©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 16 septembrie 2014
În cauza Valerian Dragomir împotriva României
(Cererea nr. 51012/11)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Valerian Dragomir împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popoviæ, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Fatoş Aracý, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 august 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 51012/11 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Valerian Dragomir („reclamantul”), a sesizat Curtea la 3 august 2011, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul A. Stoica, avocat în Timișoara. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în temeiul art. 5 § 1 din Convenţie, că nu a existat niciun temei legal pentru reţinerea acestuia timp de aproximativ unsprezece ore la sediul autorităţilor de urmărire penală. În temeiul art. 3 din Convenţie, acesta s-a plâns de condiţiile detenţiei din Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al Poliţiei Bucureşti, în principal din cauza supraaglomerării şi a condiţiilor necorespunzătoare de igienă.
4. La 23 noiembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1980 şi locuieşte în Timişoara.
A. Cu privire la fond
6. În februarie 2011, a fost iniţiată o anchetă penală de mare amploare împotriva a nouăzeci şi patru de ofiţeri de poliţie şi agenţi vamali, pentru infracţiuni legate de corupţie.
7. Conform rechizitoriului, în perioada octombrie 2010 – ianuarie 2011, s-a constituit un grup infracţional la nivelul punctelor de trecere a frontierei Moraviţa şi Foeni, care erau controlate de Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş („IJPFT”). Membrii acestuia au fost implicaţi în acte de corupţie şi contrabandă cu ţigări provenite din Serbia.
8. La acea vreme, reclamantul era agent vamal la punctul de trecere a frontierei Moraviţa şi autoritatea de anchetă considera că acesta făcea parte din grupul infracţional. La 3 februarie 2011, Direcţia Naţională Anticorupţie („DNA”) a început urmărirea penală împotriva acestuia, fiind acuzat că este membru al unui grup infracţional şi pentru luare de mită. La 28 martie 2011, procurorii au prelungit ancheta, pentru a reţine infracţiunea continuată de contrabandă.
B. Circumstanţele arestării preventive a reclamantului
9. La 7 februarie 2011, procurorul a emis mandate de aducere pe numele reclamantului şi al celorlalţi nouăzeci şi trei de agenţi de poliţie şi lucrători vamali. Mandatul includea motivele care justificau măsura în cauză. După ce făcea referire in extenso la faptele incriminate şi natura infracţiunilor săvârşite, procurorul evidenţia faptul că era în interesul anchetei ca toţi suspecţii să fie aduşi simultan la sediul DNA.
10. În cadrul anchetei penale, la 8 februarie 2011, ofiţeri de poliţie din cadrul DNA au efectuat o percheziţie la domiciliul reclamantului. Percheziţia a început la ora 6 a.m. şi a durat aproximativ trei ore. În cursul percheziţiei, reclamantul a beneficiat de asistenţa juridică a unui avocat ales. Percheziţii similare au fost realizate la domiciliile celorlalţi agenţi suspectaţi.
11. În jurul orelor 9 a.m., ofiţerii de poliţie l-au informat pe reclamant că, la 7 februarie 2011, autorităţile de urmărire penală au emis pe numele acestuia un mandat de aducere în faţa DNA.
12. La 9.15 a.m., acesta a fost dus la sediul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Timiş.
13. În jurul orelor 2 p.m., a fost transportat cu autobuzul, împreună cu ceilalţi nouăzeci şi trei de ofiţeri de poliţie şi lucrători vamali, la sediul DNA din Bucureşti. A pretins că, în timpul călătoriei, nu a putut să coboare din autobuz şi nu a putut să folosească telefonul mobil sau să îşi contacteze avocatul.
14. În jurul orelor 9.20 p.m., după o călătorie de aproape 600 de km, au sosit la sediul DNA din Bucureşti.
15. Reclamantul a susţinut că, la sediul DNA din Bucureşti, a fost ţinut într-o cameră sub supraveghere permanentă şi nu a putut să îşi contacteze avocatul în niciun fel. Acesta a pretins, de asemenea, că nu i s-a permis să meargă să cumpere mâncare şi nici nu a primit mâncare; i s-a permis să iasă din cameră doar pentru a merge la toaletă sau să fumeze o ţigară.
16. O echipă extinsă de procurori a desfăşurat multiple activităţi de cercetare în acea noapte. Fiecare agent suspectat a fost informat cu privire la acuzaţiile aduse împotriva lui şi i s-a solicitat să dea o declaraţie în prezenţa avocatului ales.
17. Acelaşi avocat care îl asistase pe reclamant în cursul percheziţiei efectuate la domiciliul acestuia a sosit la sediul DNA în jurul orei 00.27 a.m.
18. În data de 9 februarie 2011, orele 8.15 a.m., după aproximativ unsprezece ore, reclamantul a fost informat cu privire la acuzaţiile care i se aduceau, în prezenţa avocatului său. I s-a prezentat un document de unsprezece pagini, în care erau consemnate faptele.
19. În jur de 9.33 a.m., reclamantul a informat anchetatorii că refuza să dea o declaraţie, pe motiv că era foarte obosit după ce fusese privat de somn pentru mai mult de treizeci de ore.
20. În jur de 10.55 a.m., acesta a fost informat că procurorul a decis să-i aplice măsura reţinerii pentru douăzeci şi patru de ore.
C. Arestarea preventivă a reclamantului
21. A fost începută urmărirea penală împotriva reclamantului şi s-a depus la instanţa competentă o cerere de arestare preventivă a acestuia.
22. La 9 februarie 2011, în jurul orelor 8 p.m., a fost dus la Curtea de Apel Bucureşti pentru examinarea cererii procurorului privind arestarea sa preventivă. Şedinţa a început la 10.30 p.m. şi a durat aproximativ o oră. Curtea a admis cererea procurorului şi a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru douăzeci şi nouă de zile, în perioada 9 februarie – 10 martie 2011. Motivarea instanţei pentru a justifica măsura au fost existenţa unei suspiciuni rezonabile că acesta săvârşise infracţiunile pretinse, precum şi gravitatea şi natura acestora.
23. Reclamantul a fost dus la Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al Poliţiei Bucureşti.
24. Recursul formulat de reclamant împotriva arestării sale preventive a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 14 februarie 2011.
25. La 2 martie şi, respectiv, 4 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a prelungit măsura de arestare preventivă a reclamantului. Curtea de apel a făcut referire la gravitatea acuzaţiilor, suspiciunea serioasă privind săvârşirea infracţiunilor şi caracterul repetitiv al infracţiunilor. De asemenea, a subliniat că reclamantul acţionase în calitatea sa de agent vamal atunci când săvârşise pretinsele infracţiuni. A concluzionat că eliberarea reclamantului şi a celorlalţi poliţişti şi lucrători vamali nu ar fi în interesul public. În cadrul aprecierii impactului pe care l-ar avea asupra publicului eliberarea din arest a reclamantului, instanţa a subliniat că actele fuseseră săvârşite de un număr semnificativ de persoane pe parcursul unei perioade lungi de timp, aveau un caracter repetitiv, iar autorii acestora erau lucrători vamali şi poliţişti însărcinaţi cu protecţia ordinii juridice.
26. La 9 martie şi, respectiv, 8 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile introduse de reclamant împotriva prelungirii arestării sale, confirmând încheierile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.
27. La 3 mai 2011, reclamantul a fost transferat la Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al Poliţiei Timişoara.
28. La 6 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara a dispus repunerea sa în libertate. Recursul formulat de procuror a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 7 mai 2011.
29. Reclamantul a fost eliberat la 8 mai 2011, după trei luni de detenţie.
30. Procedura privind fondul este încă pendinte.
D. Condiţiile de detenţie a reclamantului în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al Poliţiei Bucureşti
31. Reclamantul a susţinut că a fost plasat într-o celulă cu o suprafaţă de 16 metri pătraţi, pe care a împărţit-o cu alţi 7 deţinuţi. De asemenea, acesta s-a plâns de condiţii necorespunzătoare de igienă.
