Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA IURCU c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 33759/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 aprilie 2013
Hotărârea va rămâne definitivă în circumstanţele stabilite în articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Iurcu c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 19 martie 2013 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 33759/10) depusă la Curte la 19 mai 2010 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Viatlie Iurcu („reclamant”).
2. . Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de dl I. Oancea, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamantul a invocat faptul că a fost maltratat de către poliţie şi că acuzaţia sa de maltratare nu a fost anchetată în cadrul unei investigaţii efective. De asemenea, el a reclamat lispa unor căilor de recurs efective în privinţa încălcărilor contestate.
4. La 6 decembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii împreună cu admisibilitatea ei (Articolul 29 § 1). Părţile au depus observaţii în privinţa admisibilităţii şi fondului cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZE
5. Reclamantul s-a născut în 1994. El locuieşte la Chişinău.
A. Contextul general al cauzei
6. La 5 aprilie 2009, în Republica Moldova au avut loc alegeri generale. Rezultatele preliminare ale alegerilor au fost anunţate la 6 aprilie 2009. Potrivit acestora, Partidul Comunist din Moldova aflat la guvernare a câştigat la limită alegerile.
7. La 6 aprilie 2009 se simţea o nemulţumire crescândă în privinţa rezultatelor alegerilor şi a pretinselor fraude electorale, în special pe diferite forumuri online. La ora 18.00, câteva sute de oameni, majoritatea tineri, s-au adunat în faţa monumentului Sf. Ştefan cel Mare, aflat în centrul Chişinăului. O oră şi jumătate mai târziu erau deja adunaţi 3000 - 4000 de oameni; aceştia au început să protesteze împotriva pretinselor fraude electorale în faţa clădirilor Preşedinţiei şi a Parlamentului, întorcându-se ulterior în Piaţa Marii Adunări Naţionale. S-au anunţat demonstraţii mai mari pentru a doua zi la ora 10.00.
8. La 7 aprilie 2009, protestul a reînceput cu participarea a 5000 - 6000 de oameni. Deşi la început protestele au fost paşnice, pe parcurs, câteva sute de participanţi au devenit violenţi. După cum a stabilit Comisia parlamentară pentru elucidarea cauzelor şi consecinţelor evenimentelor de după alegerile generale din 5 aprilie 2009 în Moldova („Comisia”), în urma intervenţiilor prost planificare cu o autospecială şi a forţelor poliţiei în domeniul gestionării manifestaţiilor în masă, s-a ajuns într-un punct în care violenţele în masă nu mai puteau fi evitate. Ca urmare a atacurilor violente, inclusiv prin aruncarea cu pietre, ceea ce a slăbit foarte mult rezistenţa poliţiei, aproximativ 250 de protestatari violenţi au preluat controlul asupra primelor etaje din clădirea Preşedinţiei şi a Parlamentului. Aceştia au devastat etajele şi au dat foc cantinei din incinta Preşedinţiei. În timpul nopţii, în clădirea Parlamentului au izbucnit câteva incendii; unele din acestea au izbucnit după ce autorităţile au preluat integral controlul asupra clădirii în jurul orei 23.00.
9. La 8 aprilie 2009, în jurul orei 1.00, mai multe regimente ale poliţiei şi ale forţelor speciale au început o operaţiune în masă, care avea drept scop restabilirea ordinii publice. Însă, după cum a constatat Comisia, a fost admisă utilizarea excesivă a forţei, iar cei rămaşi în piaţă au fost reţinuţi, indiferent de faptul dacă au participat sau nu la violenţe. Arestările au continuat câteva zile la rând. Au apărut articole şi filmări video în presă despre tineri arestaţi şi/sau bătuţi de către poliţişti în uniformă şi în civil în timpul zilei de 8 aprilie şi ulterior, cu mult după ce protestele au încetat în seara zilei de 7 aprilie 2009.
B. Reţinerea reclamantului şi pretinsa maltratare
10. Potrivit reclamantului, care la data evenimentelor avea vârsta de 15 ani, în seara zilei de 7 aprilie 2009, el se întorcea acasă de la o petrecere pe bulevardul principal din Chişinău. La aproximativ ora 22.20, el a fost oprit de un grup de persoane care purtau uniforme militare şi care i-a ordonat să se culce la pământ cu mâinile la ceafă. Reclamantul s-a conformat ordinului. El a fost lovit pe tot corpul şi în cap cu picioarele şi cu bastonul. Ţipând de durere, reclamantul le-a spus că are doar 15 ani. El a fost eliberat, ordonându-i-se să meargă acasă. Reclamantul a început să fugă, însă după câteva sute de metri a fost din nou oprit de un grup de persoane mascate în uniformă neagră, care i-a ordonat să se culce la pământ. A fost din nou lovit cu picioarele şi bastonul, fiind lovit inter alia cu piciorul în zona ochiului drept. Ulterior, a fost împins într-o dubă împreună cu alţi tineri, fiind transportaţi la comisariatul de poliţie.
11. La subsolul comisariatului de poliţie se aflau multe alte persoane. Reclamantul împreună cu ceilalţi au fost forţaţi să stea în genunchi cu mâinile la ceafă timp de aproximativ 3 ore. Unul dintre poliţişti s-a apropiat la un moment dat de el şi l-a lovit cu pumnul în spate, ordonându-i să stea drept.
12. Guvernul a recunoscut faptele legate de reţinerea şi detenţia reclamantului. Însă, el nu a fost de acord cu acuzaţia reclamantului de maltratare, susţinând că acceptă doar versiunea faptelor stabilite în procedurile penale desfăşurate la nivel naţional.
13. La 8 aprilie 2009, în jurul orei 2.30, reclamantul a fost chemat la interogatoriu. Acesta a durat aproximativ 10 minute. El a fost întrebat despre implicarea în demonstraţiile din ziua anterioară.
14. În jurul orei 3.00, reclamantul, împreună cu mai mulţi tineri, a fost transportat la un centru de detenţie temporară a minorilor şi plasaţi în camere cu două paturi. Atât el cât şi alţi tineri au dormit pe podea. În ziua următoare, reclamantul s-a simţit rău din cauza leziunilor pe faţă şi a fost îngrijit de un doctor. Potrivit raportului medical emis de doctor la o dată ulterioară, reclamantul avea vânătăi pe spate şi leziuni ale ţesutului moale în jurul ochiului drept. La ora 15.30, reclamantul a fost dus întru-un birou în care îl aștepta o doamnă, căreia i-a povestit de ce a petrecut acea noapte la centrul respectiv. În jurul orei 16.00, mama sa l-a luat acasă. Conform informaţiilor la dosar, ea a fost anunţată despre locul aflării fiului său abia în jurul orei 13.00 în acea zi.
15. La 9 aprilie 2009, postul naţional de televiziune a difuzat o ştire pe marginea evenimentelor din data de 7 aprilie. Atât reclamantul cât şi alţi tineri împreună cu care a fost deţinut în centrul pentru minori au fost prezentaţi ca fiind vinovaţi pentru dezordinile şi devastările din clădirea Parlamentului şi a Preşedinţiei.
16. După eliberare, reclamantul a suferit de dureri dese în regiunea rinichilor şi de dureri de cap. La 29 aprilie 2009, el a solicitat ajutor la Centrul de reabilitare a victimelor torturii „Memoria”, organizaţie neguvernamentală finanţată de Uniunea Europeană, membru al Adunării Generale a Consiliului Internaţional de Reabilitare a Victimelor Torturii (IRCT). El a fost supus la o serie de analize şi a fost examinat de diverşi specialişti medicali. Centrul a emis un raport care constata că reclamantul a suferit, inter alia, o traumă craniană şi suferă de probleme psihologice specifice victimelor torturii.
C. Investigarea acuzaţiilor reclamantului de maltratare
17. La 19 iunie 2009, reclamantul a depus o plângere penală la Procuratura Generală, reclamând relele tratamente suferite pe 7 aprilie 2009.
18. La 15 octombrie 2009, procuratura a respins plângerea penală a reclamantului ca neîntemeiată, fără a porni formal urmărirea penală. După o examinare preliminară a faptelor cazului, procuratura a constatat că reclamantul a fost transportat la comisariatul de poliţie pe 7 aprilie 2009 pe motiv că era vagabond şi nu pentru implicarea în demonstraţiile violente din acea zi. Ulterior, în aceeași zi, el a fost dus la centrul de detenţie temporară a minorilor. Poliţistul care era prezent în noaptea cu pricina la comisariatul de poliţie a declarat că reclamantul nu a fost maltratat. În consecinţă, procuratura a constatat că faptele invocate de reclamant în ceea ce priveşte maltratarea nu sunt credibile. În plus, potrivit procuraturii, el ar fi avut mult mai multe leziuni pe corp dacă ar fi fost maltratat în modul în care susţine.
19. Reclamantul a contestat ordonanţa procuraturii la Judecătoria Buiucani, care, la 3 decembrie 2009, a anulat-o. Instanţa de judecată a constatat, inter alia, că procuratura nu a explicat cum au fost cauzate leziunile pe corpul reclamantului după reţinerea şi detenţia acestuia. În plus, instanţa a statuat că ancheta preliminară este incompletă.
20. La 18 decembrie 2009 a fost pornită urmărirea penală, iar la 5 februarie 2010 reclamantul a fost recunoscut în calitate de parte vătămată.
21. La 9 februarie 2010 a fost audiat poliţistul care s-a aflat la comisariatul de poliţie la care a fost dus reclamantul în noaptea de 7 aprilie 2009. Din materialele prezentate de părţi nu reiese că au fost întreprinse alte acţiuni de urmărire penală.
II. DOCUMENTE INTERNAŢIONALE RELEVANTE
22. Documentele internaţionale relevante au fost rezumate în cauza Taraburca v. Moldova (nr. 18919/10, §§ 33-37, 6 decembrie 2011).
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
23. Reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 3 al Convenţiei ca urmare a relelor tratamente aplicate de poliţie în timpul reţinerii şi detenţiei. De asemenea, el a reclamat anchetarea insuficientă a acuzaţiilor sale de maltratare. Articolul 3 prevede următoarele:
Articolul 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
24. Guvernul a susţinut că investigaţia asupra circumstanţelor prezentei cauze se află încă în curs de desfăşurare, nefiind adoptată deocamdată o hotărâre judecătorească definitivă la nivel naţional. Din acest motiv, el a afirmat că cererea este prematură şi că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne disponibile.
25. Curtea reiterează că scopul articolului 35 § 1 al Convenţiei este de a oferi Statelor Contractante oportunitatea de a preveni sau de a repara încălcările reclamante împotriva lor, înainte ca acele acuzaţii să fie depuse la Curte. Drept consecinţă, Statul este scutit de răspundere pentru acţiunile sale în faţa unui organ internaţional înainte ca el să fi avut posibilitatea să redreseze lucrurile prin propriul sistem juridic (a se vedea, de exemplu, Remli v. France, 23 aprilie 1996, § 33, Reports of Judgments and Decisions 1996-II, and Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V). În acelaşi timp, „un reclamant nu este obligat să exercite recursurile care, deşi în teorie sunt de natură să ofere reparaţii, în realitate ele nu oferă nicio şansă de redresare a încălcării invocate” (a se vedea Yoyler v. Turkey, nr. 26973/95, 13 ianuarie 1997, şi Akdivar and Others v. Turkey, § 68, 30 august 1996, Reports 1996-IV).
26. În speţă, este adevărat că procedurile sunt încă pendinte în faţa autorităţilor naţionale, însă, Curea consideră că chestiunea privind neepuizarea căilor de atac este inextricabil legată de fondul plângerii întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei, adică de efectivitatea investigaţiei pe marginea acuzaţiilor de maltratare. Prin urmare, ea consideră că cele două chestiuni trebuie conexate şi examinate împreună (a se vedea Mikheyev v. Russia, nr. 77617/01, § 88, 26 ianuarie 2006).
27. Curtea notează în continuare că plângerile nu sunt vădit neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Ea notează, în continuare, că cerere nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, ea trebuie decalară admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
28. Reclamantul a susţinut că a fost maltratat în timpul reţinerii şi detenţiei, afirmând că Guvernul nu a dat explicaţii credibile în ceea ce priveşte originea leziunilor de pe corpul reclamantului. El a argumentat că acuzaţiile sale trebuie examinate în lumina evenimentelor care au avut loc în Moldova în acea perioadă, evenimente care au fost descrise în numeroase rapoarte ale organizaţiilor naţionale şi internaţionale. De asemenea, el a afirmat că i-a fost frică să depună plângerea penală înainte de luna iunie 2009, deoarece a fost intimidat de ştirile difuzate de postul de televiziune naţional, în care el a fost prezentat ca fiind vinovat de daunele cauzate clădirilor de stat. Reclamantul a susţinut că autorităţile nu au efectuat o anchetă corespunzătoare în privinţa plângerii sale. În cele din urmă, el a susţinut că din cauză că nu a fost efectuată o urmărire penală efectivă pe marginea acuzaţiilor de maltratare, el nu a putut sesiza instanţa de judecată cu o acţiune în despăgubire împotriva făptaşilor.
29. Guvernul a susţinut că acuzaţiile reclamantului de maltratare au fost neîntemeiate şi a subliniat faptul că reclamantul nu a efectuat un control medical decât abia după 2 0 de zile, la 29 aprilie 2009 la Centrul Memoria. În orice caz, doar rapoartele semnate de experţi legal autorizaţi pot fi luate în considerare,şi,prin urmare, acel raport nu are valoare probatorie. Guvernul şi-a exprimat îndoiala în privinţa concluziilor trase de Centrul Memoria în privinţa cauzei leziunilor constatate pe corpul reclamantului, argumentând că ele ar fi putut fi cauzate în timpul manifestaţiilor din 7 aprilie 2009 sau de căte colegii de detenţie. În orice caz, Guvernul a afirmat că leziunile constatate pe corpul reclamantului nu au fost suficient de grave încât să intre sub incidenţa articolului 3 al Convenţiei. În ceea ce priveşte efectivitatea investigaţiei, Guvernul a afirmat că procurorii au întreprins toate acţiunile şi măsurile necesare pentru anchetarea acuzaţiilor reclamantului. Aşadar, potrivit Guvernului, investigaţia a fost efectivă în sensul articolului 3 al Convenţiei.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
30. După cum a declarat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2 nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea cauza Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi cauza Assenov and Others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII).
31. Curtea aminteşte că recurgerea la forţa fizică în timpul reţinerii unei persoane, în cazul în care aceasta nu a fost determinată de comportamentul celui reţinut, înjoseşte demnitatea umană şi constituie o încălcare a dreptului consacrat în articolul 3 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Ribitsch v. Austria, 4 decembrie 1995, § 38, Seriile A nr. 336). Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timpul detenţiei sau în timp ce se află sub controlul poliţiei, orice asemenea leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă a circumstanţelor în care au fost cauzate leziunile corporale; în caz contrar devine incident articolul 3 al Convenţiei (Selmouni v. France, § 87).
32. Curtea aminteşte în continuare că, atunci când o persoană formulează o pretenţie serioasă şi legitimă că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi ai statului, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului din articolul 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca şi investigaţia impusă de articolul 2, investigaţia relevantă în speţă trebuie să conducă la stabilirea circumstanţelor cauzei şi, dacă acuzaţiile se dovedesc a fi adevărate, la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante ar fi inefectivă în practică, în pofida importanţei sale fundamentale, şi ar permite, în anumite cazuri, funcţionarilor de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ceea ce, practic, înseamnă impunitate (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
33. Pentru ca o investigaţie să fie efectivă, poate fi necesar ca persoanele care efectuează investigaţia să fie independente de cei implicaţi în evenimentele respective (a se vedea, printre altele, Barbu Anghelescu v. Romania, no. 46430/99, § 66, 5 October 2004). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu, Ergı v. Turkey, 28 iulie 1998, §§ 83-84, Reports 1998-IV, în care procurorul care desfăşura ancheta pe marginea morţii unei fete în timpul unei confruntări a dat dovadă de independenţă prin faptul că s-a bazat puternic pe informaţia prezentată de jandarmii implicaţi în incident).
34. Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie completă. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau pentru a emite decizii în baza lor (a se vedea Assenov and Others, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili pentru a obţine probe privind incidentul, inclusiv declaraţii ale martorilor oculari şi probe medico-legale (a se vedea, Tanrıkulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 et seq., şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea compromite stabilirea cauzei leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu se conformeze acestui standard.
(b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
35. Curtea notează că, spre deosebite de cauzele anterioare privind cazurile individuale de pretinse maltratări examinate de Curte în raport cu Republica Moldova, prezenta cauză face parte dintr-un număr mare de acuzaţii similare de maltratare comise într-un timp relativ scurt (a se vedea Taraburca v. Moldova, citată mai sus, § 48).
36. Ţinând cont de acest context în care au avut loc maltratări sistematice şi la scară largă a deţinuţilor de către poliţie, totuşi, înainte să constate încălcarea articolului 3 al Convenţiei, Curtea trebuie să verifice dacă reclamantul a adus suficiente probe pentru a demonstra că el personal a fost maltratat. Astfel, ea notează că la 7 aprilie 2009, reclamantul a fost reţinut de poliţie (a se vedea paragraful 10 de mai sus), iar la 8 aprilie 2009 el a fost examinat de un doctor din cadrul centrului de detenţie temporară a minorilor care a constatat numeroase leziuni pe spate şi pe faţă (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Natura acestor leziune de pe corpul reclamantului corespunde evenimentelor relatate de reclamant.
37. Guvernul a susţinut că leziunile ar fi putut fi cauzate reclamantului înainte de reţinere sau în timpul detenţiei de către colegii de celulă. Curtea nu este convinsă de aceste argumente şi consideră că Guvernul nu a oferit o explicaţie acceptabilă privind originea leziunilor reclamantului suferite în timp ce se afla în detenţie. Simpla posibilitate teoretică ca leziunile să fi fost cauzate reclamantului în circumstanţele descrise de Guvernul nu este suficient de puternică pentru a combate prezumţia puternică creată împotriva Guvernului în lipsa probelor contrarii, în special în circumstanţele particulare ale acestei cauze.
38. Guvernul a susţinut că leziunile constatate pe corpul reclamantului nu sunt grave pentru a atrage incidenţa articolului 3 al Convenției. Curtea nu este convinsă de aceste argumente, în special având în vedere starea vulnerabilă a reclamantului care avea doar 15 ani la data evenimentelor. Ea consideră că tratamentul aplicat reclamantului poate fi calificat ca inuman şi degradant. Aşadar, a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei sub aspect material.
39. În continuare, Curtea notează că investigarea plângerii reclamantului este foarte deficientă. În primul rând, în ciuda acuzaţiilor grave împotriva poliţiştilor, procuratura nu a pornit formal urmărirea penală decât la 18 decembrie 2009, adică la şase luni de la depunerea plângerii de către reclamant. Din materialele dosarului reiese că un singur poliţist a fost audiat la 9 februarie 2010 şi că timp de doi ani ancheta nu a evoluat deloc. În asemenea circumstanţe, Curtea conchide că investigaţia pe marginea acuzaţiilor reclamantului de maltratare nu a fost adecvată şi suficient de efectivă.
40. Curtea reiterează că atunci când recursul angajat de reclamant este adecvat în teorie, iar cu trecerea timpului, acesta se dovedeşte a fi inefectiv, reclamantul nu mai are obligaţia de a-l epuiza (a se vedea Tepe v. Turkey, 27244/95, Deciziile Comisie din 25 noiembrie 1996). Constatând că investigaţia pe marginea acuzaţiilor reclamanţilor nu este efectivă, Curtea consideră că reclamantul nu mai are obligaţia de a aştepta finalizarea investigaţiei pentru ca ulterior să epuizeze recursurile interne. Prin urmare, Curtea respinge obiecţia Guvernului şi costată că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei sub aspect procedural.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI
41. Reclamantul a susţinut că nu a dispus de un recurs efectiv în privinţa încălcării dreptului consacrat în articolul 3 al Convenţiei şi că, în consecinţă, a avut încălcarea articolului 13, care prevede următoarele:
Articolul 13
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Admisibilitatea
42. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Ea notează, în continuare, că el nu este inadmisibil din alte motive. Prin urmare, plângerea trebuie decalară admisibilă.
B. Fondul
43. Reclamantul a susţinut că nu a dispus de niciun recurs în materie penală în privinţa infectivității urmăririi penale pe marginea acuzaţiilor de maltratate şi, prin urmare, din cauza aceste infectivități el nu a dispus de niciun recurs efectiv în materie civilă prin care să solicite compensaţii pentru maltratarea la care a fost supus.
44. Guvernul nu este de acord cu prima parte a plângerii, iar în ceea ce priveşte a doua parte, el nu a făcut niciun comentariu.
45. Cât priveşte prima parte a plângerii reclamantului, şi anume că nu a dispus de un recurs penal în privinţa acuzaţiilor de maltratare împotriva poliţiştilor, Curtea notează că ea se încadrează în partea examinată mai sus în raport cu articolul 3 sub aspect procedural.
46. În ceea ce priveşte a doua parte a plângerii, Curtea consideră că, având în vedere deficiența investigaţiei în privinţa plângerii penale a reclamantului, o eventuală acţiune civilă bazată pe aceleaşi fapte şi acuzaţii nu ar fi avut nicio şansă de succes. Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că reclamantul a avut acces la recursuri care să-i permită să obţină compensaţii pentru relele tratamente suferite în timpul detenției (a se vedea Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, § 82, 4 aprilie 2006, şi Gurgurov v. Moldova, nr. 7045/08, § 73, 16 iunie 2009). Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 13 coroborat cu articolul 3 al Convenţiei.
III. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI
47. Reclamantul s-a plâns că a fost reţinut şi deţinut pe nedrept în 7 şi 8 aprilie 2009 şi a susţinut că a avut loc încălcarea articolului 5 al Convenţiei. Însă Curtea notează că această plângere a fost depusă după aproximativ şase luni de la data la care a avut loc maltratarea. Prin urmare, ea trebuie declarată inadmisibilă în baza articolelor 35 §§ 1 şi 4 ale Convenţiei.
IV. ARTICOLUL 41 AL CONVENŢIEI
48. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
49. Reclamantul a solicitat 115 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin încălcarea constatată mai sus.
50. Guvernul nu a fost de acord cu reclamantul şi a solicitat Curţii să respingă pretenţiile întemeiate pe articolului 41.
51. Având în vedere încălcările constatate mai sus şi gravitatea lor, Curtea consideră că se justifică acordarea unor despăgubiri morale în prezenta cauză. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 12 000 EUR.
B. Costuri şi cheltuieli
52. Reclamantul a solicitat 5 689 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii, prezentând documente în susţinerea acestei pretenţii.
53. Guvernul a făcut obiecţie, solicitând Curţii să respingă pretenţia.
54. Având în vedere încălcările constatate mai sus şi în baza unei aprecierii echitabile, Curtea acordă reclamantului 1 500 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
55. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Conexează fondului cauzei obiecţia Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne şi o respinge;
2. Declară plângerile întemeiate pe articolele 3 şi 13 admisibile, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei atât sub aspect procedural cât şi sub aspect material;
4. Hotărăşte că nu se impune examinarea separată a articolului 13 al Convenţiei în raport cu plângerea reclamantului privind infectivitatea urmării penale;
5. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 13 al Convenţiei în raport cu plângerea reclamantului privind lipsa recursurilor civile;
6. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) 12 000 EUR (douăsprezece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxe care pot fi percepute; şi
(ii) 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxe care pot fi percepute;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
7. Respinge restul pretenţiilor privind satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 9 aprilie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy