©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Tradus şi revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 25 februarie 2014
În Cauza Văduva împotriva României
(Cererea nr. 27781/06)
Strasbourg
definitivă la 25 mai 2014
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Văduva împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 februarie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 27781/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant român, domnul Ion Irinel Văduva („reclamantul”), a sesizat Curtea la 29 iunie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna M. Jicol, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, că procesul penal împotriva sa nu a fost echitabil în măsura în care reclamantul a fost condamnat fără ca el sau martorii să fi fost audiaţi şi nu a putut să conteste probele principale prezentate de procuror (în special înregistrările interceptărilor telefonice şi declaraţiile făcute de investigatorii sub acoperire şi de colaboratorul acestora).
4. La 6 octombrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1973 şi locuieşte în Bucureşti.
6. La data de 8 aprilie 2002, Ministerul de Interne a informat Secţia de combatere a criminalităţii organizate, actelor de terorism şi antidrog din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie („parchetul”) că reclamantul, T.T., S.M. şi S.I. erau bănuiţi de vânzare de ecstasy adus în ţară din Israel.
7. La aceeaşi dată, procurorul a autorizat interceptarea telefoanelor persoanelor implicate şi a desemnat investigatorii sub acoperire pentru operaţiune. Telefonul reclamantului nu a fost interceptat.
8. Un informator al poliţiei a înlesnit contactul între T.T. şi L.G., pe de o parte, şi investigatorii sub acoperire care se dădeau drept cumpărători potenţiali, pe de altă parte. La 10 aprilie 2002, poliţia şi procurorul i-au surprins pe T.T. şi L.G. încercând să vândă 5 000 de tablete de ecstasy investigatorilor sub acoperire. Arestaţi şi audiaţi în aceeaşi zi, în lipsa unui avocat – potrivit propriilor afirmaţii, respectivii au mărturisit că au fost implicaţi în trafic de droguri. În plus, T.T. a făcut declaraţii incriminatoare la adresa reclamantului.
9. Tot în data de 10 aprilie 2002, poliţia a intrat în forţă în apartamentul reclamantului, în lipsa acestuia, şi a căutat droguri. Atunci când reclamantul şi soţia sa s-au întors acasă, poliţiştii, care nu s-au legitimat, au recunoscut că nu aveau mandat de percheziţie. Aceştia l-au percheziţionat apoi pe reclamant şi maşina acestuia, fără să găsească substanţe ilegale.
10. În seara aceleiaşi zile de 10 aprilie 2002, la terminarea percheziţiei, reclamantul a fost reţinut cu acuzaţia de trafic de droguri de mare risc, infracţiune prevăzută de Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
11. La 11 aprilie 2002, parchetul a dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o durată de 5 zile.
12. La data de 15 aprilie 2002, informatorul poliţiei a dat declaraţii, detaliate de procuror într-un proces-verbal. Informatorul a declarat că, în martie 2002, reclamantul se oferise să-i vândă 12 000 de tablete de ecstasy, aduse în ţară din Israel. Drogurile ar fi trebuit ţinute la domiciliul reclamantului după ce acesta primea tabletele de la L.G. Conform declaraţiilor, cei trei acuzaţi deja vânduseră 5 000 din cele 12 000 de tablete.
13. În baza procesului-verbal respectiv, procurorul a dispus, la 15 aprilie 2002, începerea urmăririi penale împotriva reclamantului şi a dispus arestarea preventivă a acestuia pe o durată de 25 de zile. Acesta a fost eliberat la 5 iulie 2003, în cursul procesului la Tribunalul Bucureşti.
14. La 15 mai 2002, reclamantul, T.T. şi L.G. au fost trimişi în judecată sub acuzaţia de trafic de droguri. În rechizitoriu s-au reţinut mărturisirile iniţiale făcute de T.T. şi L.G., procesele-verbale întocmite de investigatorii sub acoperire şi informator, declaraţiile martorilor şi transcrierile convorbirilor telefonice dintre inculpaţi, dintre care una ar fi avut loc la 10 aprilie 2002 între reclamant şi T.T. Ambii au negat că respectiva convorbire ar fi fost despre droguri.
15. Procesul a fost judecat de Tribunalul Bucureşti. T.T. şi L.G. au retractat mărturisirile şi au solicitat instanţei să nu le ia în considerare deoarece fuseseră făcute în lipsa unui avocat în momentul respectiv. Reclamantul a negat orice participare în traficul de droguri.
16. Un martor, D.C., care a stat temporar în aceeaşi celulă cu pârâţii, a declarat că L.G. fusese de acord să-şi asume întreaga vină. Inculpatul a contestat veridicitatea afirmaţiilor respective.
17. La 9 martie 2004, apărarea a solicitat certificarea printr-o expertiză a casetelor audio cu convorbirile telefonice. În vederea expertizei, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice din Bucureşti a solicitat ca aparatul folosit pentru efectuarea înregistrării să fie pus la dispoziţia instanţei pentru examinare. Ministerul Administraţiei şi Internelor, cel care efectuase înregistrarea, a informat instanţa că era imposibilă scoaterea aparatului din sediu şi că numai experţii cu autorizaţiile de acces necesare aveau voie în apropierea aparatului. Întrucât experţii I.N.E.C. nu aveau asemenea autorizaţii, nu era posibilă efectuarea expertizei. Reclamantul nu a insistat asupra prezentării acestei probe.
Parchetul a mai informat instanţa că modul în care s-a efectuat interceptarea autorizată a telefonului constituie informaţie clasificată.
18. Apărarea a solicitat audierea de către instanţă a investigatorilor sub acoperire şi a informatorului. Parchetul a refuzat şi a informat instanţa că, în temeiul Legii nr. 143/2000, identitatea acestora nu putea fi dezvăluită şi că, în orice caz, legea recunoaşte ca probe procesele-verbale întocmite de aceştia.
19. Tribunalul s-a pronunţat la 14 iulie 2004, în baza probelor aflate la dosar şi a declaraţiilor date de inculpaţi şi de martori în faţa sa în cadrul procesului. Instanţa l-a achitat pe reclamant, motivând că nu existau probe solide în dosar care să justifice acuzaţiile aduse. Instanţa a reţinut, în special, că înregistrarea convorbirii prezentată ca probă nu se referea explicit la droguri şi că explicaţiile oferite de reclamant şi T.T. cu privire la conţinutul lor erau plauzibile; de asemenea, s-a reţinut că singura probă incriminatoare o constituia mărturisirea iniţială a lui T.T. făcută la poliţie, pe care acesta a retractat-o ulterior şi care, în orice caz, nu se corobora cu celelalte probe în ceea ce priveşte situaţia reclamantului.
20. Tribunalul a respins susţinerile lui T.T. şi L.G. referitoare la încălcarea dreptului lor la apărare, constatând că aceştia fuseseră asistaţi de un avocat în timpul anchetei. Instanţa i-a condamnat pe T.T. şi L.G. pentru trafic de droguri.
21. La 18 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a casat această hotărâre şi l-a condamnat pe reclamant pentru trafic de droguri; decizia respectivă a fost casată la data de 31 mai 2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumită anterior Curtea Supremă de Justiţie) cu motivarea că avocatul apărării nu s-a prezentat la susţinerea apelului. Dosarul cauzei a fost retrimis la curtea de apel pentru reexaminare.
22. Reclamantul a solicitat din nou examinarea de către un expert a casetei audio cu convorbirile telefonice pentru a confirma dacă este autentică şi completă. În opinia sa, nu toate convorbirile relevante au fost prezentate în şedinţă publică, iar acest fapt a împiedicat instanţa să-şi formeze o imagine de ansamblu a evenimentelor din ziua respectivă şi a permis ca discuţia sa cu T.T. să fie scoasă din context. În acest sens, reclamantul a solicitat totodată parchetului să prezinte o copie a autorizaţiilor privind interceptarea comunicărilor telefonice. În ultimul rând, reclamantul a solicitat audierea martorilor, inclusiv a lui D.C. şi a informatorului, şi a propus audierea acestuia din urmă în şedinţă secretă, conform dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 în cazul în care trebuie asigurată protecţia acestuia.
23. Adresându-se instanţei, avocatul apărării a subliniat că nu s-au găsit droguri la domiciliul reclamantului în timpul percheziţiei din 10 aprilie 2002. Acesta a mai afirmat că declaraţia scrisă iniţial de către T.T. în prezenţa procurorului nu era semnată de avocat. De asemenea, a contestat declaraţiile date de D.C. în prezenţa procurorului, susţinând că martorul respectiv era un informator al poliţiei notoriu. În ultimul rând, a reiterat cererea pentru expertizarea casetelor.
