CASE OF VALERIU AND NICOLAE ROSCA v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECŢIA A PATRA

CAUZA VALERIU ŞI NICOLAE ROŞCA c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 41704/02)

HOTĂRÎRE

STRASBOURG

20 octombrie 2009

DEFINITIVĂ

la 20 ianuarie 2010

potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie

Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea.

În cauza Valeriu şi Nicolae Roşca c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd în cameră compusă din:

Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefierul Secţiei,

Deliberînd în secret la 29 Septembrie 2009,

Pronunţă prezenta hotărîre, adoptată în aceiaşi zi:

PROCEDURA

1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 41704/02) contra Republicii Moldova, depusă la 06 şi 28 noiembrie 2002 la Curte, în conformitate cu articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţie”) din partea cetăţenilor Republicii Moldova, dnii Valeriu Roşca şi Nicolae Roşca (“reclamanţi”).

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dl F. Nagacevschi, de la organizaţia neguvernamentală din Chişinău, „Juriştii pentru Drepturile Omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.

3. Reclamanţii au pretins, în special, precum că dînşii au fost supuşi relelor tratamente în timpul aflării sale în detenţia poliţiei cu scopul obţinerii declaraţii autodenunţătoare; precum că examinarea plîngerilor sale cu privire la rele tratamente a fost tergiversată; reclamanţii au suferit urmare a condiţiilor inumane şi degradante de detenţie; precum că dînşii nu au avut acces la avocatul ales în timpul reţinerii şi detenţiei iniţiale; şi ultimii nu au beneficiat de remedii efective vizavi de cererile sale cu privire la rele tratamente.

4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a patra Curţii. La 16 mai 2008 , Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea în fond a cererii odată cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenţie).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamanţii, dl Valeriu Roşca (V.R.) şi dl Nicolae Roşca (N.R.), sunt cetăţeni a Republicii Moldova, născuţi în 1960 şi respectiv în 1978, şi locuiesc în Cotiujenii-Mari.

6. Circumstanţele speţei, după cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.

A. Reţinerea reclamanţilor şi pretinse rele tratamente

7. La 1 august 2000 I.C. a sesizat poliţia din Ialoveni precum că el a fost victima unei tîlhării însoţită de privarea ilegală de libertate, fapta comisă de persoane necunoscute.

1. Pretinse rele tratamente a reclamanţilor din 11 mai 2001

8. La 11 mai 2001 ambii reclamanţi au fost reţinuţi de colaboratorii de poliţie din cadrul Comisariatului de poliţie sectorului Centru, Chişinău. Conform susţinerilor reclamanţilor, nu li s-a adus motivele şi temeiurile reţinerii, şi în timpul reţinerii reclamanţii au fost bătuţi de ofiţerii de poliţie care le-au reţinut.

9. Reclamanţii pretind precum că în edificiul comisariatului de poliţie dînşii au fost în continuu pe parcursul a cîtorva ore bătuţi cu mîini şi picioare. Ulterior reclamanţii au fost conduşi la Comisariatul General de poliţie mun.Chişinău, unde au fost impuşi să recunoască vinovăţia în comiterea unor infracţiuni care nu le-au săvîrşit. Urmare a refuzului acestora, fiecare din reclamanţi a fost bătut, încătuşat şi aruncat la podea, unde i s-au aplicat multiple lovituri cu bastoane de cauciuc pe tălpi precum şi aplicate electrocutări.

10. Urmare a relelor tratamente N.R. a scris o autodenunţare, dar într-o formă de protest nu a semnat-o. Reclamanţii subsecvent au fost aduşi înapoi la Comisariatul de poliţie sectorului Centru, unde anchetatorul le-a prezentat documente procesuale pentru semnare, sub ameninţarea unor noi maltratări.

2. Pretinse rele tratamente a reclamanţilor din 13 iunie 2001

11. La 13 iunie 2001 reclamanţii au fost aduşi în Comisariatul de poliţie raionului Ialoveni. După cum au explicat mai tîrziu colaboratorii de poliţie din cadrul Comisariatului de poliţie r-lui Ialoveni, această măsură a fost necesară pentru verificarea eventualei implicări a reclamanţilor în comiterea infracţiunii împotriva I.C. indicate mai sus. În aceiaşi zi delegaţia CPT a vizitat Comisariatul de poliţie. N.R. a informat CPT despre rele tratamente în Comisariatul de poliţie a sectorului Centru şi în Comisariatul General de poliţie mun.Chişinău.

12. Reclamanţii susţin precum că după plecarea delegaţiei CPT, dînşii au fost ridicaţi în birouri de serviciu a poliţiştilor şi supuşi maltratărilor ore în şir, prin aplicarea loviturilor cu bastoane de cauciuc peste tălpi şi peste cap, cu scopul de a le determina să-şi recunoască vinovăţia în comiterea unor infracţiuni pe care nu le-au săvîrşit.

13. La 14 iunie 2001 delegaţia CPT a revenit în Comisariatul de poliţie a r-lui Ialoveni şi l-a observat pe N.R., care s-a plîns asupra relelor tratamente aplicate cu o zi mai înainte.

14. La 15 iunie 2001 N.R. a fost vizitat de trei ofiţeri a Ministerului Afacerilor Interne, în faţa cărora reclamantul a repetat plîngerile sale despre rele tratamente aplicate în Comisariatul de poliţie a sectorului Centru, Comisariatul General de poliţie mun.Chişinău, precum şi Comisariatul de poliţie raionului Ialoveni. Ambii reclamanţi au fost escortaţi în Comisariatul de poliţie a sectorului Centru şi ulterior la Comisariatul General de poliţie mun.Chişinău.

15. Reclamanţii pretind precum că urmare a maltratărilor dînşii şi-au pierdut parţial auzul şi suferă frecvent de migrene şi dureri.

16. Reclamanţii s-au plîns asupra relelor tratamente aplicate în toate trei locuri de detenţie unde au fost deţinuţi, dar procuratura a refuzat să iniţieze urmărirea penală cu privire la toate capete de plîngere, cu excepţia acelora referitoare la rele tratamente aplicate în cadrul Comisariatului de poliţie raionului Ialoveni. Nimeni din colaboratorii de poliţie nu a fost suspendat din funcţie, prezumîndu-se că cineva din aceştia au exercitat presiuni asupra reclamanţilor şi a membrilor familiilor sale întru retragerea plîngerilor.

17. La 15 iunie 2001 colaboratorul de poliţie, colonelul P.D. a prezentat un raport Ministrului Afacerilor Interne, descriind vizita CPT în Comisariatul de poliţie raionului Ialoveni şi constatările delegaţiei din 14 iunie 2001, şi anume condiţiile de detenţie şi asistenţa medicală neadecvată a deţinuţilor, unul din care identificat drept dl. Roşca a fost găsit cu leziuni corporale grave. P.D. a propus transferul de urgenţă a persoanei respective într-un loc protejat şi oferirea accesului la un avocat, precum şi a subliniat necesitatea examinării medicale în corespundere cu recomandările comitetului.

18. La 18 iunie 2001 reclamanţii au fost conduşi, în absenţa avocaţilor săi, la examinarea medico-legală întru stabilirea gravităţii leziunilor corporale. Expertul medic-legist a depistat multiple leziuni corporale în diferite părţi a corpului reclamanţilor, inclusiv hematoame de mărime între 6 cm şi 2 cm, 12 cm şi 3 cm, care au fost apreciate drept „leziuni corporale uşoare”.

19. La fel la 18 iunie 2001 P.D. a raportat Ministerului Afacerilor Interne despre „rezultatele examinării informaţiei despre torturarea deţinuţilor în Comisariatul de poliţie raionului Ialoveni”. În raport se susţine precum că reclamanţii s-au plîns delegaţiei CPT despre maltratările din partea colaboratorilor de poliţie a Comisariatului de poliţie raionului Ialoveni. În rezultatul cercetărilor prealabile s-au identificat numele a trei colaboratori de poliţie care au avut tangenţă cu cauza penală a reclamanţilor, precum şi numele a celor şapte colaboratori de poliţie din cadrul Comisariatului de poliţie a sectorului Centru, la fel implicaţi în dosar. La chestionarea colaboratorilor de poliţie, toţi au negat aplicarea maltratărilor asupra reclamanţilor. Din momentul în care rezultatele examinării medico-legale au arătat existenţa unor leziuni corporale uşoare pe corpul ambilor reclamanţi, precum şi avînd în vedere existenţa multiplelor divergenţe între probele obţinute, P.D. a recomandat iniţierea urmăririi penale împotriva celor nouă colaboratori de poliţie şi anchetatorilor implicaţi.

20. La 20 iunie 2001 Viceministru Afacerilor Interne, a sesizat Procuratura Generală întru începerea urmăririi penale în cauza respectivă.

21. Într-un raport către Ministrul Afacerilor Interne comisarul Comisariatului de poliţie raionului Ialoveni a negat existenţa oricăror rele tratamente ale reclamanţilor. Dînsul a menţionat precum că aceştia nu au solicitat asistenţa avocatului.

3. Investigaţia şi procedurile penale cu privire la pretinse rele tratamente din 13 iunie 2001

22. La 20 iulie 2001 Procuratura Generală a dispus începerea urmăririi penale întru alegaţiile reclamanţilor despre rele tratamente. În aceiaşi zi a fost dispusă începerea urmăririi penale cu privire la neglijenţa comisarului a Comisariatului de poliţie raionului Ialoveni. Ulterior cauzele penale au fost conexate. La 23 octombrie 2001 urmărirea penală cu privire la alegaţiile reclamanţilor despre rele tratamente în edificiul Comisariatului de poliţie sectorului Centru au fost încetate din lipsa de probe. În răspunsul la plîngerea reclamanţilor, la 24 martie 2002 Procuratura Generală a reiterat ordonanţa din 23 octombrie 2001. Aparent reclamanţii nu au contestat-o această ordonanţă în instanţa de judecată.

23. La 20 august 2001 a fost completat suplimentar un raport de expertiză medico-legală, după o reexaminare recentă a dlui N.R. Expertului, printre altele, i s-au formulat întrebări dacă cumva leziunile corporale depistate la N.R. puteau fi cauzate urmare a căderii şi lovirii de obiecte din cameră de detenţie. Expertul nu a exclus aceste circumstanţe, inclunzîndu-le ca o explicaţie alternativă a leziunilor.

24. La 2 noiembrie 2001 Procuratura a expediat pentru examinare în fond în instanţa de judecată cauza penală împotriva colaboratorilor de poliţie.

25. Directorul Penitenciarului nr. 13 din Chişinău, unde a fost deţinut V.R., a eliberat un certificat prin care a confirmat precum că V.R. a primit un tratament medical pentru consecinţele comoţiei cerebrale şi sindromului astenic-depresiv urmare a unei vătămări de care a suferit în anul 1999.

26. La 23 iunie 2003 Judecătoria sectorului Centru a achitat trei colaboratori de poliţie acuzaţi de exces de putere şi maltratarea ilicită a reclamanţilor. Instanţa a notat precum că raportul CPT, în care a fost indicat precum că membrii delegaţiei au examinat reclamanţii „depistînd o serie de leziuni corporale”. Oricum instanţa a concluzionat precum că nu poate pune la baza sentinţei rapoartele CPT, deoarece conform normelor procesuale, doar rapoartele de examinare/expertiză completate de medici-legişti pot servi drept baza recunoaşterii vinovăţiei unei persoane. Din momentul în care raportul CPT nu a fost completat în cadrul urmăririi penale, dar a fost anexat la materialele dosarului penal de victimele infracţiunii, instanţa nu poate lua în consideraţie. Acelaşi raţionamente pot fi aplicate şi vizavi de rapoartele P.D. (a se vedea mai sus). Instanţa nu a comentat rapoartele medico-legale din 18 iunie 2001.

27. Doi din colaboratori de poliţie au fost condamnaţi pentru neglijenţă şi înregistrarea necorespunzătoare în anul 2000 a sesizării dlui I.C. şi tentativă de descoperire a infracţiunii cu depăşire a atribuţiilor de serviciu în cadrul urmăririi penale. Solicitările reclamanţilor cu privire la compensaţia prejudiciului material şi moral cauzat urmare a pretinselor rele tratamente au fost respinse ca nefondate.

28. În apelul său din 18 iulie 2003 reclamantul N.R. a contestat, inter alia, de a recunoaşte culpabili colaboratorii de poliţie de comiterea actelor de tortură. Dînsul la fel a accentuat precum că el şi V.R., ambii au identificat colaboratorii de poliţie din rîndul altelor persoane prezentate spre recunoaştere, specificîndu-le drept persoane care le-au torturat şi nimeni din ofiţeri nu a reuşit să explice provenienţa leziunilor corporale obţinute în timpul detenţiei. Reclamantul s-a referit la declaraţiile mai multor co-deţinuţi în Comisariatul de poliţie Ialoveni, care au văzut cum V.R. a fost ridicat într-o stare bună a sănătăţii şi s-a întors în camera de detenţie mai tărziu cu semne vizibile de rele maltratări. Aceşti martori au respins oricare alegaţie despre automutilare a unui din deţinuţi. N.R. s-a referit la fel şi la materialele dosarului penal întru acuzarea ambilor reclamanţi, în care nu se indică nici o măsură procesuală efectuată în Comisariatul de polţie sectorului Ialoveni. Acest fapt, în viziunea sa, confirmă ipoteza precum că dînşii au fost aduşi în Comisariatul de poliţie Ialoveni fără a exista vre-un temei legal. În final, reclamantul s-a referit la acţiunea civilă înaintată de dînsul şi V.R. în cadrul procesului penal. Reclamantul a protestat împotriva aplicării legii cu privire la amnistie în privinţa inculpaţilor care nu au compensat prejudiciul cauzat victimelor infracţiunii pe care au comis-o, situaţia de fapt fiind contrară prevederilor legii. V.R. a depus un apel similar. În apelul procurorului a fost menţionat precum că reclamanţilor au fost oferite spre recunoaştere pe fotografie întregul efectiv poliţienesc din cadrul Comisariatului de poliţie Ialoveni, şi ambii i-au recunoscut pe colaboratorii de poliţie care le-au maltratat.

29. La 15 ianuarie 2004, Curtea de apel Chişinău a casat parţial sentinţa primei instanţe. Instanţa de apel a achitat doi din ofiţeri de poliţie care anterior au fost au fost recunoscuţi de prima instanţă drept vinovaţi de neglijenţă în serviciu, constatînd că nu era în atribuţiile de serviciu a acestora de a înregistra plîngerea d-lui I.C.. Instanţa de apel a menţinut restul dispozitivului sentinţei primei instanţe, constatînd corectă aprecierea instanţei de a respinge cererile reclamanţilor cu privire la rele tratamente. Curtea de Apel a considerat că declaraţiile reclamanţilor nu au fost corespunzătoare adevărului deoarece descrierea leziunilor corporale în rapoartele medico-legale nu coincide cu modalitatea descrisă de însăşi reclamanţi în care aceştia au fost maltrataţi, precum şi dînşii „ pot folosi declaraţiile sale ca o metodă de autoapărare în cadrul procesului penal împotriva lor, în care aceştia au fost acuzaţi de comiterea unor infracţiuni grave”. Mai mult, rapoartele CPT şi alte documente tangente nu dovedesc că reclamanţii au fost supuşi relelor tratamente în special de către colaboratorii de poliţie acuzaţi în speţă şi prin urmare nu pot sta la baza condamnării.

30. Avocatul reclamanţilor a formulat un recurs ordinar, referindu-se la diferite documente din dosarul penal şi solicitînd recunoaşterea vinovăţiei inculpaţilor în comiterea excesului de putere urmare a aplicării maltratărilor.

31. La 29 iunie 2004 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul ordinar al reclamanţilor, dar l-a admis pe cel formulat de acuzatorul de stat, care la fel a solicitat condamnarea celor doi inculpaţi. Instanţa Supremă a dispus reexaminarea cazului de Curtea de Apel Chişinău.

32. La 26 ianuarie 2005 Curtea de Apel Chişinău a casat sentinţa primei instanţe în ce priveşte achitarea celor trei colaboratori de poliţie de aplicarea relelor tratamente. Instanţa de apel a adoptat o nouă sentinţă prin care a recunoscut vinovaţi cei trei colaboratori de săvîrşirea abuzului de putere (Articolul 185 alin.(2) Cod penal – a se vedea mai jos „Dreptul naţional relevant” ). Fiecare din colaboratori de poliţie a fost condamnat la trei ani privaţiune de libertate cu interzicerea ocupării funcţiilor în organele de drept timp de doi ani. Instanţa de apel a dispus de asemenea suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu stabilirea termenului de probă pe un termen de un an de zile, luînd în consideraţie că colaboratorii de poliţie sunt relativi tineri, au familie, nu au fost anterior condamnaţi şi se bucură de respect în societate.

33. La 27 aprilie 2005 Curtea Supremă de Justiţie a menţinut această hotărîre. Instanţa Supremă a găsit precum că materialele dosarului penal, inclusiv rapoartele CPT, declaraţiile martorilor şi rapoartele de examinare medico-legală confirm fără nici o îndoială precum că trei din colaboratori de poliţie au maltratat reclamanţii.

34. Reclamanţii au prezentat copiile publicaţiilor din ziare, cu interviuri ale membrilor „Amnesty International”, reprezentanţa din Moldova, precum şi a Preşedintelui Baroului de Avocaţi din Moldova, care au susţinut precum că rele tratamente sunt o practică des întîlnită în mai multe organe de drept, în special în poliţie şi servicii de operative de investigaţii, scopul cărora este obţinerea unor declaraţii autodenunţătoare şi acuzarea de persoane nevinovate.

B. Condiţii de detenţie

35. În scrisoarea adresată Curţii din 15 septembrie 2003, reclamanţii au susţinut precum că dînşii au fost deţinuţi în condiţii inumane şi degradante de detenţie în Comisariatul General de poliţie mun.Chişinău de pe strada Tighina 6, iar şi începînd cu 28 iunie 2001 – în Izolatorul nr. 3 din Chişinău (cunoscut de asemenea ca Penitenciarul nr. 13). În ce priveşte acel din urmă loc de detenţie, reclamanţii s-au referit în special, asupra supraaglomerării (douăzeci de deţinuţi în cameră cu suprafaţa de 25 m.p. şi nu mai puţin de 10 persoane deţinuţi ore în şir în celule închise cu suprafaţa de 1-2 m.p. în edificiile instanţelor de judecată în timpul aşteptării şedinţelor de judecată, fără mîncare, apă şi acces la toaletă); fum persistent de ţigară şi duhoare de la toaletă deschisă, însoţită de lipsa ventilării; lipsa apei curate pe parcursul mai multor zile; accesul strict limitat la lumina zilei accesibilă prin găuri mici la fereastră; umezeală; mîncare necombustibilă; şi asistenţa medicală neadecvată.

36. Reclamanţii la fel au pretins precum că corespondenţa lor a fost cenzurată şi contactele lor cu cei din exterior au fost excesiv limitate atîta timp cît aceştia au fost deţinuţi în Izolatorul detenţiei preventive pe pe strada Tighina 6, Chişinău.

II. MATERIALELE RELEVANTE

A. Legea şi practica naţională relevantă

37. Prevederi relevante al Codului penal, aplicabile la momentul corespunzător, declară următoarele:

“Articolul 36. Principiile generale ale aplicării pedepsei

Judecata aplică pedeapsa în limitele, prevăzute de articolul din Partea specială a prezentului Cod, care prevede răspunderea pentru infracţiunea săvîrşită, în strictă conformitate cu dispoziţiile Părţii generale a prezentului Cod. La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată călăuzindu-se de conştiinţa de drept, ţine seama de caracterul şi gradul de pericol social al infracţiunii săvîrşite, de persoana celui vinovat şide circumstanţele cauzei, care atenuează ori agravează răspunderea.”

“Articolul 37. Circumstanţele atenuante

La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe atenuante:

1) preîntîmpinarea de către vinovat a urmărilor dăunătoare ale infracţiunii săvîrşite, sau repararea voluntară a pagubei cauzate sau înlăturarea daunei cauzate;

2) săvîrşirea infracţiunii în urma unui concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial;

3) săvîrşirea infracţiunii fie sub influenţa unei ameninţări sau constrîngeri, fie datorită unei dependenţe materiale, de serviciu sau de altă natură;

4) săvîrşirea infracţiunii sub influenţa unei puternice frămîntări sufleteşti, provocate de acţiunile ilegale ale părţii vătămate;

5) săvîrşirea infracţiunii ca urmare a apărării împotriva unui atac social-periculos, chiar dacă au fost depăşite limitele legitimei apărări;

6) săvîrşirea infracţiunii de către un minor;

7) săvîrşirea infracţiunii de către o femeie gravidă;

8) căinţa sinceră sau autodenunţarea;

9) contribuirea activă la descoperirea infracţiunii.

La stabilirea pedepsei instanţa de judecată poate considera ca circumstanţe atenuante şi alte împrejurări.”

“Articolul 38. Circumstanţele agravante

La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe agravante:

1) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană, care anterior a mai săvîrşit o infracţiune.

În dependenţă de caracterul primei infracţiuni, instanţa de judecată

este în drept să nu o considere ca circumstanţă agravantă;

2) săvîrşirea infracţiunii de un grup organizat;

3) săvîrşirea infracţiunii în interes material sau cu alte intenţii josnice;

3/1) săvîrşirea infracţiunii pe substrat naţional sau ură ori dispreţ rasial.

4) cauzarea prin infracţiune a unor urmări grave;

5) săvîrşirea infracţiunii faţă de un copil, bătrîn sau o persoană care se află în stare de neputinţă de a se apăra;

6) săvîrşirea infracţiunii faţă de o persoană, care apără ordinea publică;

7) instigarea minorilor la săvîrşirea infracţiunii sau atragerea lor la participarea în săvîrşirea infracţiunii;

8) săvîrşirea infracţiunii cu o deosebită cruzime sau prin batjocorirea părţii vătămate;

9) săvîrşirea infracţiunii în timpul unei calamităţi sociale;

10) săvîrşirea infracţiunii prin mijloace, care prezintă pericol general;

11) săvîrşirea infracţiunii folosindu-se dependenţa materială, de serviciu sau de altă natură a unei alte persoane;

12) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană, care se află în stare de beţie. Instanţa de judecată are dreptul, ca în funcţie de caracterul infracţiunii să nu considere aceasta ca o circumstanţă agravantă;

13) săvîrşirea de către o persoană luată pe chezăşie a unei noi infracţiuni în perioada cînd se află pe chezăşie sau într-un răstimp de un an de la expirarea termenului chezăşiei;”

“Articolul 43. Condamnarea cu suspendarea pedepsei

Dacă instanţa de judecată, luînd în considerare circumstanţele cauzei şi persoana celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este raţional ca condamnatul să execute pedeapsa sub formă de privaţiune de libertate pe un termen anumit, ea poate dispune suspendarea pedepsei aplicate condamnatului, indicînd în sentinţă motivele acestei hotărîri. În acest caz, instanţa de judecată decide neexecutarea sentinţei dacă în decursul termenului de probă, fixat de instanţa de judecată, condamnatul nu va săvîrşi o nouă infracţiune şi dacă va îndeplini obligaţiile puse în seama lui de instanţa de judecată pe termenul de probă.

Termenul de probă se stabileşte în limitele de la un an pînă la cinci ani.”

“Articolul 101/1. Tortura

Acţiunile prin care se provoacă, în mod intenţionat, unei persoane o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cînd asemenea durere sau astfel de suferinţe sînt provocate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţămîntul expres sau tacit al unor asemenea persoane, cu excepţia durerii ori suferinţelor, rezultînd exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele,

- se pedepsesc cu privaţiune de libertate pe un termen de la trei la şapte ani.”

“Articolul 185. Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu

Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, adică săvîrşirea de către o persoană cu funcţie de răspundere a unor acte, care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate de lege, dacă aceasta a cauzat daune considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, -

se pedepseşte fie cu privaţiune de libertate pînă la trei ani, fie cu amendă în mărime de la treizeci la o sută de salarii minime, fie cu destituire din funcţie, cu privarea, în toate cazurile, de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica anumite activităţi pe un termen de pînă la cinci ani.

Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, însoţite

fie de acte de violenţă, fie de folosirea armei, fie de acţiuni de tortură şi care jignesc demnitatea personală a părţii vătămate, -

se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la trei la zece ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica anumite activităţi pe un termen de pînă la cinci ani.”

38. Codul deontologic al colaboratorului de poliţie a fost adoptat la 10 mai 2006 (Legea nr. 481, în vigoare din 18 mai 2006) Conform acestui Cod este interzisă maltratarea sau tolerarea ori încurajarea relelor tratamente, pedepselor sau tratamentelor inumane şi degradante „necătînd la circumstanţe”.

39. Prevederi relevante a Legii nr. 1545 (din 1998) cu privire la compensarea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti au fost expuse în Sarban v. Moldova (nr. 3456/05, § 54, 4 octombrie 2005).

40. În speţa Belicevecen împotriva Ministerului de Finanţe (nr. 2ra-1171/07, 4 iulie 2007) Curtea Supremă de Justiţie a constatat precum că persoana poate pretinde prejudiciu bazîndu-se pe legea nr. 1545 (din 1998) numai dacă a fost achitată pe toate capetele de acuzaţii înaintate împotriva sa. Din momentul în care dl Belicevecen a fost găsit vinovat pe unul din capete de acuzaţii înaintate împotriva sa, dînsul nu poate pretinde careva prejudicii.

B. Rapoartele Comitetului European pentru prevenirea torturii, tratamentelor şi pedepselor (CPT)

41. Partea relevantă a raportului CPT cu privire la vizita în Moldova de la 10 pînă la 22 iunie 2001 conţin următoare:

“24. Este necesar de a se opri în mod particular asupra cazului unei persoane deţinute, care a fost întîlnită la IDP Ialoveni. În timpul primei întrevederi persoana dată nu avea nici o leziune sau urmă. La întîlnirea care a avut loc a doua zi, acest bărbat, fiind examinat de un medic al delegaţiei, a prezentat leziunile şi semnele următoare: în regiunea temporală stîngă o tăietură de 1 cm lungime, acoperită cu o coajă; în regiunea renală stîngă un hematom de culoare roşu albastru de 8 cm pe 3cm; tălpile picioarelor erau foarte aspre şi dureroase la atingere, mai ales în regiunea călcîiului. Aceste leziuni şi semne sunt compatibile cu plîngerile conform cărora, seara în ajun, după plecarea delegaţiei, el ar fi fost bătut într-un birou IDP de către poliţişti în repetate rînduri peste cap cu un obiect de cauciuc dur, şi că el a fost constrîns să îngenuncheze pe un scaun cu mîinile încătuşate dinainte şi ar fi fost bătut în timpul interogatoriului peste talpa piciorului şi peste regiunea renală stîngă.

 Avînd frică, că persoana dată poate să fie din nou supusă tratamentelor rele după plecarea delegaţiei, aceasta din urmă a cerut agentului de legătură a Ministerului Afacerilor Interne să ia imediat măsurile necesare pentru protecţia deţinutului şi să ducă o anchetă referitor la tratamentul persoanelor private de libertate în acest IDP. Deţinutul a fost transferat într-un IDP din capitală şi a fost supus unui control medico-legal în prezenţa avocatului său. În timpul unei anchete care a fost dusă de către Ministerul Afacerilor Interne de asemenea a fost scos în evidenţă că o altă persoană deţinută în acelaşi IDP, a formulat plîngeri de maltratări fizice, către responsabilul de anchetă. Persoana dată de asemeni a fost supusă examenului medico-legal. În scrisoarea din 5 noiembrie 2001, autorităţile moldave au anunţat că Procuratura a declanşat urmăriri conform articolului 182 alineatul 5 al Codului Penal (exces de putere / abuz de funcţie). O informaţie a fost deschisă şi dosarul va fi transmis la tribunal.

CPT notează aceste informaţii cu interes şi doreşte să fie informat în timpul cerut despre decizia Tribunalului.

25. Aşa cum a fost indicat în paragraful 13 mai sus, în legătură cu deteriorarea situaţiei, delegaţia a invocat articolul 8 paragraful 5 al Convenţiei, cerînd autorităţilor moldave să ducă, fără întîrziere, o anchetă aprofundată şi independentă asupra metodelor utilizate de serviciile operative ale poliţiei în toată ţara în timpul interogatoriilor persoanelor deţinute. În scrisoarea lor din 5 noiembrie 2001, autorităţile moldave aduc simplu la cunoştinţă că “Ministerul de Interne declară că nu i s-au adus la cunoştinţă cazuri concrete de recurgere la metode inumane de interogare a persoanelor deţinute de către poliţie” şi readuc aminte procedurile în vigoare în caz de plîngeri pentru maltratări. Aşa o poziţie, după părerea Comitetului, este sigur neapărată, ţinînd cont de totalitatea informaţiilor culese în timpul vizitei din 2001.

Conform articolului 3 al Convenţiei, CPT încurajează autorităţile moldave de a duce fără întîrziere ancheta sus menţionată şi să informeze Comitetul, în decurs de trei luni din ziua transmiterii raportului referitor la vizita efectuată în 2001 şi de rezultatele acesteia..”

42. Partea relevantă a replicii Guvernului Republicii Moldova prezentată la 26 iunie 2002 în adresa CPT asupra raportului comitetului din 2001, conţine următoarele:

“24. CPT urma să fie informată despre hotărîrea instanţei de judecată, urmare a acuzaţiei înaintate de procuratură, cu privire la cazul menţionat în paragraful respectiv.

Guvernul informează precum că cauza penală (menţionată în paragraful 24 al Raportului din 2001), pornită în baza articolului 185 alin.2 din Cod penal, „abuzul de putere şi depăşirea atribuţiilor de serviciu” actualmente nu este finalizată şi este în faza de urmărire penală.

...

28. CPT a solicitat comentarii de la autorităţile Moldovei referitoare la evoluţia metodelor moderne de investigare.

În acest sens, regretabil, progrese nu au fost obţinute.

29. CPT a cerut informaţii cu privire la progrese în elaborarea Codului Deontologic al colaboratorului de poliţie.

Spre regretul nostru, nu au fost înregistrate progrese în acest sens.”

C. Protocolul Naţiunilor Unite de la Istambul.

43. Manualul cu privire la Investigarea Efectivă şi Documentarea cazurilor de Tortură şi alte forme de tratamente sau pedepse crude, inumane şi degradante (Protocolul de la Istambul) a fost prezentat Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Omului la 09 august 1999. „Principiile de la Istambul” au fost ulterior reconfirmate prin rezoluţii ale Comisiei pentru Drepturile omului a Naţiunilor Unite precum şi Adunarea Generală. Acesta este primul set de reguli practice de investigarea a torturii. Protocolul conţine descripţia plină a instrucţiilor practice de examinare a persoanelor care pretind că au fost supuse relelor tratamente, de investigarea suspiciunilor despre cazuri de tortură şi modalitatea de prezentare a rezultatelor investigaţiei autorităţilor relevante.

Principii aplicabile pentru o investigaţie efectivă şi depistarea cazurilor de tortură şi alte forme de tratamente sau pedepse crude, inumane şi degradante, pot fi găsite în Anexa nr. 1 a Manualului, partea relevantă a căruia declară după cum urmează:

“ Scopul investigării efective şi documentării asupra torturii şi a altor tratamente crude, inumane sau degradante (la care ne vom referi în continuare cu numele de tortură sau alte rele-tratamente) includ următoarele: clarificarea faptelor şi stabilirea şi recunoaşterea individului şi a statului responsabil faţă de victime şi familiile lor, identificarea măsurilor necesare prevenirii repetării acestor acte şi înlesnirea procesului sau, după caz, a sancţiunilor disciplinare pentru cei determinaţi în cursul investigaţiei ca fiind responsabili şi demonstrarea nevoii de reparare şi redresare din partea statului, inclusiv compensarea financiară adecvată şi oferirea de fonduri pentru îngrijire medicală şi reabilitare.

Statul trebuie să se asigure că reclamanţii şi rapoartele de tortură sau rele-tratamente vor fi investigate în mod prompt şi efectiv. Chiar şi în absenţa unei plîngeri concrete, se va desfăşura o anchetă acolo unde există indicii că s-ar fi putut petrece un act de tortură sau de maltratare. Investigatorii, care trebuie să fie independenţi de presupuşii vinovaţi şi de agenţiile pe care le deservesc aceştia, trebuie să fie competenţi şi imparţiali. Ei vor avea acces la sau vor fi împuterniciţi să ceară investigaţii din partea unor medici imparţiali sau ai altor experţi....

Autoritatea de investigare va avea puterea şi obligaţia de a obţine toate informaţiile necesare anchetei. ... Cei potenţial implicaţi în tortură sau rele-tratamente vor fi îndepărtaţi din orice poziţie de control sau putere asupra reclamanţilor, martorilor sau a familiilor lor, fie ea directă sau indirectă, ca şi asupra celor ce conduc investigaţia.

Presupusele victime ale torturii sau relelor-tratamente şi reprezentanţii lor legali vor fi informaţi despre şi vor avea acces la orice audiere ca şi la toate informaţiile relevante pentru investigaţie şi vor avea dreptul de a oferi alte dovezi.

Un raport scris, realizat într-o perioadă rezonabilă de timp, va include scopul anchetei, procedurile şi metodele folosite pentru evaluarea dovezilor ca şi concluziile şi recomandările bazate pe constatările de fapt şi în baza legii în vigoare. La încheiere, raportul va fi făcut public. Acesta va descrie în detaliu evenimentele specifice care au fost constatate cum că au avut loc şi dovezile pe care se bazează aceste constatări şi liste cu numele martorilor care au depus mărturie cu excepţia celor a căror identitate rămîne ascunsă pentru protecţia lor. Statul va răspunde raportului de anchetă într-o perioadă rezonabilă de timp şi, după caz, va indica paşii ce trebuie făcuţi.

Experţii medicali implicaţi în cadrul investigaţiei de tortură sau rău-tratament se vor comporta permanent în conformitate cu cele mai înalte standarde etice şi în mod special vor obţine consimţămîntul în cunoştinţă de cauză înainte efectuării oricărei examinări. Examinarea trebuie să corespundă standardelor stabilite ale practicii medicale. Examinările trebuie să se desfăşoare într-un spaţiu privat sub controlul experţilor medicali şi în afara prezenţei agenţilor de securitate şi a altor oficiali guvernamentali.

Experţii medicali vor pregăti cu promptitudine un raport scris. Acest raport trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:

(a) Numele subiectului şi numele şi afilierea celor prezenţi la examinare; ora exactă şi data, locaţia, natura şi adresa instituţiei (inclusiv, acolo unde este cazul, camera) în care desfăşoară examinarea (de exemplu centru de detenţie, casă, clinică); şi circumstanţele subiectului în momentul examinării (de exemplu natura oricăror restricţii la sosirea sau în timpul examinării, prezenţa forţelor de securitate în timpul examinării, atitudinea celor care însoţesc prizonierul, ameninţările formulate la adresa examinatorului) şi oricare alţi factori relevanţi;;

(b) O înregistrare detaliată a relatării subiectului ca cea dată în tipul interviului, care să includă presupusele metode de tortură sau de maltratare, ora şi data la care s-a petrecut tortura sau maltratarea şi toate manifestările fizice şi simptomele psihologice;

(c) O înregistrare a tuturor constatărilor examenului clinic, inclusiv testele diagnostice corespunzătoare şi, acolo unde este posibil, fotografii color ale tuturor leziunilor;

(d) O interpretare a posibilei relaţii dintre constatările fizice şi psihologice şi posibila tortură sau maltratare. Se va da o recomandare pentru orice tratament medical sau psihologic necesar şi pentru examinări ulterioare;

(e) Raportul trebuie să îi identifice în mod clar pe cei care desfăşoară examinarea şi acesta trebuie semnat.

...”

ÎN DREPT

44. Reclamanţii s-au plîns sub aspectul Articolului 3 din Convenţie despre rele tratamente aplicate de poliţie şi anchetatori la 11 mai 2001 în Comisariatul de poliţie a sectorului Centru, precum şi despre refuzul procurorilor de a iniţia o investigaţie penală cu privire la pretinse rele tratamente din acea zi. La fel, reclamanţii s-au plîns, conform aceluiaşi Articol, despre rele tratamente din 13 iunie 2001 în Comisariatul de poliţie raionului Ialoveni şi despre tergiversarea procedurilor referitoare la plîngerile acestora despre maltratări din acea dată. Articolul 3 din Convenţie declară:

“ Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”

45. Reclamanţii s-a de asemenea s-au plîns sub aspectul Articolelor 3 şi 8 din Convenţie, referitor la condiţiile inumane de detenţie precum şi de cenzurarea corespondenţei lor. Partea relevantă a Articolului 8 din Convenţie stipulează următorele:

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.”

46. Reclamanţii la fel s-au plîns despre faptul că dînşii nu au fost asistaţi de avocaţi la faza iniţială a procedurilor şi nu au avut acces la un avocat pe parcursul primelor zile de detenţie, contrar Articolului 6 din Convenţie. Partea relevantă a Articolului 6 din Convenţie declară următoarele:

“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ..., care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa...”

47. Adăugător reclamanţii s-au plîns de violarea Articolului 13 din Convenţie despre lipsa remediilor eficiente avînd în vedere plîngerile lor despre rele tratamente şi omisiunea de a le investiga. Articolul 13 din Convenţie stabileşte:

“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

48. În final reclamanţii s-au plîns conform prevederilor Articolului 17 din Convenţie.

Articolul 17 declară:

“ Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicînd, pentru un Stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decît acelea prevăzute de această Convenţie.”

I. ADMISIBILITATEA

49. Guvernul a pledat precum că datorită faptului că cei trei ofiţeri de poliţie acuzaţi de rele tratamente au fost în final condamnaţi, reclamanţii nu mai pot fi consideraţi victime ale unei violări a drepturilor sale în sensul Articolului 3 din Convenţie. Reclamanţii nu au căzut de acord, referindu-se la blîndeţa pedepsei.

50. Curtea consideră că acest aspect este direct dependent de examinarea fondului plîngerilor adresate sub aspectul Articolului 3 din Convenţie. Prin urmare, Curtea va examina obiecţia Guvernului împreună cu argumentele referitoare la plîngerea sub aspectul Articolului 3 din Convenţie.

51. Guvernul, la fel a pretins precum că reclamanţii nu a epuizat toate remediile naţionale disponibile, din momentul în care aceştia nu au înaintat acţiuni civile întru compensarea prejudiciilor urmare a actelor ilegale a organelor de drept, conform prevederilor legii nr. 1545 (din 1998).

52. Reclamanţii au susţinut precum că din momentul în care dînşii nu au fost achitaţi de acuzaţiile care li s-au înaintat, legea respectivă nu este aplicabilă cazului lor, după cum s-a dovedit a fi în cazul Belicevecen (a se vedea mai sus § 40).

53. Curtea atrage atenţia că deja a respins obiecţii similare ale Guvernului în speţa Sarban (citată anterior, § 59), constatînd că doar o persoană achitată poate pretinde compensarea prejudiciilor conform acestei legi. Cauza Belicevecen (a se vedea mai sus § 40) reconfirmă această concluzie. Reclamanţii în prezenta cauză au susţinut precum că dînşii nu au fost achitaţi şi Guvernul nu a contestat acest fapt. În orice caz, Curtea reiterează precum că reclamanţii nu sunt obligaţi să utilizeze mai mult decît unul din remedii disponibile, şi în fapt nu este contestată circumstanţa că dînşii, avînd calitatea de părţi vătămate, au solicitat compensarea prejudiciilor în cadrul procedurilor penale iniţiate împotriva colaboratorilor de poliţie, pretenţii care totuşi au fost respinse de instanţele naţionale. (a se vedea mai sus § 27). Respectiv şi această obiecţie este necesară de a fi respinsă.

54. Curtea notează precum că reclamanţii s-au plîns de aplicarea relelor tratamente din 11mai 2001, pretinse a fi avute loc la Comisariatul de poliţie sectorului Centru şi Comisariatul General de poliţie mun.Chişinău. Oricum, materialele prezentate de reclamanţi nu conţin nici o dovadă despre pretinse rele tratamente pînă la 13 iunie 2001. Mai mult decît atît, CPT a notat în raportul său precum că urmare a vizitei delegaţiei în Comisariatul de poliţie raionului Ialoveni, din 13 iunie 2001, nu s-au găsit urme de violenţe asupra persoanelor care a doua zi au fost examinaţi repetat (a se vedea mai sus § 41). În termenii raportului colonelului P.D. (a se vedea mai sus § 17), replica Guvernului la raportul CPT ( a se vedea mai sus § 42) şi referinţele instanţelor naţionale la conţinutul acestui raport în atragerea la răspundere penală a celor trei colaboratori de poliţie (a se vedea mai sus §§ 26, 29 şi 33), Curtea concluzionează că paragrafele 24 şi 25 ale raportului CPT cu privire la vizita din 2001, au avut în vedere reclamanţii. Prin urmare Curtea concluzionează că plîngerile despre rele tratamente, pretinse a fi avute loc pînă la data de 13 iunie 2001, sunt în mod vădit nefondate, prin urmare inadmisibile conform prevederilor Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

55. Reclamanţii s-au plîns conform prevederilor Articolului 6 din Convenţie despre interdicţia de a avea accesul la un avocat în timpul detenţiei sale iniţiale în comisariatele de poliţie din Chişinău şi Ialoveni, şi precum că li s-a împiedicat posibilitatea contestării cu apel a mandatului de arestare preventivă. Cu toate acestea, Curtea notează că reclamanţii nu au arătat că procesul penal întru acuzarea lor, în continuare a fost prejudiciat urmare a celor două pretinse încălcări. Respectiv, plîngerea conform prevederilor Articolului 6 din Convenţie este în mod vădit nefondată şi prin urmare inadmisibilă în sensul Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

56. Curtea notează, oricum, că reclamanţii se plîng de imposibilitatea contestării mandatelor de arestare eliberate pe numele lor datorită lipsei unei asistenţe din partea avocatului. Curtea, respectiv, consideră că aceste plîngeri urmează a fi examinate sub aspectul Articolului 5 § 4 din Convenţie. Din momentul în care reclamanţii nu au specificat ce se subînţelege prin „detenţia lor iniţială”, aceştia s-au referit doar la evenimentele din iunie 2001 în ce priveşte acest capăt de plîngere. Curtea observă că această plîngere a fost depusă la Curte la 06 şi 28 noiembrie 2002. Aceste circumstanţe implică concluzia că plîngerea reclamanţilor, implicit fiind pretinsă violarea Articolului 5 § 4, a fost depusă peste termenul indicat de Articolul 35 § 1 din Convenţie şi urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în baza prevederilor Articolului 35 § 4 din Convenţie.

57. Curtea la fel notează că reclamanţii iniţial s-au plîns asupra violărilor sub aspectul Articolelor 8, 13 şi 17 din Convenţie referindu-se în esenţă asupra aceloraşi circumstanţe de fapt pretinse sub aspectul Articolului 3 din Convenţie. În observaţiile sale ulterioare, reclamanţii nu au urmărit menţinerea acestor capete de plîngeri. Respectiv Curtea nu va proceda la examinarea acestora.

58. Curtea consideră că cererea reclamanţilor sub aspectul Articolului 3 din Convenţie (exceptînd pretinse rele tratamente pînă la 13 iunie 2001) ridică întrebări de fapt şi de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului, şi alte temeiuri pentru declararea acesteia drept inadmisibilă nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste capete de cerere admisibile. În conformitate cu decizia sa de examinare a fondului cauzei împreună cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 3 din Convenţie - a se vedea mai sus § 4), Curtea va proceda direct la examinarea fondului acestor plîngeri.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 3 DIN CONVENŢIE

A. Susţinerile părţilor

1. Rele tratamente ale reclamanţilor şi obligaţiile pozitive a autorităţilor conform Articolului 3 din Convenţie

59. Reclamanţii au pretins precum că dînşii în continuare pot fi consideraţi victime ale relelor tratamente, necătînd la atragerea la răspundere penală a celor trei colaboratori de poliţie. Luînd în consideraţie intensitatea şi scopul relelor tratamente aplicate lor (în special întru obţinerea autodenunţării), acestea urmează a fi recunoscute drept tortură, în sensul noţiunii date de Articolul 3. Reclamanţii au pledat precum că investigaţia cu privire la rele tratamente a fost tergiversată (s-a finalizat aproximativ în patru ani), contrar cu standardele procedurale ale Articolului 3 din Convenţie. Dînşii, la fel, au susţinut că autorităţile nu au respectat obligaţii pozitive sub aspectul Articolului 3 din Convenţie, în special de asigura efectul preventiv a legislaţiei care interzice rele tratamente. În particular, colaboratorii de poliţie au fost condamnaţi la pedeapsa penală minimă prevăzută de lege şi, avînd în vedere că executarea acestei pedepse a fost suspendată condiţionat, dînşii efectiv nu au fost privaţi de libertate. Mai mult decît atît, colaboratorii de poliţie nu au fost condamnaţi pentru comiterea infracţiunii de tortură, dar au fost recunoscuţi vinovaţi de comiterea unei infracţiuni mai puţin dezonorate – abuzul de putere.

60. Guvernul a susţinut că după condamnarea celor trei colaboratori de poliţie, reclamanţii nu pot pretinde de a avea statutul de victime ale violării Articolului 3 din Convenţie. Guvernul, la fel, a accentuat că investigaţia întru cercetarea plîngerilor reclamanţilor despre rele tratamente a fost multilaterală şi promtă, şi a rezultat în identificarea persoanelor responsabile şi atragerea lor la răspundere de instanţele judecătoreşti.

61. În ce priveşte efectul preventiv al interzicerii al relelor tratamente, Guvernul a pledat că infracţiune de care au fost acuzaţi colaboratorii de poliţie este clasificată drept „infracţiune mai puţin gravă” conform prevederilor Codului Penal. Numai infracţiunile „grave şi excepţional de grave” sunt considerată periculoase şi, după cum s-a constatat în cadrul examinării medico-legale, reclamanţilor li s-au cauzat numai leziuni corporale uşoare, care nu pot fi considerate că au atins nivelul torturii. În final Articolul 185 § 2 din Cod penal prevede o pedeapsă complimentară cum ar fi privarea de dreptul de a ocupa funcţii sau de a exercita anumite activităţi pentru perioada de pînă la cinci ani de zile. Colaboratorii de poliţie au fost privaţi de dreptul de a ocupa funcţii pe o perioadă de doi ani de zile, pedeapsa care nu este o sancţiune uşoară şi a asigurat efectul preventiv necesar stabilit de lege.

2. Condiţii de detenţie

62. Reclamanţii s-au plîns precum că dînşii au fost deţinuţi în condiţii inumane de detenţie în Izolatorul nr. 3 (care este cunoscut sub denumirea Penitenciarul nr. 13 – a se vedea mai sus § 35). Dînşii s-au referit la diferite rapoarte ale CPT şi concluzii ale autorităţilor naţionale prin care s-a confirmat lipsa de fonduri de finanţare a sistemului penitenciar, care, respectiv, rezultă în insuficienţa alimentării, igiena proastă precum şi alte riscuri pentru sănătatea deţinuţilor.

63. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că regulile naţionale de asigurare a celor 2 m.p. pentru o persoană, precum şi alte norme referitoare la alimentarea, igiena, încălzire, accesul la lumina naturală şi asistenţa medicală au fost respectate.

B. Aprecierea Curţii

1. Rele tratamente ale reclamanţilor şi obligaţiile pozitive a autorităţilor conform Articolului 3 din Convenţie

64. Curtea notează precum că ambele părţi nu contestă faptul că reclamanţii, la 13 iunie 2001, au fost supuşi relelor tratamente de colaboratorii de poliţie în Comisariatul de poliţie Ialoveni. Curtea observă că reclamanţilor li s-au aplicat, inter alia, practici a falaka ( a se vedea mai sus § 41). Curtea reaminteşte că maltratarea persoanei pe tălpi, sau falaka¸ este o practică evident intenţionată şi poate fi apreciată exclusiv drept o tortură veritabilă. (a se vedea Corsacov v. Moldova, no. 18944/02, § 65, 4 aprilie 2006, şi Levinţa v. Moldova, no. 17332/03, § 71, 16 decembrie 2008). Prin urmare rezultă că în prezenta cauză a avut loc o violare a dreptului reclamanţilor de a nu fi supuşi torturii, contrar cu aspectul material al Articolului 3 din Convenţie.

Avînd în vedere faptul că colaboratorii de poliţie responsabili de rele tratamente au fost totuşi recunoscuţi vinovaţi şi condamnaţi, este necesară aprecierea dacă reclamanţii pot pretinde în continuare de a fi victime în sensul Articolului 3. În acestea apreciere Curtea va determina dacă autorităţile şi-au respectat obligaţiile izvorîte din prevederile Articolului 3, în special s-a efectuat oare o investigaţie efectivă a plîngerilor reclamanţilor despre rele tratamente şi dacă prin atragere la răspundere penală şi condamnarea acelor trei colaboratori de poliţie Statul respondent s-a conformat obligaţiilor sale pozitive impuse de acele prevederi.

(a) Investigaţia relelor tratamente aplicate reclamanţilor

65. Curtea observă că în cauza Batı and Others v. Turkey (nos. 33097/96 and 57834/00, ECHR 2004‑IV (extrase) a constatat:

“133. ... Cînd o persoană are o plîngere argumentată precum că a fost torturată în timpul în care se afla în miînele agenţilor de stat, noţiunea unui „remediu efectiv”, pe lîngă plata unei compensaţii corespunzătoare cu prejudiciul cauzat şi fără a afecta alte remedii naţionale disponibile, totodată include şi o investigaţie multilaterală şi eficientă. Felul investigaţiei care va corespunde acelor cerinţe va depinde de mai multe circumstanţe. Oricum, indiferent de metoda de investigare, autorităţile urmează să acţioneze cît de repede posibil după ce plîngerea a fost depusă. Chiar dacă, strict vorbind, nici o plîngere nu a fost făcută, investigaţia urmează să înceapă din momentul în care există indici suficienţi de clari că tortura sau rele tratamente au fost aplicate. ( a se vedea printre alte imperative, Özbey v. Turkey (dec.), no. 31883/96, 8 martie 2001; a se vedea la fel Protocolul de la Istambul, § [43] mai sus). Autorităţile urmează să ea în consideraţie specificul situaţiei vulnerabile a victimelor torturii şi faptul că persoanele care au suferit urmare a gravelor rele tratamente de obicei nu sunt dispuşi sau dornici să formuleze o plîngere (a se vedea Aksoy v. Turkey[, hotărîrea din 18 decembrie 1996, Culegere de Hotărîri şi Decizii 1996‑VI,] pp. 2286-87, §§ 97-98).

...

136. Este incontestabilă condiţia promptitudinii şi urgenţei rezonabile care se implică în acest context. O reacţie promptă a autorităţilor prin investigarea alegaţiilor de rele tratamente poate fi, în general, considerată drept esenţială întru menţinerea încrederii publice în faptul respectării de către autorităţi a normelor de drept şi prevenirea oricărei presupuneri de toleranţă şi accepţiune tacită a acţiunilor ilicite. (a se vedea printre alte imperative Indelicato v. Italy, no. 31143/96, § 37, 18 Octombrie 2001, şi Özgür Kılıç v. Turkey (dec.), no. 42591/98, 24 Septembrie 2002). Din momentul în care pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică evoluţia investigaţiei într-un caz particular, în general poate fi considerată drept esenţială începerea promptă a unei investigaţii în scopul de a menţine încrederea publică în faptul respectării de către autorităţi a normelor de drept şi prevenirea oricărei presupuneri de toleranţă şi accepţiune tacită a acţiunilor ilicite. ( a se vedea , mutatis mutandis, Paul and Audrey Edwards v. the United Kingdom, no. 46477/99, § 72, ECHR 2002‑II).”

66. În ce priveşte investigarea alegaţiilor reclamanţilor, Curtea accentuează că autorităţile s-au făcut cunoscute despre rele tratamente suportate de reclamanţi, la 14 iunei 2001, cînd delegaţia CPT l-ea informat despre aceste fapte. În rezultat la 15 iunie 2001 reclamanţii au fost vizitaţi de ofiţerii din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (a se vedea mai sus § 14) şi colonelul D.P. a raportat despre rele tratamente în aceiaşi zi. (a se vedea mai sus § 17).

67. Curtea notează că necătînd la aceste numeroase şi consistente sesizări despre rele tratamente aplicate reclamanţilor, aceştia au fost prezentaţi medicului-legist doar la 18 iunie 2001, la a patra zi după ce autorităţile au luat cunoştinţă de cauză (a se vedea mai sus § 18). Această întîrziere, după cum pe bună dreptate au specificat şi reclamanţii, a condus la însănătoşirea parţială a vătămărilor şi ca rezultat medicul-legist a găsit numai „leziuni corporale uşoare” pe corpul acestora.

68. Mai mult, chiar dacă examinarea medico-legală a confirmat faptul că reclamanţii au fost supuşi relelor tratamente, şi urmare a sesizării din 21 iunie 2001 din partea Ministerului Afacerilor Interne întru începerea urmăririi penale ( a se vedea mai sus § 20), investigaţia nu a început decăt după o lună de zile, la 21 iulie 2001.

69. Curtea în final accentuează că constatările CPT, examinarea medico-legală şi declaraţiile martorilor au constituit o bază probatorie suficientă. În lumina acestor probe iniţiale, şi după cum reiese din hotărîrile judecătoreşti naţionale, aparent instanţele naţionale nu au fost puse în faţa nici unui caz foarte dificil şi nici nu au fost impuse să stabilească circumstanţe neclare sau să soluţioneze nişte chestiuni juridice complexe. Aceste raţionamente sunt susţinute şi prin faptul că spre noiembrie 2001 procuratura deja a finalizat investigaţia şi a expediat cauza în instanţa de judecată pentru examinare în fond ( a se vedea mai sus § 24).

70. Curtea consideră că întîrzierea prezentării reclamanţilor pentru examinarea medico-legală întru confirmarea relelor tratamente aplicate acestora, precum şi tergiversarea începerii urmăririi penale nu este corespunzătoare condiţiilor promptitudinii unei investigaţii în sensul Articolului 3 din Convenţie.

(b) Efectul preventiv al interdicţiei relelor tratamente

71. Curtea accentuează că în cauza Okkalı v. Turkey (no. 52067/99, § 65, ECHR 2006‑XII (extrase) a constatat:

“... cerinţa procedurală a Articolului 3 depăşeşte faza preliminară de investigare atunci cînd ... investigaţia devine o acţiune juridică adusă în faţa instanţelor naţionale: procedurile în întregime, incluzînd şi faza examinării judiciare, urmează să corespundă standardelor cu privire la interzicerea torturii stipulate de Articolul 3. Acest fapt înseamnă că instanţele naţionale judecătoreşti nici într-un caz nu trebuie să accepte că orice suferinţă fizică şi psihică cauzată să rămînă nesancţionată. Respectiva condiţie este esenţială întru susţinerea şi întru menţinerea încrederii publice în ordinea de drept, precum şi întru prevenirea oricăror presupuneri de toleranţă şi accepţiune tacită a acţiunilor ilicite ( a se vedea, mutatis mutandis, Öneryıldız v. Turkey [GC], no. 48939/99, § 96, ECHR 2004‑XII).”

72. Curtea notează că în prezenta cauză trei colaboratori de poliţie au fost recunoscuţi vinovaţi de rele tratamente aplicate reclamanţilor şi au fost condamnaţi cu trei ani privaţiune de libertate, precum şi cu interdicţia de a ocupa funcţii în organele de drept pe parcursul a doi ani. Acest termen de pedeapsă a fost în limita minim admisă de legea penală (a se vedea mai sus § 37). Este de competenţa instanţelor naţionale la adoptarea sentinţei de a stabili pedeapsa care o consideră cea mai apropiată pentru asigurarea caracterului educativ şi preventiv a unei condamnări. Instanţele au şi făcut-o în prezenta cauză, şi au explicat raţionamentele care au stat la blîndeţa pedepsei prin indicarea asupra vîrstei relativ tinere a acuzaţilor, lipsa antecedentelor penale, precum şi prin faptul că aceştia dispun de o familie şi se bucură de respect în societate ( a se vedea mai sus 32). Conform prevederilor legii penale instanţele naţionale urmează să ea în consideraţie cît circumstanţele atenuante aşa şi cele agravante ale unei fapte. Oricum, instanţele nu s-au referit la cîteva, aparent aplicabile, circumstanţe agravante (expres menţionate în Articolul 38 al Codului penal –a se vedea mai sus § 37). În particular, nimeni din colaboratori de poliţie nu a arătat nici o urmă de remuşcare, pe parcursul procedurilor negînd în permanenţă aplicarea relelor tratamente din partea lor.

73. Curtea la fel accentuează că deşi minimul de pedeapsă a fost aplicat, aceasta a fost suspendată condiţionat, şi nici un colaborator de poliţie nu a stat la închisoare. Mai mult decît atît, nimeni din aceştia nu a fost suspendat din funcţie pe parcursul urmăririi penale (contrar recomandărilor din Protocolul de la Istambul – a se vedea mai sus § 43).

74. În final, important în egală măsură, Curtea crede că efectul preventiv al legislaţiei adoptate în special vizavi de fenomenul torturii, poate fi atins dacă aceste norme legale sunt aplicate indiferent de circumstanţe. În prezenta cauză CPT a stabilit ( a se vedea § 24 a raportului CPT din 2001, citat mai sus în § 41) precum că persoana examinată la 14 iunie 2001 a fost maltratată pe tălpi (falaka) şi a notat că o altă persoană a fost supusă relelor tratamente similar şi în acelaşi timp. Curtea a constatat deja că aceste două persoane au fost reclamanţii (a se vedea mai sus §

54). Curtea reaminteşte precum că maltratarea persoanelor pe tălpi, sau falaka, este o practică evident intenţionată şi poate fi apreciată exclusiv drept o tortură veritabilă ( a se vedea Corsacov citat mai sus, § 65, şi Levinţa citat mai sus, § 71). În asemenea circumstanţe, omisiunea de a iniţia urmărirea penală sub aspectul Articolului 101/1 din Codul penal (tortură), fără a explica raţionamentele despre calificarea sub aspectul altei infracţiuni (abuzul de putere), este insuficientă pentru a asigura efectul preventiv al legislaţiei care reglementează în mod special problema torturii.

75. Curtea la fel notează asupra poziţiei Ministerului Afacerilor Interne, care deşi a fost informat despre cazul reclamanţilor în cadrul vizitei CPT, a statuat oricum că „nu a fost în cunoştinţă de cauză despre recurgea la alte metode inumane de interogare a persoanelor aflate în detenţia poliţiei” (a se vedea mai sus § 41). Curtea de asemenea observă recunoaşterea lipsei de eforturi de a institui metode moderne de investigare (a se vedea mai sus § 42) şi o întîrziere suficient de durabilă în adoptarea Codului de etică a colaboratorului de poliţie ( care a fost adoptat mai mult de patru ani după ce CPT a indicat asupra necesităţii elaborării acestuia, a se vedea mai sus §§ 38 şi 41). Aceasta confirmă omisiunea autorităţilor Moldovei de a dezaproba definitiv practicile de rele tratamente din partea organelor de drept şi de a formează o impresie că legislaţia adoptată în sensul prevenirii şi sancţionării actelor de rele tratamente nu are deplin efectul său preventiv.

(c) Concluzia referitor la obligaţiile Statului respondent în conexiunea cu rele tratamente ale reclamanţilor

76. Curtea concluzionează precum că investigaţia întru cercetarea relelor tratamente aplicate reclamanţilor nu a fost „promptă” în sensul Articolului 3 din Convenţie. La fel Curtea găseşte că procedurile împotriva celor trei colaboratori de poliţie, inclunzînd blîndeţa pedepsei aplicate şi omisiunea de ai urmări penalmente conform prevederilor legal-penale special destinate problemei torturii, nu a asigurat suficient un efect impacient întru a preveni astfel de acte de tortură ( a se vedea Okkalı, citata mai sus, § 75).

Astfel a avut loc o violare a Articolului 3 din Convenţie în prezenta cauză.

77. În asemenea circumstanţe şi indiferent de respingerea pretenţiilor reclamanţilor cu privire la prejudicii (a se vedea mai sus § 27), Curtea găseşte că aceştia pot fi consideraţi victime a unei violări a Articolului 3 din Convenţie. Respectiv obiecţia preliminară a Guvernului se respinge.

2. Condiţii de detenţie

78. Curtea notează că descrierea oferită de reclamanţi asupra condiţiilor sale de detenţie în mare parte corespunde constatărilor CPT referitoare la Penitenciarul nr. 13 din Chişinău în perioada din 2001 spre 2004 (constatările citate, de exemplu, în Becciev v. Moldova, no. 9190/03, §§ 31 şi 32, 4 octombrie 2005). Conform reclamanţilor, şi aceste fapte nu au fost contestate de Guvern, dînşii au fost deţinuţi în Izolatorul nr. 3 pînă în martie 2004. Curtea notează precum că reclamanţii la fel au fost deţinuţi în final tot atîta timp şi în condiţii similare acelora descrise în speţa Becciev sus-menţionată. Mai mult decît atît, condiţii de detenţie în acea instituţie penitenciară nu au evoluat semnificativ, chiar şi către anul 2005 ( a se vedea spre exemplu, Modarca v. Moldova, no. 14437/05, §§ 37, 38 şi 60-69, 10 Mai 2007).

79. Din momentul în care Curtea a găsit deja o violare a Articolului 3 în cauzele sus-menţionate, referindu-se la acelaşi penitenciar şi avînd în vedere că descrierea condiţiilor oferită de reclamanţi este esenţialmente aceiaşi, care parţial a fost confirmată şi de Guvern (referitor la supraaglomerare, a se vedea mai sus § 63), Curtea constată încălcarea Articolului 3 din Convenţie cu privire la condiţiile de detenţie a reclamanţilor în prezenta cauză.

II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

80. Articolul 41 din Convenţie prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

81. Reclamanţii au pretins 25,000 EUR pentru fiecare cu titlu de compensarea prejudiciului moral cauzat. Dînşii au susţinut că cazul lor a arătat lipsa totală de respect faţă de lege şi drepturile omului din partea colaboratorilor de poliţie şi îngăduinţă şi amabilitate completă din partea procurorilor şi judecătorilor care au examinat cazul împotriva acelor colaboratori de poliţie. Mau mult decît atît, nu numai că reclamanţii au fost torturaţi, dar dînşii şi-au petrecut cîţva ani în condiţii de detenţie inumane şi degradante.

82. Guvernul nu a fost de acord şi insistat asupra lipsei oricărei violări a Articolelor din Convenţie şi respectiv reclamanţii nu pot pretinde compensarea prejudiciilor. Alternativ, Guvernul a pledat că suma pretinsă este excesivă prin prisma sumelor oferite de Curte ca plata pentru satisfacţia echitabilă în cauze similare.

83. Curtea consideră că reclamanţii au suferit în anumită măsură stres şi frustrare, în special în urma torturării întru obţinerea declaraţiilor autodenunţătoare şi detenţia lor în condiţii inumane, în momentul în care colaboratorii de poliţie care i-au maltratat nu au fost niciodată privaţi de libertate sau nici chiar suspendaţi din funcţie în cadrul efectuării investigaţiei. Bîndeţa pedepsei aplicate colaboratorilor de poliţie doar a adăugat la suferinţele reclamanţilor. În corespundere cu circumstanţele prezentei cauze, şi hotărînd pe principii echitabile, Curtea oferă 15,000 EUR fiecăruia din reclamanţi.

B. Costuri şi cheltuieli

84. Reclamanţii au solicitat compensarea sumei de EUR 2,125 pentru rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în faţa Curţii.

85. Guvernul a considerat pretenţiile reclamantului drept exagerate şi nefondate.

86. Curtea oferă în comun ambilor reclamanţi suma de 2,000 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli judiciare.

C. Penalităţi

87. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata minimă a dobînzii Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei procente.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Examinează împreună cu fondul cauzei obiecţia preliminară a Guvernului cu privire la pierderea statutului de victimă din partea reclamanţilor;

2. Declară admisibile capetele de plîngere sub aspectul Articolului 3, iar restul cererii inadmisibilă;

3. Hotărăşte că a avut loc violarea Articolului 3 din Convenţie în ce priveşte rele tratamente aplicate reclamanţilor; vizavi de omisiunea Statului de a se conforma obligaţiunilor procedurale de investigare a relelor tratamente ale reclamanţilor precum şi de a asigura o impunere a unei pedepse impaciente asupra persoanelor responsabile; cît şi privitor la condiţiile de detenţie inumane;

4. Respinge obiecţia preliminară a Guvernului;

5. Hotărăşte

(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamanţilor, în decurs de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă, potrivit Articolului 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care urmează a fi convertite în lei moldoveneşti la rata aplicabilă la data achitării:

(i) EUR 15,000 (cincisprezece mii) pentru fiecare reclamant, plus orice taxă care poate fi aplicată, cu titlu de compensare a prejudiciului moral;

(ii) EUR 2,000 (două mii) ambilor reclamanţi cu titlu de compensare a costurilor şi cheltuielilor, plus orice taxă care poate fi aplicată;

(b) că din momentul expirării termenului menţionat de trei luni pînă la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o dobîndă egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, plus trei procente;

6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă.

Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 20 octombrie 2009, în conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte

Full & Egal Universal Law Academy