32. Conform reclamantului, celula avea o toaletă turcească şi un duş, care nu erau separate de spaţiul de locuit.
33. Guvernul a furnizat informaţii cu privire la condiţiile de detenţie a reclamantului. Acesta a susţinut că reclamantul a fost deţinut într-o celulă cu o suprafaţă de 14,57 metri pătraţi, pe care a ocupat-o împreună cu alţi şapte deţinuţi. Au subliniat că fiecare celulă avea instalaţii sanitare, precum o toaletă şi un duş, care erau separare de restul celulei printr-o perdea.
II. Dreptul şi practica relevante
34. Extrase din rapoartele internaţionale şi interne relevante, referitoare la situaţia din penitenciarele din România, sunt furnizate în Iacov Stanciu împotriva României, (nr. 35972/05, pct. 125-129, 4 iulie 2012).
35. În rapoartele întocmite în urma vizitelor sale din iunie 2006 şi septembrie 2010, CPT şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la condiţiile de detenţie din Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al Poliţiei Bucureşti. Conform acestor rapoarte, celulele erau supraaglomerate, toaletele nu erau separate de restul celulei şi deţinuţii nu primeau produse de igienă personală.
36. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală referitoare la arestul poliţiei şi arestarea preventivă sunt prezentate în Creangă împotriva României [(MC), nr. 29226/03, pct. 58, 23 februarie 2012].
37. Mandatul de aducere în faţa instanţelor era, la momentul faptelor, reglementat prin art. 183-184 C. proc. pen., redactat după cum urmează:
Art. 183
„(1) O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.
(2) Învinuitul sau inculpatul poate fi adus [în faţa autorităţilor] cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.
(3) Persoanele aduse [în faţa autorităţilor] cu mandat, potrivit alin. 1 şi 2, nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora.
(4) Persoana adusă [în faţa autorităţilor] cu mandat de aducere este ascultată de îndată de către organul judiciar.”
Art. 184
„(1) Mandatul de aducere se execută prin organele poliţiei.
(2) Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă [în faţa autorităţilor] din motive de boală sau din orice altă cauză, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată.
(3) Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat [în ceea ce priveşte localizarea persoanei], încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute.
(31) Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrâns la aceasta.”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
38. Reclamantul s-a plâns de condiţiile detenţiei sale din Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al Poliţiei Bucureşti, în special în ceea ce priveşte supraaglomerarea şi condiţiile necorespunzătoare de igienă.
Acesta a invocat art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
39. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
40. Reclamantul a susţinut că, în speţă, condiţiile detenţiei sale în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al Poliţiei Bucureşti au fost necorespunzătoare. Acesta s-a plâns de supraaglomerare şi condiţii neadecvate de igienă. De asemenea, a susţinut că instalaţiile sanitare, care includeau un duş şi o toaletă turcească, nu erau separate de restul celulei. Prin urmare, nu a avut niciun fel de intimitate la utilizarea toaletei.
41. Guvernul a argumentat că nu a fost încălcat art. 3 din Convenţie din cauza condiţiilor de detenţie a reclamantului.
2. Motivarea Curţii
(a) Principii generale
42. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 3 din Convenţie, statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, că modul şi metoda de executare a măsurii de detenţie nu o supun stresului sau unor greutăţi de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, având în vedere nevoile practice ale detenţiei, sănătatea şi bunăstarea acesteia sunt asigurate în mod adecvat [a se vedea Valašinas împotriva Lituaniei, nr. 44558/98, pct. 102, CEDO 2001‑VIII şi Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000‑XI].
43. Atunci când sunt evaluate condiţiile de detenţie, trebuie să se ţină seama de efectele cumulate ale condiţiilor respective, precum şi de acuzaţiile specifice făcute de reclamant (a se vedea Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001–II).
44. Curtea a considerat că lipsa acută a spaţiului reprezintă un factor esenţial în cadrul analizei sale care vizează să stabilească dacă respectivele condiţii de detenţie au respectat art. 3 (a se vedea Karalevièius împotriva Lituaniei, nr. 53254/99, pct. 39, 7 aprilie 2005). Într-o serie de cauze, Curtea a considerat că un caz evident de supraaglomerare reprezintă un element suficient pentru a constata încălcarea art. 3 din Convenţie (a se vedea Colesnicov împotriva României, nr. 36479/03, pct. 78-82, 21 decembrie 2010, şi Budaca împotriva României, nr. 57260/10, pct. 40-45, 17 iulie 2012). În plus, Curtea a constatat deja o încălcare a art. 3 din Convenţie din cauza lipsei intimităţii în timpul utilizării toaletei (a se vedea Onaca împotriva României, nr. 22661/06, pct. 38-39, 13 martie 2012).
(b) Aplicarea acestor principii în cauza examinată
45. Reclamantul a fost deţinut în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al Poliţiei Bucureşti în perioada 10 februarie – 4 mai 2011.
46. Curtea observă că, chiar şi la capacitatea celulei indicată de Guvern, rezultă că spaţiul personal al reclamantului a fost mai puţin de 4 metri pătraţi, care nu corespunde standardelor impuse de jurisprudenţa Curţii. În plus, în prezenta cauză nu se contestă faptul că toaleta şi duşul nu erau separate de spaţiul de locuit printr-un perete despărţitor real (a se vedea pct. 32 şi 33).
47. Argumentele reclamantului privind supraaglomerarea şi condiţiile neigienice corespund constatărilor CPT referitoare la Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al Poliţiei Bucureşti (a se vedea supra, pct. 35).
48. Curtea constată că suferinţa cauzată de condiţiile de detenţie a reclamantului a depăşit gradul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că aceasta a atins nivelul unui tratament degradant, sancţionat prin art. 3.
49. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie a reclamantului în Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă al Poliţiei Bucureşti.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
50. Reclamantul s-a plâns că privarea sa de libertate începând cu data 8 februarie 2011, 9.20 p.m., şi până la 9 februarie 2011, 8.15 a.m., a fost ilegală şi arbitrară. Acesta a invocat art. 5 § 1 din Convenţie, ale cărui părţi relevante sunt redactate astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;”
A. Cu privire la admisibilitate
51. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
52. Guvernul a susţinut că, în perioada cuprinsă între 8 februarie, orele 9.20 p.m., şi 9 februarie 2011, orele 10.55 a.m., reclamantul a fost pus la dispoziţia anchetatorilor pe baza unui mandat de aducere în faţa acestora.
53. Prezenţa reclamantului fusese necesară datorită implicării sale directe în importante activităţi infracţionale săvârşite de un amplu grup infracţional organizat.
54. Guvernul a susţinut că accelerarea formalităţilor a fost afectată, între alţi factori, de ora sosirii avocaţilor aleşi de inculpaţi la sediul DNA. Ordinea interogării inculpaţilor a fost determinată aşadar nu doar de priorităţile anchetei, dar şi de ora sosirii avocaţilor apărării.
55. Guvernul a pretins că inculpaţii au fost ţinuţi într-o sală de aşteptare din sediul DNA. Aceştia au primit apă şi cafea şi li s-a permis să primească mâncare de la avocaţii lor. Anchetatorii au adoptat toate măsurile posibile pentru a reduce intervalele de timp necesare pentru desfăşurarea măsurilor procedurale, având în vedere complexitatea şi particularităţile cauzei.
56. Guvernul a argumentat că emiterea unui mandat de aducere pe numele reclamantului fusese în interesul derulării corespunzătoare a anchetei. Anchetatorii au emis mandatul ţinând seama de faptul că, potrivit art. 183 C. proc. pen., o persoană poate fi adusă în faţa unui procuror pe baza unui mandat de aducere, chiar şi în cazul în care aceasta nu a fost citată anterior, dacă se consideră că este necesară ascultarea sau prezenţa acesteia.
57. În opinia Guvernului, decizia procurorului de a emite un mandat de aducere era proporţională cu scopul de a-l aduce pe reclamant în faţa autorităţilor judiciare, în vederea informării sale cu privire la acuzaţii şi a interogării acestuia. În continuare, a subliniat că legiuitorul naţional nu intenţionase să includă emiterea unui mandat de aducere printre măsurile de arestare preventivă. Mandatul de aducere era inclus în măsurile procedurale, mai exact citaţiile emise de autorităţile judiciare.
58. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că reclamantul nu a fost lipsit de libertate, dar libera circulaţie a acestuia fusese restricţionată în scopul anchetei în curs de desfăşurare, pentru a stabili faptele. Acesta a concluzionat evidenţiind faptul că, în cazul în care Curtea ar constata că reclamantul fusese lipsit de libertate, ar trebui să se considere că aceasta intră sub incidenţa art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie.
59. Reclamantul a declarat că nu contestă legalitatea mandatului de aducere în faţa anchetatorilor, ci detenţia ilegală a acestuia din momentul încetării efectelor respectivului mandat de aducere, şi anume din momentul sosirii sale la sediul DNA la 8 februarie 2011, orele 9.20 p.m., şi până în ziua următoare la orele 8.15 a.m.
60. Reclamantul a susţinut că nu fusese informat imediat, chiar înainte de interogatoriu, cu privire la infracţiunea anchetată, încadrarea legală a acesteia, dreptul de a fi asistat de un avocat şi dreptul de a da o declaraţie. Acesta a contestat afirmaţia Guvernului conform căreia accelerarea acestor formalităţi fusese afectată de ora sosirii avocatului care îl apăra la sediul DNA. Deşi avocatul acestuia sosise la orele 12.27 a.m., acesta a fost informat cu privire la acuzaţiile care i se aduceau abia când a fost interogat de procuror.
61. În ceea ce priveşte condiţiile în care a fost ţinut până la interogare, reclamantul a susţinut că a fost păzit de ofiţeri de poliţie şi de jandarmi. Acesta a adăugat că a fost ţinut într-o sală de conferinţe şi nu într-o sală de aşteptare şi că nu a primit cafea, apă sau mâncare, aşa cum a susţinut Guvernul. De asemenea, a declarat că ofiţerii de poliţie l-au împiedicat pe avocatul acestuia, care sosise la sediul DNA la orele 12.27 a.m., să îl contacteze în timp ce aştepta să fie interogat.
62. În plus, reclamantul a susţinut că lipsirea sa de libertate pentru aproximativ unsprezece ore, pe baza unui mandat de aducere, era contrară art. 183 C. proc. pen. În acest sens, a subliniat că, potrivit art. 183 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., o persoană adusă în faţa autorităţilor în baza unui mandat de aducere ar trebui să fie audiată imediat de autorităţile judiciare şi nu putea rămâne la dispoziţia acestora decât timpul strict necesar pentru interogarea acesteia.
2. Motivarea Curţii
(a) Perioada care trebuie luată în considerare
63. Curtea subliniază că, în cererea sa iniţială, reclamantul a pretins că fusese lipsit de libertate începând cu 8 februarie, orele 9.20 p.m., şi până la 9 februarie 2011, orele 10.55 a.m. În observaţiile sale scrise, acesta s-a plâns de o lipsire de libertate doar până la orele 8.15. a.m., în data de 9 februarie 2011. Prin urmare, Curtea va face referire numai la intervalul de timp menţionat ultima dată.
64. Cu toate acestea, Curtea observă că, între orele 8.15 şi 10.55 a.m. în data de 9 februarie 2011, reclamantul a fost interogat de procuror, în prezenţa avocatului său.
(b) Stabilirea chestiunii dacă reclamantul a fost lipsit de libertate
65. Curtea trebuie să stabilească, în primul rând, dacă reclamantul a fost lipsit de libertate în sensul art. 5 din Convenţie.
66. Pentru a stabili acest lucru, punctul de plecare trebuie să fie situaţia specifică a acestuia şi să se ţină seama de o întreagă serie de criterii, precum tipul, durata, efectele şi modul de punere în aplicare a măsurii în cauză [a se vedea Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 92, seria A nr. 39, şi Mogoş împotriva României (dec.), nr. 20420/02, 6 mai 2004].
67. În acest sens, Curtea trebuie să sublinieze că încadrarea sau neîncadrarea de către stat a unei situaţii de fapt nu poate afecta decisiv concluzia Curţii privind existenţa unei lipsiri de liberate (a se vedea Creangă, citată anterior, pct. 92). Astfel, faptul că atât autorităţile naţionale, cât şi, ulterior, Guvernul pârât au considerat că reclamantul nu fusese arestat şi deţinut nu înseamnă automat că reclamantul nu a fost lipsit de libertate.
68. În speţă, reclamantul a susţinut – şi Guvernul nu a contestat afirmaţia – că a petrecut aproape unsprezece ore într-o sală de aşteptare din sediul DNA, înainte de a fi interogat de procuror.
69. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, constrângerea constituie un element crucial în cadrul analizei acesteia în vederea stabilirii dacă o persoană a fost sau nu lipsită de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenţie [a se vedea, de exemplu, Foka împotriva Turciei, nr. 28940/95, pct. 74-79, 24 iunie 2008, şi M.A. împotriva Ciprului, nr. 41872/10, pct. 186-193, CEDO 2013 (extrase)]. Reclamantul din prezenta cauză nu a mers de bunăvoie la sediul DNA.
70. În continuare, Curtea observă că reclamantul a fost păzit permanent de ofiţeri de poliţie şi că, în niciun moment în timpul călătoriei de la domiciliul acestuia până la Bucureşti, reclamantului nu i s-a permis să plece de bunăvoie. De asemenea, acesta a fost păzit de ofiţeri de poliţe şi în timp ce aştepta la sediul DNA.
71. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul s-a aflat sub controlul autorităţilor de-a lungul întregii perioade şi concluzionează că a fost lipsit de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.
(c) Stabilirea chestiunii dacă lipsirea de libertate a reclamantului era compatibilă cu art. 5 § 1 din Convenţie
72. Curtea trebuie să stabilească în continuare dacă reclamantul a fost lipsit de libertate „potrivit căilor legale” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. Expresia „potrivit căilor legale” prevăzută la art. 5 § 1 se referă în principal la legislaţia naţională şi stabileşte obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia. Deşi, în mod obişnuit, în primul rând autorităţilor naţionale, în special instanţelor, le revine obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern, situaţia este diferită în ceea ce priveşte cazurile în care nerespectarea legii implică o încălcare a Convenţiei. Acest lucru se aplică, în special, cauzelor în care este în discuţie art. 5 § 1 din Convenţie, iar atunci Curtea trebuie să exercite o anumită putere de a verifica dacă a fost respectat dreptul intern (a se vedea Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, pct. 50, CEDO 2000-III). În special, este important ca, în cauzele privind lipsirea de libertate, dreptul intern să definească în mod clar condiţiile pentru detenţie şi legea să fie previzibilă în ceea ce priveşte aplicarea sa (a se vedea Zervudacki împotriva Franţei, nr. 73947/01, pct. 43, 27 iulie 2006, Creangă, citată anterior, pct. 101).
73. Reclamantul a fost luat de la domiciliul acestuia la 8 februarie 2011, în jur de 9.15 a.m., pe baza unui mandat de aducere în faţa autorităţilor de anchetă. Mandatul a fost emis în temeiul art. 183 şi art. 184 C. proc. pen., astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor.
74. Curtea subliniază că, potrivit art. 183 alin. (1), o persoană poate fi adusă în faţa organelor de urmărire penală sau în faţa instanţei pe baza unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, iar audierea ori prezenţa acesteia este necesară. În temeiul art. 183 alin. (2), în mod excepţional, un învinuit sau un inculpat poate fi adus în faţa instanţelor de judecată pe baza unui mandat, chiar înainte de a fi fost citat să se înfăţişeze, dacă organul de urmărire penală sau instanţa consideră că această măsură este necesară pentru soluţionarea cauzei şi prezintă o motivare în acest sens.
75. În acest sens, Curtea observă că mandatul procurorului din 7 februarie 2011 (a se vedea supra, pct. 9), emis în temeiul art. 183 alin. (2) C. proc. pen., conţinea motive care justificau măsura în cauză (a contrario Ghiurău împotriva României, nr. 55421/10, pct. 85, 20 noiembrie 2012).
76. În continuare, Curtea subliniază că, conform art. 183 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., persoana prezentată în temeiul mandatului de aducere este audiată imediat şi rămâne la dispoziţia autorităţilor judiciare doar timpul necesar pentru interogarea acesteia. În acest sens, Curtea observă că, deşi reclamantul a sosit la sediul DNA la orele 9.20 p.m., acesta a fost interogat de procuror abia după aproximativ unsprezece ore.
77. Astfel cum rezultă din mandatul procurorului emis la 7 februarie 2011, reclamantul şi ceilalţi nouăzeci şi trei de colegi ai acestuia au fost citaţi să se prezinte în faţa DNA în calitate de „învinuiţi”, având în vedere că în privinţa tuturor fusese începută urmărirea penală în cauză, la 3 februarie 2011. Prin urmare, Curtea consideră că legalitatea lipsirii de libertate a reclamantului trebuie să fie examinată în temeiul art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie.
78. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia ordinea interogării suspecţilor fusese stabilită nu numai în funcţie de priorităţile anchetei, dar şi de ora sosirii avocaţilor apărării, Curtea observă, pe baza documentelor de care dispune, că avocatul reclamantului sosise la sediul DNA în jur de 12.27 a.m. pe 9 februarie 2011; cu toate acestea, reclamantului i s-a solicitat să dea o declaraţie în prezenţa avocatului său abia la 8.15 a.m.
79. Conform dreptului român, există numai două măsuri preventive care implică o lipsire de libertate: reţinerea şi arestarea preventivă. Totuşi, în prezenta cauză, niciuna din aceste măsuri nu a fost aplicată reclamantului înainte de orele 10.55 p.m. în data de 9 februarie 2011.
80. Curtea este conştientă de constrângerile inerente unei anchete penale şi nu neagă complexitatea acţiunilor instituite în speţă, care impuneau o abordare strategică unificată, în cadrul unui caz de mare amploare, care implica un număr considerabil de persoane. Cu toate acestea, în materie de libertate, lupta împotriva corupţiei nu poate justifica recurgerea la acte arbitrare şi existenţa unor zone de non-drept acolo unde există o lipsire de libertate (Creangă, citată anterior, pct. 108).
81. Ţinând seama de elementele anterioare, Curtea consideră că, încă din momentul sosirii reclamantului la sediul DNA la orele 9.20 p.m. în data de 8 februarie 2011, procurorul avea o suspiciune suficient de întemeiată pentru a justifica lipsirea de libertate a reclamantului în scopul cercetării, iar dreptul român prevedea adoptarea de măsuri în această privinţă, şi anume reţinerea sau arestarea preventivă. Cu toate acestea, procurorul a decis să îl aresteze pe reclamant mult mai târziu, după aproape treisprezece ore.
82. În consecinţă, Curtea consideră că lipsirea de libertate a reclamantului, în intervalul cuprins între orele 9.20 p.m. din 8 februarie 2011 şi până la orele 8.15 a.m. în data de 9 februarie 2011, nu avea niciun temei în dreptul intern şi, prin urmare, a constituit o încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie.
III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei
83. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 5 § 3 din Convenţie, că instanţa de recurs nu a furnizat suficiente motive pentru arestarea sa preventivă şi pentru cele două prelungiri ulterioare ale arestului său.
84. Totuşi, în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor prevăzute în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
85. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
86. Reclamantul nu a solicitat nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Reclamantul a solicitat 5 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
87. Guvernul a susţinut că suma pretinsă de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral este excesivă şi că simpla recunoaştere a încălcării Convenţiei ar constitui în sine o reparaţie echitabilă.
88. Curtea acordă reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
89. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 100 EUR pentru cheltuielile de judecată aferente corespondenţei cu Curtea.
90. Guvernul a susţinut că o astfel de sumă putea fi acordată reclamantului dacă se constată o încălcare a Convenţiei.
91. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 100 EUR pentru procedura în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
92. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 şi art. 5 § 1 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie;
4. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 5 000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 100 EUR (o sută de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 16 septembrie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,Grefier adjunct,
JOSEP CASADEVALLFatoş Aracý
Full & Egal Universal Law Academy