24. Curtea de apel nu l-a ascultat pe reclamant în mod nemijlocit.
25. Prin decizia din 13 octombrie 2005, curtea de apel a casat sentinţa tribunalului şi l-a condamnat pe reclamant la 10 ani de închisoare pentru trafic de droguri. Instanţa a luat în considerare declaraţia scrisă de T.T. şi înregistrarea convorbirii telefonice dintre reclamant şi T.T. şi a considerat că declaraţiile reclamantului făcute în timpul anchetei şi în faţa instanţei nu se coroborează cu probele aflate la dosar, ceea ce dovedea comportamentul lipsit de onestitate al reclamantului.
26. Reclamantul a declarat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. A susţinut că, în cauză, curtea de apel a aplicat legea în mod eronat şi că decizia instanţei de grad inferior prezenta erori de fapt fundamentale. De asemenea, a contestat modul în care curtea de apel a examinat declaraţia scrisă de T.T. şi casetele audio. Reclamantul a susţinut că, prin prezentarea parţială a transcrierilor convorbirilor, procurorul a scos discuţiile respective din contextul lor şi a lăsat loc de ambiguitate, pe care instanţa a interpretat-o în mod eronat în defavoarea sa. Acesta s-a plâns din nou că procurorul a refuzat să autorizeze verificarea înregistrărilor de către un expert. A susţinut că instanţa a ignorat probele prezentate în şedinţă, bazându-şi decizia exclusiv pe probele instrumentate de procuror, fără să examineze numeroasele probe în favoarea sa. Reclamantul a contestat validitatea concluziei la care a ajuns curtea de apel, aceea că ar fi fost lipsit de onestitate.
27. Primul termen în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a desfăşurat la 3 februarie 2006. Reclamantul nu a fost prezent, dar a fost reprezentat de avocatul său, care a prezentat argumentele apărării.
28. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în aceeaşi zi, respingând recursul ca nefondat. Instanţa a reexaminat dosarul şi, în baza proceselor-verbale întocmite de investigatorii sub acoperire, declaraţiile iniţiale ale lui T.T. date poliţiei şi transcrierile convorbirilor în forma prezentată de procuror, a menţinut condamnarea. Instanţa a considerat că probele indicate de reclamant în apărarea sa nu erau credibile şi că, în pofida schimbării de poziţie a lui T.T., nu exista niciun motiv pentru a invalida declaraţiile anterioare ale acestuia.
II. Dreptul intern relevant
29. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală şi din Legea nr. 143/2000 sunt prezentate în cauzele Constantinescu împotriva României (nr. 28871/95, pct. 37, CEDO 2000‑VIII) şi Constantin şi Stoian împotriva României (nr. 23782/06 şi 46629/06, pct. 33-34, 29 septembrie 2009).
30. Art. 861 alin. (7) şi art. 862 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003 intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004, prevăd că pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire şi că, dacă există mijloace tehnice corespunzătoare, aceştia pot fi ascultaţi prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscuţi.
31. Legislaţia în vigoare la vremea respectivă cu privire la interceptarea telefoanelor şi modificările aduse prin legea intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004 sunt prezentate în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71525/01, pct. 39‑46, 26 aprilie 2007).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
32. Reclamantul s-a plâns de caracterul inechitabil al procesului penal împotriva sa. Acesta a invocat art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Cu privire la admisibilitate
33. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
34. Reclamantul a afirmat că atât curtea de apel, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-au condamnat fără să procedeze la ascultarea nemijlocită a sa ori a martorilor şi fără să examineze argumentele pe care acesta le-a prezentat. A reiterat că procurorul a omis să prezinte în şedinţă toate transcrierile convorbirilor înregistrate, ascunzând astfel faptul că poliţia îl îndemnase pe inculpat să vândă droguri. Mai mult, instanţele nu au fost în măsură să obţină expertizarea casetelor respective deoarece procurorul nu a permis acest lucru.
35. De asemenea, instanţele nu au asigurat o procedură contradictorie, nepermiţându-i să adreseze întrebări investigatorilor sub acoperire şi informatorului. Acesta a declarat că, deşi fuseseră obţinute ilegal, declaraţiile iniţiale ale lui T.T. şi convorbirile interceptate au avut un rol decisiv în condamnarea sa.
36. Guvernul a argumentat că poliţia nu a organizat nicio înscenare în cazul reclamantului. Mai mult, deşi acesta a negat orice implicare în traficul de droguri, probele aflate la dosar coroborau verdictul de vinovăţie. Guvernul a afirmat că proba cea mai incriminatoare o constituiau declaraţiile făcute de T.T. şi martorul D.C. şi că, prin urmare, investigatorul sub acoperire şi informatorul nu ar fi putut schimba rezultatul.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
37. Curtea reaminteşte că, atunci când o instanţă de recurs trebuie să analizeze o cauză în fapt şi în drept, precum şi să evalueze în ansamblu problema vinovăţiei sau nevinovăţiei, respectiva instanţă nu poate, din motive ce ţin de echitatea procesului, să soluţioneze corespunzător chestiunile respective fără o evaluare directă a probelor prezentate personal de către un inculpat care susţine că nu a comis fapta pretinsă a fi infracţiune (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu, citată anterior, pct. 55; Sándor Lajos Kiss împotriva Ungariei, nr. 26958/05, pct. 22, 29 septembrie 2009; Sinichkin împotriva Rusiei, nr. 20508/03, pct. 32, 8 aprilie 2010; Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23002/07, pct. 36 şi 38, 22 noiembrie 2011; Hanu împotriva României, nr. 10890/04, pct. 32, 4 iunie 2013). În plus, Curtea consideră că, pentru a se pronunţa asupra temeiniciei acuzaţiilor în materie penală, ascultarea nemijlocită a inculpatului ar trebui să fie totuşi regula generală. Orice derogare de la acest principiu ar trebui să fie cu titlu de excepţie şi supusă unei interpretări restrictive (a se vedea, în special, Popa şi Tănăsescu împotriva României, nr. 19946/04, pct. 46, 10 aprilie 2012).
38. De asemenea, deşi este sarcina instanţei naţionale să hotărască cu privire la necesitatea ascultării martorilor, în anumite circumstanţe, încălcarea art. 6 poate fi determinată de refuzul de a asculta martorii [a se vedea Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VIII şi, mutatis mutandis, Destrehem împotriva Franţei, nr. 56651/00, pct. 41, 18 mai 2004; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I; Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 36, 10 martie 2009; Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23002/07, pct. 47, 22 noiembrie 2011]. Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală, inclusiv elementele urmăririi care au legătură cu procedura, trebuie să fie în contradictoriu şi trebuie să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare [a se vedea Fitt împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29777/96, pct. 44, CEDO 2000‑II]. Înainte de a pronunţa un verdict de condamnare, toate probele împotriva acestuia trebuie prezentate, în mod obişnuit, în şedinţă publică, în prezenţa acestuia, în scopul dezbaterii contradictorii. Există excepţii de la acest principiu, dar acestea nu trebuie să încalce dreptul la apărare; de regulă, acest drept impune ca inculpatului să i se acorde o ocazie adecvată şi corespunzătoare de a contesta şi interoga un martor al acuzării, fie atunci când acesta face declaraţii, fie într-o etapă ulterioară a procesului [a se vedea Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26766/05 şi 22228/06, pct. 118, CEDO 2011].
39. Cu toate acestea, pot exista interese concurente, precum securitatea naţională sau nevoia de a proteja martorii care riscă represalii sau de a nu divulga metodele poliţiei de anchetare a unei infracţiuni, care trebuie puse în balanţă cu drepturile inculpatului (a se vedea, de exemplu, Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 70, Culegere 1996‑II; Fitt, citată anterior, pct. 46).
40. Pentru a avea garanţia că inculpatul beneficiază de un proces echitabil, orice dificultăţi cauzate apărării prin limitarea drepturilor acesteia trebuie să fie suficient compensată de procedura urmată de autorităţile judiciare (Fitt, citată anterior, pct. 46; Niculescu împotriva României, nr. 25333/03, pct. 115).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
41. Curtea reţine că reclamantul a fost achitat de tribunal pe motiv că probele împotriva acestuia nu erau concludente (supra, pct. 19). Cu toate acestea, în baza aceloraşi probe aflate la dosar, reclamantul a fost apoi condamnat de curtea de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (supra, pct. 25 şi 28). Nici curtea de apel, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au procedat la ascultarea nemijlocită a reclamantului sau a martorilor.
42. Se impune examinarea rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a naturii problemelor pe care trebuia să le soluţioneze (Popa şi Tănăsescu, citată anterior, pct. 47; Hanu împotriva României, nr. 10890/04, pct. 34, 4 iunie 2013).
43. În cauzele Popa şi Tănăsescu (citată anterior, pct. 47) şi Găitănaru împotriva României (nr. 26082/05, pct. 30, 26 iunie 2012), Curtea a avut posibilitatea să examineze întinderea competenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, atunci când examinează un recurs precum cel din prezenta cauză, respectiv după ce prima cale de atac a fost soluţionată deja de o instanţă de grad inferior. Curtea a constatat că procesele de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost complet guvernate de aceleaşi norme ca în cazul unui proces pe fond, instanţa având de examinat atât faptele cauzei, cât şi problemele de drept. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie putea decide fie să menţină achitarea reclamantului, fie să îl condamne după o evaluare atentă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei lui. În cazul în care necesitatea unor audieri nemijlocite ar fi determinată de circumstanţele cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar putea retrimite cauza la o instanţă de grad inferior, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală în vigoare la acea dată (supra, pct. 29).
44. În prezenta cauză, reclamantul a prezentat ca motive de recurs erorile fundamentale asupra faptelor survenite în hotărârile instanţelor de grad inferior (supra, pct. 26). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat recursul în acest cadru legal. Instanţa trebuia să decidă ce importanţă acordă declaraţiilor iniţiale ale lui T.T. şi schimbării ulterioare a poziţiei acestuia, precum şi celorlalte probe contestate de reclamant. Astfel, instanţa trebuia să facă o evaluare completă a vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului în raport cu învinuirile aduse acestuia din moment ce aceleaşi probe au condus atât la achitarea, cât şi la condamnarea acestuia (supra, pct. 19 şi 25). Mai mult, atât curtea de apel, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au făcut o evaluare privind caracterul prezumtiv lipsit de onestitate al reclamantului în timpul procesului. Deşi reclamantul a contestat modul în care curtea de apel a apreciat caracterul său prezumtiv lipsit de onestitate, acest capăt de cerere nu a fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (supra, pct. 26).
45. Problemele ridicate pot fi considerate, în mod justificat, ca prezentând o oarecare complexitate şi nu puteau fi evaluate corespunzător fără ascultarea nemijlocită, de către instanţă, a reclamantului şi a martorilor (Lacadena, citată anterior, pct. 47).
46. De asemenea, pentru a-l condamna pe reclamant, curtea de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au bazat pe declaraţia iniţială a lui T.T. şi pe transcrierile convorbirilor. Reclamantul a contestat însă în mod repetat legalitatea înscrisurilor respective.
47. Legalitatea declaraţiei iniţiale a lui T.T. a fost măcar verificată şi confirmată de tribunal (supra, pct. 19), însă instanţele nu au examinat legalitatea transcrierilor. Curtea reţine că, deşi relevanţa şi importanţa acelei probe nu a fost contestată în timpul procesului, instanţele nu au putut obţine o expertiză asupra conţinutului ei deoarece procurorul a refuzat să permită experţilor desemnaţi de instanţă să examineze materialul respectiv (supra, pct. 17). De asemenea, nu s-a dat curs cererilor reclamantului ca procurorul să prezinte o copie a autorizaţiei de interceptare şi ca toate transcrierile să fie puse la dispoziţie, deşi reclamantul a prezentat argumente privind relevanţa lor pentru apărare (supra, pct. 22 şi 28).
48. Deşi nu are sarcina de a evalua relevanţa acestei probe, Curtea reţine că instanţele interne nu i-au permis reclamantului să folosească garanţiile procedurale prevăzute de lege pentru a contesta autenticitatea şi acurateţea transcrierilor (supra, pct. 31).
49. În ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a bazat pe procesele-verbale întocmite de investigatorii sub acoperire (supra, pct. 28). Reclamantul a contestat folosirea acestor procese-verbale în toate gradele de jurisdicţie şi a cerut audierea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorului acestora (supra, pct. 18, 26 şi 28). Autorităţile interne nu au prezentat motive întemeiate pentru neascultarea acestor martori (supra, pct. 18; Al‑Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 119). Condamnarea reclamantului s-a bazat în mare măsură, dacă nu chiar în cea mai mare măsură, pe declaraţiile date de martori în faza de urmărire penală. Cu toate acestea, apărării nu i s-a acordat niciodată posibilitatea de a le adresa întrebări, nici măcar într-o şedinţă secretă în care li s-ar fi putut garanta confidenţialitatea, posibilitate care era prevăzută de legea internă (supra, pct. 30).
Aceeaşi concluzie este valabilă în ceea ce priveşte omisiunea instanţei interne de a proceda la ascultarea nemijlocită a martorului D.C., presupus informator al poliţiei, a cărui declaraţie dată în prezenţa procurorului constituia, în opinia Guvernului, unul dintre cele mai incriminatoare înscrisuri în privinţa reclamantului (supra, pct. 23 şi 36).
50. Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, prin condamnarea reclamantului în lipsa ascultării nemijlocite a acestuia sau a martorilor şi în lipsa unei examinări corespunzătoare a cererilor acestuia pentru expertizarea înregistrărilor convorbirilor telefonice şi pentru audierea corespunzătoare a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorului, autorităţile interne nu au oferit practic garanţiile corespunzătoare pentru a contrabalansa problemele cauzate apărării prin limitarea drepturilor acesteia.
Procesul îndreptat împotriva reclamantului nu a fost echitabil şi, în consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
51. În ultimul rând, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 şi § 2 din Convenţie, că durata procesului împotriva sa a fost prea mare şi că procurorul nu a respectat prezumţia de nevinovăţie în privinţa sa atunci când a dat declaraţii presei, lăsând impresia că reclamantul era traficant de droguri.
52. Totuşi, în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor prevăzute în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
53. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
54. Reclamanta a cerut redeschiderea procesului penal şi a solicitat 100 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
55. Guvernul a declarat că pretenţia este excesivă.
56. Curtea îi acordă reclamantului 3 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
57. De asemenea, Curtea reaminteşte că atunci când o persoană, precum în cazul de faţă, a fost condamnată în cadrul unei proceduri interne care nu a respectat cerinţele unui proces echitabil, un nou proces sau redeschiderea procedurii interne la cererea persoanei interesate reprezintă o metodă corespunzătoare de reparaţie a încălcării constatate. În această privinţă, Curtea reţine că art. 4081 C. proc. pen. prevede posibilitatea de revizuire a hotărârii pronunţate în cadrul unui proces intern în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (Hanu, citată anterior, pct. 50).
B. Cheltuieli de judecată
58. Reclamantul a solicitat totodată 6 379,52 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii. Acesta a trimis facturi aferente sumei solicitate.
59. Guvernul a contestat suma solicitată şi relevanţa unora dintre facturile atribuite procedurii din prezenta cauză.
60. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului întreaga sumă solicitată, şi anume 6 379,52 EUR, pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
61. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie, şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i) 3 000 EUR (trei mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii) 6 379,52 EUR (şase mii trei sute şaptezeci şi nouă de euro şi cincizeci şi doi de eurocenţi), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 25 februarie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, se anexează la prezenta hotărâre opinia separată a doamnei judecător Motoc.
J.C.M.
S.Q.
OPINIA CONCORDANTĂ A DOAMNEI JUDECĂTOR MOTOC
Consider că erau suficienţi câţiva factori pentru a constata încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie: faptul că inculpatul a fost condamnat în lipsa unei evaluări nemijlocite de către instanţa de apel a declaraţiei date de inculpat personal; refuzul instanţei de a asculta martorii; lipsa dezbaterii contradictorii (Popa şi Tănăsescu împotriva României, nr. 19946/04; Găitănaru împotriva României, nr. 26082/05).
Prin urmare, Curtea nu era obligată să examineze aspectul legat de operaţiunea desfăşurată de investigatorii sub acoperire sau expertizarea înregistrării telefonice. De asemenea, curtea de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au considerat că declaraţiile cele mai incriminatoare nu proveneau de la investigatorii sub acoperire sau informator, ci de la cei doi martori. Aşa cum a reţinut Curtea în diverse cauze (a se vedea, de exemplu, Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑II), există şi unele interese concurente – precum securitatea naţională sau nevoia de a nu divulga metodele secrete de anchetare folosite de poliţie – care trebuie puse în balanţă cu drepturile inculpatului.
În măsura în care Curtea avea la dispoziţie elemente suficiente pentru a constata încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, argumentele motivate de securitatea naţională erau nu doar inutile, ci şi insuficient demonstrate şi insuficient puse în balanţă cu drepturile inculpatului. În cazul în care Curtea chiar dorea să ia în considerare această balanţă foarte delicată, lucru care – repet – nu era necesar având în vedere argumentele juridice solide pentru constatarea încălcării art. 6 § 1, atunci Curtea ar fi trebuit să facă o analiză mai detaliată şi atentă a balanţei respective.
Full & Egal Universal Law Academy