejudicial într-o speţă analogă, sau în cazul în care există o jurisprudenţă stabilită de Curtea de Justiţie care rezolvă aspectul de drept în cauză, oricare ar fi natura procedurilor care au dus la această jurisprudenţă, chiar şi în lipsa unei stricte identităţi a întrebărilor în litigiu; 3) în cazul în care aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o evidenţă care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile asupra modului de rezolvare a întrebării adresate (înţelegându-se că înainte de a concluziona că o astfel de situaţie există, instanţa naţională trebuie să fie convinsă că aceeaşi evidenţă s-ar impune şi instanţelor din celelalte state membre şi Curţii de Justiţie: doar dacă aceste condiţii sunt îndeplinite instanţa naţională se poate abţine de la a transmite această întrebare Curţii de Justiţie şi o poate rezolva sub propria sa responsabilitate).
Hotărârea concluzionează după cum urmează (pct. 21):
„(...) art. [234] paragraful 3 trebuie interpretat în sensul că o instanţă ale cărei decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac în dreptul intern este obligată, atunci când i se prezintă o întrebare de drept comunitar, să îşi respecte obligaţia de a sesiza, cu excepţia cazului în care aceasta a constatat că întrebarea prezentată nu este relevantă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o evidenţă care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de eventualităţi trebuie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea sa şi de riscul de divergenţe de jurisprudenţă în interiorul Comunităţii”.
35. Art. 43, 49, 56, 82 şi 86 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Titlul III „Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor”) sunt redactate astfel:
Art. 43
„În conformitate cu dispozițiile care urmează, sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților în înțelesul articolului 48 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile..”
Art. 49
„În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Comunității cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat al Comunității decât cel al beneficiarului serviciilor.
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate extinde beneficiul dispozițiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanți ai unui stat terț și sunt stabiliți în cadrul Comunității.”
Art. 56
„(1). În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.
2. În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind plățile între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.”
Art. 82
„Este incompatibilă cu piața comună și interzisă, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața comună sau pe o parte semnificativă a acesteia.
(...)”
Art. 86
„ (1). În ceea ce privește întreprinderile publice și întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive, statele membre nu adoptă și nu mențin nici o măsură care contravine normelor prezentului tratat și, în special, celor prevăzute la articolul 12 și la articolele 81-89”.
(...) ”
36. Articolul 21ter din titlul preliminar din Codul de procedură penală este redactat astfel:
„ Dacă durata urmăririlor penale depăşeşte termenul rezonabil, instanţa poate pronunţa condamnarea printr-o simplă declaraţie de culpabilitate sau poate pronunţa o pedeapsă inferioară pedepsei prevăzute de lege (...).”
În drept
I. Cu privire la conexarea cererilor
37. Constatând că cererile înregistrate cu nr. 3989/07 şi 38353/07 îşi au originea în aceleaşi fapte, Curtea estimează, în circumstanţele cauzei, că este necesar să fie conexate în conformitate cu art. 42 alin. 1 din regulamentul său.
II. Cu privire la pretinsele încălcări ale dreptului la un proces echitabil
38. În cererea nr. 3989/07, reclamanţii denunţă o încălcare de către instanţele judiciare a dreptului lor la un proces echitabil. Aceştia reproşează Curţii de Apel Mons că nu a ţinut cont de incompatibilitatea art. 3 din Decretul regal nr. 143 cu dreptul comunitar în timp ce această incompatibilitate era certă şi determina chiar existenţa prejudiciului pretins de părţile civile. Aceştia reproşează Curţii de Casaţie că a considerat că concluzia Curţii de Apel Bruxelles referitoare la aceeaşi întrebare nu mai putea fi contestată în cadrul celui de-al doilea recurs din motivul (pretins) că nu fusese contestat în cadrul primului recurs, că a concluzionat eronat că prevalează regula autorităţii de lucru judecat asupra principiului supremaţiei dreptului comunitar şi că a refuzat să dea curs cererii lor vizând ca Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene să fie interogată cu titlu preliminar cu privire la compatibilitatea art. 3 din Decretul regal nr. 143 cu dreptul comunitar şi la prevalenţa principiului supremaţiei dreptului comunitar asupra principiului autorităţii de lucru judecat. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie, potrivit căruia:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale [...] de către o instanţă independentă şi imparţială [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
39. În cererea nr. 38353/07, primul reclamant denunţă suplimentar o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în cadrul procedurii în faţa Consiliului de Stat, care rezultă din faptul că acesta din urmă a omis să ţină cont de ilegalitatea totuşi manifestă a art. 3 din Decretul regal nr. 143 cu privire la dreptul comunitar şi a refuzat să sesizeze cu titlu preliminar Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu această întrebare. În observaţiile complementare din 11 iunie 2009, acesta adaugă că acest refuz este cu atât mai arbitrar cu cât Consiliul de Stat nu a respectat principiul contradictorialităţii omiţând să invite părţile să dezbată sfera de aplicare a jurisprudenţei comunitare pe care s-a bazat. În afară de art. 6 § 1 menţionat anterior, reclamantul invocă art. 13, conform căruia:
Art. 13
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
B. Argumentele părţilor
1.Guvernul
40. Guvernul subliniază că reiese din hotărârea Cilfit a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene (menţionată anterior) că, în faţa unei cereri de sesizare a acestei instanţe cu titlu preliminar, în ciuda modului de redactare al art. 234 paragraful 3 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, „instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern”, precum Consiliul de Stat şi Curtea de Casaţie, dispun de puterea de a aprecia dacă o decizie a Curţii din Luxemburg asupra unui aspect de drept comunitar este necesară pentru a le permite să îşi pronunţe decizia.
Guvernul precizează că printre cazurile enumerate de hotărârea Cilfit în care aceste instanţe interne nu sunt sub incidenţa obligaţiei de sesizare figurează cel în care problema de drept comunitar ridicată nu este relevantă, cel în care chiar în absenţa unei stricte identităţi a întrebărilor dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări a Curţii din Luxemburg („act clarificat”), şi cel în care aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o evidenţă care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile („act clar”).
41. Conform Guvernului, care subliniază că nu îi revine Curţii sarcina de a decide dacă instanţele belgiene au făcut o aplicare corectă a dreptului comunitar, deciziile adoptate în speţă de către Consiliul de Stat şi Curtea de Casaţie se înscriu în aceste scenarii.
42Acesta aminteşte în această privinţă că cererea referitoare la sesizarea Curţii de Justiţie formulată în faţa Consiliului de Stat privea întrebări care vizau să determine dacă art. 43, 49, 56 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene coroborate cu art. 86 precum şi cu art. 82 constituiau un obstacol pentru aplicarea art. 3 din Decretul regal nr. 143 din 30 decembrie 1982.
Or, înalta instanţă a considerat că laboratoarele vizate de Decretul regal nr. 143 nu erau întreprinderi publice şi nici nu beneficiau de drepturi exclusive sau speciale în sensul art. 86 din tratat şi că nu era nicio îndoială rezonabilă în ceea ce priveşte inaplicabilitatea acestei dispoziţii. Consiliul de Stat se afla, astfel, în prezenţa unui „act clar”, justificând că nu dă curs cererii de întrebare preliminară.
Înalta instanţă s-a bazat apoi pe jurisprudenţa Curţii din Luxemburg conform căreia dispoziţiile din tratat în materie de liberă circulaţie nu pot fi aplicate unei „situaţii pur interne a unui stat membru”, adică o situaţie „ale cărei elemente se cantonează în totalitate în interiorul unui singur stat membru” sau care, cu alte cuvinte, nu prezintă un „element de legătură” cu una dintre situaţiile vizate de dreptul comunitar. Constatând în speţă la sfârşitul unui raţionament cu motivaţie amplă absenţa elementului de extraneitate care conectează litigiul cu dreptul comunitar, aceasta a concluzionat că întrebarea referitoare la compatibilitatea art. 3 din Decretul regal nr. 143 cu art. 43, 49 şi 56 din tratat era fără influenţă asupra soluţionării litigiului, şi că nu era, deci, necesar să o adreseze Curţii de Justiţie.
43. Conform Guvernului, dispoziţiile de drept comunitar invocate fiind inaplicabile, susţinerile primului reclamant referitoare la incompatibilitatea art. 3 din Decretul regal nr. 143 cu dreptul comunitar şi teza sa conform căreia Consiliul de Stat ar fi trebuit să tragă o concluzie din aceasta sunt lipsite de relevanţă.
44. În ceea ce priveşte procedura în faţa Curţii de Casaţie, Guvernul aminteşte mai întâi de Curtea de Apel Mons căreia i-a fost retrimisă hotărârea şi care s-a pronunţat după casarea acţiunii civile a hotărârii Curţii de Apel Bruxelles din 7 septembrie 2000, şi că aceasta a judecat ţinând cont de această hotărâre care, având autoritatea de lucru judecat în acţiunea sa penală, concluziona în special că art. 3 din Decretul regal nr. 143 este compatibil cu dreptul comunitar. Guvernul insistă asupra faptului că hotărârea din 7 septembrie 2000 era amplu motivată, ceea ce arăta că Curtea de Appel din Bruxelles s-a aplecat în detaliu asupra întrebării şi că nu a existat niciun aspect arbitrar.
Guvernul aminteşte, apoi, că întrebarea preliminară pe care reclamanţii o doresc să fie adresată privea, în acest context, autoritatea de lucru judecat al unei decizii judiciare adoptată contrar dreptului comunitar. Or, în hotărârea sa din 14 iunie 2006, Curtea de Casaţie a considerat în mod legitim că reieşea din hotărârile Eco Swiss din 1 iunie 1999 (C-126/97) şi Kapferer din 16 martie 2006 (C-234/04) ale Curţii de Justiţie că dreptul comunitar nu impunea instanţelor să îndepărteze aplicarea normelor de procedură interne care conferă autoritatea de lucru judecat unei decizii, chiar dacă acest lucru trebuia să permită remedierea unei încălcări a dreptului comunitar prin decizia în cauză. Acesta precizează că, dacă Curtea din Luxemburg pune principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii ca rezervă la supremaţia autorităţii de lucru judecat, aceste principii sunt respectate în speţă din moment ce reclamanţii au posibilitatea de a iniţia o procedură de revizuire a hotărârii Curţii de Apel Mons în scopul unei aplicări corecte a dreptului european.
Pe scurt, conform Guvernului, nu doar jurisprudenţa Curţii din Luxemburg era clară cu privire la punctul pe care reclamanţii doreau să îl vadă prezentat în faţa ei ci, în plus, întrebarea făcuse deja obiectul unei decizii cu titlu preliminar într-o speţă analogă.
45. Guvernul admite că reclamanţii au fost condamnaţi penal, irevocabil de la hotărârea Curţii de Casaţie din 14 februarie 2001, în parte pe baza unei dispoziţii care pare a fi ilegală în ceea ce priveşte dreptul comunitar. În această situaţie, acesta subliniază că avizul motivat al Comisiei Europene din 17 iulie 2002 este ulterior şi lipsit de autoritate şi că legea din 24 mai 2005 de modificare a art. 3 din Decretul regal nr. 143 nu are efect retroactiv. Cum s-a indicat mai sus, acesta estimează – totuşi fără a invoca o excepţie de inadmisibilitate – că, în acest context normativ foarte special, în faţa autorităţii de lucru judecat a hotărârii din 14 februarie 2001, reclamanţii ar fi putut să depună o cerere de revizuire a procesului penal. Acesta precizează că deşi condiţiile de introducere a unei astfel de cereri sunt foarte restrictive, acestea nu sunt „exagerat de dificile”. Conform acestuia, această posibilitate permite păstrarea principiului efectivităţii care interzice ca exercitarea drepturilor pe care persoanele de drept privat le au în baza dreptului european să fie făcută imposibilă sau excesiv de dificilă de către dreptul procesual al statelor membre.
46. Guvernul adaugă – fără a mai invoca o excepţie de inadmisibilitate – că, fiind vorba atât de procedura în faţa instanţei administrative cât şi de procedura în faţa instanţei judecătoreşti, reclamanţii ar fi putut de asemenea iniţia în Belgia o acţiune în responsabilitate împotriva statului pentru aplicarea şi interpretarea necorespunzătoare a dreptului european în funcţia judecătorească. Făcând trimitere în special la hotărârea Gerhard Köbler împotriva Austriei a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (30 septembrie 2003, C-224/01, Rec. , p. I-10239), acesta aminteşte în această privinţă că statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate să repare prejudiciile cauzate persoanelor de drept privat prin încălcările dreptului comunitar care le sunt imputabile atunci când norma de drept încălcată are ca obiect conferirea de drepturi către persoanele de drept privat, când încălcarea este caracterizată suficient şi când există o legătură de cauzalitate directă între încălcare şi prejudiciul suferit. Conform Guvernului, aceasta ar fi dat oportunitatea reclamanţilor să solicite pentru ultima dată instanţei belgiene să sesizeze Curtea de Justiţie cu întrebările lor preliminare.
2.Reclamanţii
47. Reclamanţii amintesc că reiese din art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene că instanţele de ultim grad au obligaţia să sesizeze Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu titlu preliminar pentru orice problemă de interpretare a tratatului şi subliniază că excepţiile admise de jurisprudenţa comunitară Cilfit trebuie înţelese în mod restrictiv. Aceştia subliniază, de asemenea, că obiectul acestei dispoziţii este de a institui o cooperare între instanţele naţionale şi Curtea de la Luxemburg pentru a „preveni divergenţele în interpretarea dreptului comunitar şi a asigura aplicarea uniformă a acestuia în toate statele membre” Aceştia adaugă că art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene pune în sarcina statelor membre o obligaţie de cooperare şi de asistenţă loială cu privire la Comunitate şi, în mod singular, la obiectivul de interpretare uniformă a dreptului comunitar, şi că un refuz al unei trimiteri preliminare bazat pe o interpretare eronată a dreptului comunitar, sau pe o apreciere evident eronată a „lipsei de îndoială” sau a „evidenţei referitoare la o întrebare de drept comunitar”, constituie o încălcare a art. 10 şi 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene coroborate.
Reclamanţii susţin că refuzul de trimitere preliminară de care s-au lovit i-a privat în mod arbitrar de protecţia dreptului comunitar şi de accesul lor la „instanţa legală” („cea la care aveau dreptul”) şi că au fost împiedicaţi să beneficieze de o protecţie jurisdicţională eficientă din moment ce acest refuz provenea de la instanţele naţionale de ultim grad şi că exista o îndoială asupra interpretării dreptului comunitar de care depindea soluţionarea litigiului. Conform acestora, simpla existenţă a acestei îndoieli, oricât ar fi de mică, conferă acestor refuzuri de trimitere un caracter arbitrar.
48. În ceea ce priveşte strict procedura în faţa Curţii de Casaţie, reclamanţii consideră că, pentru a respinge cererea lor de trimitere preliminară, înalta instanţă a estimat în mod eronat că Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene tranşase deja problema conflictului între principiul autorităţii de lucru judecat şi cel al supremaţiei dreptului comunitar în favoarea primului. În opinia acestora, hotărârea Kapferer la care aceasta se referă în această privinţă vizează doar ipoteza în care o instanţă dorea „să reexamineze” şi să „anuleze” o decizie jurisdicţională care a primit autoritate de lucru judecat care s-a dovedit contrară dreptului comunitar. Or, întrebarea preliminară care doreau să fie adresată privea un alt caz: cel în care instanţa internă este solicitată nu pentru a reexamina sau pentru a anula o astfel de decizie contrară dreptului comunitar, ci pentru a adopta o altă decizie bazată pe aceasta şi a încălca astfel încă o dată dreptul comunitar. În absenţa unei jurisprudenţe comunitare care să precizeze care dintre principiile menţionate mai sus ar trebui să primeze într-un astfel de caz, Curtea de Casaţie nu putea concluziona că aplicarea dreptului comunitar se impunea cu o astfel de evidenţă încât nu exista nicio îndoială rezonabilă asupra modului de rezolvare a întrebării adresate; aceasta era, deci, obligată în temeiul art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene să sesizeze Curtea din Luxemburg în această privinţă.
Reclamanţii invocă, în plus, un argument referitor la faptul că, prin urmare, în hotărârea Olimpliclub din 3 septembrie 2009 (C-2/08), Curtea de Justiţie a concluzionat, în sensul tezei lor, că dacă o decizie definitivă eronată în ceea ce priveşte dreptul comunitar nu trebuia în mod necesar să fie reformulată sau anulată, aceasta trebuia cel puţin să nu servească drept fundament pentru alte decizii.
49. Reclamanţii pun apoi accentul pe imposibilitatea de a introduce o cerere de revizuire, având în vedere condiţiile stricte şi restrictive ale acestei acţiuni extraordinare. Ar avea nevoie în special să demonstreze survenirea unui fapt sau a unei circumstanţe materiale noi, ceea ce nu sunt nici eroarea de drept comisă de instanţa care a pronunţat condamnarea, nici stabilirea de către jurisprudenţă a unei soluţii juridice noi. În mod necesar, la fel se întâmplă cu o opinie juridică precum cea exprimată în speţă în avizul motivat al Comisiei Europene din 17 iulie 2002, cu atât mai mult cu cât un astfel de aviz nu este constrângător.
Ei adaugă că au iniţiat în iulie 2007 o acţiune în daune-interese în faţa Tribunalului de Primă Instanţă din Bruxelles pentru încălcarea dreptului comunitar de către statul pârât – care a fost declarată parţial inadmisibilă ca prescrisă în 2009 – dar precizează că această cale nu permite o reparaţie a încălcării art. 6 § 1 care decurge din refuzul arbitrar al Curţii de Casaţie si al Consiliului de Stat de a sesiza Curtea de Justiţie cu întrebările lor preliminare.
50. Refuzul Consiliului de Stat de a sesiza Curtea de Justiţie cu titlu preliminar în ceea ce priveşte aplicarea art. 43, 49 şi 56 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, din motivul caracterului „pur intern” al situaţiei, ar fi de asemenea arbitrar. În primul rând, deoarece abordarea înaltei instanţe administrative în această privinţă era izolată, instanţele judiciare necontestând în speţă aplicabilitatea acestor dispoziţii. În al doilea rând, deoarece Consiliul de Stat nu a urmat poziţia ferm stabilită de auditorul său, care a concluzionat că sunt aplicabile. În al treilea rând, deoarece acesta a ignorat astfel orientările pe care le dăduse în mod expres Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene la colocviul Asociaţiei Consiliilor de Stat şi al instanţelor administrative supreme ale Uniunii Europene care a avut loc la Helsinki la 20 - 21 mai 2002, conform cărora era de dorit să se dea o interpretare foarte restrictivă a noţiunii de „situaţie pur internă”, să se amplifice efectele trimiterii preliminare şi să se garanteze întreaga sferă de aplicare a dreptului comunitar. În al patrulea rând, deoarece presupunând că art. 3 din Decretul regal nr. 143 nu se aplică în acelaşi fel resortisanţilor belgieni şi altor resortisanţi comunitari, s-a plecat de la principiul că legislatorul decisese să creeze o discriminare în sens contrar chiar dacă nu aceasta fusese intenţia sa. În al cincilea rând, deoarece concluzia sa se bazează pe o eroare de drept în ceea ce priveşte sfera de aplicare a conceptului de „situaţie pur internă”.
Cu privire la acest ultim punct, reclamanţii subliniază mai întâi că jurisprudenţa comunitară a evoluat. În timp ce Curtea din Luxemburg considera în mod tradiţional că dreptul comunitar nu putea fi aplicat într-o acţiune principală lipsită de orice element de extraneitate, situaţiile „pur interne” fiind cele „care nu comportă niciun element de natură să aibă legătură cu câmpul de aplicare a dreptului comunitar”, aceasta a recunoscut în hotărârea Pistre şi alţii din 7 mai 1997 (C-321/94 - C-324/94) posibilitatea de a aplica normele de liberă circulaţie a mărfurilor în situaţii chiar în aparenţă pur interne din moment ce măsura naţională în cauză are un caracter discriminatoriu şi împiedică, cel puţin potenţial, comerţul intercomunitar: criteriul legăturii cu dreptul comunitar include astfel orice efect potenţial al reglementării în litigiu. (Conform reclamanţilor, respingerea acestei referinţe de către Consiliul de Stat din motivul că această hotărâre priveşte libera circulaţie a mărfurilor şi nu, precum în speţă, libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor şi a capitalurilor nu găseşte nicio justificare.) Curtea de Justiţie a confirmat apoi aplicarea jurisprudenţei Pistre pentru măsurile naţionale „nedistinct” aplicabile în hotărârea Guimont din 5 decembrie 2000 (C-448/98), apoi a extins acest raţionament la libera circulaţie a capitalurilor (hotărârea Reisch, 5 martie 2002, C-515/99) şi la libera circulaţie a serviciilor (mai mute hotărâri pronunţate în 2005 şi 2006: C-250/03, C-451/03, C-94/04 şi C-202/04). Astfel, conform reclamanţilor, în statul dreptului comunitar, din moment ce o reglementare naţională este aplicabilă resortisanţilor comunitari, aceasta creează o situaţie care nu este pur internă. Acesta ar fi cazul art. 3 din Decretul regal nr. 143 în măsura în care acesta constituia un obstacol pentru stabilirea în Belgia a oricărei persoane care dorea să exploateze un laborator de biologie clinică. De altfel, nimic din formularea acestui decret nu ar conduce la concluzia că avea ca obiect să nu reglementeze decât situaţii care implicau belgieni şi nici legea din 2005 care îl modifică nu ar distinge mai mult între resortisanţii belgieni şi cei străini.
În orice caz, subliniază reclamanţi, în situaţia lor existau elemente concrete de extraneitate pe care Consiliul de Stat le-a ignorat în mod nejustificat: capitalurile investite de către primul reclamant în laboratorul Biorim proveneau din alte state membre, în special din Luxemburg; o societate de drept luxemburghez intervenea în funcţionarea acestuia; resortisanţii comunitari erau destinatarii reali şi potenţiali ai serviciilor laboratorului.
51. Refuzul de trimitere preliminară referitor la aplicarea art. 86 din Tratatul de instituire al Comunităţii Europene coroborat cu art. 43, 49 şi 56 ar fi de asemenea arbitrar. Reclamanţii consideră, într-adevăr, că este eronat faptul că Consiliul de Stat a reţinut în acest scop că laboratoarele de biologie clinică nu puteau fi calificate ca întreprinderi care să se bucure de drepturi exclusive sau speciale în sensul art. 86, apoi a aplicat teoria actului clar fără a demonstra că nu exista nicio îndoială rezonabilă asupra acestui punct.
Conform acestora, rezervând dreptul de a exploata laboratoare de biologie clinică în cadrul intervenţiei asigurării medicale pentru o anumită categorie de întreprinderi (în special medicii, farmaciştii şi licenţiaţii în chimie abilitaţi să efectueze analize medicale), Decretul regal nr. 143 le conferea multe drepturi exclusive sau speciale în sensul art. 86 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Or, pentru a înlătura această teză, Consiliul de Stat s-ar fi limitat la a menţiona elemente lipsite de relevanţă pentru aplicarea acestei noţiuni (faptul că legislaţia nu desemnează laboratoarele autorizate, că autorizarea nu este rezervată unui număr limitat de laboratoare şi că poate fi obţinută de toate laboratoarele care îndeplinesc condiţiile), fără a se strădui măcar să analizeze ce cuprinde aceasta exact; având ca referinţă dreptul comunitar, elementele de luat în calcul pentru a determina existenţa unui drept exclusiv sau special ar fi acordarea unui avantaj unor întreprinderi care să îngreuneze exercitarea activităţii altor întreprinderi şi crearea, prin intermediul unei măsuri de stat, a unui obstacol pentru accesul la piaţă, într-un context netransparent, discriminatoriu şi disproporţionat. Cel puţin Consiliul de Stat ar fi trebuit să constate că exista o îndoială rezonabilă în ceea ce priveşte inaplicabilitatea art. 86 din tratat în speţă.
B. Motivarea Curţii
52. Curtea reaminteşte în primul rând că cerinţele art. 6 § 1din Convenţie care implică toate garanţiile proprii procedurilor judiciare, sunt în principiu mai stricte decât cele de la art. 13, care înglobate în acestea (Kudła împotriva Poloniei [MC], nr. 30210/96, pct. 146, CEDO 2000-XI). Întrucât art. 6 § 1 se poate aplica în speţă – acest lucru nu a dus, de altfel, la o controversă între părţi –, este necesar să se examineze această parte a cererilor doar din perspectiva acestei dispoziţii.
1. Cu privire la admisibilitate
53. Curtea constată că această parte din cereri nu este în mod evident nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Curtea subliniază, de asemenea, că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarată admisibilă.
2. Cu privire la fond
54. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 19 din Convenţie, sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenţie pentru părţile contractante. Nu îi revine sarcina de a se pronunţa cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, cu excepţia cazului în care şi în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (García Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I). În sens mai larg, le revine în primul rând autorităţilor naţionale, în mod special curţilor şi tribunalelor, sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern, după caz, în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, rolul Curţii limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor deciziilor lor (a se vedea mutatis mutandis, Waite şi Kennedy, hotărâre menţionată anterior, pct. 54, Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei [MC], nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 49, CEDO 2001-II, et Bosphorus Hava Yolları Turizm şi Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei [MC], nr. 45036/98, pct. 143, CEDO 2005‑VI).
55. Aceasta fiind situaţia, Curtea reţine că întrebarea esenţială care se adresează în speţă este dacă refuzul Curţii de Casaţie şi al Consiliului de Stat de a da curs cererilor reclamanţilor cu privire la sesizarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (de acum Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) cu titlu preliminar în legătură cu întrebările referitoare la interpretarea dreptului comunitar pe care le formulaseră în cadrul procedurilor în faţa acestor instanţe, presupune încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
56. Curtea observă mai întâi că rezultă din cel de-al treilea paragraf al art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (este vorba de vechiul art. 177 şi, de la 1 decembrie 2009, de art. 267 din Tratatul cu privire la funcţionarea Uniunii Europene) că, în cazul în care o întrebare referitoare în special la interpretarea tratatului este adresată în cadrul unei proceduri în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac jurisdicţională de drept intern – precum, în speţă, Curtea de Casaţie şi Consiliul de Stat – această instanţă are obligaţia să sesizeze Curtea de Justiţie cu titlu preliminar cu privire la această întrebare.
Cu toate acestea, această obligaţie nu este absolută. Reiese, într-adevăr din jurisprudenţa Cilfit a Curţii de Justiţie că le revine instanţelor naţionale ale căror decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac jurisdicţională de drept intern ca şi celorlalte instanţe naţionale, sarcina de a aprecia „dacă o decizie asupra unei chestiuni de drept comunitar este necesară pentru a le permite să îşi adopte decizia lor”. Hotărârea precizează în această privinţă că în consecinţă, nu sunt obligate să trimită o întrebare de interpretare a dreptului comunitar adresată în faţa lor în cazul în care constată că „[această întrebare] nu este relevantă”, că „dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii [de Justiţie]” sau că „aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o evidenţă care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile” (pct. 34 de mai sus).
57. Curtea reaminteşte în continuare, pe de o parte, că respectiva Convenţie nu garantează, ca atare, dreptul ca o cauză să fie trimisă cu titlu preliminar de către instanţa internă în faţa unei alte instanţe, naţională sau supranaţională (a se vedea mai ales hotărârile Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, pct. 114, CEDO 2000-VII, Wynen împotriva Belgiei, nr. 32576/96, pct. 41-43, CEDO 2002-VIII şi Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33400/96, pct. 74, 15 iulie 2003).
Pe de altă parte, dacă, într-un sistem juridic dat, alte surse de drept rezervă un domeniu juridic la aprecierea unei instanţe şi instituie pentru celelalte instanţe interne obligaţia de a-i prezenta cu titlu preliminar întrebările care li se aduc, este în logica unui astfel de mecanism ca înainte de a da curs unei cereri de trimitere cu titlu preliminar, aceste instanţe interne să verifice dacă este determinant, pentru examinarea litigiului în legătură cu care au fost sesizate, să se răspundă la întrebarea adresată (ibidem).
58. Domeniul totuşi nu este lipsit de legătură cu art. 6 § 1 din Convenţie care, stabilind că „orice persoană are dreptul la judecarea (...) a cauzei sale de către o instanţă (...) instituită de lege”, face trimitere de asemenea la instanţa competentă în temeiul normelor aplicabile, pentru a se pronunţa asupra problemelor de drept care sunt ridicate în cadrul unei proceduri.
Acest aspect, în plus, dobândeşte o formă specială în contextul jurisdicţional al Uniunii Europene. Într-adevăr, miza punerii în aplicare a paragrafului al treilea al art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (în prezent art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) este, cum a subliniat Curtea de Justiţie, „buna aplicare şi interpretarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre”, această dispoziţie vizând mai precis să „evite stabilirea unor divergenţe de jurisprudenţă în interiorul Comunităţii cu privire la problemele de drept comunitar” (pct. 34 de mai sus).
59. Trebuie, apoi, să se amintească că în cazul în care există un mecanism de trimitere preliminară, Curtea nu exclude ca, refuzul unei instanţe interne de a adresa o întrebare preliminară să poată, în anumite circumstanţe, să afecteze echitatea procedurii – chiar dacă instanţa menţionată nu este solicitată să se pronunţe în ultimă instanţă [a se vedea, în special, Predil Anstalt S.A. împotriva Italiei (dec.), nr.31993/96, 8 iunie 1999, şi Herma împotriva Germaniei (dec.), nr. 54193/07, 8 decembrie 2009] – indiferent dacă instanţa competentă pentru a se pronunţa cu titlu preliminar este internă (a se vedea hotărârile Coëme şi alţii, Wynen, şi Ernst şi alţii menţionate anterior, aceleaşi referinţe) sau comunitară [a se vedea, de exemplu, Société Divagsa împotriva Spaniei, nr. 20631/92, Decizia Comisiei din 12 mai 1993, Decizii şi rapoarte (DR) 74, Desmots împotriva Franşei (dec.), nr. 41358/98, 23 martie 1999, Dotta împotriva Italiei (dec.), nr. 38399/97, 7 septembrie 1999, Moosbrugger împotriva Austriei (dec.), nr. 44861/98, 25 ianuarie 2000, John împotriva Germaniei (dec.), nr. 15073/03, 13 februrie 2007, şi deciziile Predil Anstalt S.A. şi Herma menţionate anterior]. Astfel stau lucrurile în cazul în care refuzul se dovedeşte a fi arbitrar (ibidem), adică atunci când intervine refuzul în timp ce normele aplicabile nu prevăd nicio excepţie de la principiul de trimitere preliminară sau de organizare a acestuia, în cazul în care refuzul se bazează pe alte motive decât cele care sunt prevăzute de aceste norme şi în cazul în care acesta nu este motivat corespunzător în privinţa acestora.
60. Astfel, art. 6 § 1 pune în acest context în sarcina instanţelor interne o obligaţie de motivare cu privire la dreptul aplicabil a deciziilor prin care acestea refuză să adreseze o întrebare preliminară, cu atât mai mult când dreptul aplicabil nu admite un astfel de refuz decât cu titlu de excepţie.
61. În consecinţă, când aceasta este sesizată în acest temei cu privire la o acuzaţie de încălcare a art. 6 § 1, sarcina Curţii constă în a se asigura că decizia de refuz criticată în faţa ei este însoţită în mod corespunzător de astfel de motive. Astfel, deşi îi revine sarcina de a iniţia în mod riguros această verificare, nu îi revine sarcina de a judeca erorile pe care le-ar fi comis instanţele interne în interpretarea sau aplicarea dreptului relevant.
62. În cadrul specific al celui de-al treilea paragraf al art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), aceasta înseamnă că instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac în dreptul intern care refuză să sesizeze Curtea de Justiţie cu titlu preliminar cu o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii Europene adresată în faţa lor, sunt obligate să îşi motiveze refuzul cu privire la excepţiile prevăzute de jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Trebuie, deci, conform hotărârii Cilfit menţionată mai sus, să indice motivele pentru care acestea consideră că întrebarea nu este relevantă, că dispoziţia de drept al Uniunii Europene în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii de Justiţie sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impune cu o evidenţă care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.
63. Or, Curtea constată că această obligaţie de motivare este îndeplinită în speţă.
64. Astfel, în faţa Curţii de Casaţie, reclamanţii susţineau că art. 3 din Decretul regal nr. 143, pe care se baza condamnarea lor penală, era incompatibil cu diverse dispoziţii de drept comunitar. Aceştia adaugau că Curtea de Apel Mons reţinuse abuziv autoritatea de lucru judecat a hotărârii Curţii de Apel Bruxelles trăgând concluzia absenţei incompatibilităţii; aceştia precizau în această privinţă că elemente de drept comunitar ulterioare acestei decizii evidenţiaseră caracterul eronat al acesteia. Aceştia cereau în acest context Curţii de Casaţie să sesizeze Curtea din Luxemburg cu titlu preliminar, adresându-i o întrebare cu privire la soluţia conflictului între principiul autorităţii de lucru judecat şi cel al supremaţiei dreptului comunitar.
Curtea de Casaţie a respins această cerere din motivul că intervenea una dintre excepţiile prevăzute de jurisprudenţa Cilfit menţionată anterior. Aceasta a reţinut, într-adevăr, că întrebarea dacă principiul supremaţiei dreptului comunitar trebuia sa primeze asupra celui al autorităţii de lucru judecat fusese deja tranşată de Curtea de Justiţie, dezvoltând în această privinţă un lung raţionament axat în jurul jurisprudenţei acestei instanţe (pct. 22 de mai sus).
65. În faţa Consiliului de Stat, societatea Biorim şi reclamantul susţineau în special că art. 3 din Decretul regal nr. 143, pe care erau întemeiate decretele contestate, era contrar art. 43, 49 şi 56 din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene, precum şi art. 86 coroborat cu art. 82, 43, 49 sau 56. Aceştia deduceau că decretele menţionate erau lipsite de temei admisibil şi trebuiau în consecinţă să fie anulate, iar reclamantul a cerut Consiliului de Stat să sesizeze Curtea de Justiţie cu întrebările preliminare vizând să determine dacă aceste articole din tratat trebuiau interpretate ca constituind un obstacol pentru aplicarea unei legislaţii care comportă restricţiile prevăzute la art. 3 din Decretul regal nr. 143.
Consiliul de Stat a respins această cerere, asemenea Curţii de Casaţie, din motivul că implica excepţii prevăzute de jurisprudenţa Cilfit. În urma unui raţionament demonstrativ, acesta a considerat într-adevăr, că nicio îndoială rezonabilă nu exista în ceea ce priveşte inaplicabilitatea art. 86 din tratat laboratoarelor vizate de art. 3 din Decretul regal nr. 143 şi că un răspuns al Curţii de Justiţie care privea interpretarea altor dispoziţii menţionate mai sus din tratat „nu ar putea avea nicio influenţă asupra prezentului litigiu” (pct. 29 de mai sus).
66. Curtea ia act de faptul că reclamanţii contestă interpretarea dreptului comunitar reţinută de Curtea de Casaţie şi de Consiliul de Stat, pe care o consideră eronată şi dezvoltă, în această privinţă, o argumentaţie detaliată (pct. 47-48 şi 50-51 de mai sus). Totuşi, astfel cum s-a indicat anterior, este vorba aici de un domeniu care nu intră în sfera de competenţă a Curţii.
În ceea ce priveşte acuzaţia primului reclamant conform căruia Consiliul de Stat nu a respectat principiul contradictorialităţii omiţând să invite părţile să dezbată sfera de aplicare a jurisprudenţei comunitare pe care s-a întemeiat, Curtea nu intenţionează să o ia în considerare din moment ce, în orice caz, aceasta a fost formulată pentru prima dată la 11 iunie 2009, adică după expirarea termenului stabilit la art. 35 § 1 din Convenţie.
67. În concluzie, având în vedere motivele reţinute de Curtea de Casaţie şi Consiliul de Stat în sprijinul refuzului lor de a da curs cererilor reclamanţilor de a sesiza Curtea de Justiţie cu titlu preliminar cu privire la întrebările referitoare la interpretarea dreptului comunitar pe care le formulaseră în cadrul procedurilor în faţa acestor instanţe, şi luând în considerare aceste proceduri în ansamblul lor, Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la durata procedurii judiciare
68. Reclamanţii se plâng, de asemenea, de durata procedurii în faţa instanţelor judiciare (cererea nr. 3989/07). Aceştia invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Argumentele părţilor
69. Guvernul estimează că perioada care trebuie luată în considerare începe la data inculpării reclamanţilor şi ia sfârşit odată cu hotărârea Curţii de Casaţie din 14 iunie 2006, totalul condamnării deduse din acţiunea civilă pronunţată de Curtea de Apel Mons dobândind atunci autoritate de lucru judecat. Acesta estimează că durata procedurii îşi are cauza principală în comportamentul reclamanţilor. Guvernul subliniază în această privinţă că în hotărârea sa din 30 octombrie 1998, Tribunalul de primă instanţă din Bruxelles a constatat că primul reclamant a „făcut uz – şi abuz – de toate mijloacele de procedură care îi permiteau să încetinească cursul acesteia”, iar al doilea reclamat deşi nu utilizase „diversele mijloace dilatorii la care acuzatul Ullens nu [ezitase] să recurgă”, ceruse aducerea cauzei în faţa unei camere de trei judecători şi menţinut acea cerere chiar dacă preşedintele instanţei semnalase că dată fiind lipsa nominalizării mai multor judecători francofoni, era dificil, chiar imposibil, să se desemneze alţi doi judecători pentru a completa locurile.
Guvernul adaugă că, în hotărârea sa din 7 septembrie 2000, Curtea de Apel Bruxelles a admis că fusese o oarecare depăşire a termenului rezonabil care nu se datora acuzaţilor ci unei stagnări a cercetării judecătoreşti timp de mai multe luni şi faptului că fusese nevoie de aproape doi ani pentru a redacta rechizitoriile; în consecinţă, curtea de apel a suspendat parţial pedepsele privative de libertate pronunţate împotriva reclamanţilor. În plus, conform acestuia, autorităţile judiciare au dat dovadă de diligenţa cerută o dată ce cercetarea judecătorească s-a încheiat.
În cele din urmă, Guvernul consideră că în speţă, nu se pot trage concluzii din faptul că Curtea a concluzionat că termenul rezonabil a fost depăşit în cazul Leroy împotriva Belgiei din 15 iulie 2005 (nr. 52098/99), referitor la o cerere depusă de unul dintre coinculpaţii reclamanţilor. Într-adevăr, spre deosebire de doamna Leroy, reclamanţii nu numai că sunt în mare parte responsabili de durata procedurii ci, în plus, au beneficiat de o reducere a pedepsei lor din motivul că termenul rezonabil fusese depăşit.
70. Reclamanţii subliniază că procedura care a dus la hotărârea Curţii de Casaţie din 14 iunie 2006, a început în acţiunea penală la 21 noiembrie 1989 şi, în acţiunea civilă, la 14 mai 1991 (data constituirii ca părţi civile). Conform acestora, aceasta nu ar fi finalizată sub al doilea capăt de cerere în măsura în care „totalul condamnării trebuie să fie precizat în cadrul dezbaterilor care trebuie ţinute în faţa aceleiaşi instanţe”.
Aceştia consideră că nu li se poate imputa responsabilitatea duratei procedurii deoarece s-au limitat la a exercita căile de atac normale disponibile în dreptul belgian: apelul împotriva deciziei camerei consiliului care îi trimite în faţa instanţei din materia delictuală; recursul împotriva hotărârii camerei de punere în acuzaţie din 24 aprilie 1997 care confirma decizia camerei de consiliu; apelul împotriva hotărârii emise în primă instanţă la 30 octombrie 1998, apoi recurs. Acest lucru ar fi cu atât mai valabil cu cât exercitarea acestor căi de atac nu ar fi întârziat procesul în mod sesizabil: doar 14 luni au trecut între decizia camerei de consiliu şi hotărârea Curţii de Casaţie care confirma trimiterea în faţa instanţei din materia delictuală şi 27 luni între momentul în care a fost introdus apelul (la 2 noiembrie 1998) împotriva hotărârii instanţei din materia delictuală şi 14 februarie 2001, data hotărârii Curţii de Casaţie. Nu i se poate reproşa primului reclamant nici faptul că a schimbat avocatul, nici că a solicitat completări la cercetarea judecătorească (din moment ce cererile sale vizând obţinerea desemnării unui expert judiciar cu sarcina de a aprecia valoarea laboratoarelor în litigiu au fost toate respinse).
În cele din urmă, reclamanţii consideră că, dacă Curtea de Apel Bruxelles a ţinut cont de depăşirea termenului rezonabil în cadrul stabilirii pedepsei, nu a făcut-o decât într-o mică măsură, deloc proporţională cu anormalitatea situaţiei pe care au trăit-o; astfel, chiar dacă durata procedurii este excepţional de lungă, primul reclamant a fost condamnat la plata amenzii maxime şi nu a obţinut suspendarea decât pentru o cincime din cea mai mare pedeapsă cu închisoarea.
B. Motivarea Curţii
71. Teza dezvoltată de Guvern susţine că, în ceea ce priveşte cel puţin faza procedurii dinainte de 7 septembrie 2000, reclamanţii nu pot pretinde că sunt victime ale încălcării pretinse a dreptului lor de a li se audia cauza într-un termen rezonabil.
72. Curtea aminteşte că un reclamant nu poate susţine că este victimă în sensul art. 34 din Convenţie atunci când autorităţile naţionale au recunoscut – explicit sau în esenţă – şi apoi au reparat încălcarea Convenţiei de care acesta se plânge în faţa ei (a se vedea, de exemplu, Dalban împotriva României [MC], nr. 28114/95, pct. 44, CEDO 1999 VI, Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, pct. 180-181, CEDO 2006-V, şi Delle Cave şi Corrado împotriva Italiei, nr. 14626/03, pct. 26, CEDO 2007-VI). Fiind vorba, mai exact, de o încălcare a art. 6 § 1 datorită duratei unei proceduri penale, o atenuare a pedepsei constituie în această privinţă o reparaţie corespunzătoare din moment ce este măsurabilă şi substanţială (a se vedea Beck împotriva Norvegiei, nr. 26390/95, pct. 27, 26 iunie 2001, et Beheyt împotriva Belgiei (dec.), nr. 41881/02, 9 octombrie 2007).
73. În speţă, în hotărârea sa din 7 septembrie 2000, Curtea de Apel Bruxelles a considerat întemeiat motivul reclamanţilor bazat pe o încălcare a art. 6 § 1 datorită duratei procedurii, constatând în această privinţă „o anumită depăşire a termenului rezonabil care nu era datorată acuzaţilor, din moment ce cercetarea judecătorească [stagnase] timp de mai multe luni deoarece patru judecători de instrucţie se [succedaseră] şi fusese nevoie de aproape doi ani pentru a redacta rechizitoriul”. Aceasta a considerat apoi că era nevoie, conform art. 21ter din titlul preliminar al Codului de Procedură Penală (pct. 36 de mai sus), să se ţină cont de această depăşire în cadrul stabilirii pedepsei şi a decis în consecinţă să suspende parţial pedepsele cu închisoarea pronunţate împotriva reclamanţilor. Primul reclamant a fost, astfel, condamnat la o pedeapsă de cinci ani de închisoare, cu o suspendare pentru partea din pedeapsa principală cu închisoarea care depăşeşte patru ani, precum şi la o amendă de 500 000 franci belgieni (în jur de 12 395 EUR), şi al doilea, la trei ani de închisoare cu o suspendare pentru partea din pedeapsa principală care depăşeşte doi ani, precum şi la o amendă de 300 000 franci belgieni (în jur de 7 437 EUR).
Desigur, aşa cum subliniază reclamanţii pedepsele pronunţate rămân severe. Aceasta se explică totuşi prin faptul că acea curte de apel a considerat că „o pedeapsă foarte severă şi fermă se [impunea] în sine, datorită gravităţii faptelor şi numărului lor foarte mare, duratei perioadei infracţionale, importanţei sumelor deturnate (...) şi repercusiunilor comportamentului infracţional (...) în domeniul economic şi social”. De altfel, este adevărat şi că reclamanţii au beneficiat de suspendare a executării unei proporţii deloc neglijabile din pedepsele cu privare de libertate pronunţate împotriva lor. În aceste condiţii, Curtea estimează că atenuarea pedepselor pronunţate este nu numai măsurabilă ci şi suficientă pentru a putea fi calificată drept „substanţială”.
74. În consecinţă, Curtea vede în hotărârea Curţii de Apel Bruxelles din 7 septembrie 2000 nu doar o recunoaştere a încălcării dreptului reclamanţilor de a li se audia cauza într-un „termen rezonabil” ci şi o reparaţie adecvată a acestei încălcări. Aceste două elemente fiind reunite, Curtea a concluzionat în ceea ce priveşte circumstanţele cauzei că reclamanţii nu pot susţine că sunt victime, în sensul art. 34 din Convenţie, ale unei încălcări a acestui drept în ceea ce priveşte faza procedurii dinainte de 7 septembrie 2000.
75. Rămâne de determinat dacă durata fazei procedurii ulterioare acestei date este compatibilă cu cerinţele articolului 6 § 1 din Convenţie.
76. Întrucât procedura s-a încheiat, cum subliniază Guvernul, cu hotărârea Curţii de Casaţie din 14 iunie 2006, perioada de luat în considerare a durat cinci ani, nouă luni şi o săptămână, pentru trei instanţe.
77. Curtea reaminteşte că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente (a se vedea, printre multe altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25444/94, pct. 67, CEDO 1999 – II).
Întrucât reclamanţii nu au imputat nicio întârziere specifică autorităţilor judecătoreşti în privinţa acestei faze a procedurii, având în vedere, de asemenea, relativa rapiditate a acesteia având în vedere numărul de instanţe care s-au succedat şi luând în considerare complexitatea deosebită a cauzei în cadrul căreia a trebuit ca instanţele să examineze probleme dificile de drept comunitar, Curtea estimează că această parte capătului de cerere întemeiat pe durata procedurii este în mod evident nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
78. Reiese din cele de mai sus că acest capăt de cerere întemeiat pe durata procedurii judiciare este inadmisibil şi trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsele încălcări ale articolelor 6 § 1 şi 14 din Convenţie coroborate
79. Primul reclamant (cererea nr. 38353/07) susţine că hotărârea Consiliului de Stat din 21 februarie 2007 în procedura G/A 94.649/VI-15.635 constituie o decizie cu caracter discriminatoriu din moment ce face ca aplicarea unei dispoziţii legale (art. 3 din decretul regal) la un litigiu să depindă de naţionalitatea părţilor la procedură. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie coroborat cu art. 14 din Convenţie formulat după cum urmează:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...]Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
80. Curtea aminteşte că în temeiul art. 35 din Convenţie, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne şi că această condiţie nu este îndeplinită atunci când o acţiune a fost declarată inadmisibilă datorită nerespectării formalităţilor prescrise de dreptul intern. Aceasta este situaţia mai ales când un capăt de cerere cu privire la care un reclamant intenţionează să sesizeze Curtea a fost respins de instanţa internă din motivul că nu fusese formulat în termenele prescrise [a se vedea, printre numeroase alte cauze, Ben Salah Adraqui împotriva Spaniei,(dec.), nr. 45023/98, 27 aprilie 2000]. Or, în speţă, deşi un motiv referitor la egalitatea în faţa legii şi la interzicerea discriminării a fost ridicat în faţa Consiliului de Stat, înalta instanţă l-a respins ca tardiv (pct. 30 de mai sus). În consecinţă, această parte din cerere trebuie în orice caz respinsă, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Decide conexarea cererilor nr. 3989/07 şi 38353/07;
2. Declară cererile admisibile în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe articolul 6 § 1 şi referitoare la dreptul la un proces echitabil şi inadmisibile în ceea ce priveşte restul capetelor de cerere;
3. Hotărăşte că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 septembrie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Stanley NaismithDanuté Jočiené
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy