©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
Hotărârea
din 22 martie 2016
În Cauza Ulisei Grosu împotriva României
(Cererea nr. 60113/12)
Strasbourg
definitivă la 12/09/2016
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ulisei Grosu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, preşedinte, Vincent A. De Gaetano, Boštjan M. Zupančič, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Fatoş Aracı, grefier adjunct de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 1 martie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 60113/12 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ulisei Grosu („ 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale (
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susține, în special, că, prin transportarea lui la un spital de psihiatrie, autoritățile l-au lipsit de libertate în mod ilegal şi i-au încălcat dreptul la respectarea reputației sale
4. La 19 iunie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1958 şi locuieşte în Focşani.
6. La 11 decembrie 2010, reclamantul se afla în holul Casei de Cultură din Focşani, unde mersese pentru a discuta cu unul din reprezentanții unui partid politic, care trebuia să se reunească în acea zi în clădirea respectivă. În timp ce aştepta sosirea interlocutorului său, în jurul orelor 14, a fost ridicat de agenți de poliție prezenți la fața locului, care, după ce l-au interogat cu privire la motivele prezenței sale acolo, şi-au dat seama că acesta nu fusese invitat să participe la adunarea în cauză şi nici nu avea asupra lui un act de identitate şi, în consecință, l-au informat că trebuia să meargă la secția de poliție în vederea identificării sale. Reclamantul a răspuns:
„
7. Un al doilea echipaj de poliție a sosit la fața locului pentru a-l ridica pe reclamant şi pentru a-l duce la secția de poliție, unde a fost verificată identitatea acestuia de către unul din agenții de poliție, în timp ce acesta aştepta în maşina de poliție, alături de un alt polițist. Aproximativ 20 de minute mai târziu şi, conform afirmațiilor reclamantului, fără nicio explicație, acesta a fost transportat la Secția de Psihiatrie din cadrul Spitalului Județean Focşani de către un al treilea echipaj de poliție. Procesul-verbal întocmit de unul dintre polițiştii care l-au însoțit la spital şi care a fost prezentat medicului de gardă, în părţile sale relevante, a fost redactat astfel:
„
Astăzi, la data şi orele menționate mai sus, în timp ce ne aflam în serviciul de patrulare, am condus la secția de psihiatrie pe numitul Grosu Ulisei [...]. Acesta a fost depistat în sediul Casei de Cultură de către o patrulă de poliție, ocazie cu care a avut un comportament recalcitrant. Totodată, [reclamantul] a afirmat că intenţionează să pună o bombă în sediul Casei de Cultură, motiv pentru care a fost condus la Secția de Psihiatrie din cadrul Spitalului Județean Focşani.
[Reclamantul] nu prezintă urme de violențe pe corp şi nu a fost agresat în niciun fel.”
8. Reclamantul a fost examinat de un medic din cadrul secției de psihiatrie, care a apreciat că nu existau motive medicale pentru a dispune internarea. Această mențiune a fost consemnată în registrul de internări al secției, la orele 14.35. Reclamantul, care a declarat că refuză internarea, a primit permisiunea de a părăsi spitalul. Registrul de internări poartă mențiunea scrisă de mână de către reclamant „
9. La 21 februarie 2011, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunal Vrancea cu o plângere penală împotriva agenților de poliție, pe care îi acuza de lipsirea sa de libertate în mod ilegal în data de 11 decembrie 2010 şi de săvârşirea infracțiunii de fals intelectual, cu încălcarea art. 189 şi art. 289 C. pen. De asemenea, s-a plâns de faptul că T.N., un lider al unui partid politic, i-a instigat pe agenții de poliție la lipsirea sa de libertate. Acesta a susținut că polițiştii au precizat, în mod eronat, în procesul-verbal întocmit ulterior incidentului, că era agitat şi că ar fi afirmat că urma să depună o bombă. Reclamantul a subliniat că singurul motiv pentru care a fost îndepărtat cu forța din Casa de Cultură de către polițişti era acela că, anterior, acesta trimisese parlamentarilor din județul său o petiție în care denunța anumite abuzuri ale reprezentanților partidului politic în cauză care, temându-se de alte contestații, au dispus ca polițiştii să îl evacueze din clădire în timpul desfăşurării adunării.
10. Trei polițişti din echipajele care l-au condus pe reclamant la secția de poliție şi la spital au declarat, în fața parchetului, că reclamantul a fost evacuat din Casa de Cultură Focşani şi adus la sediul poliției ca urmare a faptului că nu şi-a justificat dreptul de a participa la adunarea care se desfăşura în locația respectivă şi a faptului că a avut un comportament agitat şi a insinuat că era prezent acolo pentru a depune o bombă. Unul din polițişti a declarat, de asemenea, că reclamantul ar fi afirmat că vrea să se întoarcă la Casa de Cultură pentru a depune bomba.
11. La 27 aprilie 2011, reclamantul a fost, la rândul său, audiat de procurori. Acesta a explicat că, la 11 decembrie 2010, a fost interpelat la sediul Casei de Cultură de către doi bărbați care, constatând că nu se afla în posesia actului său de identitate, l-au încredințat unui echipaj de poliție, care l-a condus la secţia de poliție. Ajuns la fața locului, în ciuda insistențelor sale, nu i s-a permis să iasă din maşina de poliție, nu a fost percheziționat şi nici audiat cu privire la incident. După 10-15 minute de aşteptare, acesta a fost preluat de o altă echipă de poliție, care, fără să îi adreseze nicio întrebare, l-a transportat la secția de psihiatrie. Întrebați de către medicul de serviciu cu privire la motivul acestei măsuri, agenții de poliție s-au consultat cu colegii lor şi, ulterior, au întocmit un proces-verbal în care se susținea că reclamantul intenționase să depună o bombă la sediul Casei de Cultură. În continuare, reclamantul a precizat că admite faptul că primele două echipaje de poliție îşi făcuseră datoria, dar considera că echipajul care l-a transportat la secția de psihiatrie a acționat ilegal. Reclamantul a precizat că, în acest stadiu al anchetei, nu solicită despăgubiri.
12. Prin rezoluţia din 10 iunie 2011, a fost respinsă plângerea reclamantului şi s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de agenții de poliție şi față de T.N. Procurorii au reţinut că agenții de poliție care l-au condus pe reclamant la secția de poliție şi, ulterior, la Secția de Psihiatrie a Spitalului Județean Focşani au respectat legea şi au acționat în cadrul atribuțiilor lor de serviciu, în conformitate cu Legea sănătăţii mintale nr. 487/2002. S-a reţinut că reclamantul a avut un comportament agresiv la 11 decembrie 2010 şi că agenții de poliție au considerat, în mod întemeiat, că acesta trebuia condus la secția de psihiatrie pentru a fi tratat.
13. În urma contestaţiei reclamantului, rezoluţia a fost confirmată la 15 iulie 2011 de prim-procurorul aceluiaşi parchet.
14. Prin hotărârea din 24 octombrie 2011, Tribunalul Vâlcea a admis plângerea reclamantului şi a trimis cauza înapoi la parchet, pentru completarea anchetei inițiale şi începerea urmăririi penale împotriva agenților de poliție pentru lipsire de libertate în mod ilegal şi pentru fals intelectual. În special, tribunalul a apreciat că parchetul nu a stabilit, pe baza unor probe concludente, motivul pentru care reclamantul fusese îndepărtat cu forța din holul Casei de Cultură şi transportat întâi la secția de poliție şi apoi la secția de psihiatrie.
15. Parchetul a audiat din nou agenții de poliție şi liderul partidului politic nominalizați de reclamant în plângerea sa. S-a apreciat că faptele au fost stabilite corect în cadrul primei anchete şi a reiterat concluziile acesteia, în special faptul că reclamantul fusese condus la spital deoarece devenise agresiv, iar agenții de poliție au apreciat în mod întemeiat că putea primi îngrijiri la spital. Procurorul a considerat că agenții de poliție au acționat în cadrul competențelor lor şi în conformitate cu dispozițiile Legii sănătăţii mintale nr. 487/2002. În consecință, prin rezoluţia din 30 decembrie 2011, a fost respinsă plângerea reclamantului şi s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de agenții de poliție şi față de T.N. Rezoluţia a fost confirmată la 27 ianuarie 2012 de procurorul ierarhic superior.
16. Prin hotărârea definitivă din 26 martie 2012, Tribunalul Vâlcea, în complet diferit faţă de cel care se reunise la 24 octombrie 2011, a respins plângerea reclamantului împotriva rezoluţiilor parchetului, pe care le-a considerat întemeiate şi conforme cu legea.
II. Dreptul intern relevant
17. Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, în versiunea în vigoare la momentul faptelor, reglementa internarea nevoluntară a unei persoane. Aceasta prevedea că internarea nevoluntară poate fi realizată la solicitarea reprezentanților poliției, cu descrierea, între altele, a circumstanțelor care au condus la această solicitare şi a antecedentelor medicale cunoscute (art. 47). Împotriva hotărârii de internare nevoluntară pacientul sau reprezentantul acestuia poate „
18. O prezentare exhaustivă a legislaţiei în vigoare şi a practicii interne relevante cu privire la protecția persoanelor cu tulburări psihice este inclusă în hotărârile C.B. împotriva României (nr. 21207/03, pct. 37, 20 aprilie 2010), Parascineti împotriva României (nr. 32060/05, pct. 25 şi 29, 13 martie 2012) şi Cristian Teodorescu împotriva României (nr. 22883/05, pct. 30-40, 19 iunie 2012). Legea nr. 487/2002 a fost amplu modificată prin Legea nr. 129/2012 şi, ulterior, republicată în Monitorul Oficial nr. 487 din 17 iulie 2012 [B. împotriva României (nr. 2), nr. 1285/03, pct. 51-52, 19 februarie 2013]. Această nouă versiune nu era în vigoare la momentul faptelor din speță.
19. Art. 31 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcționarea Poliției Române este redactat astfel:
„
a) să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispozițiile legale ori sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală;
b) să conducă la sediul poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; în cazurile nerespectării dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa; verificarea situaţiei acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă;
c) să invite la sediul poliţiei persoanele a căror prezenţă este necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor poliţiei, prin aducerea la cunoştinţă, în scris, a scopului şi motivului invitaţiei [...]”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenție
20. Reclamantul susține că a fost lipsit de libertate în mod ilegal în data de 11 decembrie 2010 de către agenți de poliție care l-au transportat la Secția de Psihiatrie a Spitalului Județean Focşani pentru internarea sa nevoluntară. Acesta invocã art. 5 § 1 din Convenție, ale cărui părţi relevante sunt redactate dupã cum urmează:
„
e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Incompatibilitatea ratione materiae
a) Argumentele părților
21. Guvernul invocă, în primul rând, incompatibilitea ratione materiae a capătului de cerere cu dispoziția din Convenție invocată. Acesta apreciază că reclamantul nu a fost lipsit de libertate în sensul art. 5 din Convenție, din următoarele motive. Astfel, susține că reclamantul a fost evacuat în mod paşnic din holul Casei de Cultură, în condiții care nu au intrigat publicul. În plus, reclamantul nu a fost supus unei internări forţate într-un spital de psihiatrie, deoarece acesta a fost doar condus la un medic în vederea efectuării unui control de specialitate. Acest control s-a desfăşurat într-un interval de timp foarte scurt, care nu a depăşit ceea ce era strict necesar pentru investigațiile care se impuneau. Cu acest titlu, Guvernul reaminteşte că reclamantul nu a petrecut mai mult de cinci minute în spital, de la orele 14.30, când a fost întocmit procesul-verbal de către polițişti, şi până la 14.35, când a fost completată fişa medicală a reclamantului. După examenul medical, reclamantul a fost liber să părăsească spitalul, fără să fie însoțit de poliție.
22. În ceea ce priveşte justificarea acestei măsuri, Guvernul evidențiază comportamentul agitat al reclamantului, precum şi afirmațiile sale, potrivit cărora ar fi depus o bombă, motive care au impus conducerea acestuia la secția de psihiatrie.
23. Reclamantul argumentează că niciun element de la dosar nu susține afirmațiile Guvernului, potrivit cărora acesta ar fi avut un comportament anormal față de agenții de poliție, comportament care ar fi justificat internarea psihiatrică a acestuia. Dimpotrivă, declarațiile făcute de agenții de poliție demonstrează că a avut un comportament civilizat şi că a cooperat cu forțele de ordine. În plus, acesta nu suferea de nicio tulburare psihică şi nici nu era înscris în registrul de internări al secției de psihiatrie sau în altă parte ca suferind de astfel de tulburări.
24. Reclamantul contestă, de asemenea, argumentul Guvernului potrivit căruia a fost condus la spital doar în scopul efectuării unui control. Reaminteşte, de asemenea, că a trebuit să scrie în registrul medical al secției de psihiatrie că refuza „
b) Motivarea Curții
i) Principii generale
25. În hotărârea Stelian Roşca, Curtea a reamintit criteriile conform cărora stabileşte dacă o persoană a fost lipsită de libertate [Stelian Roşca împotriva României, nr. 5543/06, pct. 54 şi 59, 4 iunie 2013, cu trimiterile citate; de asemenea, Austin şi alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39692/09, 40713/09 şi 41008/09, pct. 57, CEDO 2012, reiterate mai recent în hotărârea Lazariu împotriva României, nr. 31973/03, pct. 96, 13 noiembrie 2014; şi Creangă împotriva României (MC), nr. 29226/03, pct. 88-90, 23 februarie 2012]:
„ 5, este necesar să se pornească de la situația concretă a acesteia şi să se țină seama de o serie de criterii, precum tipul, durata, efectele şi modalitățile de executare a măsurii în cauză. Fără îndoială, adesea este necesar, în acest scop, să se consacre discernerii realităţii dincolo de aparenţe şi de vocabularul folosit [...]
59. Curtea reaminteşte că, în contextul capetelor de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 din Convenţie, înainte de a-i atribui Guvernului responsabilitatea de a furniza un raport detaliat pe ore privind evenimentele petrecute în sediile respective şi de a oferi explicaţii cu privire la timpul petrecut de reclamant acolo, îi impune reclamantului să prezinte indicii prima facie concordante, care să demonstreze că se afla într-adevăr sub controlul autorităţilor în momentul faptelor. În această situaţie, Guvernul are obligaţia de a furniza probe satisfăcătoare şi convingătoare în sprijinul versiunii sale asupra faptelor, fără de care Curtea nu poate trage concluzii cu privire la temeinicia acuzaţiilor reclamantului.”
b) Aplicarea acestor principii în speţă
26. Curtea subliniază, în primul rând, că Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi fost sub controlul autorităților în scopul unei internări psihiatrice. Totuşi, Curtea observă că Legea sănătăţii mintale nu le conferă agenților de poliție competența de a transporta o persoană la o secție de psihiatrie în vederea efectuării unui control. Legea în cauză priveşte doar transportul în scopul unei internări nevoluntare. În plus, având în vedere că reclamantul nu se afla în faţa unei acuzații penale, Codul de procedură penală, care le conferă agenților de poliție o astfel de competență în cazuri specifice, nu este aplicabil în speță (a se vedea, a contrario, C.B., citată anterior, pct. 49). Rezultă că, potrivit legislației aplicabile în materie, se poate considera că agenții de poliție au intenționat să obțină internarea reclamantului.
27. În plus, pe baza elementelor din dosar, Curtea constată că reclamantul s-a aflat sub controlul poliției pentru un anumit interval de timp, mai precis începând din momentul în care a fost îndepărtat din holul Casei de Cultură şi până în momentul în care a fost liber să părăsească secția de psihiatrie. Guvernul susține că respectivul control efectuat la secția de poliție a durat cincisprezece minute, iar examenul psihiatric efectiv a durat cinci minute. Cu toate acestea, Curtea a hotărât deja că perioada care trebuie luată în considerare în scopul aplicării art. 5 § 1 include nu doar timpul necesar pentru examinarea persoanei în cauză la spital, astfel cum susține Guvernul, ci începe să curgă din momentul în care reclamantul a fost interpelat de către agenții de poliție şi până în momentul în care a fost liber să părăsească spitalul (a se vedea, mutatis mutandis, Stelian Roşca, citată anterior, pct. 60).
28. Desigur, astfel cum admit părțile, reclamantul a plecat împreună cu agenții de poliție pentru a fi identificat la secția de poliție, fără a opune rezistență la solicitarea acestora de a-i însoți. Totuşi, acest lucru nu schimbă cu nimic faptul că, din momentul respectiv, reclamantul se afla deja sub controlul lor, deoarece nu putea să aleagă în mod liber să nu îi însoțească. Prin urmare, chiar dacă problema legalității măsurii se ridică doar în ceea ce priveşte transportul la secția de psihiatrie, Curtea va lua în considerare întreaga perioadă, cu scopul de a stabili durata perioadei în care reclamantul s-a aflat sub controlul autorităților. Aşadar, având în vedere durata de timp care s-a scurs, apreciază că Guvernul are obligația de a furniza o cronologie precisă a evenimentelor petrecute şi să ofere explicații cu privire la timpul efectiv petrecut de reclamant sub controlul autorităților, furnizând probe satisfăcătoare şi convingătoare în sprijinul versiunii sale asupra faptelor (Stelian Roşca, citată anterior, pct. 61).
29. În absența unor astfel de justificări din partea Guvernului şi ținând seama de informațiile de care dispune (supra, pct. 6 şi 8) şi de timpul necesar pentru realizarea diversele operațiuni administrative, Curtea apreciază că este probabil ca reclamantul să fi petrecut cel puțin patruzeci de minute sub controlul poliției.
30. În această privință, Curtea reaminteşte că, în alte cauze privind internarea psihiatrică sau punerea sub observaţie a reclamanţilor în vederea efectuării unui examen psihiatric, organele Convenţiei nu au exclus aplicabilitatea art. 5 § 1 doar pe motiv că era vorba de perioade scurte de timp [Stelian Roşca, citată anterior, pct. 62, B. împotriva Franței, (dec.), nr. 10179/82, 13 mai 1987, şi R.L. şi M.-J.D. împotriva Franței, nr. 44568/98, pct. 123-129, 19 mai 2004]. Mai general, conform jurisprudenţei constante a Curţii, art. 5 § 1 se aplică, de asemenea, unei lipsiri de libertate de scurtă durată (Shimovolos împotriva Rusiei, nr. 30194/09, pct. 48 şi 50, 21 iunie 2011, dar şi Ostendorf împotriva Germaniei, nr. 15598/08, pct. 11, 12 şi 105, 7 martie 2013, şi Foka împotriva Turciei, nr. 28940/95, pct. 75, 24 iunie 2008).
31. În plus, analizând celelalte criterii formulate în jurisprudență, Curtea subliniază că reclamantul a fost interpelat de agenți de poliție şi a fost lipsit de libertate într-o măsură care a depăşit limita a ceea ce era necesar pentru verificarea identității sale şi fără să i se ofere nicio explicație. În plus, în absența oricărui antecedent psihiatric sau a unei stări de agitație, nimic din comportamentul acestuia nu părea să justifice prima facie necesitatea unei măsuri atât de radicale precum internarea psihiatrică.
32. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că situația examinată reprezintă o „mutatis mutandis, Stelian Roşca, citată anterior, pct. 62).
33. Aşadar, este necesar să se respingă excepția preliminară ridicată de Guvern.
2. Neepuizarea căilor de atac interne
a) Poziția părților
34. Guvernul subliniază că reclamantul nu s-a împotrivit să fie condus la secția de poliție în scopul de a i se verifica identitatea şi că nu s-a plâns de aspectul respectiv în fața autorităților interne. Prin urmare, apreciază că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.
35. Observă, în plus, că reclamantul nu s-a constituit parte civilă în procedura penală privind pretinsul caracter abuziv al transportului acestuia la spital. Or, acțiunea civilă în despăgubiri, exercitată fie alăturat acțiunii penale, fie separat, constituie o cale de atac efectivă pentru capetele sale de cerere.
36. Reclamantul răspunde că nu dispunea de nicio altă cale de atac efectivă după pronunțarea hotărârii definitive din 26 martie 2012.
b) Motivarea Curții
i) Principii generale
37. Curtea face referire la principiile generale în materie de epuizare a căilor de atac interne, astfel cum au fost reiterate recent în Gherghina împotriva României [(dec.) (MC), nr. 42219/07, pct. 83-89, 9 iulie 2015, cu trimiterile citate], dintre care cele mai relevante în speță se citesc după cum urmează:
„
86. Cu toate acestea, nu există obligația de a utiliza căi de atac necorespunzătoare şi ineficiente. Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei anumite căi de atac, care nu este în mod evident sortită eşecului, nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea căii de atac în cauză.
87. În această situație, Curtea a subliniat frecvent necesitatea de a aplica regula epuizării căilor de atac interne cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. În plus, a admis că regula epuizării căilor de atac interne nu se aplică automat şi nu are un caracter absolut; la controlarea respectării acesteia trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei.”
38. Art. 35 § 1 impune, de asemenea, invocarea în fața organului intern corespunzător cel puțin în esență şi în formele şi termenele prevăzute de dreptul intern, a capetelor de cerere pe care reclamanții intenționează să le formuleze ulterior în fața Curții [Vučković şi alții împotriva Serbiei (excepție preliminară) (MC), nr. 17153/11 şi 29 de alte cereri, pct. 72, 25 martie 2014, cu trimiterile citate].
39. În ceea ce priveşte examinarea legalității detenției reclamantului, Curtea s-a pronunțat deja cu privire la tipul de cale de atac ce poate fi considerată efectivă (Włoch împotriva Poloniei, nr. 27785/95, pct. 90, CEDO 2000XI, reafirmată recent în Delijorgji împotriva Albaniei, nr. 6858/11, pct. 61, 28 aprilie 2015):
„
b) Aplicarea acestor principii în speţă
40. Revenind la circumstanțele concrete ale prezentei spețe, Curtea observă, în primul rând, că reclamantul nu se plânge că a fost condus la secția de poliție, ci numai de transportarea sa la secția de psihiatrie. În acest context, argumentul Guvernului întemeiat pe neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce priveşte primul aspect nu este relevant în speță şi nu va fi examinat de Curte.
41. În ceea ce priveşte transportul la secția de psihiatrie, Curtea subliniază că reclamantul a depus o plângere penală împotriva agenților de poliție care l-au transportat la secția de psihiatrie, pe care îi acuză de arestare nelegală (supra, pct. 9). Acest capăt de cerere a fost examinat de autorități, de procuror şi de instanțe. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul a epuizat căile de atac efective în speță. Faptul că reclamantul nu a solicitat repararea prejudiciului suferit, fie în fața parchetului, fie prin intermediul unei acțiuni separate în fața instanțelor civile, nu permite să se ajungă la o concluzie diferită, având în vedere că un astfel de demers nu constituie o cale de atac efectivă în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 5 § 1, contrar celor susținute de Guvern (supra, pct. 35 şi 39).
42. În consecință, este necesar să fie respinsă excepția preliminară ridicată de Guvern.
3. Cu privire la temeinicia capătului de cerere
43. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Observațiile părților
44. Reclamantul reiterează că argumentele invocate de Guvern pentru a justifica transportarea acestuia la spital nu sunt valabile, având în vedere comportamentul său civilizat şi cooperant. Afirmațiile Guvernului, conform căruia reclamantul ar fi fost agitat, recalcitrant şi ar fi amenințat că va depune o bombă, nu sunt susținute de elementele din dosar. Acesta subliniază că, în dosarul penal, nu există nicio declarație a agenților de poliție care l-au interpelat în holul Casei de Cultură, singurii care ar fi putut să ateste comportamentul acestuia. În plus, reclamantul subliniază că nu a fost nici imobilizat, nici percheziționat de către agenții de poliție în urma pretinsei amenințări cu bombă.
45. Guvernul susține că interpelarea reclamantului şi transportarea acestuia la secția de poliție erau justificate de faptul că reclamantul nu avea niciun act de identitate asupra sa şi că amenințase că va utiliza o bombă. Art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 conferă agenților de poliție dreptul de a lua astfel de măsuri. Verificările nu au depăşit o durată rezonabilă, în speță, aproximativ 15 minute. Însuşi reclamantul a recunoscut legalitatea acestor măsuri. Guvernul apreciază că această situație era justificată în temeiul art. 5 § 1 lit. b) din Convenţie.
46. În plus, Guvernul susține că reclamantul nu a fost supus, niciun moment, unei măsuri de internare forțată. Acesta a fost condus la secția de psihiatrie din cauza comportamentului său ciudat, în special a stării de agitație, a comportamentului său recalcitrant şi a amenințării cu utilizarea unei bombe. Agenții de poliție au luat această măsură în temeiul art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 487/2002, cu scopul de a-l supune unui control psihiatric. Acest control a fost rapid şi medicul nu a luat nicio măsură restrictivă de libertate împotriva reclamantului.
47. Guvernul apreciază că măsura era conformă cu legea şi previzibilă şi precizează că Poliția cooperează cu Ministerul Sănătății în vederea instituirii unui sistem adecvat de aplicare a Legii nr. 487/2002 şi că agenții de poliție beneficiază de o formare profesională în conformitate cu drepturile fundamentale ale persoanelor care fac obiectul unei anchete.
48. În cele din urmă, Guvernul subliniază că, în practică, cazurile similare celui în speță nu sunt frecvente şi apreciază că autoritățile naționale au instituit o serie de garanții cu scopul de a preveni aplicarea abuzivă sau arbitrară a dispozițiilor Legii nr. 487/2002 în ceea ce priveşte conducerea unei persoane, de către agenți de poliție, într-o instituție de psihiatrie.
2. Motivarea Curții
a) Principii generale
49. Curtea reaminteşte principiile generale în materie, astfel cum au fost stabilite în jurisprudența sa constantă şi în special în hotărârea Stelian Roşca, citată anterior, pct. 65 şi 66 (a se vedea şi Cristian Teodorescu, citată anterior, pct. 59, şi Herczegfalvy împotriva Austriei, 24 septembrie 1992, pct. 63, seria A nr 244):
„ 5: protejarea individului împotriva arbitrarului.
66. În această privinţă, Curtea reaminteşte că prima teză a art. 5 § 1 trebuie înţeleasă ca impunând statului obligaţia pozitivă de a proteja libertatea persoanelor aflate sub jurisdicţia sa şi că expresiile «prevăzută de lege» şi «potrivit căilor legale» vizează aşadar calitatea legii care constituie baza legală a măsurilor privative de libertate care le privesc [...]. Prin urmare, pentru Curte, este esenţial ca dreptul intern să fie previzibil în aplicarea sa şi să definească în mod clar sfera competenţelor autorităţilor abilitate să dispună o măsură privativă de libertate sau să o execute [...]”
50. În plus, lipsirea de libertate este o măsură atât de gravă încât nu se justifică decât dacă alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi considerate ca fiind insuficiente pentru apărarea interesului personal sau public care impune detenţia. Prin urmare, nu este suficient ca lipsirea de libertate să fie conformă cu dreptul naţional, aceasta trebuie să fie necesară în circumstanţele speței (Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, pct. 78, CEDO 2000-III).
b) Aplicarea acestor principii în speţă
51. Curtea subliniază, în primul rând, că Guvernul susține că art. 56 din Legea sănătății mintale constituie baza legală a măsurii adoptate împotriva reclamantului. Este vorba despre articolul care conferă agenților de poliție dreptul de a solicita internarea forţată a unei persoane, articol care, în versiunea aplicabilă la momentul faptelor din speță, era art. 47 din lege (supra, pct. 17, 18 şi 26).
52. Conform cerințelor acestei legi şi ale art. 5 din Convenție, pentru a proceda la o internare, alienarea reclamantului trebuie să fi fost stabilită astfel încât să poată fi probată şi tulburarea trebuie să fi avut un caracter sau o amploare care să justifice internarea (Winterwerp împotriva Țărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 39, seria A nr. 33, Chtoukatourov împotriva Rusiei, nr. 44009/05, pct. 114, CEDO 2008, Varbanov împotriva Bulgariei, nr. 31365/96, pct. 45, CEDO 2000X şi Cristian Teodorescu, citată anterior, pct. 61). Or, procesul-verbal întocmit de polițist la câteva minute după controlul psihiatric la care a fost supus reclamantul la spital nu menționează nicio tulburare gravă, niciun antecedent psihiatric sau de violență al reclamantului şi nicio recomandare făcută de un medic în vederea efectuării unui control de urgență al stării psihice a reclamantului (supra, pct. 7).
53. În fapt, în acest proces-verbal se menționează un „
54. În continuare, Curtea apreciază că modul în care autoritățile au reacționat la pretinsa amenințare cu bombă arată, fără nicio îndoială, că acestea nu au luat-o în serios. Astfel, reclamantul nu a fost percheziționat, arestat sau interogat cu privire la aceste acuzații şi nici Casa de Cultură nu a fost cercetată. Rezultă că, în lipsa oricărui alt element care să indice existența unei tulburări psihice a reclamantului, această pretinsă amenințare nu poate să justifice, în sine, transportarea acestuia la secția de psihiatrie.
55. În cele din urmă, Curtea subliniază că reclamantul nu a avut posibilitatea să se prezinte la spital de bună voie, după caz, în vederea efectuării unui examen psihiatric (Varbanov împotriva Bulgariei, nr. 31365/96, pct. 47, CEDO 2000X). În fapt, acesta nu a fost informat niciodată cu privire la necesitatea de a obține avizul unui psihiatru. În aceste condiții, din dosar reiese că autoritățile nu au stabilit că acesta ar fi refuzat să fie supus unui examen şi nici că acestea ar fi încercat să folosească alte mijloace mai puțin stricte, înainte de a proceda la transportarea lui în vederea unei internări forțate (supra, pct. 50). Prin urmare, conducerea la spital a reclamantului a fost total arbitrară.
56. În opinia Curţii, aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că lipsirea de libertate a reclamantului nu poate fi considerată „ § 1 din Convenţie. În consecinţă, această dispoziţie a fost încălcată.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
57. Citând mai multe dispoziții ale Convenției (art. 3, art. 6, art. 9, art. 10 şi art. 14), reclamantul susține că a suferit o atingere adusă reputației sale, având în vedere că a fost ridicat cu forța într-un loc public şi condus la o secție de psihiatrie în vederea internării sale, fără să fi tulburat ordinea publică şi în ciuda absenței unor antecedente psihiatrice. Consideră că acțiunile agenților de poliție aveau ca scop compromiterea lui în ochii opiniei publice şi se datorau presiunii exercitate de un lider al unui partid politic, ca urmare a petiției trimise de reclamant anumitor parlamentari, prin care denunța abuzurile unor reprezentanți ai partidului respectiv, cu sprijinul unor funcționari locali. De asemenea, acesta consideră că procedura penală declanşată ca urmare a plângerii sale împotriva agenților de poliție nu a fost echitabilă şi că dreptul său de acces la informații de interes public a fost restrâns în mod nejustificat.
58. Părțile esențiale ale acestor acuzații au fost comunicate Guvernului din perspectiva art. 8 din Convenție şi părțile şi-au prezentat observațiile.
59. Având însă în vedere faptele cauzei, argumentele părţilor şi concluziile formulate din perspectiva art. 5 din Convenţie (supra, pct. 56), Curtea consideră că a examinat principalele probleme juridice ridicate de prezenta cerere şi că nu este necesar să se pronunţe separat cu privire la admisibilitatea şi temeinicia celorlalte capete de cerere [a se vedea, în special, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47848/08, pct. 156, CEDO 2014, cu trimiterile citate].
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
60. În conformitate cu art. 41 din Convenție:
„
A. Prejudiciu
61. Reclamantul solicită suma de 4 000 000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat de umilința suportată.
62. În primul rând, Guvernul susține că reclamantul nu a făcut dovada existenței unei legături de cauzalitate dintre pretinsele încălcări şi pretinsul prejudiciu suferit. Chiar presupunând contrariul, Guvernul apreciază că, având în vedere circumstanțele cauzei, constatarea unei încălcări de către Curte ar constitui o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit. În cele din urmă, susține că suma solicitată de reclamant cu titlu de prejudiciu moral este exorbitantă, ținând seama de jurisprudența Curții.
63. Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 4 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
64. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
65. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 din Convenție;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție;
3. Hotărăşte că nu este necesar să examineze admisibilitatea şi temeinicia capetelor de cerere întemeiate pe art. 3, art. 6, art. 9, art. 10 şi art. 14 din Convenţie;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menționat şi până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 22 martie 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Fatoş AracıAndrás Sajó
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy