CASE OF URECHEAN AND PAVLICENCO v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIA A TREIA

CAUZA URECHEAN ŞI PAVLICENCO c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererile nr. 27756/05 şi 41219/07)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

2 decembrie 2014

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza Urechean şi Pavlicenco c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall, preşedinte,
Luis López Guerra,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Kristina Pardalos,
Valeriu Griţco,
Iulia Antoanella Motoc, judecători,
şi Stephen Phillips, grefier al secţiunii,

Deliberând la 4 noiembrie 2014 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 27756/05 şi 41219/07) depuse la Curte la 26 iulie 2005 şi 10 septembrie 2007 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Serafim Urechean („primul reclamant”) şi dna Vitalia Pavlicenco („al doilea reclamant”).

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dl D. Graur şi dl V. Gribincea, avocaţi în Chişinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, dl V. Grosu.

3. Reclamanţii au susţinut, în particular, că dreptul lor de acces la justiţie a fost încălcat prin faptul că ei nu l-au putut acţiona în justiţie pe preşedintele ţării la acea vreme, întrucât acela beneficia de imunitate.

4. La 25 martie şi 6 ianuarie 2010, cele două cereri au fost comunicate Guvernului.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamanţii s-au născut în 1950 şi 1953. Ei locuiesc în Chişinău.

6. Ambii erau politicieni la data evenimentelor. Primul reclamant era primarul municipiului Chişinău şi liderul unui partid politic de opoziţie. Al doilea reclamant era membru al Parlamentului („deputat”) şi membru al unui partid politic de opoziţie.

7. La 30 noiembrie 2004 şi 3 martie 2007, preşedintele Republicii Moldova la acea vreme, dl V. Voronin („preşedintele”) a participat la două emisiuni televizate organizate la două posturi tv private, din care unul cu acoperire naţională. El a fost intervievat de jurnalişti în ceea ce priveşte economia, justiţia, relaţii externe şi alegeri. Preşedintele a declarat, printre altele, că „dl Urecheanu, în ultimii 10 ani de activitate în calitate de primar al Chişinăului, nu a făcut altceva decât să creeze un sistem puternic de corupţie în stil mafiot”. În ceea ce-l priveşte pe al doilea reclamant, preşedintele a declarat că „toţi au venit direct din KGB”.

8. Ambii reclamanți l-au acţionat în justiţie pe preşedinte, solicitând dezmințirea declaraţiilor contestate şi compensarea prejudiciului moral. Primul reclamant a solicitat compensaţii în valoare de 0,1 lei moldoveneşti (MDL), iar al doilea reclamant 500 000 MDL plus achitarea cheltuielilor de judecată. Reprezentantul preşedintelui a cerut respingerea acţiunilor pe motiv că declaraţiile contestate sunt acoperite de imunitatea acestuia.

9. La 11 ianuarie 2005, Judecătoria Centru a scos de pe rol precesul cauza intentată de primul reclamant pe motiv că preşedintele beneficiază de imunitate şi nu poartă răspundere pentru opiniile exprimate în exerciţiul mandatului. Instanţa de judecată a motivat în felul următor:

„Examinând materialele dosarului şi audiind părţile, în lumina art. 265 al Codului de procedură civilă, instanţa de judecată consideră necesar să scoată de pe rol cauza.”

Astfel, art. 81 alin.2 al Constituţiei prevede următoarele: „Preşedintele Republicii Moldova se bucură de imunitate. El nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.”

În hotărârea nr.8 din 16 februarie 1999 cu privire la interpretarea art.71 al Constituţiei, Curtea Constituţională a constatat că răspunderea juridică cuprinde răspunderea penală, civilă şi administrativă.

În aceeaşi hotărâre, Curtea Constituţională a dat o explicaţie extensivă expresiei „opinii exprimate în exercitarea mandatului” folosită în art. 71 al Constituţiei, statuând că acestea sunt punctele de vedere, opiniile şi convingerile exprimare în exercitarea mandatului în privinţa chestiunilor şi evenimentelor din viaţa publică.

În asemenea circumstanţe de fapt şi de drept, instanţa consideră că este necesar să scoată de pe rol cauza împotriva Preşedintelui Republicii Moldova, V.Voronin, pe temeiul că acesta nu poartă răspundere civilă.”

10. La 25 aprilie 2007, Judecătoria Centru a scos de pe rol cauza intentată de al doilea reclamant pe motiv că preşedintele beneficiază de imunitate. Instanţa de judecată a motivat astfel:

„Audiind argumentele părţilor şi analizând materialele dosarului, instanţa de judecată consideră că solicitarea reprezentatului pârâtului de a scoate cererea de pe rol este întemeiată.”

Constituţia garantează o imunitate largă şefului statului. Astfel, art.81 alin.2 al Constituţiei prevede că: „Preşedintele Republicii Moldova se bucură de imunitate. El nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.

Pentru a elucida limitele imunităţii constituţionale, instanţa de judecată a făcut trimitere la hotărârea nr.8 din 16 februarie 1999 a Curţii Constituţionale. Interpretând articolul 71 al Constituţiei, Curtea Constituţională a constatat că răspunderea juridică cuprinde răspunderea penală, civilă şi administrativă.

Curtea Constituţională a explicat înţelesul expresiei „opinii exprimate în exercitarea mandatului”, statuând că acestea sunt punctele de vedere, opiniile şi convingerile exprimare în exercitarea mandatului în privinţa chestiunilor şi evenimentelor din viaţa publică. În înţelesul hotărârii Curţii Constituţionale, instanţa de judecată consideră că independenţa opiniilor Preşedintelui Republicii Moldova în timpul exercitării mandatului este absolută şi perpetuă.

În cererea sa de chemare în judecată, reclamanta V. Pavlicenco a invocat articolele 16 şi 1422 ale Codului civil, solicitând tragerea la răspundere civilă a Preşedintelui Republicii Moldova pentru opiniile exprimare public în cadrul unui program desfăşurat în exercitarea mandatului său.

Având în vedere circumstanţele descrise mai sus, ţinând cont de principiul imunităţii de care beneficiază Preşedintele Republicii Moldova şi de imposibilitatea de a-l trage la răspundere juridică, instanţa de judecată ajunge la concluzia că prezenta cauză trebuie scoasă de pe rol pe motiv că Preşedintele Republicii Moldova nu poate fi tras la răspundere nici de instanţa de judecată, nici de orice altă autoritate.”

11. Ambii reclamanţi au contestat hotărârea primei instanţe de judecată, susţinând că articolul 81 alin. 2 al Constituţiei acordă imunitate preşedintelui doar în ceea ce priveşte opiniile exprimare şi nu a declaraţiilor cu privire la fapte. În plus, ei au susţinut că declaraţiile contestate nu aveau legătură cu atribuţiile oficiale ale preşedintelui şi că prima instanţă de judecată nu s-a pronunţat asupra acestui aspect. Al doilea reclamant a atras atenţia asupra atribuţiilor oficiale ale preşedintelui, aşa cum sunt prevăzute acestea în Constituţie, şi asupra faptului că unele subiecte discutate în emisiunea tv respectivă, cum au fost problemele economice, afacerile externe şi funcţionarea parlamentului, nu intră în sfera atribuţiilor oficiale ale preşedintelui.

Al doilea reclamant a accentuat că acuzaţia exprimată la adresa sa (că a făcut parte din KGB) este foarte ofensatoare şi că aceasta a fost avansată de o persoană foarte importantă în stat, la un post tv cu acoperire naţională şi la o oră de maximă audienţă. Chiar dacă preşedintele s-a aflat în exerciţiul atribuţiilor sale oficiale în timpul participării la acea emisiune tv, acuzaţiile defăimătoare aduse la adresa sa nu pot fi considerate ca făcând parte din aceste atribuţii. Ambii reclamanţi au invocat faptul că hotărârea neîntemeiată a primei instanţe de judecată le-a limitat dreptul de acces la justiţie, contrar Constituţiei şi articolului 6 al Convenţiei.

12. La 3 februarie 2005 şi 14 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins apelurile celor doi apelanţi şi a menţinut hotărârea primei instanţe de judecată.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERN RELEVANTE

13. Sunt relevante următoarele prevederi ale Constituţiei:

Articolul 71:Independenţa opiniilor

„Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.

Articolul 77: Preşedintele Republicii Moldova, şeful statului

(1) Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului.

(2) Preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.

Articolul 78: Alegerea Preşedintelui

(1) Preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret.

...

(5) Dacă şi după alegerile repetate Preşedintele Republicii Moldova nu va fi ales, Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte data alegerilor în noul Parlament..

Articolul 81: Incompatibilităţi şi imunităţi

(1) Calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite.

(2) Preşedintele Republicii Moldova se bucură de imunitate. El nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.

(3) Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvîrşeşte o infracţiune. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data rămînerii definitive a sentinţei de condamnare.

Articolul 84: Mesaje

(1) Preşedintele Republicii Moldova poate lua parte la lucrările Parlamentului.

(2) Preşedintele Republicii Moldova adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii.

Articolul 85: Dizolvarea Parlamentului

(1) În cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul.

(2) Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură.

(3) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.

(4) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui Republicii Moldova, cu excepţia cazului prevăzut la articolul 78 alineatul (5), şi nici în timpul stării de urgenţă, de asediu sau de război.

Articolul 86: Atribuţii în domeniul politicii externe

(1) Preşedintele Republicii Moldova poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate internaţionale în numele Republicii Moldova şi le prezintă, în modul şi în termenul stabilit prin lege, spre ratificare Parlamentului.

(2) Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

(3) Preşedintele Republicii Moldova primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica Moldova.

Articolul 87: Atribuţii în domeniul apărării

(1) Preşedintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forţelor armate.

(2) Preşedintele Republicii Moldova poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală.

(3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele Republicii Moldova ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război şi le aduce, neîntîrziat, la cunoştinţa Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.

(4) Preşedintele Republicii Moldova poate lua şi alte măsuri pentru asigurarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, în limitele şi în condiţiile legii.

Articolul 88: Alte atribuţii

Preşedintele Republicii Moldova îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

  a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;

  b) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;

  c) soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova şi acordă azil politic;

  d) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;

  e) acordă graţiere individuală;

  f) poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de interes naţional;

  g) acordă ranguri diplomatice;

  h) conferă grade superioare de clasificare lucrătorilor din procuratură, judecătorii şi altor categorii de funcţionari, în condiţiile legii;

  i) suspendă actele Guvernului, ce contravin legislaţiei, pînă la adoptarea hotărîrii definitive a Curţii Constituţionale;

  j) exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege.

Articolul 89: Demiterea

(1) În cazul săvîrşirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a două treimi din numărul deputaţilor aleşi.

(2) Propunerea de demitere poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se aduce neîntîrziat la cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele poate da Parlamentului şi Curţii Constituţionale explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Articolul 93: Promulgarea legilor

(1) Preşedintele Republicii Moldova promulgă legile.

(2) Preşedintele Republicii Moldova este în drept, în cazul în care are obiecţii asupra unei legi, să o trimită, în termen de cel mult două săptămîni, spre reexaminare, Parlamentului. În cazul în care Parlamentul îşi menţine hotărîrea adoptată anterior, Preşedintele promulgă legea.

Articolul 94: Actele Preşedintelui

(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

(2) Decretele emise de Preşedinte în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 86 alineatul (2), articolul 87 alineatele (2), (3) şi (4) se contrasemnează de către Primul-ministru.”

14. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă sunt următoarele:

Articolul 14: Actele judecătoreşti de dispoziţie

„(1) La judecarea pricinilor civile în primă instanţă, actele judiciare se emit în formă de hotărîre, încheiere şi ordonanţă.

(2) În formă de hotărîre se emite dispoziţia primei instanţe prin care se soluţionează fondul pricinii.

(3) În formă de încheiere se emite dispoziţia primei instanţe prin care nu se soluţionează fondul pricinii.

[...]

Articolul 239: Legalitatea şi temeinicia hotărîrii

Hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală şi întemeiată. Instanţa îşi întemeiază hotărîrea numai pe circumstanţele constatate nemijlocit de instanţă şi pe probele cercetate în şedinţă de judecată.

Articolul 240: Problemele soluţionate la deliberarea hotărîrii

(1) La deliberarea hotărîrii, instanţa judecătorească apreciază probele, determină circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea pricinilor, care au fost sau nu stabilite, caracterul raportului juridic dintre părţi, legea aplicabilă soluţionării pricinii şi admisibilitatea acţiunii.
[...]

Articolul 241: Cuprinsul hotărîrii

[...]

(5) În motivare se indică: circumstanţele pricinii, constatate de instanţă, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe, legile de care s-a călăuzit instanţa.

Articolul 265: Temeiurile de încetare a procesului

Instanţa judecătorească dispune încetarea procesului în cazul în care:

a) pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă;...

Articolul 269: Pronunţarea încheierii

(1) Dispoziţiile primei instanţe sau ale judecătorului prin care pricina nu se soluţionează în fond se emit în formă de încheiere. Aceasta se emite în camera de deliberare în condiţiile art.48.

(2) În cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa poate emite încheiere fără a se retrage în camera de deliberare. O astfel de încheiere se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

(3) Încheierii i se dă citire imediat după enunţ.

Articolul 270: Cuprinsul încheierii

(1) În încheierea judecătorească se indică:

[...]

d) problema asupra căreia se emite;

e) motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea guvernantă;

[...].”

15. Hotărârea Curţii Constituţionale din 16 februarie 1999 cu privire la interpretarea art.71 din Constituţia Republicii Moldova privind imunitatea de care beneficiază deputaţii prevede, printre altele, următoarele:

„Potrivit art. 71 din Constituţie, deputatul în Parlament este independent în exprimarea opiniilor. El nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.

[...]

Sintagma "opiniile exprimate în exercitarea mandatului", folosită în art. 71 din Constituţie, semnifică punctul de vedere, opiniile, convingerile deputatului în Parlament în exercitarea funcţiilor atribuite prin lege asupra unor chestiuni sau a unor evenimente din viaţa publică.

[...]

Astfel, avînd în vedere cele expuse, potrivit art. 71 din Constituţie, independenţa opiniilor deputatului în Parlament este absolută şi perpetuă. Deputatul nu poate fi tras la răspundere penală, civilă sau administrativă pentru voturile sau opiniile, exprimate în executarea mandatului, nici după expirarea acestuia.

[...]

Dispoziţia din art. 71 din Constituţie despre inadmisibilitatea tragerii  deputatului „la răspundere juridică” are o semnificaţie generală şi vizează, în funcţie de apartenenţa ramurală a normelor juridice, neresponsabilitatea penală, administrativă, civilă sau disciplinară a deputatului pentru afirmaţiile sale sau pentru acţiunile parlamentarului întreprinse în exercitarea mandatului.

[...]

Totodată, garantarea juridică a independenţei opiniilor deputatului în Parlament nu îl scuteşte de răspundere penală sau administrativă pentru delictul săvîrşit în afara exerciţiului mandatului de deputat.

Apelurile publice la rebeliune, violenţă sau la alte acţiuni, care, potrivit legislaţiei în vigoare, implică răspundere penală, nu cad sub incidenţa garantării juridice a neresponsabilităţii deputatului în Parlament pentru opiniile sale.

[...]

Potrivit art. 71 din Constituţie [...] independenţa opiniilor deputatului în Parlament, [...]este absolută şi perpetuă. Deputatul în Parlament nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului de deputat nici după încetarea acestuia.

[...]”

16. În hotărârea explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.2 din 7 iulie 2008 se stipulează următoarele:

„1. Hotărîrea judecătorească este actul final de dispoziţie a primei instanţe, indiferent de nivelul acesteia, adoptată în formă scrisă, în camera de deliberare de către completul de judecată, format în mod legal, care a participat nemijlocit la judecarea pricinii civile, în baza circumstanţelor stabilite în cadrul dezbaterilor judiciare, raportate la legea materială şi procedurală, pronunţată în mod public, prin care cauza se soluţionează în fond, cu putere de lucru judecat.

Toate celelalte dispoziţii ale primei instanţe sau ale judecătorului, prin care pricina nu se soluţionează în fond, se emit în formă de încheiere.

2. Instanţa de judecată este obligată prin prisma art. 14 CPC de a adopta în mod separat actul de dispoziţie judecătoresc respectiv [...]. Or, nu se acceptă substituirea hotărîrii cu încheierea şi invers..”

17. Alte două cazuri depuse la Curte de primul reclamant (nr. 41654/08 şi nr. 61428/08) vizează încercările nereuşite de a ataca în justiţie declaraţiile false defăimătoare ale președintelui, făcute cu ocazia diverselor interviuri. Instanţele de judecată naţionale au scos de pe rol cererile de chemare în judecată pe motiv că preşedintele beneficiază de imunitate. Formularea folosită de instanţa de judecată este identică cu cea din articolul 81 alin.2 a Constituţiei şi acestea de fiecare dată au invocat hotărârea Curţii Constituţionale din 16 februarie 1999. Întrucât după comunicarea cererilor reclamantul nu a depus observaţii pe marginea acestora, Curtea le scoate de pe rol.

ÎN DREPT

I. CONEXAREA CERERILOR

18. Curtea notează că ambele cereri (nr. 27756/05 şi nr. 41219/07) au acelaşi obiect. Prin urmarea decide să conexeze cererile, în conformitate cu articolul 42 al Regulamentului Curţii.

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCARE ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

19. Reclamanţii au invocat articolul 6 § 1 susţinând că refuzul instanţelor de judecată naţionale de a examina cererile lor de chemare în judecată împotriva preşedintelui le-a încălcat dreptul de acces la justiţie. Articolul 6 § 1 al Convenţiei prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra ... temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”

A. Admisibilitatea

20. Guvernul a invocat, în primul rând, faptul că reclamanţii nu au epuizat căile de recurs interne deoarece nu au încercat să sesizeze Curtea Constituţională pentru a interpreta articolul 81 § 2 al Constituţiei. Deoarece primul reclamant nu avea acces direct la Curtea Constituţională ar fi putut solicita instanţei de judecată la care a depus cererea de chemare în judecată să sesizeze Curtea Constituţională în numele său. Al doilea reclamant în calitate de deputat în Parlament ar fi putut sesiza direct Curtea Constituţională.

21. Reclamanţii nu au fost de acord cu Guvernul, susţinând că nu era necesară sesizarea Curţii Constituţionale pentru a interpreta articolul 81 § 2 al Constituţiei, întrucât exista interpretarea dată de aceasta pe marginea articolului 71, care se referă la imunitatea parlamentară şi care conţine formulări identice cu cele din articolul 81. Instanţele de judecată interne au invocat hotărârea Curţii Constituţionale din 1999 ca autoritate în materie de imunitate prezidenţială. Prin urmare, reclamanţii aveau aşteptarea legitimă ca instanţele de judecată naţionale să se pronunţe dacă preşedintele se afla în exerciţiul mandatului sau nu atunci când i-a defăimat.

22. Curtea reiterează că scopul articolului 35 § 1 al Convenţiei este de a oferi Statelor Contractante oportunitatea de a preveni sau de a repara încălcările reclamante împotriva lor, înainte ca acele plângeri să fie depuse la Curte. Drept consecinţă, Statul este scutit de răspundere pentru acţiunile sale în faţa unui organ internaţional înainte ca acesta să fi avut posibilitatea să redreseze lucrurile prin propriul sistem juridic (a se vedea, de exemplu, Remli c. Franţei, 23 aprilie 1996, § 33, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II, şi Selmouni c. Franţei [GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V). Potrivit articolului 35 § 1 al Convenţiei, reclamantul trebuie să recurgă în mod normal la căile de atac interne prevăzute de sistemul juridic intern care sunt disponibile şi suficiente pentru a oferi reparaţii pentru încălcările pretinse. Existenţa căilor de recurs trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică, în caz contrar acestea vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare (a se vedea printre altele, Akdivar şi alţii c. Turciei, 16 septembrie 1996, § 66, Culegere 1996‑IV; Vučković şi alţii c. Serbiei [GC], nr. 17153/11, § 71, 25 martie 2014).

23. În prezenta cauză, instanţele de judecată au considerat relevante în problema care vizează imunitate preşedintelui constatările Curţii Constituţionale în hotărârea din 1999 (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Guvernul nu a disputat faptul că constatările Curţii Constituţionale sunt contrare Convenţiei şi nici nu a indicat ce fel de interpretare ar fi trebuit să solicite reclamanţii Curţii Constituţionale în privinţa art.88 al Constituţiei. Curtea consideră că recursul sugerat de Guvern nu este efectiv în sensul articolului 35 § 1 al Convenţiei şi, drept urmare, obiecţia sa trebuie respinsă.

24. Guvernul a susţinut că primul reclamant nu are statut de victimă în sensul articolului 34 al Convenţiei, deoarece suma compensaţiilor pe care le-a solicitat în instanţele judecătoreşti naţionale (0,1 MDL) este atât de mică încât aceasta indică faptul că adevăratul scop al acţiunii sale în justiţie nu a fost obţinerea unei reparaţii pentru declaraţiile defăimătoare, ci mai degrabă crearea unui exemplu politic din preşedinte şi din partidul de la guvernare. Pe de altă parte, Guvernul a susţinut că cererea primului reclamant este inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 3 (b) al Convenţiei deoarece el nu a suferit dezavantaje semnificative.

25. Primul reclamant a contestat argumentul Guvernului, confirmând faptul că are statut de victimă în sensul articolului 34.

26. Curtea nu consideră că suma compensaţiilor pretinse de primul reclamant în cadrul procesului intentat de el are vreo importanţă în aprecierea statutului de victimă în prezenta cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Thoma c. Luxemburgului, nr. 38432/97, §§ 39, 50 şi 51, ECHR 2001‑III). Ea notează că articolul 6 al Convenţiei este aplicabil în procese de judecată ce vizează defăimarea şi că acţiunea în răspundere pentru defăimare a primului reclamant nu a fost examinată în fond din cauza imunităţii de care beneficiază preşedintele. Aceasta este suficient pentru a constata că reclamantul are statut de victimă în prezenta cauză. Obiecţia Guvernului se respinge.

27. În ceea ce priveşte obiecţia Guvernului privind dezavantajele nesemnificative suferite de primul reclamant, Curtea nu este de acord că în circumstanţele prezentei cauze problema privind accesul la justiţie poate fi un dezavantaj „nesemnificativ”. Prin urmare, respinge şi această obiecţie.

28. Curtea notează că prezenta plângerile nu sunt vădit neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Prin urmare, ea notează în continuare că acestea nu sunt inadmisibile pe alte temeiuri. Aşadar, ele trebuie declarate admisibile.

B. În fond

1. Argumentele părţilor

(a) Reclamanţii

29. Reclamanţii au argumentat că refuzul instanţelor de judecată naţionale de a examina acţiunile lor în răspundere pentru calomnie pe motiv că preşedintele are imunitate a constituit o ingerinţă în dreptul lor de acces la justiţie. În opinia lor, ar trebui să fie acceptabil într-o societate democratică de a conferi şefului statului privilegii și imunități. Cu toate acestea, ei consideră că imunitatea de care se bucură un președinte ar trebui să fie mai îngustă decât cea a unui parlamentar. Atribuţiile unui președinte sunt diferite de cele ale deputaţilor. Spre deosebire de aceştia din urmă, un președinte nu este chemată să participe la dezbateri contradictorii în exercitarea funcțiilor sale. În plus, spre deosebire de opoziția parlamentară, el nu riscă ingerinţe nejustificate în libertatea sa de exprimare. Atribuţiile sale, aşa cum sunt acestea enumerate în Constituție, diferă de cele ale unui deputat, iar în exercitarea lor el este obligat să dea dovadă de un comportament echilibrat și respectuos. Un alt motiv pentru care un președinte trebuie să aibă imunitate mai restrânsă este, în opinia reclamantului, faptul că, spre deosebire de deputaţi, preşedintele nu este ales de popor, ci este o figură de compromis aleasă de Parlament.

30. Reclamanții susțin în continuare că declaraţiile false defăimătoare la adresa lor nu au fost făcute de președinte în exercitarea atribuţiilor sale. Al doilea reclamant a susținut că interviul din 3 martie 2007 a fost difuzat la un post de televiziune privat cu acoperire naţională în week-end și nu a fost rezultatul unei colaborări cu administrația prezidențială. În plus, subiectele discutate în cadrul interviului au fost doar vag legate de atribuţiile care îi sunt conferite de Constituție președintelui. Președintele, care este, de asemenea, liderul partidului de guvernământ, a acționat mai mult ca lider al partidului său şi nu în calitate de șef de stat.

31. Reclamanții susțin în continuare că imunitatea prezidențială în conformitate cu legislația Republicii Moldova este absolută și nu exisă nicio posibilitate de a o suspenda sau ridica chiar și după expirarea mandatului preşedintelui. Imunitatea poate fi ridicată numai în materie penală. Instanțele de judecată din Republica Moldova nu au încercat să stabilească dacă declarațiile contestate au fost făcute în cadrul exercitării mandatului său de preşedinte. Mai mult, spre deosebire de alte țări, în Moldova nu au existat căi alternative pentru protejarea drepturilor reclamanților prevăzute de Convenție.

32. Articolul 81 alin. 2 al Constituției acordă imunitate președinte în privinţa opiniilor sale. În opinia reclamanţilor, declaraţiile mincinoase defăimătoare făcute de președinte constituie declarațiile cu privire la fapte, şi nu opinii.

33. Al doilea reclamant a susținut că acuzația cu privire la apartenența sa la KGB a fost extrem de defăimătoare. Președintele a făcut declarațiile respective în prime-time la un post de televiziune cu acoperire națională. Reclamantul a solicitat fără succes timpi de antenă de la respectivul post tv pentru a-și exprima opiniile cu privire la acuzațiile președintelui. Primul reclamant a susținut că acuzațiile la adresa sa făceau parte dintr-o dispută personală între el și președinte și că a reprezentat un episod de hărțuire sistematică la care era supus la acea vreme.

(b) Guvernul

34. Guvernul a subliniat că sarcina principală în prezenta cauză este stabilirea unui echilibru just între libertatea de exprimare a preşedintelui care este protejată de imunitate şi dreptul de acces la justiţie al reclamanţilor. Atunci când a făcut declaraţiile contestate, el şi-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare. La fel ca imunitatea parlamentară, imunitatea acordată unui preşedinte urmăreşte scopul de a-i asigura exprimarea liberă şi neîngrădită, de a împiedica plângerile partizane din partea opoziţiei şi de a asigura independenţa sa.

35. În opinia Guvernului, imunitatea de care se bucură preşedintele trebuie să fie mai largă decât cea a deputaţilor în parlament. Spre deosebire de aceştia, care fac declaraţii fie în cursul dezbaterilor parlamentare fie în afara lor, este foarte dificil de stabilit când un preşedinte se află în exerciţiul atribuţiilor sale oficiale. Indiferent dacă declaraţiile preşedintelui reprezintă o judecată de valoare sau declaraţie cu privire la fapte, acestea, în opinia Guvernului, au nu au fost făcute în contextul unor conflicte personale cu reclamanţii, ci în contextul unor dezbateri politice pe teme de interes public.

36. În opinia Guvernului, reclamanţii l-au acţionat pe preşedinte în justiţie doar pentru a-şi promova agenda politică şi nu pentru a obţine reparaţii pentru calomnie. Acest lucru este evident din suma nominală a compensaţiilor solicitată de primul reclamant. Reclamanţii ar fi trebuit să recurgă la mass-media pentru a-şi exprima opiniile în privinţa declaraţiilor preşedintelui. Ambii erau persoane publice; aşa că aveau această posibilitate.

37. Guvernul consideră că imunitatea acordată preşedintelui de legislaţia naţională constituie o restricţie proporţională în raport cu dreptul de acces la justiţie. Lipsa unei interpretări de către Curtea Constituţională nu a constituit un impediment pentru instanţele de judecată naţionale, întrucât acestea au aplicat hotărârea Curţii Constituţionale privind imunitatea parlamentară mutatis mutandis.

38. În opinia Guvernului, instanţele de judecată naţionale au apreciat în mod corespunzător chestiunea cu privire la care au fost sesizate concluzionând că declaraţiile preşedintelui sunt acoperite de imunitate.

2. Aprecierea Curţii

(a) Principii generale

39. Dreptul de acces la o instanţă, garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, nu este absolut, putând face obiectul unor limitări; asemenea limitări sunt permise implicit întrucât dreptul de acces la justiţie, prin natura sa, necesită a fi reglementat de stat. În acest sens, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, deşi Curtea este cea care pronunţă hotărârea definitivă în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor aferente Convenţiei. Totuşi, aceste limitări nu pot restrânge, pentru un justiţiabil, accesul liber într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului său de acces la o instanţă. O limitare nu este compatibilă cu articolul 6 § 1 dacă nu urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există o legătură rezonabilă de proporţionalitate între măsurile angajate şi scopul urmărit (a se vedea Waite and Kennedy c. Germaniei [GC], nr. 26083/94, § 59, ECHR 1999‑I). Dreptul de acces la o instanţă este lezat atunci când reglementările nu mai servesc scopurilor principiului securităţii juridice şi al bunei administrări a justiţiei, ci devin un fel de barieră care împiedică justiţiabilul să obţină examinarea în fond a cauzei sale de către o instanţă de judecată competentă (a se vedea Tsalkitzis c. Greciei, nr. 11801/04, § 44, 16 noiembrie 2006).

40. Curtea a fost sesizată să examineze multe cauze care vizau îngrădirea dreptului de acces la o instanţă ca urmare a efectelor funcţionării imunităţii parlamentare. Principiile generale aplicate în acele cauze sunt relevante şi în prezenta cauză.

41. Curtea a constatat în contextul imunităţii parlamentare că atunci când statul acordă imunitate deputaţilor în parlament, poate fi afectată protecţia drepturilor fundamentale. Totuşi aceasta nu înseamnă că imunitatea parlamentară poate fi privită ca impunând restricţii disproporţionate asupra dreptului de acces la justiţie prevăzut de articolul 6 § 1. La fel cum dreptul de acces la justiţie este parte inerentă a garanţiilor unui proces echitabil incorporate în articolul respectiv, tot astfel şi restricţiile asupra acestui drept trebuie să fie privite ca parte inerentă. Un exemplu fiind acele limitări general acceptate de statele contractante ca parte a doctrinei cu privire la imunitatea parlamentară (a se vedea A. c. Regatului Unit, nr. 35373/97, § 83, ECHR 2002‑X).

42. Curtea a confirmat anterior că practica de durată a statelor de a conferi varii grade de imunitate deputaţilor în parlament urmăreşte scopurile legitime de protejare a libertăţii cuvântului în parlament şi de menţinere a separaţiei între puterea legislativă şi cea judiciară (a se vedea A. c. Regatul Unit, citată mai sus, §§ 75-78; Cordova c. Italiei (nr. 1), nr. 40877/98, § 55, ECHR 2003‑I; Cordova c.. Italiei (nr. 2), nr. 45649/99, § 56, ECHR 2003‑I; şi De Jorio e. Italiei, nr. 73936/01, § 49, 3 iunie 2004). Diferite forme de imunitate parlamentară pot într-adevăr servi protejării democraţiei politice efective, care constituie un fundament al sistemului Convenţiei, în particular pentru protejarea autonomiei legislativului şi a opoziţiei parlamentare.

43. Curtea a notat, de asemenea, că domeniul dreptului parlamentar este cel care se ocupă de reglementarea imunităţii parlamentare, iar în acest domeniu statul beneficiază de o largă marjă de apreciere. Astfel, crearea excepţiilor la imunitatea parlamentară, în funcţie de faptele individuale în fiecare caz, ar submina grav scopul legitim urmărit (a se vedea A. c. Regatul Unit, citată mai sus, § 88).

44. Totuşi, din punctul de vedere al compatibilităţii cu Convenţia, cu cât imunitatea este mai largă, cu atât justificarea ei trebuie să fie mai convingătoare (ibid., § 78). În cazul în care legătura clară cu activitatea parlamentară lipseşte, Curtea este nevoită să adopte o interpretare mai îngustă a conceptului de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele angajate; mai ales în cazul în care limitările asupra dreptului de acces la justiţie decurg din decizia unui organ politic (a se vedea Tsalkitzis, citată mai sus, § 49). Astfel, în cazul unei dispute personale, nu ar fi corect să i se îngrădească cuiva accesul la justiţie doar pe motiv că disputa ar putea avea caracter politic sau ar avea conexiune cu activităţi politice (a se vedea Cordova (nr. 1), citată mai sus, § 62; Cordova (nr. 2), citată mai sus, § 63; şi De Jorio, citată mai sus, § 53).

(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

45. Curtea notează că părţile nu au disputat faptul că dreptul de acces la justiţie al reclamanţilor a fost îngrădit ca urmare a refuzului instanţelor de judecată de a examina în fond acţiunile în răspundere civilă pentru calomnie împotriva preşedintelui. De asemenea, părţilor au fost de acord că limitarea acestui drept este prevăzută de lege şi că ea a urmărit un scop legitim. Pe de o parte, reclamanţii consideră că imunitatea de care se bucură preşedintele trebuie să fie mai îngustă decât cea a deputaţilor în parlament, însă, Guvernul, de cealaltă parte, consideră că aceasta trebuie să fie mai largă. Curtea nu este pregătită să accepte niciuna din aceste poziţii. Ea trebuie să examineze dacă în circumstanţele cauzei a fost asigurat un echilibru just între interesele concurente, adică între interesul public de a proteja libertatea cuvântului preşedintelui în exercitarea mandatului său şi interesul reclamanţilor de a avea acces la o instanţă care ar soluţiona motivat plângerile lor.

46. Curtea notează că potrivit Constituţiei, preşedintele se bucură de imunitate. Însă, în ceea ce priveşte opiniile sale, imunitatea nu este absolută; ea acoperă doar opiniile exprimate „în exercitarea mandatului”. În acest sens, Curtea notează că excluderea procedurilor pentru tragere la răspundere civilă a preşedintelui pentru defăimare constituie o excepţie de la regula generală a răspunderii civile pentru opinii calomnioase sau insulte, excepţie care este limitată la cazurile în care preşedintele acţionează în exercitarea mandatului.

47. Este de la sine înțeles că, în general, indiferent de forma de guvernare într-o anumită țară, un șef de stat exercită funcții importante în structura statului. Acesta este şi cazul Republicii Moldova, o democrație parlamentară, în care șeful statului joacă un rol important în domenii precum afacerile externe, apărare și promulgarea legilor. Deși, spre deosebire de un deputat, cel puțin în cazul Moldovei, şeful statului nu are sarcina de a se implica activ în dezbateri, Curtea consideră că ar trebui să fie acceptabil într-o societate democratică ca statul să acorde imunitate funcțională șefilor lor de stat, în scopul de a proteja discursul liber în exercitarea funcțiilor și pentru a menține separarea puterilor în stat. Cu toate acestea, fiind o excepție de la regula generală de răspundere civilă, o astfel de imunitate trebuie să fi reglementată și interpretată într-o manieră clară și limitativă.

48. Curtea constată că dispozițiile constituționale privind imunitatea președintelui nu definesc limitele imunității împotriva acțiunilor în răspundere civilă pentru calomnie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru de hotărârea Curții Constituționale din 1999 (a se vedea paragraful 15 de mai sus), care a fost considerată de instanțele judecătorești naționale care au examinat cauzele reclamanților drept autoritate în materie. Hotărârea se referă doar la imunitatea deputaţilor în parlament și nu defineşte limitele acesteia, referindu-se doar în raport de unele chestiuni sau evenimente din viaţa publică.

49. În aceste condiţii, Curtea consideră că instanţele de judecată naţionale care sunt sesizate cu acţiuni în tragere la răspundere civilă a preşedintelui pentru defăimare trebuie să aprecieze dacă declaraţiile contestate au fost făcute în exercitarea mandatului. În prezenta cauză, nici prima instanţă de judecată, nici a doua nu s-au expus asupra plângerilor reclamanţilor şi nici asupra chestiunii dacă preşedintele şi-a exprimat opinia în exercitarea mandatului, ci s-au referit doar la chestiuni sau evenimente legate de „viaţa publică”.

50. Curtea observă că imunitatea acordată președintelui este perpetuă și absolută. Astfel, reclamanţii nu ar fi putut avea acces la justiţie, chiar și după expirarea mandatului său. Mai mult, imunitatea împotriva acțiunilor în tragere la răspundere civilă pentru calomnie nu putea fi ridicată.

51. Practica judiciară naţională privind imunitatea de care se bucură şeful de stat (a se vedea paragraful 17 de mai sus) arată că instanţele de judecată s-au bazat pe regula că imunitatea prezidenţială acordă o protecţie ermetică şefului statului şi că este imposibil să clinteşti imunitatea de care beneficiază acesta împotriva tragerii la răspundere pentru calomnie. Guvernul nu a indicat existenţa unei alte practici judiciare în afara celei de mai sus (a se vedea paragraful 17), în care instanţele de judecată naţionale au respins acţiunile îndreptate împotriva şefului statului în temeiul dispoziţiilor relevante din Constituţie. În niciuna din aceste cauze aduse la cunoştinţa Curţii instanţele de judecată nu au încercat să stabilească dacă preşedintele se afla în exercitarea mandatului atunci când a făcut declaraţiile contestate sau dacă existau alte chestiuni de interes public sau personal care avea legătură cu obiectul acţiunile care ar fi justificat examinarea lor în fond (a se vedea C.G.I.L. şi Cofferati c. Italiei, nr. 46967/07, § 77, 24 februarie 2009 şi Syngelidis c. Greciei, nr. 24895/07, § 47, 11 februarie 2010).

52. Aplicarea regulii imunităţii în această manieră, fără o examinare detaliată a intereselor concurente, serveşte conferii unei imunităţi universale şefului statului. Curtea consideră că inviolabilitatea şi imunitatea universale trebuie evitate.

53. Lipsa unor căi alternative pentru reparaţia unei încălcări este o altă chestiune care trebuie examinată de Curte. Guvernul a menţionat că reclamanţii aveau posibilitatea în calitate de politicieni să difuzeze replica lor la acuzaţiile preşedintelui prin intermediul mass-media. Al doilea reclamant a răspuns că ea a încercat fără succes să obţină timp de emisie la acel post tv la care preşedintele a făcut declaraţiile respective.

54. Curtea consideră că sunt relevante constatările sale în cauza Manole şi alţii c. Moldovei (nr. 13936/02, §8, ECHR 2009), conform cărora, la data evenimentelor existau doar două posturi tv cu acoperire naţională, dintre care unul implicat în prezenta cauză a refuzat să ofere timp de emisie reclamanţilor, iar celălalt era televiziunea de stat. Având în vedere acestea, precum şi constatările în cauza Manole şi alţii privind practica administrativă de aplicare a cenzurii la televiziunea de stat, Curtea nu este convinsă că reclamanţii aveau la dispoziţie căi efective pentru combaterea acuzaţiilor aduse la adresa lor de şeful statului în prime-time la un post tv cu acoperire naţională, nici chiar de la tribuna parlamentului.

55. Din motivele enunţate mai sus, Curtea concluzionează că modul în care a fost aplicată în prezenta cauză regula privind imunitatea constituie o limitare disproporţionată a dreptului de acces la justiţie a reclamanţilor. Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

56. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul

57. Primul reclamant nu a formulat nicio pretenţie cu titlu de reparaţie financiară. Al doilea reclamant a solicitat 5 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciul moral.

58. Guvernul a contestat pretenţia argumentând că suma este excesivă. Acesta a susţinut că în cazul în care Curtea va constata o încălcare în prezenta cauză, ea va constitui o reparaţie suficientă.

59. Având în vedere încălcare constatată, Curtea consideră că este justificată acordarea unei reparaţii echitabile a prejudiciului moral. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă celui de-al doilea reclamant 3 600 EUR.

B. Costuri şi cheltuieli

60. Primul reclamant nu a formulat pretenţii cu acest titlu. Al doilea reclamant a solicitat 5 289,60 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii, prezentând documentele relevante.

61. Guvernul a argumentat că suma este excesivă. Acesta a menţionat că în cazul în care Curtea va constata o încălcare în prezenta cauză, ea va constitui o reparaţie suficientă

62. Curtea satisface integral pretenţia formulată.

C. Dobânda de întârziere

63. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,

1. Decide unanim să conexeze cererile;

2. Declară unanim cererile admisibile;

3. Hotărăşte, cu patru voturi la trei că a avut loc încălcare articolului 6 § 1 al Convenţiei;

4. Hotărăşte, cu patru voturi la trei

(a) că statul pârât trebuie să plătească celui de-al doilea reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

(i) 3 600 EUR (trei mii şase sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;

(iii) 5 289,60 EUR (cinci mii două sute optzeci şi nouă de euro şi şaizeci de cenţi), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

5. Respinge unanim restul pretenţiilor reclamanţilor cu titlu de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 2 decembrie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

              Stephen PhillipsJosep Casadevall
GrefierPreşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi cu articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opiniile separate ale judecătorilor Šikuta, Pardalos şi Griţco sunt anexate la prezenta hotărâre.

J.C.M.
J.S.P.

OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR ŠIKUTA, PARDALOS ŞI GRIŢCO

1. Spre regretul nostru, nu putem fi de acord cu constatarea majorităţii că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei în prezenta cauză, care este prima cauză în care se examinează anumite garanţii prevăzute de legislaţia referitoare la imunitatea de care se bucură şeful unuia din statele contractante în cadrul jurisdicţiei naţionale a statului vizat.

I. Remarci preliminare

2. Cererile depuse la Curte îşi au originea în două seturi de proceduri civile iniţiate la nivel naţional de către reclamanţi, care la data evenimentelor erau politicieni. Reclamanţii s-au plâns că a avut loc o ingerinţă în dreptul lor de acces la justiţie pe motiv că instanţele de judecată naţionale nu au examinat în fond acţiunile civile îndreptate împotriva preşedintelui Republicii Moldova cu privire la protecţia onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale. Instanţele de judecată s-au bazat pe imunitatea preşedintelui în raport de opiniile exprimate în exercitarea mandatului cu privire la chestiuni şi evenimente din viaţa publică.

3. Luând în considerare circumstanţele specifice ale speţei, vom concentra motivarea noastră asupra conformităţii procedurilor civile şi a hotărârilor instanţelor de judecată pronunţate în cauzele reclamanţilor cu anumite garanţii procedurale prevăzute de articolul 6 § 1 al Convenţiei.

II. În ceea ce priveşte motivarea corespunzătoare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale

1. Pronunţarea de către instanţele de judecată naţionale a actelor judiciare corespunzătoare

4. În conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu practica judecătorească, în Republica Moldova, în formă de hotărâre se emite dispoziţia primei instanţe prin care se soluţionează fondul pricinii, iar dispoziţia primei instanţe prin care nu se soluţionează fondul pricinii se emite în formă de încheiere. Instanţa de judecată este obligată conform art. 14 al Codului de procedură civilă (în continuare „CPC”) să adopte actul de dispoziţie corespunzător. În alte cuvine, nu este posibilă înlocuirea hotărârii cu încheierea şi invers (a se vedea paragrafele 14 şi 16 din hotărâre).

5. Cerinţele privind structura şi conţinutul hotărârilor sunt mai complexe decât cele privind încheierile, care, de fapt vizează un aspect procedural. Astfel, în primul caz, instanţele de judecată vor aprecia întreg spectrul de circumstanţe şi probe pe baza cărora pricina se examinează în fond (art. 239 CPC), în al doilea caz, examinarea instanţei de judecată se reduce la chestiunile care împiedică examinarea în fond a unei pricini şi motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea guvernantă (art. 270 CPC). În alte cuvinte, prin natura sa juridică, se prezumă că încheierea este mai concisă decât hotărârea.

6. Un exemplu de încheiere este încheierea de scoatere de pe rol a unei pricini pe motiv că există impedimente procedurale în judecarea ei în procedură civilă (art.265 alin.1 lit.a) CPC). Într-o situaţie ca cea din speţă, în care pârâtul are imunitate judiciară, instanţele de judecată naţionale nu doar că nu puteau, ci nu aveau dreptul să judece pricina în fond.

7. Legislaţia care reglementează structura şi conţinutul actelor judecătoreşti este total consonantă cu jurisprudenţa Curţii, care acordă statelor contractante o largă discreţie în ceea ce priveşte legislaţia, practica şi tradiţia judecătorească privind adoptarea actelor judecătoreşti (a se vedea, între alte autorităţi, Hiro Balani c. Spaniei, 9 decembrie 1994, § 27, Seria A nr. 303‑B, şi Ruiz Torija c. Spaniei, 9 decembrie 1994, § 29, Seria A nr. 303‑A).

8. Prin urmare, considerăm că instanţele de judecată naţionale au ales actele judecătoreşti corespunzătoare în cauzele reclamanţilor, şi anume, încheieri de scoatere de pe rol a cauzelor pe motiv că preşedintele beneficiază de imunitate şi nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului asupra unor chestiuni sau evenimente din viaţa publică şi nu hotărâri pe fond.

9. În această privinţă, dorim să relevăm faptul că la stabilirea conformităţii cu standardele arătate mai sus Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionale competente în alegerea celor mai adecvate căi de reglementare a accesului la justiţie şi nici în examinarea faptelor care au dus la adoptarea de către instanţele de judecată naţionale a unei sau alte hotărâri. Rolul Curţii este de a verifica potrivit Convenţiei acele hotărâri ale autorităţilor adoptate în exercitarea puterii de apreciere şi de a examina dacă consecinţele acelor hotărâri sunt compatibile cu Convenţia (a se vedea Brualla Gómez de la Torre c. Spaniei, 19 decembrie 1997, § 32, Culegere 1997‑VIII, şi Malahov c. Moldovei, nr. 32268/02, § 29, 7 iunie 2007). Prin urmare, rămâne a fi stabilit dacă rezultatul procedurilor civile la nivel naţional au respectat exigenţele unui proces echitabil, garantat de articolul 6 al Convenţiei.

2. Hotărârile adoptate în cauzele reclamanţilor corespund testului „clarităţii”

10. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, actele judecătoreşti adoptate de instanţele de judecată naţionale trebuie să fie motivate (a se vedea Van de Hurk c. Olanda, 19 aprilie 1994, § 61, Seria A nr.288, şi García Ruiz c. Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 26, ECHR 1999‑I).

11. În acelaşi timp, subliniem faptul că natura actelor judecătoreşti este importantă pentru a aprecia măsura în care se aplică obligaţia de a motiva în circumstanţele specifice ale cauzelor (a se vedea Rolf Gustafson c. Suediei, 1 iulie 1997, § 48, Culegere 1997‑IV; Higgins şi alţii c. Franţei, 19 februarie 1998, § 42, Culegere 1998‑I; şi Georgiadis c. Greciei, 29 mai 1997, § 41-43, Culegere 1997‑III). Potrivit jurisprudenţei Curţii, instanţele de judecată nu sunt obligate să dea un răspuns detaliat la toate argumentele invocate. Nici Curtea Europeană nu trebuie să verifice dacă argumentele au fost examinate corespunzător (a se vedea Perez c. Franţei [GC], nr. 47287/99, § 81-82, ECHR 2004‑I, Helle c. Finlandei, 19 decembrie 1997, § 55, Culegere 1997‑VIII; Van de Hurk, citată mai sus, § 61; şi Ruiz Torija c. Spaniei, citată mai sus, § 29).

12. În lumina principiilor de mai sus consacrate în jurisprudenţa Curţii, având în vedere natura actelor judecătoreşti adoptate în pricinile reclamanţilor şi a circumstanţelor specifice privind imunitatea şefului de stat, una din principalele întrebări este dacă întinderea motivării adoptate de instanţele naţionale în soluţiile lor judecătoreşti a respectat exigenţele unui proces echitabil. Curtea a avut deja ocazia să dezvolte în practica sa criteriile care dau un răspuns la această întrebare, şi anume textul „clarităţii” hotărârilor, potrivit căruia un act judecătoresc poate fi considerat suficient de motivat dacă părţile pot înţelege motivele pe care se bazează respectivul act, astfel încât ei sunt în stare să le combată în faţa instanţelor ierarhic superioare (a se vedea, de exemplu, Hadjianastassiou c. Greciei, 16 decembrie 1992, § 33, Seria A nr. 252).

13. Analizând observaţiile reclamanţilor în contextul testului se poate observa că ei nu au invocat faptul că nu au înţeles motivele pentru care instanţele de judecată naţionale nu au examinat în fond pricinile lor şi pentru care acestea au fost scoase de pe rol. Aşadar, în opinia noastră, hotărârile judecătoreşti respective au corespuns cerinţelor testului „clarităţii” în ceea ce priveşte motivarea corespunzătoare şi, prin urmare, au respectat principiile unui proces echitabil (a se vedea, în sens opus, Karakasis c. Greciei, nr. 38194/97, § 27, 17 octombrie 2000, şi Annoni di Gussola şi alţii c. Franţei, nr. 31819/96 şi 33293/96, § 58-59, ECHR 2000‑XI).

3. Declaraţiile contestate au fost făcute de preşedinte în „exercitarea mandatului”

14. Potrivit hotărârii, instanţele de judecată naţionale nu „s-au expus asupra ... chestiunii dacă preşedintele şi-a exprimat opinia în exercitarea mandatului, ci s-au referit doar la chestiuni sau evenimente legate de „viaţa publică” (a se vedea paragraful 49 din hotărâre).

15. Nu înţelegem de ce s-a constatat că instanţele de judecată naţionale nu s-au expus asupra acestei chestiuni, odată ce decurge clar din hotărârilor lor (a se vedea paragrafele 9 şi 10 din hotărâre) că ele au constatat că preşedintele Republicii Moldova beneficiază de imunitate şi nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului. După care urmează interpretarea declaraţiei, pe marginea căreia, hotărârea consideră că instanţele de judecată naţionale nu „... s-au expus ...”. Dimpotrivă, instanţele naţionale au invocat hotărârea Curţii Constituţionale din 16 februarie 1999 (a se vedea paragraful 15 din hotărâre), constatând că „opiniile exprimate în exercitarea mandatului” sunt punctele de vedere, opiniile şi convingerile exprimare în exercitarea mandatului în privinţa chestiunilor şi evenimentelor din viaţa publică. În una din cele două încheieri judecătoreşti, instanţa de judecată a fost mai explicită asupra acestei chestiuni şi a constatat că pretenţiile reclamanţilor vizau opiniile preşedintelui „... exprimate public într-o emisiune în exercitarea mandatului” (a se vedea paragraful 10 din hotărâre).

16. Întorcându-ne la hotărâre, observăm că, în ciuda criticii exprimate vizavi de hotărârile instanţelor de judecată naţionale, aceasta nu le consideră arbitrare sau că ar avea astfel de vicii încât să intre în conflict cu garanţiile procedurale prevăzute de articolul 6. Suntem dispuşi să dezvoltăm acest subiect, deoarece considerăm că hotărârile instanţelor naţionale în pricinile reclamanţilor nu sunt arbitrare şi nu există temeiuri care să conducă la o concluzie contrară.

III. În ceea ce priveşte procedura „în ansamblu”

17. Având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei şi în scopul evaluării corecte a corespunderii procedurii naţionale cu principiile unui proces echitabil, ar fi fost oportun să fie evaluată procedura „în ansamblul ei”. În opinia noastră, nu s-a încercat aplicarea acestui test, în ciuda faptului că într-o cauză foarte recentă, similară în anumite aspecte cu prezenta cauză, Curtea a aplicat respectivul test (a se vedea Andrášik şi alţii c. Slovaciei, nr. 16857/11 şi 32336/11, § 51, 55 şi 60, 9 septembrie 2014).

18. Apreciind procedura naţională din acest unghi (a se vedea, mutatis mutandis, Mérigaud c. Franţei, nr. 32976/04, § 77, 79, 24 septembrie 2009, şi García Ruiz c. Spaniei, citată mai sus, § 29-30), observăm că reclamanţii au beneficiat de o procedură contencioasă, au avut posibilitatea să-şi prezinte, în diferite etape ale procedurii, argumentele pe care le considerau relevante, au avut posibilitatea de a contesta soluţia dată de instanţa de judecată etc. (a se vedea, în sens opus, Barberà, Messegué şi Jabardo c. Spaniei, 6 decembrie 1988, § 89, Seria A nr. 146; Georgiadis c. Greciei, citată mai sus, § 40; şi Buzescu c. Romaniei, nr. 61302/00, § 74, 24 mai 2005). Aceasta ilustrează caracterul echitabil al procedurilor judiciare la nivel național.

IV. În ceea ce privește căile alternative de recurs

19. Potrivit hotărârii, reclamanții nu au avut la dispoziție mijloace efective de a combate acuzațiile aduse împotriva lor de către șeful statului (a se vedea paragrafele 53 și 54 din hotărâre). Noi nu putem fi de acord cu această concluzie, deoarece este în conflict cu legislația națională invocată de reclamanţi și cu alte informații comunicate Curții.

20. Reclamanţii şi-au întemeiat cererile pe articolul 16 al Codului civil, care prevede următoarele:

„Articolul 16. Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale

(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale.

(2) Orice persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională dacă cel care a răspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii. ...

(7) Persoana lezată în drepturile şi interesele sale, ocrotite de lege, prin publicaţiile unui mijloc de informare în masă, este în drept să publice replica sa în respectivul mijloc de informare în masă pe contul acestuia”. ...

Am dori să atragem atenția asupra dreptului la replică, care este prevăzut la alineatul 7 al articolului respectiv.

21. Așa cum se menționează în hotărâre, al doilea reclamant a făcut doar o încercare eşuată de a obține dreptul la replică la postul tv la care şeful statului a făcut declarațiile contestate (a se vedea paragrafele 33 și 53 din hotărâre). Nici hotărârea şi nici materialele din dosar nu indică faptul că al doilea reclamant a inițiat proceduri judiciare, de exemplu, împotriva refuzului postului tv de a-i acorda dreptul la replică.

22. Hotărârea nu menţionează faptul că primul reclamant a încercat să obțină dreptul la replică. Cu toate acestea, se poate observa din copia dosarului la nivel naţional, ataşată la observațiile Guvernului, că primul reclamant a chemat postul de televiziune în instanţă în calitate de copârât solicitând instanței să-l oblige să-i acorde timpi de antenă pentru a răspunde la declarațiile respective. Însă, la scurt timp după aceea primul reclamant și-a retras pretențiile sale față de postul de televiziune, a cerut instanței să înceteze procesul în privinţa lui şi să menținut doar pretențiile formulate împotriva președintelui. Instanța a admis cererea primului reclamant de încetare a procesului împotriva postului de televiziune în ceea ce privește cerinţa acordării dreptului la replică.

23. Majoritatea motivelor privind lipsa căilor alternative de recurs fac trimitere la cauza Manole şi alţii c. Moldovei (a se vedea paragraful 54 din hotărâre), care, în opinia noastră, nu poate constitui un precedent pentru prezenta cauză.

24. În primul rând, faptele nu corespund, întrucât declaraţiile contestate au fost difuzate de două televiziuni şi nu de televiziunea de stat; astfel, constatările din cauza Manole şi alţii privind practica administrativă de aplicare a cenzurii la televiziunea de stat sunt total irelevante în prezenta cauză. În al doilea rând, așa cum am menționat deja mai sus, (i) legislația națională prevede mai multe căi de atac în pricinile privind lezarea onoarei, demnității și reputației profesionale, (ii) aceste căi nu sunt iluzorii și pot fi realizate în practică, cum a fost de fapt demonstrat de primul reclamant, iar faptul că acțiunea nu a dat niciun rezultat nu se poate imputa autorităților naționale și, în cele din urmă, (iii) al doilea reclamant nu a contestat refuzul postului de televiziune de a oferi timpi de antenă pentru exercitarea dreptului la replică.

V. În ceea ce privește proporționalitatea între ingerința în dreptul de acces la justiţie și scopul legitim urmărit

25. Reclamanții sunt de acord că limitarea dreptului de acces la justiţie este prevăzută de lege și a urmărit un scop legitim, și anume, scopul de a asigura îndeplinirea corespunzătoare, fără ingerinţe nejustificate, a sarcinilor de către preşedinte. Părțile nu au contestat interpretarea dată de Curtea Constituțională articolului 71 din Constituție şi nici faptul că instanțele naționale au extins această interpretare la imunitatea președintelui (a se vedea paragrafele 9,10 și 15 din hotărâre). Prin urmare, trebuie evaluată proporționalitatea între limitarea dreptului de acces la justiţie și scopul urmărit de reclamanţi (a se vedea, între alte autorităţi, Fayed c. Regatului Unit, 21 septembrie 1994, §§ 71, 75, 77, 81, 82-83, Seria A nr. 294‑B, şi Waite şi Kennedy c. Germaniei [GC], nr. 26083/94, § 59, ECHR 1999‑I).

26. După cum prevede hotărârea „... președintele se bucură de imunitate. Cu toate acestea, imunitatea nu este absolută în ceea ce priveşte opiniile sale: ea se extinde doar asupra opiniilor exprimate în exercitarea mandatului” (a se vedea paragraful 46 din hotărâre). Apoi, este menţionat faptul că „... imunitatea acordată președintelui este perpetuă și absolută. Astfel, reclamanţii nu ar fi putut avea acces la instanțele de judecată nici după expirarea mandatului său. Mai mult decât atât, imunitate împotriva acțiunilor în tragere la răspundere pentru defăimare nu poate fi ridicată” (a se vedea paragraful 50 din hotărâre).

27. Pe baza acestor două constatări diametral opuse, care, în opinia noastră, nu corespund exact legislației naționale şi nici interpretării Curții Constituționale, s-a ajuns la concluzia că imunitatea de care se bucură șeful statului este „universală” (a se vedea paragraful 52 din hotărâre). Apoi, alături de pretinsa lipsă de căi alternative de recurs, hotărârea în cele din urmă constată că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției ca urmare a unei limitări disproporționate a dreptului de acces la justiţie (a se vedea paragrafele 54 și 55 din hotărâre).

28. Având în vedere rolul subsidiar al Curții, autorităților naționale, în special instanțele de judecată, au sarcina de a soluţiona problemele legate de interpretarea legislației interne (a se vedea, Bulut c. Austriei, 22 februarie 1996, § 29, Culegere 1996‑II; Brualla Gómez de la Torre c. Spania, citată mai sus, § 31; Fayed c. Regatului Unit, citată mai sus, § 81; şi, mutatis mutandis, Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, 13 iulie 1995, § 59, Seria A nr. 316‑B). Prin urmare, considerăm că interpretarea conceptului juridic de imunitate prezidențială de către instanțele naționale, în cazul de față, este în deplină concordanță cu cerințele unui proces echitabil, stipulate în articolul 6 din Convenție.

29. Potrivit Constituției (a se vedea paragraful 13 din hotărâre), președintele reprezintă statul și este garantul suveranității naționale, a independenței și unității și integrității teritoriale a țării. În această calitate, președintele se bucură de imunitate judiciară, inclusiv în raport de opiniile exprimate în exercitarea mandatului în privinţa chestiunilor și a evenimentelor din viaţa publică. Cu alte cuvinte, scopul legitim al imunității acordate președintelui este de a asigura exercitarea nestingherită a rolului său de garant al ordinii constituționale, în special în materie de libertate de exprimare asupra chestiunilor sau evenimentelor din viaţa publică (a se vedea interpretarea Curții Constituționale a articolului 71 din Constituție - paragraful 15 din hotărâre).

30. În opinia noastră, expresia „din viața publică”, utilizată de către Curtea Constituțională și menționată în hotărârile instanțelor de judecată naționale, sunt cuvinte-cheie, care indică faptul că imunitatea președintelui prevăzută de Constituție nu este una universală, ci, dimpotrivă, cuprinde o limitare concretă la opiniile exprimate în exercitarea mandatului care se referă la viața publică.

31. Din punctul de vedere al conținutul și al aplicării, imunitatea prezidențială în Republica Moldova corespunde pe deplin principiilor general recunoscute în materie de limitare a dreptului de acces la justiţie ca efect al imunității acordate de statele contractante funcţionarilor de rang înalt[1].

32. Deși este adevărat că Constituția nu consacră literalmente dreptul președintelui de a acorda interviuri pentru mass-media, nu poate fi negat faptul că aceasta nu conţine nicio interdicție în acest sens. Într-adevăr, ar fi cel puţin ciudată afirmația că președintele, în calitate de șef de stat, nu are voie să-și exprime, prin intermediul mass-media, opiniile cu privire la chestiuni de interes public pe care le consideră importante în virtutea statutului său constituțional. Ar fi, de asemenea, ciudat, ca să nu spunem ridicol, să afirmăm că există o listă exhaustivă a chestiunilor de interes public pe care președintele are dreptul să le abordeze.

33. În acest context, trebuie subliniat faptul că declarațiile președintelui nu conțin niciun comentariu cu privire la viața privată a reclamanților și nu a vorbit despre ei ca despre nişte persoane oarecare, dar s-a referit la ei ca la politicieni și persoane bine cunoscute în arena publică și politică a Republicii Moldova. De altfel, reclamanţii nu au contestat acest aspect în observațiile lor și nu au formulat nicio plângere care ar ridica probleme din perspectiva articolului 8 al Convenției. În cele din urmă, dosarul nu conţine niciun temei pentru concluzia la care a ajuns majoritatea că între președinte și primul reclamant ar fi existat o dispută personală (a se vedea paragrafele 33 și 44 din hotărâre).

34. În consecință, în calitate de politicieni, reclamanții se încadrează în categoria persoanelor care se expun unui control minuţios a acţiunilor lor, nu numai din partea presei, ci și - mai ales – din partea organelor care reprezintă interesul public; astfel riscul unor prejudicii necompensabile la adresa reputație este inevitabil (a se vedea Fayed c. Regatului Unit, citată mai sus, § 75, 81; Brasilier c. Franţei, nr. 71343/01, § 41, 11 aprilie 2006; şi Axel Springer AG c. Germaniei (nr. 2), nr. 48311/10, § 54, 10 iulie 2014). Dorim să subliniem în această privinţă faptul că existența în legislația națională a căilor alternative de recurs în materie de replică în cazurile de posibilă defăimare, ar putea servi pentru a contrabalansa prejudiciul invocat de reclamanţi (a se vedea A. c. Regatului Unit, nr. 35373/97, § 86-89, ECHR 2002‑X). Totodată, este necesar să subliniem faptul că niciunul din reclamanţi nu a reușit să facă uz de aceste căi, așa cum am menționat deja în prezenta opinie.

35. Pentru motivele de mai sus, rezultă că nu se poate considera că imunitatea președintelui împotriva acţionării sale în justiţie în Republica Moldova depășeşte marja de apreciere acordată statelor contractante. În circumstanțele specifice ale prezentei cauze, limitarea dreptului reclamanților de acces la justiţie nu a fost disproporționată în raport cu scopurile legitime urmărite. Pin urmare, nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

[1] A se vedea, de exemplu, Mattias Kloth: „Imunități și dreptul de acces la justiţie potrivit articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, în International studies in human rights, Vol.103, Martinus Nijhoff Publishers, Boston, 2010, pp.107-32.

Full & Egal Universal Law Academy